DESPRE ISPITIRE ŞI FĂŢĂRNICIE
Şi iată un învăţător de lege s-a ridicat şi, ispitindu-L, a zis: Învăţătorule ce voi face ca să moştenesc viaţa veşnică? (Luca 10, 25)
Iubiţi credincioşi,
Dacă citim cu atenţie Sfînta
Evanghelie vedem că Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a fost ispitit de
diavolul (Matei 4, 1-11), dar mai ales de multe ori a fost ispitit de
slugile diavolului, care erau cărturarii, saducheii, fariseii, arhiereii
şi legiuitorii (Matei 22, 15-18).
Aceste ispitiri din partea lor,
întotdeauna erau amestecate cu ură, cu vicleşug şi cu făţărnicie. Aşa
vedem, de exemplu, că fariseii, au ţinut sfat cu vicleşug ca să prindă
în cuvînt pe Mîntuitorul, şi au trimis la El nişte iscoade ca să-L
întrebe dacă se cuvine a da dajdie Cezarului. Dar Mîntuitorul, cunoscînd
viclenia lor, a zis către ei: De ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? (Marcu
12, 15). Altă dată saducheii şi fariseii s-au apropiat cu vicleşug de
Domnul, să le dea semn din cer. Iar El le-a răspuns:
Cînd se face seară, ziceţi: Mîine va fi timp frumos, pentru că este cerul roşu; iar dimineaţa ziceţi: Astăzi va fi furtună, pentru că se roşeşte cerul posomorît. Apoi le-a zis: Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi să o judecaţi, dar semnele vremilor nu puteţi! Neam viclean şi adulter cere semn şi semn nu i se va da decît numai semnul lui Iona, şi lăsîndu-i a plecat (Matei 16, 1-4).
Vedeţi, fraţilor, că în
cuvintele de răspuns către saduchei şi farisei, îi numeşte făţarnici şi
neam viclean. Şi aceasta pentru că în sfătuirea lor de a-L ispiti şi a-I
cere semn din cer, erau plini de făţărnicie şi viclenie. La fel vedem
şi pe legiuitorul din Sfînta Evanghelie de azi venind cu viclenie şi
făţărnicie către Domnul, ispitindu-L şi zicînd: Învăţătorule, ce voi face să moştenesc viaţa cea veşnică? (Luca 10, 25). Dar Domnul nostru Iisus Hristos, care prinde pe cei înţelepţi în vicleşugul lor (I
Corinteni 3, 19), văzînd pe legiuitor că una vorbeşte cu gura şi alta
plănuieşte în inima lui, nu i-a răspuns la cuvintele sale, ci îi pune o
întrebare, zicînd: În Lege ce este scris, cum citeşti? (Luca
10, 26), încercînd din cuvintele lui să-l înveţe cele ce nu ştia.
Mîntuitorul, care întotdeauna vedea vicleşugul celor ce I se adresau
(Luca 20, 23), cunoscînd viclenia legiuitorului care Îl ispitea, l-a
întrebat: “Ce scrie în Legea lui Moise?” Iar el a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Levitic 19, 18; Matei 22, 37-40), iar Mîntuitorul i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu.
Legiuitorul însă nu credea că Iisus Hristos este Dumnezeu. Pentru ce dar, Iisus i-a zis: Fă aceasta şi vei fi viu? Dar poate oare cineva să se mîntuiască fără credinţă în Iisus Hristos? Nu, căci Domnul a zis: Cela ce crede întru Mine, nu crede în Mine ci în Cel ce M-a trimis pe Mine, şi iarăşi: Cel ce mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Ioan 12, 44-45), şi iarăşi: Cela ce crede în Mine, chiar de va muri viu va fi (Ioan
11, 25). Atunci pentru ce a zis Domnul legiuitorului că va fi viu
împlinind cele scrise în legea lui Moise? Iată pentru ce: pentru că
Legea lui Moise a fost învăţătoare şi călăuză spre Hristos (Galateni 3, 24), iar sfîrşitul Legii este Hristos, spre îndreptarea a tot celui ce crede (Romani 10, 4), şi cela ce crede în învăţătura lui Moise, acela crede şi în Iisus Hristos. Cum zice şi în alt loc: De aţi fi crezut în Moise, aţi fi crezut şi Mie (Ioan 5, 46-47).
