Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Mângâierea celor necăjiți și întristați”
19 Noiembrie
Icoana Maicii Domnului cunoscută ca „Mângâierea celor necăjiți și întristați” a aparținut conform tradiției Sfântului Patriarh Atanasie al Constantinopolului. În anul 1999, la scurt timp după ce icoana a fost restaurată, a început să izvorască mir. Într-o zi din luna iulie, din ochii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu au curs râuri de lacrimi de mir.
19 noiembrie – Sf. Pr. Avdie; Sf. Mc. Varlaam [Bătrânul]; Sf. Cuv. Varlaam și Ioasaf, prințul moștenitor; Sf. Mc. Heliodor
• Pomenirea Sfântului Proroc Avdie
Sfîntul Proroc Avdie s-a născut în satul
Betharam din ţinutul Sichem. El a locuit la curtea Regelui Ahav, dar
cînd regele s-a întors de la dreapta credinţă şi s-a dus să se închine
idolilor, Sfîntul Prore Avdie nu s-a luat după rege, ci a continuat să
se închine la Adevăratul Unul Dumnezeu. Pornind
necurata Izabela, soţia regelui, prigoana împotriva prorocilor
Adevăratului Dumnezeu din pricina urii ei faţă de Marele Proroc Ilie,
Avdie a strîns pe o sută din aceşti proroci şi i-a ascuns în două
peşteri deosebite, unde le-a trimis de mîncare din avutul lui pe toată
vremea prigoanei (III Regi 18:4). Contemporan fiind al Marelui
Proroc Ilie, sfîntul proroc Avdie 1-a cinstit cu veneraţie şi i-a slujit
lui în toate, ca urmaş şi ucenic al lui. Sfîntul proroc Avdie a trăit
cu nouă sute de ani mai înainte de Mîntuitorul şi s-a săvîrşit cu pace.
• Pomenirea Sfântului Mucenic Varlaam [Bătrânul]
Sfîntul Varlaam s-a născut la Antiohia.
Din pricina credinţei lui în Hristos Domnul, necuratul judecător 1-a
torturat cu bestialitate. La urmă el voit
să-şi bată joc de mucenic, încercînd să îl facă să jertfească idolilor
cu sila. De aceea 1-a dus la capişte şi a pus în palma lui un cărbune
aprins iar deasupra, tămîie. Prostul judecător a crezut că de durere
mucenicul va scutura mîna şi astfel va tămîia şi nevrînd înaintea
idolilor, dar mucenicul a îndurat durerea neclintindu-şi mîna, pînă cînd
degetele lui au ars şi i-au căzut, iar mîna i-a ars şi ea cu totul.
Sfîntul Vasile cel Mare a zis: „Căci dreapta lui a fost mai tare decît
focul: deşi cărbunele i-a ars mîna, mîna lui încă ţinea focul, ca şi
cînd el ar fi fost cenuşă” Sfîntul loan Gură de Aur a zis: „Îngerii au
privit la mucenic din înălţime. Sfinţii Arhangheli au privit şi ei la
slăvită minune a omului-mucenic cel mai presus de omeneasca fire. Căci
cine nu ar dori să vadă pe nevoitorul care suferă chinurile acestea, şi
totuşi este liber de durerea căreia trupul omenesc nu îi poate scăpa? Un astfel de mucenic este el însuşi şi altar al jertfei, şi jertfă, şi jertfitor”.
După ce mîna mucenicului a ars cu totul, el a căzut la pămînt mort, iar
sufletul lui s-a înălţat întru odihna veşnică a Domnului şi
Mîntuitorului nostru. Acest bătrîn slăvit şi viteaz a luat mucenicia la
anul 304.
