20 decembrie – Sf. Mc. Ignatie Teoforul

 

Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Salvatoarea de la înec”

 

 

Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Novgorod

20 decembrie

• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Ignatie Purtătorul de Dumnezeu [Teoforul]

Acest bărbat sfînt s-a numit „purtător de Dumnezeu” pentru că el avea pururea Numele lui Dumnezeu în inimă şi pe buze. Potrivit Sfintei Tradiţii el s-a numit aşa pentru că a fost ţinut în braţe de Domnul întrupat, lisus Hristos. Pe cînd Domnul a propovăduit ucenicilor învăţătura despre smerenie, el a luat în braţe un prunc, 1-a pus la mijloc între ei, şi a zis: „Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăţia Cerurilor” (Matei 18: 4). Acel copil a fost acest Sfînt Ignatie. Mai tîrziu el a ajuns ucenicul Sfîntului loan Teologul, împreună cu Sfîntul Policarp, Episcopul Smirnei. Ca Episcop al Antiohiei, Sfîntul Ignatie bine a păstorit Biserica lui Hristos cea încredinţată lui şi a fost cel dintîi care a introdus cîntarea antifonală în Biserică, în care firul cîntului este reluat alternativ de cele două strane. Acest fel de cîntare i s-a descoperit Sfântului Ignatie de către îngerii lui Dumnezeu din ceruri. Trecînd împăratul Traian prin Antiohia în drum spre războiul cu perşii, el a auzit de Sfîntul Ignatie, 1-a chemat la sine şi 1-a sfătuit să jertfească idolilor. Dacă ar fi făcut astfel, împăratul Traian 1-ar fi investit pe Sfint cu rangul de senator. Dar cum sfaturile, ca şi ameninţările împăratului au rămas în van, Sfîntul Ignatie a fost legat în lanţuri şi trimis la Roma sub paza a zece soldaţi sălbatici, spre a fi aruncat la fiare. Sfîntul Ignatie s-a bucurat întru martiriul lui pentru Domnul şi s-a rugat lui Dumnezeu ca fiarele să îl sfîşie cu adevărat, ca ele să i se facă lui mormînt ca să nu fie depărat de la el felul acesta de moarte. După o călătorie lungă şi chinuitoare ce 1-a purtat din Asia, prin Tracia, Macedonia şi Epir, Sfîntul Ignatie a ajuns la Roma, unde a fost aruncat la leii din circ. Leii l-au sfîşiat şi i-au mîncat trupul, nemairămînînd din el decît inima şi oasele mari. Acest slăvit mucenic al lui Hristos a luat mucenicia la Roma la anul 106, în timpul domniei urîtorului de Hristos împărat Traian. Sfîntul Ignatie s-a arătat de multe ori din cealaltă lume şi a lucrat multe minuni, ajutînd şi în ziua de azi pe cei care cheamă cu credinţă întru ajutor mucenicescul lui nume.

Viața Sfântului Ioan de Kronstadt (20 decembrie)

