Duhul acestei fete părăsise trupul şi mersese acolo unde merg duhurile
celor morţi. Cu atingerea şi cu cuvintele Sale, Domnul a săvârşit două
minuni: mai întâi a restaurat trupul şi apoi a adus duhul înapoi din
ţinutul duhurilor în trupul teafăr. Dacă nu i-ar fi tămăduit trupul, de
ce folos ar fi fost să se întoarcă duhul fetei la trupul bolnav? Ar fi
însemnat să se întoarcă la boală şi apoi iar la moarte. O astfel de
înviere pe jumătate nici n-ar fi fost înviere, ci chin. Dar Domnul nu dă
daruri pe jumătate, ci daruri întregi, nu daruri ciuntite, ci daruri
desăvârşite.
„Iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele
sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa
lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe
moarte. Şi, pe când se ducea El, mulţimile îl împresurau. Şi o femeie,
care de doisprezece ani avea curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii
toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată,
apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a
oprit curgerea sângelui ei. Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins
de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis:
învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi te strâmtorează şi Tu zici: Cine
este cel ce s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: s-a atins de mine
cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi femeia,
văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de
faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit
îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit.
Mergi în pace. Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele
sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe învăţătorul. Dar
Iisus, auzind, i-a răspuns: nu te teme. Crede numai, şi se va izbăvi. Şi
venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru
şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mama. Şi toţi plângeau
şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci
doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi
afară şi apucând-o de mână, a strigat zicând: Copilă, scoală-te! Şi
duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi El a poruncit să i se dea să
mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu
spună nimănui nimic”.
Când raza de soare atinge piatra, piatra începe să strălucească. Când
flacăra atinge o candelă stinsă, candela începe să ardă. Când magnetul
atinge fierul, fierul se magnetizează. Când o sârmă electrică atinge
alta sârmă, se electrizează amândouă.
Toate aceste fenomene fizice sunt o icoană, sau o pildă a fenomenelor
duhovniceşti. Tot ce se întâmplă înafară este doar o imagine a ceea ce
se petrece înăuntru. Toată natura cea efemeră e ca un vis faţă de
conştiinţa lăuntrică, şi ca un basm faţă de înţelegerea sufletească.
Sufletul e conştiinţa trupului, iar conştiinţa sufletului e Dumnezeu.
Când Dumnezeu se atinge de suflet, sufletul primeşte viaţă şi vedere. La
fel se întâmplă cu trupul când e atins de suflet. De la suflet primeşte
trupul lumină, căldură, magnetism şi electricitate, vedere şi auzire şi
mişcare. Iar când sufletul se desparte de trup, toate acestea se pierd.
Sufletul primeşte de la Dumnezeu o lumină aparte, căldură, magnetism şi
electricitate, vedere şi auzire şi mişcare, şi toate acestea sunt
pierdute când sufletul se desparte de Dumnezeu. Un trup mort este
întruchiparea unui suflet mort, a unui suflet despărţit de Dumnezeu.
E cineva în lumea aceasta mare care, atingând un suflet mort, îl aduce
la viaţă, îi dă lumină şi flacără, magnetism şi electricitate, cu
puterea vieţii? Este cineva în adâncul şi largul mormânt al istoriei
care, atingând un trup mort, îl face să se scoale şi să umble şi să
vorbească? Trebuie să fie, altfel soarele şi pământul, iarna şi
primăvara, magnetul şi electricitatea şi tot ce e pe lume ar fi un chip a
ceva ce nu există, o umbră fără realitate, un vis fără conştienţă.
Trebuie să fie, altfel Domnul nostru Iisus Hristos n-ar fi venit pe
pământ. A venit ca să le arate oamenilor conştiinţa şi realitatea; să le
arate că toată firea, cu tot ce este şi cu tot ce se întâmplă întrânsa
este doar icoană, vis, poveste. Domnul a venit ca să dovedească adevărul
celor spuse de soare şi pământ, de iarnă şi de primăvară, de magnetism
şi de electricitate şi de toate lucrurile din natură, făcute de Dumnezeu
ca o carte deschisă înaintea oamenilor, pe care ei încă nu au citit-o
până la capăt.