• Pomenirea Sfântului Preacuvios Varlaam şi a lui Ioasaf, prinţul moştenitor
Aceştia au fost mari asceţi din ţara
Indiei, care a fost luminată de Sfîntul Apostol Toma. loasaf a fost fiul
şi moştenitorul regelui Abenner. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu,
el a fost cercetat de bătrînul Varlaam, care 1-a învăţat credinţa
creştină şi i-a dăruit Sfîntul Botez. După
aceea bătrînul s-a retras într-un munte pustiu la viaţa sihăstrească,
iar loasaf a rămas să lupte cu ispitele lumii pe care, cu ajutorul lui
Dumnezeu, le-a biruit. loasaf a reuşit în cele din urmă să îl
aducă la Hristos şi pe tatăl lui, regele. După botezul lui, regele a mai
trăit patru ani în penitenţă foarte aspră, căci viaţa lui de mai
înainte şi-o dusese în păcate foarte grele, fiind un prigonitor sîngeros
al creştinilor şi ucigaş al lor. Murind
regele şi trecînd la o viaţă mai bună, tînărul prinţ moştenitor loasaf a
încredinţat conducerea ţării prietenului lui, Varahia, şi s-a retras în
pustie spre a îşi închina cu totul viaţa lui Hristos, întru
sihăstreştile nevoinţe. Singura lui dorinţă pe pămînt a fost ca
să îl mai vadă măcar o dată pe dascălul lui sfint, Avva Varlaam.
Dumnezeu, întru a Sa milostivire, i-a împlinit această dorire, şi într-o
zi loasaf a stat înaintea peşterii învăţătorului lui şi a strigat:
„Binecuvîntează-mă pre mine, Părinte!”. Avva Varlaam s-a nevoit în
pustie timp de şaptezeci de ani, trăind cu totul o sută de ani pe
pămînt. Sfîntul loasaf şi-a lăsat domnia la vîrsta de douăzeci şi cinci
de ani şi a intrat în pustie, unde s-a nevoit vreme de alţi treizeci şi
cinci de ani. Aceşti doi mari sfinţi indieni L-au iubit din tot
sufletul, din tot cugetul şi din toată vârtutea lor pe Domnul Hristos
şi, după ce au adus multe suflete la adevărata credinţă, au intrat întru
fericirea cea neîmbătrînitoare a Domnului lor.
• Pomenirea Sfântului Mucenic Heliodor
Sfîntul Heliodor a fost din cetatea
Maggido din Pamfilia şi a luat mucenicia pentru credinţa creştină în
vremea împăratului Aurelian. Pe cînd era torturat bestial, el a auzit un
glas din cer Care i-a zis: „Nu te teme, căci Eu cu tine sînt!”.
Fiind aruncat într-un viţel de aramă înroşit în foc, el s-a rugat lui
Dumnezeu, Care 1-a izbăvit din moartea aceea. Căci pe dată viţelul de
aramă s-a răcorit, iar Sfîntul Heliodor a ieşit de acolo viu.
Judecătorul a ţipat că aceasta este putere vrăjitorească. Dar Mucenicul a
zis: „Puterea mea este Hristos”. El a fost omorît prin decapitare şi aşa s-a înălţat către Domnul.
Sinaxar 19 Noiembrie
Acest Sfânt Mucenic Varlaam era din Antiohia Siriei, bătrân fiind cu vârsta şi, fiindcă mărturisea pe Hristos, a stat înaintea stăpânitorului Antiohiei şi neînduplecându-se a jertfi la idoli a fost bătut cu vine de bou; după aceea i s-au dezrădăcinat unghiile. Apoi fiind dus la un jertfelnic idolesc, a poruncit ca să-i deschidă cu sila mâna dreaptă şi să-i pună în ea cărbuni aprinşi şi tămâie, căci socotea stăpânitorul că nu va putea suferi, ci va arunca cărbunii împreună cu tămâia deasupra jertfelnicului idolilor şi prin aceasta să se arate că a adus jertfa la idoli. Iar pătimitorul pentru Hristos a stat cu mare bărbăţie neschimbat şi netulburat, fără a mişca mâna cea dreapta a sa, arătându-se cu adevărat mai puternic decât arama şi fierul, până când focul i-a mâncat toata carnea mâinii drepte a lui şi a căzut focul singur pe pământ; căci a ales viteazul luptător al adevărului cu cuget bărbătesc şi întărit că mai bine să-i ardă mâna lui, fără a o mişca cât de puţin, decât să se arate păgânilor că a adus tămâie şi jertfă demonilor. Pentru aceasta şi în chinul acesta şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu, luând de la Dânsul cununa mărturisirii. Deci pe viteazul acesta luptător l-a cinstit cu cuvinte de laudă ritoriceşti atât Marele Vasile cât şi dumnezeiescul Hrisostom.