Sfântul Ioan s-a născut în gubernia Arhanghelsk din Rusia, la 18 octombrie 1829, într-o foarte săracă familie preoţească. Cei mai mulţi dintre strămoşii săi, vreme de cel puţin 350 de ani, au fost preoţi sau cantori sau au slujit într-un fel sau altul Bisericii, astfel că Ioan a fost blagoslovit cu o creştere foarte evlavioasă. Tatăl său îl lua foarte des la slujbele bisericii, iar acasă vorbea adeseori cu el despre Hristos şi sfinţi. El însuşi spune: „Pe cât îmi pot aduce aminte, din cea mai fragedă pruncie, pe când aveam patru sau şase ani, părinţii mei mi-au sădit obişnuinţa rugăciunii, şi prin pilda lor m-au făcut să fiu un copil în armonie cu religia”.
În ultimii săi ani, vorbind uneia din fiicele sale duhovniceşti, Stareţa Taisia, Sfântul Ioan i-a spus: „Ştii ce anume a pus temelia întoarcerii mele către Dumnezeu şi ce anume, încă din copilărie mi-a încălzit inima cu dragostea de El? Sfintele Evanghelii. Tata avea Noul Testament în slavonă, iar mie îmi plăcea să citesc minunata carte când veneam acasă în vacanţele şcolare; stilul şi simplitatea povestirii o făcea accesibilă judecăţii mele copilăreşti. Am citit Evangheliile, m-am desfătat cu ele şi am aflat în ele o mângâiere de neînlocuit. Acest Nou Testament l-am avut cu mine şi la şcoală. Aş putea spune că Noul Testament mi-a fost prietenul copilăriei, dascăl, călăuzire şi mângâiere…”
A învăţat cu mare greutate să citească, iar în primii ani de şcoală se chinuia să înţeleagă şi să reţină lecţiile. Dar pe la zece ani, după ce s-a rugat cu înfocare şi îndelung, cerând ajutorul lui Dumnezeu, amândouă aceste neputinţe au fost cu totul tămăduite prin harul lui Dumnezeu.
Pe când era la Academie, învăţând pentru a se face preot, Sfântul Ioan visa să ajungă mai întâi propovăduitor între păgâni, mai ales în Alaska. Dar când şi-a dat seama că însuşi poporul său avea mare nevoie de învăţătură, a început a râvni să fie un preot care să-şi slujească şi să-şi înveţe poporul. Într-o noapte s-a văzut în vis intrând într-o catedrală. Mai târziu, când a vizitat catedrala din Kronstadt, un mare port din nordul Rusiei, a recunoscut-o ca fiind cea din visul său. S-a căsătorit cu Elisabeta, fiica protoiererului catedralei (aflat în pragul pensionării), şi a ajuns preot acolo în 1855.
Prima sa predică arată obârşia deosebitului său succes ca preot, iar ceea ce a spus atunci despre dragoste se potriveşte creştinilor din toate timpurile: „Îmi simt slăbiciunea şi nevrednicia de a săvârşi cea mai înaltă slujire de pe pământ, însă ştiu ce anume mă poate face vrednic de cinul preoţesc… este dragostea pentru Hristos şi pentru toţi oamenii, Dragostea este o forţă uriaşă; ea îl face tare pe cel slab şi mare pe cel mic. Aceasta e însuşirea dragostei curate, a dragostei Evangheliilor. Dumnezeul meu, care este cu totul dragoste, îmi dă o putere din dragostea aceasta şi o aprinde cu flacără mare prin Sfântul Său Duh”.
Părintele Ioan ştia de la început că dragostea faţă de toţi oamenii – nu numai faţă de cei din întinsa sa parohie, ci faţă de toţi cei din oraş, inclusiv săracii şi răufăcătorii – va însemna pentru el o trudă nemaipomenită. Este limpede că simţea nevoia unei căsătorii cu o rânduiala neobişnuită. Astfel că, încă de la începutul căsătoriei lor, i-a spus soţiei că vroia să trăiască cu ea ca frate şi soră, spre a se putea dărui mai deplin slujirii lui Dumnezeu şi celorlalţi oameni. Deşi la început soţia sa nu s-a bucurat de această propunere, cu timpul a ajuns nu numai să o primească, ci şi să-i fie ajutor şi sprijin nepreţuit în marea lui misiune. Negreşit că era greu