El e ca un stâlp de foc în istoria universului, de la care sufletele
moarte îşi primesc lumina şi căldura, mişcarea şi puterea. El este Pomul
Vieţii la a cărui atingere trupurile moarte înviază. Este balsamul
curat şi înmiresmat care dă ochilor orbi vedere, surzilor auzire,
înlemniţilor mişcare, muţilor vorbire, nebunilor minte, leproşilor
curăţire şi tuturor bolilor vindecare.
Evanghelia de astăzi ne arată încă o dată cum, în atingere cu Hristos,
bolnavii se tămăduiesc şi morţii înviază. În vremea aceea, „Iată a venit
un bărbat, al cărui nume era lair şi care era mai-marele sinagogii. Şi
căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga să intre în casa lui, căci avea
numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte”. În care
vreme? Când s-au întâmplat acestea? În vremea când Domnul s-a întors
peste mare în corabie din ţinutul gadarenilor, unde curăţase doi oameni
de demoni, după ce mai devreme liniştise furtuna pe mare. Săvârşind
aceste mari minuni, a fost chemat, după cum vom vedea, să săvârşească o a
treia: să învie morţii. Şi toate într-un răstimp foarte scurt, ca şi
când S-ar fi grăbit să facă bine oamenilor de pe pământ în vremea vieţii
Sale, dându-ne nouă o pildă de râvnă întru bine, şi arătându-ne că
trebuie să umblăm câtă vreme avem lumina (Ioan 12, 35).
Deşi aceste trei minuni sunt, prin natura lor, foarte deosebite, toate
arată acelaşi lucru: puterea stăpânitoare a Mântuitorului Hristos:
stăpânirea asupra firii, stăpânirea asupra demonilor şi stăpânirea
asupra sufletelor. Greu de spus care din aceste trei mari lucrări e mai
măreaţă, mai slăvită, mai uimitoare. Ce-i mai greu: să potoleşti
stihiile dezlănţuite, apa şi vântul, să vindeci nebunii fără leac sau să
înviezi morţii? Toate trei sunt la fel de grele pentru omul muritor, şi
toate trei sunt la fel de uşoare pentru Hristos. Oricare din aceste
minuni ai încerca să pătrunzi, simţi, cu frică şi cutremur,
atotputernica suflare ce a făcut, în început, lumea. „A zis Dumnezeu...
şi a fost aşa” (Facere 1, 11).
Acest Iair este numit la Matei „dregător", iar Marcu şi Luca arată ce
fel de dregător era: un cap al comunităţii, mai-marele sinagogii, unde
se întocmeau rânduielile religiei şi naţiunii. Singurul lui copil era pe
moarte. Cumplit lucru pentru el, care, la fel ca toţi iudeii, avea o
credinţă firavă, nelămurită, în viaţa de după moarte. Mai mult, pentru
un om cu întâietatea lui, lovitura era îndoită: odată durerea de
părinte, şi apoi ruşinea şi umilinţa în faţa poporului, pentru că o
astfel de pierdere era privită ca o pedeapsă de la Dumnezeu.
Deznădăjduit, a venit la Hristos şi I s-a închinat, zicând: „Fiica mea a
murit de curând dar, venind, pune mâna Ta peste ea şi va fi vie” (Matei
9, 18).
De ce Luca ne spune că fiica dregătorului era pe moarte, iar Matei că a
murit de curând? Luca descrie întâmplarea aşa cum s-a desfăşurat, iar
Matei aduce chiar cuvintele lui Iair. Nu au oamenii obiceiul să-şi
înfăţişeze nefericirea mai mare decât este? Această exagerare vine din
faptul că nenorocirea, venind pe neaşteptate, pare cu atât mai
groaznică; pe de altă parte, omul care caută ajutor tinde să înfăţişeze
pierderea drept mai mare decât este, ca să primească ajutor cât mai
repede. Când o casă e în flăcări, auzi: „Săriţi, ajutor, mi-a ars casa!”
Dar casa încă nu e scrum, ci abia a luat foc. Iar că fata lui Iair nu
murise încă la vremea când el a spus Domnului aceste cuvinte, se vede
mai departe din cele rostite la venirea slujitorilor lui Iair.
Iair avea, într-o măsură, credinţa în Hristos, dar această credinţă a
lui nu o ajungea nici pe departe pe cea a sutaşului roman din Capernaum.