Acesta a trăit pe vremea împăratului Diocleţian, în anii două sute optzeci şi nouă, trăgându-se din ţara isaurilor, ostaş cu meşteşugul. Deci, lăsând viaţa ostăşească, petrecea prin pustietăţi, în care aflându-se, făcea multe vindecări şi minuni. A fost însă pârât de oarecare vânători şi a fost adus la Diocleţian şi credinţa în Hristos mărturisind a fost trimis la eparhul Achilin însoţit de o sută cincizeci de ostaşi, care în loc să piardă pe sfântul, au crezut şi ei în Hristos, datorită minunii ce a făcut sfântul în acea călătorie; căci, fiind ostaşii însetaţi, a scos sfântul apă şi i-a adăpat în loc fără de apă. Deci eparhul primind pe sfinţi în mâinile sale, i-a dus la un loc şi a pedepsit pe sfântul Azi cu multe răni şi chinuri că doară văzând ceilalţi să se teamă. Apoi l-au spânzurat pe el pe o roată şi sub el a aprins un foc mare, dar văpaia s-a stins şi sfântul a rămas nevătămat. Pentru aceasta femeia eparhului şi fiica lui au crezut în Hristos. Atunci eparhul a poruncit mai întâi să se taie capetele celor o sută şi cincizeci de ostaşi şi femeii şi fiicei sale, iar mai în urmă a poruncit să bată pe sfântul cumplit şi să-i taie şi lui capul. Şi aşa fericiţii pătimitori pentru Hristos au luat cu toţi cununa cea neveştejită a mărturisirii.
Tot în această zi, pomenirea sfintelor femei, soţia şi fiica eparhului, care prin sabie s-au săvârşit.
Pe vremea împărăţiei lui Aurelian în Roma, domnind Aetie în
Maghido, cetatea Pamfiliei, în anii două sute şaptezeci şi doi,
fericitul acesta Iliodor aflându-se în aceeaşi cetate şi pe Hristos
propovăduindu-L cu îndrăzneală, a fost pârât la guvernator. Deci stând
cu faţa înaintea lui şi auzind multe măguliri şi fiindcă nu s-a plecat a
jertfi idolilor, a fost spânzurat şi strujit şi ars cu făclii aprinse;
a căror iuţime de chinuri străbătând pe sfântul la inimă zicea:
"Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi". Şi îndată a venit glas din cer,
zicând: "Nu te teme, căci Eu cu tine sunt". Acest glas auzindu-l acei
ce ţineau făcliile, către acestea văzând încă şi patru îngeri care îi
opreau pe ei de a chinui pe sfântul, au crezut în Domnul, iar pe
guvernator l-au înfruntat şi l-au ruşinat. Pentru aceasta fiind
aruncaţi în mare, au luat de la Domnul cununile muceniciei. Atunci a poruncit guvernatorul să fie încins un bou de aramă şi înăuntrul lui să fie băgat mucenicul lui Hristos. Deci, după ce l-au băgat în el, a făcut rugăciune sfântul, iar boul ce scânteia s-a făcut îndată rece şi mucenicul cânta înăuntrul lui. Deci guvernatorul, auzind pe sfântul cântând, s-a spăimântat şi apropiindu-se acolo şi cunoscând că boul ce cu puţin mai înainte era foarte arzător s-a prefăcut în foarte rece, a zis către sfânt: "O, cap necuvios, vrăjile tale şi acest foc l-au biruit". Iar sfântul i-a răspuns: "Vrăjile mele sunt, Hristosul meu. Ci dă-mi vreme de trei zile, ca să socotesc ce trebuie să fac". Şi învoindu-se guvernatorul, sfântul a intrat pe ascuns în capiştea ce se numea Panteon, fiindcă acolo erau toţi idolii, şi făcând în acesta rugăciune, îndată s-a făcut cutremur şi din acel cutremur au căzut jos toţi idolii şi s-au zdrobit. Aceasta aflând, guvernatorul a adus pe mucenic în faţa divanului său şi, umplându-se de mânie, a poruncit să fie spânzurat sfântul şi să i se bată cuie înroşite în cap, pe care sfântul le-a răbdat cu ajutorul lui Dumnezeu. Deci văzând guvernatorul că nu se biruieşte sfântul prin chinuri, a poruncit ca, legat cu lanţuri grele, să-l ducă la cetatea Atalenilor. Şi, după ce l-au dus acolo, iarăşi l-au întors înapoi şi iarăşi a stat cu faţa la divanul său.