A mai zis Domnul legiuitorului că va fi viu prin cele scrise în legea lui Moise, pentru că tot cel ce iubeşte pe Cel ce a născut, iubeşte şi pe cel născut din El (I Ioan 5, 1). Iar legiuitorul vrînd a se îndrepta pe sine, l-a întrebat pe Iisus: Cine este aproapele meu? (Luca
10, 29) Iată, altă întrebare pusă cu vicleşug lui Iisus. Oare
legiuitorul nu ştia cine este aproapele lui? Acesta ca un legiuitor şi
învăţător de Lege, ştia cu adevărat cine este aproapele lui, dar prin
această întrebare vicleană, vroia să audă ce zice Domnul, fiindcă el
socotea că numai cei din neamul iudeilor sînt aproapele lor, iar nu
oricare om.
Dar Preabunul nostru Mîntuitor,
vrînd să-i arate cine este cu adevărat aproapele nostru, i-a răspuns cu
pilda omului căzut între tîlhari, zicînd: Un
om oarecare, se cobora din Ierusalim la Ierihon şi a căzut între
tîlhari, care, dezbrăcîndu-l şi rănindu-l, s-au dus lăsîndu-l abia viu (Luca
10, 30). Vedeţi, fraţilor că Mîntuitorul nu a zis un iudeu, ci un om
oarecare, ca prin aceasta să-i arate legiuitorului că orice om este
aproapele nostru şi de îl vom vedea în primejdie se cuvine cu toată
dragostea a-l ajuta.
După ce Mîntuitorul a spus această pildă legiuitorului, l-a întrebat: Care dintre aceştia trei ţi se pare a fi aproapele celui ce a căzut între tîlhari? Iar el, silit fiind să spună adevărul, a zis: Cel ce a făcut milă cu dînsul. Atunci Mîntuitorul a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea (Luca 10, 37).
Vedeţi înţelepciunea cea fără de
margine a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos? Legiuitorul acela a venit
cu viclenie şi făţărnicie ca să ispitească pe Domnul, iar Mîntuitorul,
prin pilda cu omul cel căzut între tîlhari şi cu Samariteanul cel
milostiv, care a purtat grijă de cel rănit şi căzut între tîlhari, i-a
dat un minunat şi dumnezeiesc răspuns. Mai întîi a învăţat pe legiuitor
că orice om din lume este aproapele nostru. După ce l-a făcut a înţelege
acest lucru şi a-l mărturisi, i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.
Adică să nu mai socoteşti de acum înainte că numai cei din neamul
iudeilor sînt aproapele tău, ci oricare om din această lume să fie
socotit aproapele nostru, şi de este cineva în necaz sau primejdie, să-l
ajutăm ca pe cel ce este de un neam cu noi.
Iubiţi credincioşi,
Dar să revenim cu cuvîntul
nostru la cele despre care am vorbit la început, adică despre ispitirea
cea vicleană şi despre făţărnicie. Să vorbim ceva despre aceste două
patimi pentru care Mîntuitorul nostru Iisus Hristos de atîta ori i-a
mustrat şi i-a ameninţat cu vaiul pe cărturari, pe farisei, pe saduchei
şi pe legiuitorii Legii Vechi.
Mai întîi să arătăm ce este vicleşugul.
Trebuie să ştim şi să înţelegem
că tatăl tuturor răutăţilor şi izvor a tot vicleşugul este diavolul.
Acesta cu viclenie a înşelat la început pe strămoşii noştri Adam şi Eva
şi cu înşelăciunea cea vicleană i-a scos din rai (Facere 3, 1; II
Corinteni 11, 3). Dumnezeu urăşte pe omul viclean (Psalm 5, 6). Sfînta
şi dumnezeiasca Scriptură arată că inima omului este mai vicleană decît orice şi foarte stricată! Cine o va cunoaşte? (Ieremia
17, 9). Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că vicleşugul este
un păcat care, împreună cu altele, îşi are izvorul şi rădăcina în inima
omului, zicînd:
Căci dinlăuntru, din inima omului ies cugetele cele rele, desfrînările, beţiile, uciderile, adulterul, lăcomia, vicleşugurile, înşelăciunile, pizma, hula, trufia, uşurătatea (Marcu 7, 21-22).