să trebuiască să-ţi „împarţi” soţul iubit cu atât de mulţi oameni – ca el să fie plecat, slujind celorlalţi mai tot timpul – dar poate că această grea jertfă a fost una din cele mai mari ofrande ale sale. Căci a reuşit să accepte acest fel de vieţuire neobişnuită cu bucurie, socotindu-l pe Sfântul Ioan ce pe o „comoară de obşte” ce trebuia îngrijită şi ocrotită. Nepoata lor, pe care mai târziu au crescut-o în propria casă, aduce mărturie limpede despre acest lucru, ca şi despre marea dragoste dintre ei, aşa cum vedem din amintirile ei de mai jos.
Spre a da o oarecare idee despre slujirea „practică” a Sfântului Ioan, putem înşirui principalele componente ale „Casei muncii ziditoare” pe care a înfiinţat-o pentru săracii oraşului. Ea cuprindea o şcoală elementară gratuită (Sfântul Ioan iubea în mod deosebit copiii, spunând că în ei chipul lui Dumnezeu era mai vădit), un atelier de tâmplărie, o clasă de desen, un atelier de cusut pentru femei, un atelier de cizmărie, o bibliotecă pentru copii, o colecţie zoologică, o sală de gimnastică şi o librărie pentru copii şi adulţi. A organizat şi lecţii de catehizare pentru adolescenţi şi copii, conferinţe pe diferite teme, a înfiinţat o sală de lectură pentru copii, o bibliotecă cu taxă, un cămin de orfani, o tabără de vară pentru copii, un adăpost pentru alcoolici, îngrijire medicală gratuită şi mese gratuite pentru săraci.
De obicei, Părintele Ioan îşi începea ziua la orele trei dimineaţa şi adeseori nu se culca până la miezul nopţii. Pe lângă faptul că organiza ajutorarea săracilor, prin strângerea de fonduri şi chivernisirea lor, el însuşi petrecea multe ore pe zi între oameni – cercetând, mângâind, aducându-le hrană, făcând rost de medicamente pentru bolnavi şi aşa mai departe.
Din multele donaţii pe care le primea, a mai zidi în sărăcăciosul sat unde se născuse o biserică, o şcoală, un orfelinat, un joagăr, un magazin cooperatist şi o mănăstire. Printre multele sale realizări trebuie pomenită şi frumoasa mănăstire Sfântul Ioan din Rila, pe care a întemeiat-o. În subsolul bisericii acesteia a zidit o capelă închinată Sfântului Prooroc Ilie şi Sfintei Teodora – sfinţii patroni ai părinţilor săi. Acolo a şi cerut să fie înmormântat.
Însă mai presus de toate, Sfântul Ioan a fost un mare om de rugăciune, care iubea slujbele bisericii. Slujea Sfânta Liturghie în fiecare zi şi îndemna pe oameni să se împărtăşească cât mai des (uneori erau cinci mii de credincioşi care se împărtăşeau la Liturghie, astfel că slujba ţinea mai multe ore). Sfântul Siluan Athonitul (24 septembrie), contemporan cu Sfântul Ioan, spunea despre el: „Îmi aduc aminte cum după Liturghie, atunci când trăsura sa trăgea, iar el se urca în ea ca să se aşeze, oamenii năvăleau împrejurul lui, cerându-i blagoslovenia; şi în tot acel vacarm, sufletul lui rămânea răpit în Dumnezeu. Atenţia sa rămânea neabătută în mijlocul mulţimii şi nu îşi pierdea pacea sufletească. Vă întreb, cum oare izbândea aceasta? Izbutea aceasta, şi nu se tulbura, fiindcă iubea oamenii şi nu înceta să se roage Domnului pentru ei”.
Aşa cum am spus, Sfântul Ioan iubea copiii şi era adânc preocupat de educaţia lor. Stăruia să predea el însuşi Noul Testament şi alte ore la liceu şi să asigure din micul său salariu educaţia nepoatei sale şi, cum spune ea însăşi, „urmărea progresele mele cu un interes neabătut, uitându-se săptămânal în carnetul meu de note şi semnându-l”.
El a văzut valoarea educaţiei seculare, dar şi-a dat seama că aspectul cel mai însemnat al educaţiei era „educaţia inimii” – educaţia e poate fi deplin asigurată numai de către Biserică. Cum spunea el însuşi:
„Poţi fi savant, dar vai, un om foarte rău… Trebuie să educăm oamenii să nu fie doar nişte învăţaţi şi oameni folositori societăţii, ci şi – ceea ce este cu mult mai însemnat şi folositor – să fie creştini buni şi cu frica lui Dumnezeu… Rugaţi-vă lui Dumnezeu ca, din suma totală a cunoştinţelor dobândite, să crească în sufletul copiilor un întreg un întreg armonios – acel sănătos sistem creştin de cunoştinţe, rânduieli şi deprinderi ce înfăţişează adevărata educaţie creştinească… Dar dacă elevii noştri chiulesc de la sfintele slujbe spre a-şi face lecţiile ce sunt legate, strict vorbind, de lucruri lumeşti; şi dacă, atunci când se află în biserică, îşi fac griji pentru temele de acasă, astfel încât slujba nu le poate hrăni mintea şi inima; şi dacă se plictisesc în biserică, atunci activitatea pedagogică va avea de suferit. Căci cea mai bună educaţie este negreşit cea dată de Biserică, cu minunatele şi cereştile ei slujbe, ce pătrund direct înăuntrul fiinţei omului.”
Pe lângă toate operele de binefacere şi slăvita slujire a Liturghiei, Părintele Ioan era binecunoscut pentru discernământul său duhovnicesc, în calitate de duhovnic, şi pentru rugăciunile sale vindecătoare. Multe minuni s-au făcut prin rugăciunile Părintelui Ioan, atât în timpul vieţii, cât şi după moarte.
În ultimii trei ani ai vieţii, Părintele Ioan a îndurat mari dureri din pricina bolii. Şi Matuşka Elisabeta era foarte bolnavă şi se necăjea că nu poate să-l îngrijească. Cu trei zile înainte de moartea lui, când i s-a spus despre supărarea ei, el a zis: „Spune-i soţiei mele ce este întotdeauna cu mine, şi eu sunt întotdeauna cu ea”. Aceste cuvinte i-au adus mare mângâiere, atunci şi după moartea lui.
Cunoscând de mai înainte ziua morţii sale, Sfântul Ioan a trecut cu pace în lumea de dincolo, la 20 decembrie 1908, la vârsta de 79 de ani. Întreaga Rusie a jelit pierderea celui mai iubit păstor al ei; douăzeci de mii de oameni i-au urmat sicriul în alai. Însuşi Împăratul Nicolae al II-lea a poruncit să se ţină o slujbă de pomenire la moartea lui.
Matuşka Elisabeta a jelit adânc plecarea iubitului ei soţ. Şi ea s-a pregătit cu grijă pentru moartea veşnică – căindu-se de toate păcatele şi primind zilnic Sfânta Împărtăşanie în ultimul an al vieţii. S-a împărtăşit pentru ultima oară la 21 mai 1909 şi a părăsit această viaţă cu pace în dimineaţa următoare, pe când i se citea rugăciunea de ieşire a sufletului.
După cum spunea nepoata ei, Mătuşka Elisabeta „nu şi-a îngăduit niciodată să se amestece în treburile Batiuşkăi; n-a încercat niciodată să iasă în faţă sau să treacă drept egala lui; rămânând mereu în umbră, ea strălucea de razele slavei lui, ale minunatelor lui fapte creştineşti”. Deşi un asemenea rol este adeseori nu numai evitat în zilele noastre, ci chiar dispreţuit, trebuie să înţelegem că o parte din marea roadă adusă de Sfântul Ioan a fost posibilă doar prin dragostea jertfelnică a soţiei sale, iar acea roadă a fost desigur vrednică de o aşa mare jertfă. Având în vedere roada la producerea căreia a ajutat acea jertfă, putem negreşit să înţelegem care a fost ecoul „neţărmuritei” recunoştinţe pentru însemnatul rol al Matuşkăi Elisabeta în slujirea soţului ei – chiar dacă acest rol a trecut cu totul neobservat.
Deşi această pereche a avut o viaţă de familie neobişnuită, prin vădita lor străduinţă întru mântuire, înţelegând viaţa aceasta ca pregătire pentru Împărăţia cerească, ca şi prin dragostea şi dăruirea lor unul faţă de altul şi faţă de toţi cei din jurul lor, ei pot fi pildă tuturor.