Pe când acesta îl oprea pe Hristos să meargă la casa sa, ca unul ce se
simţea nevrednic de cinstea aceasta, şi doar Îl ruga: „zi numai cu
cuvântul şi se va tămădui sluga mea” (Matei 8), Iair L-a chemat pe
Domnul să vină la casa lui şi să-şi puna mâna Sa deasupra fiicei care
murise. Credinţa lui, aşadar, avea ceva trupesc întrînsa: „Pune mâna Ta
peste ea”. Iair cerea de la Hristos un fel tangibil de
vindecare. De parcă ar avea cuvântul lui Hristos mai puţină putere decât
mâna Sa! De parcă glasul care a liniştit furtuna şi a scos demonii din
oamenii îndrăciţi şi l-a înviat pe Lazăr cel de patru zile mort şi
îngropat n-ar fi putut s-o învieze pe copila lui Iair la fel de bine ca
şi mâna! Dar Domnul a fost preamilostiv şi nu l-a lipsit pe
îndureratul părinte de grabnicul Său ajutor, chiar dacă credinţa
acestuia era cu lipsă. Iar pe drum s-a săvârşit o minune asupra unei
femei a cărei credinţă era mai mare decât a lui Iair, minune care l-a
încredinţat pe acesta că Hristos întreg vindeca, nu numai mâna Lui. În
orice chip s-ar apropia cineva de Hristos, se tămăduieşte. Mare
mângâiere pentru cei care nu se pot atinge de Hristos într-un chip
anume. Domnul Şi-a întins mâinile pe Cruce, ca să cuprindă în
îmbrăţişarea Sa pe toţi cei care vin către El, de oriunde şi oricum ar
veni ei.
Dar vedeţi ce s-a întâmplat pe când Hristos înainta împreună cu
mulţimile spre casa lui Iair: „Şi, pe când se ducea El, mulţimile îl
împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge
şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să
fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui
şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei”. Mulţime de oameni s-a strâns
în jurul lui Hristos la întoarcerea din Gadara şi acum se îmbulzea pe
lângă Dânsul. Pentru că se zice: „S-a adunat la El mulţime multă” (Marcu
5, 21). Toţi voiau să-L vadă, să-L audă, să fie în preajma Lui, unii
din sete duhovnicească, alţii din pură curiozitate. În această mulţime
se afla şi femeia bolnavă, iar boala ei era grea. Curgerea de sânge a
unei femei, chiar firească fiind, e un lucru supărător, o umilinţă. Dar
dacă doisprezece ani în şir nu se opreşte, ce izvor de chin, de ruşine,
de necurăţie! Această făptură căutase vindecare şi dăduse pe doctori şi
pe leacuri tot ce avea, dar în zadar, nimeni şi nimic
nu-i fusese de ajutor. De parcă Dumnezeu ar fi făcut-o anume pentru valul de sânge care nu se mai oprea, de parcă tot rostul ei pe pământ ar fi fost să se spele şi să se schimbe şi să se târască de la o zi la alta într-un chin şi o necurăţie fără leac. Aşa ni se pare când suferim de o boală cronică. Dar Dumnezeu îi purta de grijă aşa cum poartă oricăreia din făpturile Sale. Boala i-a fost spre mântuire şi spre mai marea lui Dumnezeu slavă.
nu-i fusese de ajutor. De parcă Dumnezeu ar fi făcut-o anume pentru valul de sânge care nu se mai oprea, de parcă tot rostul ei pe pământ ar fi fost să se spele şi să se schimbe şi să se târască de la o zi la alta într-un chin şi o necurăţie fără leac. Aşa ni se pare când suferim de o boală cronică. Dar Dumnezeu îi purta de grijă aşa cum poartă oricăreia din făpturile Sale. Boala i-a fost spre mântuire şi spre mai marea lui Dumnezeu slavă.