Marele Apostol Pavel mustră pe Elima vrăjitorul pentru viclenia lui, zicînd: O, tu cel plin de toată viclenia şi de toată înşelăciunea, fiu al diavolului şi vrăjmaş a toată dreptatea(Fapte
13, 10). Acelaşi Apostol acuză pe cei care s-au împotrivit lui
Dumnezeu, plini fiind de toată nedreptatea, de desfrînare, de viclenie,
de lăcomie şi de răutate (Romani 1, 28-29). Şi învăţînd pe creştini, le
spune: Ne-am lepădat de cele ascunse ale ruşinii, nemaiumblînd cu vicleşuguri, nici stricînd cuvîntul lui Dumnezeu (II Corinteni 4, 2). Iar Efesenilor le spune: Să
nu fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vînt al
învăţăturii prin înşelăciunea cea omenească, prin vicleşugul lor spre
uneltirea răzvrătirii (Efeseni 4, 14).
Fraţii mei, din mărturiile de
mai sus dacă aţi ascultat cu atenţie, aţi putut înţelege următoarele:
întîi, că diavolul este începutul şi rădăcina tuturor răutăţilor şi al
vicleşugului; al doilea, că vicleşugul izvorăşte din inima omului şi al
treilea, că oamenii cei vicleni sînt fii ai diavolului şi vrăjmaşi a
toată dreptatea.
Să arătăm cîte ceva şi despre
păcatul cel pestriţ şi felurit al făţărniciei, care este armură
blestemată a vicleşugului diavolesc. Şi iată ce am a zice în această
privinţă. Să ştiţi că făţărnicia are rădăcina pe vicleşug, iar roade, pe
minciună, pe amăgire, pe măiestrie, pe agoniseala rea, pe necinste şi
pe vătămarea aproapelui.
Omul făţarnic este nesincer,
prefăcut, fals şi viclean, căci una gîndeşte şi alta vorbeşte. Cuvîntul
lui este da, iar lucrul său nu. Oamenii făţarnici cinstesc pe Dumnezeu
numai cu buzele, după cum arată Sfînta Scriptură, zicînd: Poporul acesta se apropie de Mine, numai cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, iar cu inima este departe de Mine (Isaia 29, 13), şi dumnezeiescul prooroc Ieremia, arătînd acelaşi lucru, zice: Aproape eşti Tu, Doamne, de gura lor, dar departe de inima lor (Ieremia
12, 2). Oamenii făţarnici sînt cucernici numai la arătare (II Timotei
3, 5). Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a asemănat cu aluatul păcatul
făţărniciei, zicînd către ucenicii Săi: Păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia (Luca 12, 1). Dar de ce Mîntuitorul a asemănat cu aluatul pe făţarnici? Iată de ce!
După cum aluatul dospeşte toată
frămîntura (Matei 13, 33), aşa şi făţărnicia unită cu vicleşugul, strică
toată aşezarea cea duhovnicească a omului. Inima, mintea, vederea,
limba, buzele lui precum şi toată purtarea lui cea din afară şi cea
dinlăuntrul lui sînt tulburate de aceasta.
Nu auzim în Sfînta Scriptură,
zicînd: Vai ţie vameşule! Vai ţie desfrînată! Vai ţie tîlharule! Că pe
toţi aceştia i-a primit şi i-a miluit Domnul. Iar pe făţarnici, de multe
ori i-a mustrat şi cu vaiul i-a ameninţat, zicînd:
Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că închideţi Împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor, că nici voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi (Matei 23, 13). Vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că mîncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung, pentru aceasta mai multă osîndă veţi avea (Matei 23, 14).
Şi iarăşi: Vai
vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că înconjuraţi marea şi
uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al
gheenei mai îndoit decît voi(Matei 23, 15). Acestea şi încă
multe vaiuri a spus Mîntuitorul asupra cărturarilor şi fariseilor,
saducheilor şi legiuitorilor. Nici unul din sfinţi şi din filosofii
lumii acesteia nu a putut să arate păcatului făţărniciei şi al
vicleşugului mai luminat ca Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos,
Care fiind Dumnezeu adevărat, privea în inimile cărturarilor şi ale
fariseilor, şi văzînd aceste patimi grele le mustra şi le ameninţa cu
vaiul.