Sinaxar 20 Decembrie

În această lună, în ziua a douăzecea, pomenirea Sfântului sfinţitului Mucenic Ignatie, purtătorul de Dumnezeu (Teoforul).

Sfântul sfinţitul Mucenic Ignatie, urmaş al apostolilor, al doilea patriarh al Bisericii Antiohiei după Evod, a fost împreună cu Policarp, episcopul Bisericii Smirnei, ucenic al Sfântului Evanghelist Ioan. Când împăratul Traian a trecut prin Antiohia împotriva parţilor, Sfântul Ignatie a fost adus înaintea lui. Împăratul l-a cercetat îndelung şi a văzut că nu poate fi întors de la credinţa în Hristos. De aceea a fost chinuit îndelung şi în felurite chipuri; dar arătându-se mai tare decât chinurile, a fost trimis legat la Roma, păzit de zece ostaşi, ca să fie dat mâncare fiarelor sălbatice. În drum spre Roma, a întărit Bisericile din cetăţile prin care trecea şi se ruga să fie mâncat de fiare, "ca să ajung, spunea el, pâine curată lui Dumnezeu". În Roma a fost aruncat în stadion şi a fost sfâşiat de leii sloboziţi asupra lui, de i-au rămas numai oasele cele mari. Pe acestea le-au adunat creştinii şi le-au dus în Antiohia.
Se spune că Sfântul Ignatie a fost Copilul pe care l-a apucat de mână Stăpânul Hristos şi l-a luat în braţe şi a zis: "De nu se va smeri cineva pe sine ca pruncul acesta, nu va intra în împărăţia cerurilor"; şi: "Cel ce va primi pe un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte". De aceea a fost numit purtător de Dumnezeu. Pe Sfântul Ignatie l-a cinstit cu un cuvânt de laudă şi cel între sfinţi părintele nostru Ioan Gură de Aur.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Filogonie, patriarhul Antiohiei.
Fericitul Părintele nostru Filogonie a învăţat dumnezeieştile Scripturi şi din copilărie s-a afierosit lui Dumnezeu. A trecut prin toate ştiinţele şi le-a învăţat pe toate ca pe una. Aceasta l-a făcut strălucit în viaţă. A avut femeie şi o fiică. Ca avocat, la tribunal, lua apărarea oamenilor nedreptăţiţi şi le întindea mână de ajutor. Strălucea fericitul mai mult decât soarele, aşa că îndată s-a arătat vrednic de cele mai înalte vrednicii. Mai înainte, apăra pe oameni, şi-i făcea pe cei nedreptăţiţi mai puternici decât cei ce îi nedreptăţeau; mai pe urmă, a păstorit cu dreptate turma lui Hristos. Pe vremea când s-a urcat el pe scaunul Antiohiei greutatea era mare. Abia se terminase prigoana împotriva creştinilor, se mai vedeau încă rămăşitele cumplitei tulburări, că au şi început ereticii să atace Biserica, Dar atacurile lor s-au izbit de înţelepciunea fericitului Filogonie şi s-au prăbuşit aşa precum Sfântul Ioan Gură de Aur arăta mai pe larg în cuvântul de laudă cu care l-a cinstit.
Păstorind dar, Sfântul Filogonie, în chip bineplăcut lui Dumnezeu, turma încredinţată lui, ducând o viaţă îngerească pe pământ şi strălucind ca episcop, s-a mutat la Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului noului Mucenic Ioan cel din insula Tasos, care a suferit mucenicia în Constantinopol, în anul 1652 şi s-a săvârşit de sabie.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Întru aceastã zi, cuvânt din Pateric despre un cãlugar, care a fugit de slava omeneascã.
        Un calugar egiptean vietuia aproape de Constantinopol, pe vremea imparatului Teodosie cel Tanar (408-450). Si umbla, trecand pe acolo, imparatul. Si, lasand toti insotitorii, imparatul a mers singur si a batut in usa calugarului. Si dupa ce i-a deschis, nu l-a cunoscut cine era, insa l-a primit pe el ca pe un ostas, iar dupa ce a intrat, facand rugaciune, s-a asezat. Si a inceput a-l intreba imparatul: "Cum se afla parintii cei ce sunt in Egipt?" Iar el i-a raspuns: "Toti se roaga pentru mantuirea ta." Si i-a mai zis lui batranul: "Ma rog, sa mananci putin." Si i-a muiat lui paine de a sa si a turnat undelemn si sare si a mancat; apoi i-a dat lui si apa de baut. Deci, i-a zis lui imparatul: "Oare stii cine sunt eu?" Iar el a raspuns: "Dumnezeu te stie pe tine." Atunci i-a spus lui: "Eu sunt Teodosie, imparatul." Si indata, i s-a inchinat lui batranul. Dupa aceea, i-a zis lui imparatul: "Fericiti sunteti voi, ca nu aveti grijile vietii acesteia. Cu adevarat, ca imparat m-am nascut si am crescut, insa niciodata n-am mancat paine cu asa dulceata, nici apa n-am baut asa precum astazi; foarte cu dulceata am mancat si am baut." Si i-a zis lui staretul: "Fiindca noi calugarii toate bucatele noastre le facem cu binecuvantare, pentru aceea, dulce este si aceasta proasta mancare. Iar in casele voastre toata osteneala bucatelor voastre celor multe o fac slugile si binecuvantare nu iau de la nimeni."
        Deci, a inceput imparatul, de atunci, a cinsti pe calugari si a le da cate ceva. Iar staretul, lepadand cinstea data de imparat, a fugit si a mers in Egipt.