Deci multe vorbindu-i ca să jertfească idolilor şi văzându-l neînduplecat, a poruncit să fie băgate, în deschizăturile lemnului pentru chinuri, mâinile şi picioarele mucenicului. Şi arzând în foc o tigaie mare, l-a băgat în ea. Dar sfântul stând în mijlocul tigăii îşi făcea rugăciunea şi pe cei ce erau împrejur îi îndemna să intre în tigaie, încredinţându-i că vor rămâne nevătămaţi de foc. Crezând cuvintelor lui, au intrat mulţi dintr-înşii şi, rămânând nevătămaţi precum zicea sfântul, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos, zicând: "Cu adevărat mare este Dumnezeul creştinilor". Acestea, după ce le-a văzut, guvernatorul s-a temut ca nu cumva cei ce au crezut să răpească pe sfântul din mâinile lui. De aceea a poruncit ca să-l ducă pe el iarăşi la Maghido. Şi după ce a ajuns în cetate, iarăşi a fost înfăţişat la cercetare. Şi după ce a vorbit multe şi nu s-a înduplecat sfântul să jertfească idolilor, a poruncit guvernatorul Aetie să i se taie limba şi, spânzurându-l, să fie bătut două ceasuri; după aceasta a pus pe dânsul frâu şi-l trăgea afară din cetate ca să-l omoare. Şi făcând sfântul semn cu mâna către cei ce-i trăgeau, ca să-i dea lui puţină vreme de rugăciune, a stat la rugăciune şi, plinindu-şi rugăciunea, i s-a tăiat capul şi aşa a luat fericitul cununa mărturisirii.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Antim, Talaleu, Cristofor şi Eufimia şi cu fiii lor şi Sfântul Panharie.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cartea este scrisa in urma navalirii pustiitoare a unei puteri straine asupra Ierusalimului. In aceasta imprejurare, idumeii, fratii evreilor, s-au unit cu dusmanii si au luat parte la pustiirea lui Israel. Proorocul vesteste, din partea lui Dumnezeu, pedeapsa idumeilor. Cartea este un strigat catre dreptatea lui Dumnezeu. In ziua Judecatii insa Sionul va fi din nou un loc de mantuire, iar Idumeea va pieri pentru totdeauna.
Întru aceastã zi, pomenirea Sfântului Mucenic Varlaam (+304).
Cuvânt despre Sfântul Ioan Gurã de Aur si despre vãduva cea nãpãstuitã de împãrãteasa Eudoxia.