„Numai să mă ating de haina Lui şi mă voi face sănătoasă” (Matei 9,
21), îşi spunea femeia, făcându-şi cu greu loc prin mulţime ca să ajungă
la Hristos. Atât de mare era credinţa acestei femei! Se
încrezuse până atunci şi în doctorii pe la care umblase zadarnic, tot
atât de zadarnic cum zadarnică fusese şi credinţa în ei. Credinţa nu
ajută, dacă cel în care crezi nu are putere să ajute. Să tacă aşadar cei
ce, din ignoranţă şi necredinţă, pun minunile Evangheliei pe seama
sugestiei şi autosugestiei. Biata femeie chinuită nu îndrăznea
nici măcar să apără în faţa lui Hristos, să-i spună deschis suferinţa
ei. Cum ar fi putut să-şi dezvăluie chinul şi umilinţa înaintea atâtor
oameni? Ar fi trezit scârba şi oprobiul public, pentru că boala de care
suferea era socotită ruşinoasă, necurată. Iată de ce s-a apropiat pe la
spate de Domnul, atingându-se de haina Lui pe furiş.
„Şi îndată izvorul sângelui ei a încetat”. Dar cum şi-a dat ea seama că
i s-a oprit curgerea sângelui? A simţit în trup că s-a vindecat de
boală (Marcu 5, 29). Ca un vierme care roade neîncetat într-o rană
deschisă, aşa trebuie să-şi fi simţit femeia până atunci mişcarea
sângelui curgând fără oprire. Dar când s-a atins de haina lui Hristos,
sângele şi-a găsit odihna; şi ea nu l-a mai simţit, aşa cum nici un om
sănătos nu-şi simte sângele. S-a pătruns de sănătate, ca magnetul de
forţa magnetică, ca o încăpere întunecoasă de lumină.
Nu a fost aceasta singura împrejurare când un bolnav s-a vindecat numai
la atingerea hainei lui Hristos. Ni se spune în alt loc că mulţi căutau
să se atingă de poala hainei Lui; şi câţi se atingeau se vindecau
(Matei 14, 36). Câte asemenea minuni de care nici nu s-a auzit, care
nici n-au fost scrise, a săvârşit Domnul între oameni! Şi nu numai în
anii vestirii mântuitoarei Sale Evanghelii, ci încă de la zămislirea Sa
în preacuratul trup al Maicii Sale. Spune Gură-de-Aur: „Minunile Sale
sunt mai nenumărate ca picăturile de ploaie". Cum s-a schimbat, tainic,
întreaga zidire odată cu întruparea Lui! Şi câte tainice minuni
şi preschimbări uimitoare nu se săvârşesc până astăzi în credincioşii
care se ating de împărtăşania cu trupul şi sângele Său! De negrăit este
acest lucru, de necuprins, de nepătruns ! Femeia aceasta nu s-a atins de
trupul Lui, ci doar de haină, şi îndată s-a tămăduit de lunga boală din
care n-o putuse ridica nici un ajutor pământesc. Tot ce
avusese cheltuise umblând pe la doctori după uşurare. Doctorii i-au luat
tot ce a avut, şi nu i-au dat nimic în schimb. Dar aici este Doctorul
care nu caută plată, care nu ia nimic ci dă totul, şi dă neîntârziat,
fără nici o umbră de tulburare. Iată deplinătatea şi desăvârşirea
darului care este de sus, pogorându-se de la Părintele luminilor (Iacov
1, 17).
„Şi a zis lisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi
tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule,
mulţimile Te îmbulzesc şi te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce
s-a atins de Mine? Iar lisus a zis: s-a atins de Mine cineva. Căci am
simţit o putere care a ieşit din Mine”. De ce întreabă Domnul? El ştie
bine cine s-a atins de El, după cum ştie şi că cei din jur nu ştiu.
Întreabă ca să arate credinţa femeii care s-a vindecat, ca s-o
întărească pentru totdeauna şi în ea şi în ceilalţi, şi ca să vădească
dumnezeiasca Lui putere tuturor celor atunci de faţă şi nouă tuturor.
Omul trebuie să primească orice dar de la Dumnezeu cu inimă curată şi
mulţumire. Domnul a vrut să arate credinţa femeii, ca să ne înveţe că se
cere credinţă pentru a primi darul lui Dumnezeu, deşi, după mila Lui
cea mare, Dumnezeu face bine oamenilor şi când ei nu-şi arată credinţa.