 
  Întru aceeasi zi, cuvânt pentru calea cea strâmtã, care duce la Împãrãtia Cerurilor.         Sa luam aminte si sa ne pazim pe noi insine, ca nu cumva, fagaduindu-ne a umbla pe calea cea ingusta si cu necazuri, sa aflam ca, pe calea cea larga umbland, ne ratacim. Insa cea ingusta sa ti se arate, ca sa o cunosti, ca este aceasta: infranarea pantecelui, starea cea cu priveghere de toata noaptea, lipsa de paine, ocara si batjocura, taierea voii tale, rabdarea hulei, clevetiri nedrepte a suferi, grait fiind de rau, a nu te mania, defaimat fiind, a te smeri si, infricosat fiind, sa nu te temi. Fericiti sunt cei ce umbla pe calea aceasta, ca a acelora este Imparatia Cerurilor.




 
  Cuvânt despre pocãintã al Sfântului Ioan Gurã de Aur, rostit în ziua când a fost asezat patriarh al Constantinopolului(398).         Iata ca soseste, fratilor, praznicul Nasterii lui Hristos, care, decat toate praznicele, este mai cinstit si mai infricosator. Pentru aceea, eu acum incep invatatura aceasta ca, adica, sa va curatiti de pacate si, asa, sa va apropiati de Sfintele Taine. Sa nu-mi zica mie nimeni: "Plin sunt de rusine, fiindu-mi cugetul plin de pacate", pentru ca destule sunt, adica, aceste cinci zile, spre curatire: daca ne vom pocai cu adevarat si de vom priveghea si vom posti, multe pacate ni se vor sterge. Sa nu ne uitam, dar, la vremea cea scurta, ci la iubirea de oameni a Stapanului sa gandim. De vreme ce, din Ninive, numai in trei zile s-au intors la pocainta si zdrobirea si smerenia sufletului lor au putut sa potoleasca mania aceea. Si pacatoasa, intr-un ceas, apropiindu-se de Hristos, toate pacatele, cele din lunga vreme, si le-a spalat. Inca si iudeilor, care-L cleveteau, pentru ca a primit-o pe ea, si acelora le-a astupat gura, iar pe dansa de toate relele a schimbat-o si, dandu-i ei indrazneala, a eliberat-o. Dar pentru ce a facut El aceasta? Pentru ca ea, cu minte dreapta si cu fierbinte credinta, din suflet umilit, s-a atins de sfintele si preacuratele Lui picioare, parul deslegandu-si, izvorul de lacrimi din ochi slobozind si mirul tot turnandu-l; adica cu aceea ce insela pe oameni, cu aceea si-a intocmit si doctoria pocaintei. Cu ochii, cu care i-a vanat pe desfranati, cu aceia, acum, a lacrimat. Impletiturile parului, cu care pe multi ii prindea in pacate, cu acelea, acum, a sters picioarele lui Hristos. Deci, si tu sa faci asemenea, adica, prin acelea, prin care ai maniat pe Dumnezeu, iarasi, prin acelea sa-L si rogi pe El acum. De l-ai maniat prin jefuirea averilor, prin acelea te si impaca acum cu Dansul: cele rapite sa le imparti de la cei napastuiti, inca si ceva pe deasupra sa mai dai. Sa zici ca si Zaheu: "Intorc impatrit acelora pe care i-am napastuit." Iar de ai gresit cu limba, cu aceea acum curate rugaciuni sa inalti si pe cei ce te blestema si te graiesc de rau, tu sa-i binecuvantezi.
        Deci, daca in acest fel te vei schimba in lacrimi si in obicei, apoi, nu lunga vreme iti trebuie de pocainta, nici multi ani, ci numai intr-o zi vei castiga eliberare. Drept aceea, rogu-va pe voi, sa va departati de inselaciune si sa primiti fapta buna. Incetati cu rautatile si va fagaduiti sa nu le mai faceti; si destul va este voua acestea spre raspuns. Eu marturisesc sa va incredintez nimic alta nu cauta, fara numai ca sa arate ca celor ce inceteaza cu pacatele, si fug de rautatile cele mai dinainte si cu adevarat se pocaiesc, milostiv le este Dumnezeu si-i primeste pe ei ca un iubitor de oameni. Ca omul, intru sine despartirea de rautati si, mai mult, sa nu le mai faca pe acelea. Pentru ca iubitor de oameni este Dumnezeu, iarta pe cele dintai si nu pomeneste rautatile, daca ne pocaim cu adevarat. Ca, precum femeia ce se chiverniseste, doreste sa nasca, asa si Dumnezeu doreste sa-si verse mila Sa asupra noastra.
        Pentru aceea, sa lepadam toata nedreptatea si, asa, sa incepem a praznui Nasterea lui Hristos. Sa lepadam clevetirea si osandirea. Sa calcam tinerea de manie si invidia si toate grijile lumesti. Si, asa, intru aceste cinci zile pocaindu-ne, curati de toata rautatea sa ne apropiem de Cel curat si fara de rautate, Dumnezeu, fiecare zicand: "Sufletul meu vreau sa-l mantuiesc, ajuta-mi mie, Doamne, ca sa ma mantuiesc." Ca ce folos va lua omul macar de ar dobandi si toata lumea si sufletul sau si l-ar pierde? Insa, aceasta nu spre osandire si judecata o graiesc voua, ci cautand mantuirea voastra, ca adica sa va izbaviti de vesnicele chinuri, intru Hristos Iisus, Domnul nostru, a Caruia este slava acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Cântare de laudă la Sfântul Sfinţit Mucenic Ignatie Teoforul