De aceea şi Sfîntul Apostol
Petru îndeamnă pe toţi creştinii să fugă de vicleşug şi făţărnicie (I
Petru 2, 1). Păcatul făţărniciei duce pe mulţi la erezie, la rătăcire şi
este, nu numai un prilej de sminteală, ci şi de pierzare pentru mulţi.
Marele Apostol Pavel a arătat că în vremile cele de apoi, mulţi
făţarnici şi vicleni se vor arăta:
Duhul grăieşte lămurit, zice el, că în vremile cele de apoi unii se vor depărta de la credinţă, luînd aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile diavolilor prin făţărnicia unor mincinoşi, care sînt osîndiţi în cugetele lor (I Timotei 4, 1-2).
În această categorie de
făţarnici intră toţi ereticii, toţi sectanţii, care prin făţărnicie şi
falsă smerenie şi credinţă strîmbă, amăgesc pe cei necunoscători ai
vicleşugului şi ai minciunii lor. De aceea este bine ca toţi
credincioşii şi cei ce au dreaptă credinţă să fugă de aceşti şerpi
veninoşi, de aceşti făţarnici vicleni, care cu viclenie şi făţărnicie se
silesc a înşela pe cei nevinovaţi. Aceştia sînt lupi îmbrăcaţi în piei
de oaie (Matei 7, 15-16), care cu viclenie şi făţărnicie vor să înşele
şi să piardă oile cele cuvîntătoare ale lui Hristos.
Oamenii care sînt cuprinşi de păcatele făţărniciei şi ale vicleşugului, îi puteţi cunoaşte din aceste semne: Cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele (Isaia
29, 13; Ieremia 12, 2); nu fac cele ce zic (Matei 23, 3-4); oamenii
făţarnici sînt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5); se
îngrijesc numai de evlavia cea din afară (Matei 23, 25).
Oamenii făţarnici sînt
observatori numai la lucrurile cele mici şi neînsemnate (Matei 23, 23);
învaţă minciuna (Fapte 20, 30; I Timotei 4, 2); fac lucruri bune cu
îngîmfare (Matei 6, 2); postesc şi se roagă cu îngîmfare (Matei 6,
2-12). Oamenii făţarnici zic: “Doamne, Doamne”, dar nu fac voia lui
Dumnezeu (Matei 7, 21); le plac scaunele cele dintîi la adunări (Matei
23, 6; Marcu 12, 38-39); sînt orbi faţă de păcatele lor şi aspri cu
păcatele altora” (Luca 6, 41-42; Romani 2, 1-3); mănîncă casele văduvelor,
cum a zis Domnul (Matei 23, 14); sînt lupi îmbrăcaţi în piei de oaie
(Matei 7, 15); făţarnicii întrebuinţează religia în scop de cîştig (Luca
20, 47); sînt zeloşi în a face prozeliţi (Matei 23, 15); nu lasă pe
alţii să intre în cer (Luca 11, 52).
Dumnezeu pe oamenii făţarnici îi
socoteşte urîciune (Isaia, 1, 11-14); oamenii făţarnici se cunosc după
faptele lor (Matei 7, 15-20). Pedeapsa lui Dumnezeu ajunge pe cei
făţarnici (Marcu 12, 40; Iov 15, 24). Făţarnicii mai ales în vremurile
din urmă se vor arăta (I Timotei 4, 2; II Timotei 3, 5) De oamenii
făţarnici trebuie a fugi şi a ne îndepărta (II Timotei 3, 5-6).
Iubiţi credincioşi,
În încheiere voi vorbi despre
cel mai viclean şi mai făţarnic om din lume, care a întrecut cu răutatea
vicleniei şi a făţărniciei pe toţi cei mai înainte de el. Acesta a fost
Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece Apostoli, care s-a făcut
vînzător al Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. În acest om viclean şi
făţarnic intrînd satana (Luca 22, 3), a lucrat prin el la vînzarea şi
pierderea Domnului nostru Iisus Hristos. Prin acest viclean şi făţarnic
ucenic, Mîntuitorul a fost dat la chinuri, la răstignire şi la moarte pe
cruce (Matei 27, 33-37). În acest Iuda, fiul pierzării, (Ioan
17, 12), care mai bine nu s-ar fi născut (Matei 26, 24), s-au unit
aceste preagrozave fapte ale vicleşugului şi ale făţărniciei. Acest
preaviclean şi făţarnic ucenic, pe lîngă răutăţile mai sus arătate, era
şi foarte bolnav de iubirea de arginţi. Şi cînd Maria, sora lui Lazăr în
Betania a spălat cu mir de nard curat, de mare preţ picioarele
Mîntuitorului şi le-a şters cu părul capului ei (Ioan 12, 3), Iuda i-a
făcut supărare Mariei, zicînd că ar fi trebuit să vîndă mirul şi preţul
să-l fi dat la săraci.