Deci, Teognost, mergand in Tesalonic, s-a imbolnavit, de suparare si a murit. Iar femeia lui, pentru moartea barbatului ei si pentru luarea averii fiind in mare suparare, a venit la Sfantul Ioan si i-a spus lui cu lacrimi, tot necazul. Iar el o sfatuia pe ea cu cuvinte folositoare sa indrepte spre Dumnezeu necazul sau si i-a poruncit ca in toata ziua sa ia hrana, pentru sine si pentru copiii ei, de la casa pentru straini a Bisericii. Iar el astepta vreme cu bun prilej, cand socotea sa roage pe imparat pentru acea vaduva, ca doar va porunci sa-i intoarca ei si copiilor, averea cea luata fara vina. Dar rautatea imparatesei a facut impiedicare si a adus o nevoie si mai mare, nu numai asupra vaducei acelei, ci, si asupra fericitului Ioan insusi.
Ca, sosind vremea cand se culeg strugurii din vie, cand tot poporul iesea fiecare la via sa, a iesit si imparateasa si se plimba prin viile imparatesti. Si, trecand pe langa via lui Teognost, ca nu era departe de viile imparatesti, a vazut-o frumoasa si a intrat intr-insa, a taiat un strugure cu mainile sale si a mancat din el. Si era un obicei vechi imparatesc dupa care, daca intra imparatul sau imparateasa intr-o vie straina si manca struguri din ea, stapanul viei aceluia nu mai avea stapanire asupra ei, ci via aceea era numarata intre viile imparatesti. Iar stapanul viei i se da pretul pe via sa, sau lua de la imparatul o alta vie, in locul viei sale. Deci, dupa acest asezamant imparateasa a poruncit sa se scrie via lui Teognost intre viile imparatesti. Si aceasta a savarsit-o, facandu-si doua socoteli: una, ca sa faca si mai mult rau vaduvei si copiilor ei, de vreme ce se aflase ca vaduva alergase la Sfantul Ioan si i-a spus lui tot necazul ei, si pentru aceasta imparateasa se maniase pe ea, iar alta, ca sa caute pricina Sfantului Ioan, sa-l poata izgoni pe dansul din Biserica, socotind ca, daca va auzi de aceasta luare a viei, Sfantul nicidecum nu va tacea, ci va ridica glas impotriva ei, pentru vaduva cea nedreptatita si, de aici se va ridica pricina a se savarsi lucrul cel gandit de ea, precum s-a si intamplat.
Deci, pentru ca vaduva aceea napastuita a cazut inaintea fericitului Ioan, acesta a trimis, prin arhidiaconul Eutihie, scrisoarea sa catre imparateasa, ca s-o induplece pe dansa spre milostiviere, aducandu-si aminte de viata cea buna a parintilor ei, de faptele bune ale imparatilor de mai inainte, aducandu-i aminte de frica lui Dumnezeu, de Judecata cea infricosatoare, si, rugand-o sa intoarca via vaduvei celei sarace. Dar ea a scris Sfantului inapoi cu asprime, neplecandu-se invataturilor lui, nici rugamintea ascultand-o, ci punea inainte legile imparatesti cele vechi si, ca si cum ar fi fost nedreptatita de Sfantul, se lauda ca nu va rabda o incalcare ca aceea. "M-ai osandit, zicea, cu cuvintele tale, ca si cand as face nedreptate si faradelege; nestiind tu asezamintele cele imparatesti, napastuitu-m-ai cu invinuirile tale, dar nu-ti voi rabda tie, pana in sfarsit, defaimata fiind". Iar Sfantul Ioan, citind scrisoarea aceea, s-a sculat si a mers la palat, la imparateasa si sezand aproape de imparateasa, a inceput iar si cu cuvantul bland a o sfatui pe dansa, graindu-i si rugand-o sa dea inapoi via vaduvei. Iar ea a zis: "Acum am scris tie ce este randuit despre vie de imparatii cei de demult. Sa i se dea vaduvei alta vie in locul aceleia sau sa ia pretul pentru dansa". Iar Sfantul a zis: "Nu-i trebuie ei alta vie, nici nu cere pretul pentru dansa, ci pe a ei o cere, da-i inapoi partea ei de mostenire". Imparateasa a zis: "Nu te impotrivi asezamintelor imparatesti celor de demult, ca nu spre bine va iesi tie o impotrivire ca aceasta". A raspuns Ioan: "Nu pune pricina asezamintele si legile pe care imparatii cei pagani le-au asezat. Ca nimic nu te impiedica pe tine a strica legea cea nedreapta si a o aseza pe cea dreapta, fiind imparateasa binecredincioasa. Deci, da inapoi via celei nedreptatite, ca sa nu te numesc pe tine a doua Izabela si sa mostenesti blestemul impreuna cu dansa".