O, Sfinte Ierarhe al Domnului Hristos, slăvite mucenice,

O, a sfinţeniei icoană vie, plăcutule al lui Dumnezeu!

Tu iubitor de Hristos eşti şi ai fost,

Pre El purtatu-L-ai în inimă,

Noi pentru aceasta pre tine te slăvim

De Dumnezeu purtătorule!

Împăratul Traian a voit să te cumpere cu deşartă slavă,

În schimbul onorurilor să te închini la idoli.

Dar tu l-ai uimit pe el nevoind aceasta:

Pre Hristos să trădezi pentru mărirea deşartă.

Ci mai vîrtos ai iubit ca să mori, de Hristos Purtătorule,

Pentru aceasta noi pre tine te slăvim,

Sfinte Sfinţite Părinte, Mucenice Ignatie!

Aruncat la fiare, ai aşteptat liniştit.

Roma voia circ, şi te-au avut pe tine!

„Sunt grâul lui Hristos”, strigat-ai atuncea,

„Dinţii fiarelor mă vor face pline!”.

Dar unde-i slăvitul Traian acum?

Nimic de el nu se ştie.

Pe cînd tu locuitor al cerurilor eşti,

Iar nouă învăţător şi acum, de Dumnezeu Purtătorule!

O, Sfinte Sfinţite Părinte Ignatie, de Dumnezeu Purtătorule,

Roagă pentru noi pe Hristos Dumnezeu

Ca să ne dăruiască pururi Pîinea Vieţii!

Cugetare

Sfinţii mucenici, cuprinşi de dragostea lui Hristos, s-au asemănat unui foc puternic ce arde cu flacără nestinsă. Dragostea lor pentru Dumnezeu le-a uşurat suferinţele şi le-a făcut ca moartea să le pară dulce. Sfintul loan Gură de Aur astfel grăieşte despre Sfintul Ignatie:

„El şi-a jertfit trupul cu aceeaşi uşurinţă cu care îşi dezbracă cineva haina”.

Călătorind la Roma spre a lui moarte, Sfîntul Ignatie nu s-a temut decît de un singur lucru: ca nu cumva creştinii să împiedice martiriul lui pentru Hristos, prin rugăciunile lor sau prin vreo intervenţie lumească. De aceea el i-a rugat fără încetare, în scris şi cu cuvîntul viu, să nu facă aceasta.

„Iertaţi-mă”, le-a scris el. „Eu cunosc bine cele care sînt spre folosul sufletului meu. Eu de abia acum încep să fiu ucenic al Domnului Hristos, acum cînd nimic nu-mi mai doresc, fie din cele văzute, fie din cele nevăzute, decît să ajung la Domnul meu Hristos. Vină asupra mea orice chin, oricît de diavolesc: arderea de viu, răstignirea, fiarele, sabia, sfîşierea membrelor, zdrobirea oaselor, smulgerea tuturor mădularelor mele – primesc cu bucurie orice, numai să ajung cît mai grabnic la Domnul meu Hristos. Este mai bine pentru mine să mor pentru Hristos decît să domnesc pe pămînt, fie şi pînă la sfîrşitul lumii… Dragostea mea este ţintuită pe Cruce, şi nici un foc al dragostei nu se află în mine pentru vreun lucru pămîntesc”.