Iuda cel viclean şi făţarnic,
arătîndu-se că îi este milă de săraci, înşela pe cei de faţă pentru că
lui nu-i era milă de săraci, ci pentru că era fur şi avînd punga, lua din ce se punea în ea (Ioan
12, 5-6). O, viclenie şi făţărnicie; cu chipul se arăta milostiv, iar
în inimă avea nesaţul iubirii de argint. Tot aşa şi la vinderea
Mîntuitorului în grădina Ghetsimani a dat semn la cei ce voiau să prindă
pe Domnul, zicînd: Pe care voi săruta, Acela este; puneţi mîna pe El (Matei 26, 48). Şi îndată venind la Iisus, a zis: Bucură-Te, Învăţătorule! Şi L-a sărutat (Matei 26, 49). Iar Mîntuitorul i-a zis: Prietene, pentru ce ai venit? (Matei
26, 50). O, viclenie şi făţărnicie nemaiauzită a vînzătorului şi o,
bunătate negrăită a Mîntuitorului! Ştie toate cele din inima lui Iuda,
cunoaşte toată viclenia şi făţărnicia lui, dar nu-l mustră şi nici nu-l
pierde, ci cu cuvînt plin de blîndeţe îl întreabă, zicînd: Prietene, pentru ce ai venit? (Matei 26, 50).
Vedeţi, fraţii mei, faptele
vicleşugului şi ale făţărniciei lui Iuda? În inimă are vînzarea şi
prinderea Mîntuitorului, iar pe buze, “Bucură-te, Învăţătorule!” şi
sărutarea cea vicleană, ca semn celor ce veniseră să-L prindă pe Domnul.
Iar Preabunul nostru Mîntuitor îi zice: Prietene şi ucenicul Meu, cu ce
ţi-am greşit, de ce mă vinzi la cei fără de lege? Eu te-am făcut
apostol. Eu te-am făcut părtaş Trupului şi Sîngelui Meu (Marcu 14,
22-25). Eu ţi-am dat harul şi puterea de a face minuni, de a izgoni
duhurile cele necurate, de a tămădui tot felul de boli şi de a învia
morţii (Matei 10, 1-8). Eu ţi-am încredinţat şi punga cea de obşte spre a
mîngîia într-un fel inima ta cea iubitoare de arginţi şi neputinţa ta
(Luca 22, 36), iar tu acum, ucenicul Meu şi prietenul Meu, care de
atîtea daruri şi cinste te-ai îmbogăţit de la Mine, fără de nici o
recunoştinţă şi fără de nici o milă, mă dai spre moarte? Oare îţi dai
seama cîtă întunecare, cîtă orbire spirituală şi cîtă nerecunoştinţă
este acum în inima ta? Pentru ce te faci de bună voie fiu al pierzării? (Ioan 17, 22), că Eu nu voiesc moartea păcătosului (Iezechiel 18, 23; II Petru 3, 9).
Iată pînă la cîtă întunecare şi înşelare spirituală ajunge omul cel viclean, făţarnic şi iubitor de argint.
Vă rog, fraţii mei, să fugiţi ca
de moarte de păcatul vicleniei şi al făţărniciei şi ce aveţi în inimă
aceea să aveţi şi pe buze. Să nu fim făţarnici în fapte şi în cuvinte,
ca să nu cădem în osînda lui Iuda vînzătorul. Să vă creşteţi copiii în
frica de Dumnezeu, învăţîndu-i să nu spună minciuni, să asculte, să
iubească Biserica, rugăciunea, milostenia şi citirea cărţilor sfinte.
Aşa de vom face, vom fi în pace
şi cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru şi vom avea pacea şi bucuria
Duhului Sfînt în inima şi conştiinţa noastră. Amin.