Acestea zicand Sfantul, s-a aprins imparateasa de mare manie si a umplut palatul de strigare, descoperind otrava cea tainuita din inima ei, si spunea: "Pentru mine ma voi razbuna eu insumi. Si de acum nu numai ca nu voi da via vaduvei, dar nici alta vie in locul aceleia si voi porunci sa nu i se dea nici pretul ei. Iar tie pedeapsa iti voi da pentru ocara aceasta". Si a poruncit sa scoata pe Sfantul Ioan, cu sila, afara din palat.
Insa imparatul, stiind obiceiul cel rau al imparatesei, tacea ca si cum n-ar fi stiut nimic. Dar imparateasa cu toata puterea uneltea pentru izgonirea Sfantului Ioan, care lucru l-a si savarsit curand. Iar pentru faptele ei rele, imparateasa si-a luat mai pe urma plata ei. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Cântare de laudă la Sfântul Preacuvios Varlaam şi Sfântul Ioasaf, moştenitorul tronului
Văzînd Ioasaf la om boală, bătrîneţe şi moarte,
S-a ruşinat cu totul de-a omului viaţă pe pămînt.
„Iată şi pe mine poate să m-aştepte boală,
La fel bătrîneţea mă poate încovoia,
Iar moartea mă poate apuca cînd nici nu gîndesc.
O, cît sufăr văzînd suferinţa aceasta!
Oare mă va putea învăţa cineva taina
Unei vieţi mai bune?”.
Şi iată că din pustia muntoasă coboară Varlaam
Care pe tînăr îl învaţă tot adevărul.
Bătrînul îi grăieşte lui despre Hristos,
Despre Domnul Cel Unul şi Sfînt în Treime,
Tatăl, Fiul şi Duhul.
El îi grăieşte despre a lumii zidire,
Despre Grădina Raiului, ce ne aşteaptă din nou;
Despre primul Adam, aşezat în a Edenului lumină,
Şi despre blestematul păcat ce moarte i-a adus;
Despre Hristos Dumnezeu Ce pentru om a urcat pe Cruce,
Şi despre viaţa de veci cea de mii de ori mai bună,
Care este în veşnica slavă a împărăţiei lui Hristos.
Auzind loasaf pre Varlaam preaînţeleptul,
El a văzut cum o zi nouă se naşte pentru el,
Şi întunericul nopţii vieţii lui piere cu totul.
Cugetare
Iată una dintre istorisirile Avvei Varlaam către Ioasaf:
Un om fugea, odată, de un inorog înfricoşător. Fugind, a căzut într-o groapă adîncă, dar s-a prins de o rădăcină rămuroasă. Pe cînd credea că a scăpat de primedie, el vede că temelia rădăcinii aceleia este roasă de doi şoareci pe rînd, unul alb, iar altul negru, astfel încît stătea ea să se rupă şi să cadă cu tot cu el în prăpastie. Mai în jos privind, omul a văzut că pe fundul prăpastiei se tîrăşte un şarpe înfricoşător care stă cu fălcile căscate spre a îl înghiţi pe cel care va cădea în curînd. Apoi, chiar la picioarele lui, el a văzut patru şerpişori mai mici, otrăvitori. Privind puţin mai sus, omul a văzut un strop de miere pe scoarţa unei ramuri, şi uitînd de primejdia de moarte care îl înconjura de peste tot, a întins mîna ca să apuce şi să guste acea mică dulceaţă.