Introdus fiind în circ, el s-a întors către popor şi a grăit aceste cuvinte:

„Cetăţeni ai Romei, să cunoaşteţi că eu aici nu sînt pedepsit pentru nici o crimă, nici există împotriva mea sentinţa la moarte pentru fărădelege, ci eu aici sînt aruncat ca să mor pentru dragostea faţă de Domnul meu lisus Hristos, pe care Îl doresc pînă dincolo de moarte. Eu sînt grîul Lui, iar dinţii fiarelor sălbatice mă vor macină întru pîinea Lui curată!”.

După ce Sfintul Ignatie a fost sfîşiat şi devorat de fiarele sălbatice, s-a văzut că prin Purtarea de Grijă a lui Dumnezeu inima lui a rămas neatinsă, împreună cu oasele mai mari. Tăind necredincioşii inima Sfîntului, ei au văzut scris înăuntru cu litere din aur Numele Domnului lisus Hristos.

Luare aminte

Să luăm aminte la vitejia lui losua, fiul lui Nun:

• La cum Iosua a ţinut cu neclintire toate poruncile lui Dumnezeu;
• La cum, crezînd fără îndoire în ajutorul lui Dumnezeu, el a intrat viteaz în toate bătăliile cu vrăjmaşii poporului lui;
• La cum el a ieşit biruitor întotdeauna şi a atribuit totdeauna victoriile lui lui Dumnezeu.

Predică

Despre David – „Am păcătuit înaintea Domnului, a zis David către Nathan. (II Regi 12: 12); Făcutu-mi-s-au lacrimile mele pâine ziua şi noaptea (Psalmul 41: 3).

Regele David a păcătuit înaintea lui Dumnezeu şi s-a pocăit cu amar, iar Domnul 1-a iertat pe el. Păcatul regelui a fost foarte mare, dar şi mai mare a fost pocăinţa lui. El s-a făcut vinovat înaintea lui Dumnezeu de două păcate grele: de adulter şi de crimă. Dar venind Prorocul Nathan la el şi vădindu-i păcatele, Regele David a strigat cu inimă zguduită: „Am păcătuit înaintea Domnului!”. Astfel, el şi-a mărturisit păcatul şi a plîns cu amar, cu mult amar.

Lovit de durere, el s-a rugat către Dumnezeu, cu plîns, cu postiri, cu dormire pe jos, şi îndurînd cu inima înfrîntă şi zdrobită, toate loviturile pe care Dumnezeu le-a trimis asupra lui, asupra casei lui şi a poporului lui, din pricina păcatelor lui.

În Psalmii lui de pocăinţă Regele David zice: „Eu sînt vierme şi nu om” (Psalmul 21: 6); „De glasul suspinului meu, osul meu s-a lipit de carnea mea” (Psalmul 101: 6); „Că cenuşă am mîncat, în loc de pîine şi băutura mea cu plîngere am amestecat-o” (Psalmul 101: 10); „Genunchii mei au slăbit de post” (Psalmul 108: 23). Iată adevărata pocăinţă, iată omul care se pocăieşte cu adevărat!

El nu s-a împietrit în păcat, nici a căzut în deznădejde, ci, punîndu-şi credinţa tare în milostivirea lui Dumnezeu, el s-a pocăit neîncetat. Şi Domnul, Carele iubeşte pre cei care se pocăiesc cu adevărat, a arătat milostivire asupra acestui bărbat al pocăinţei.

Dumnezeu 1-a iertat pe el şi 1-a preaslăvit mai presus decît toţi regii din Israel; El i-a dat harul covîrşitor prin care a compus cele mai minunate rugăciuni de pocăinţă ieşite dintr-o inimă omenească pe pămînt, dar insuflate de sus, căci ele prorocesc lumii pre Mîntuitorul, Carele avea să se nască din seminţia lui. Fraţilor, vedem noi oare cît de minunată este mila lui Dumnezeu către cei care se pocăiesc? Atîta milostivire a revărsat Domnul asupra lui David, încît El nu S-a ruşinat să ia trup din seminţia lui David. Fericiţi cei care nu se împietresc în păcatele lor şi cei care nu deznădăjduiesc din pricina păcatelor lor! Căci pocăinţa îi mîntuieşte şi pe unii, şi pe alţii de cel rău!

O, Stăpîne Doamne Dumnezeul nostru, Cela Ce eşti Domnul Cel Multmilostiv, înmoaie inimile noastre cu lacrimile pocăinţei! Căci noi Ţie ne rugăm şi pre Tine Te lăudăm în veci, Amin!