Iar tîlcuirea acestei istorii aceasta este:
Inorogul este moartea, care de la strămoşul Adam şi pînă la sfîrşitul lumii îl vînează pe om ca să îl ucidă; groapa plină de tot felul de primejdii este lumea; rădăcina cea rămuroasă este calea vieţii noastre; cei doi şoareci, cel alb şi cel negru, sînt zilele şi nopţile, care urmînd unele după altele scurtează mereu firul vieţii noastre; balaurul cel cumplit cu fălcile căscate este hăul iadului; iar cei patru şerpişori otrăvitori sînt cele patru elemente din care este alcătuit trupul omului; micul strop de miere de pe ramură este mica dulceaţă pe care o poate găsi omul ici şi colo în această viaţă.
O, de nu s-ar lăsa oamenii înşelaţi de
puţinătatea acestei dulceţi, de-ar sta ei treji şi s-ar lupta să scape
de amara înghiţire a balaurului!
Luare aminte
Să luăm aminte la minunata zidire a lumii (Facerea 1):
- La cum în a şasea zi Dumnezeu a făcut toate animalele, tîrîtoarele, şi fiarele sălbatice după felul lor;
- La cum Dumnezeu a văzut că este bine.
Predică
Despre slăvirea lui Dumnezeu întru Hristos Domnul – „Lui fie slava în Biserică şi întru Hristos Iisus în toate neamurile veacului veacurilor. Amin!” (Efeseni 3: 21).
Slavă lui Dumnezeu! Slavă lui Dumnezeu
întru Biserica Lui! Slavă Lui întru Domnul nostru lisus Hristos! Slavă
Lui în toate neamurile veacului veacurilor! Nimănui
nu i se cuvine slava mai mult decît Domnului Dumnezeu, şi nimeni nu îl
slăveşte pre El mai mult decît o face Biserica Lui. Hristos este
Cel Care ni L-a descoperit nouă pre Dumnezeu: prin urmare, toată slava
care merge la Dumnezeu trebuie să treacă prin Hristos Domnul. Biserica
va dăinui pînă la sfîrşitul tuturor timpurilor, dincolo de toate rasele
şi generaţiile pămîntului; Biserica este trupul preacurat al Domnului
Hristos, plin de putere, înţelepciune, şi făcător de minuni; de aceea
slava lui Dumnezeu se proclamă din Biserică: ea se proclamă din locaşul
cel sfînt al Celui Sfînt, din curăţie, către Cel Preacurat. Slăvirea
din Biserică este foarte plăcută lui Dumnezeu şi din pricină că în ea
sînt multe glasuri şi multe suflete şi cu toate acestea ele slăvesc ca
şi un singur glas, şi un singur suflet.
Prin urmare, nimeni să nu se despartă de împreuna-slăvire a lui Dumnezeu, şi nimeni nici să nu cugete măcar că slăvirea făcută aparte, „în sufletul fiecăruia”, „aşa cum crede fiecare”, în izolare şi rupere de Biserică este mai bună decît slăvirea lui Dumnezeu în comuniunea şi plinătatea credincioşilor din Biserică.
Să nu-i credem pe cei care bîrfesc că
glasul omului se pierde în cel al „mulţimii” şi că Dumnezeu nu îl aude.
Căci mîna nu poate lucra cu degetele ei decît dacă este prinsă în
plinătatea trupului, precum nici un alt mădular al trupului nu poate
lucra desprins fiind de trup. Aşa stau lucrurile şi cu rugăciunea
credincioşilor din Biserică.
Atunci cînd omul credincios se roagă în Biserică împreună cu ceilalţi credincioşi (şi el se roagă aşa chiar şi cînd se află singur în pustie), fără să se rupă de Biserică, el este văzut şi auzit mai bine de Dumnezeu.
Sufletul lui
îşi află ecou în sufletele celorlalţi credincioşi, şi astfel glasul
rugăciunii lui se aude chiar mai tare, mai distinct şi mai personal în
Biserică, şi nu în afară de Ea.
O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase,
noi numai de la Tine, întru Tine şi prin Tine putem să îl slăvim pe
Dumnezeu! Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!