Cerând omului credinţă, Dumnezeu îi dezvăluie vrednicia de fiinţă liberă
şi cuvântătoare. Cum ar fi omul liber şi înţelegător dacă n-ar lucra şi
el de bunăvoie ceva spre mântuire? Iar Dumnezeu cere de la om cel mai
puţin cu putinţă: credinţa în Dumnezeul cel viu, în dragostea Lui de
oameni care este totdeauna gata să dea omului şi să facă pentru el totul
spre binele lui. Arătând înaintea tuturor credinţa femeii,
Domnul a vrut să întărească şi credinţa lui Iair; să-i arate acestuia că
nu e nevoie să-i ceară să meargă acasă la dânsul şi să-şi puna mâna
peste copila moartă. El are putere să vindece în orice chip, nu numai
prin punerea mâinilor; El lucrează prin atingerea hainei ca şi a mâinii,
de departe ca şi de aproape, în drum ca şi în casă.
Domnul vrea ca oamenii să-I cunoască puterea nu ca să primească laude
de la ei — toată lauda omenească este ca nimic înaintea Lui — ci pentru
ca ei să cunoască adevărul, şi să folosească acest adevăr. Iar adevărul
acesta este: că tot binele pe care îl primeşte omul, de la Dumnezeu
însuşi îl primeşte şi cu voia lui Dumnezeu îl primeşte. Haina lui
Hristos nu a tămăduit boala femeii fără ştirea lui Hristos, fără puterea
Lui nemijlocită. Este aceiaşi putere vie şi voitoare care lucrează şi
prin icoane şi moaşte întru binele credincioşilor. Credinţa creştină nu
are nimic de-a face cu vrăjitoria. Nici un lucru din natură nu poate fi
prin sine însuşi de vreun folos omului, nici puterea Dumnezeului celui
viu nu lucrează fără ştirea Lui.
La fel stau lucrurile cu toate mijloacele pământeşti de vindecare, cu toate leacurile, cu toate apele. Dumnezeu
nu stă departe de leacuri şi ape cum nici Hristos nu stă departe de
haina Lui. Oricine ia leacuri şi bea ape minerale cu aceeaşi credinţă şi
sfială cu care s-a atins această femeie de haina lui Hristos, se va
vindeca. Iar cine ia, leacuri şi ape fără Dumnezeu, rareori se vindecă.
Iar dacă totuşi se vindecă şi unul ca acesta, prin marea milă a lui
Dumnezeu se vindecă, pentru ca şi el să ajungă să cunoască şi să
slăvească puterea Lui. Domnul l-a tămăduit pe îndrăcitul din Gadara fără
ca acesta să fi avut nici credinţă, nici conştiinţă; dar, pentru a se
vedea limpede de ce dă Dumnezeu vindecare şi bolnavilor lipsiţi de
credinţă, Domnul i-a spus celui tămăduit: „Mergi în casa ta, la ai tăi,
şi spune-le câte ţi-a făcut ţie Domnul şi cum te-a miluit” (Marcu 5,
19). Mulţi în gloata aceea se îmbulzeau împrejurul lui Hristos şi se
atingeau de El, dar numai femeia plină de credinţă, care L-a atins cu
frică şi sfială, a primit ajutor. La fel se întâmplă şi astăzi cu mulţi
care se închină atingând icoanele, moaştele sfinţilor, Sfânta Cruce sau
Evanghelia, ca şi cu mulţimile acelea iscoditoare dar cu inima rece care
Îl atingeau pe Hristos. Dar cu adevăraţii închinători, plini de
credinţă, se întâmplă precum s-a întâmplat cu femeia aceasta. Cine are
ochi de văzut, să vadă; cine are urechi de auzit, să audă!
„Şi femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea
Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum
s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: îndrăzneşte, fiică, credinţa ta
te-a mântuit. Mergi în pace”. Din glasul şi din vorbele lui Hristos
femeia şi-a dat seama că El îi ştie taina, că nu se poate ascunde.
Atunci a stat cu frică şi cutremur înaintea Celui care pătrunde şi cele
mai bine ascunse taine, şi cele mai adânc îngropate în inimă. Simţise
puterea lui Hristos în minunea vindecării şi se cutremurase înaintea
Atotputernicului. Dar acum, văzând că Domnul ştie ceea ce ea căutase să
ascundă, tremura şi înaintea Atotştiutorului. I se dezvăluie acum, odată cu atotputernicia lui Hristos, şi atotştiinţa Lui.
Femeia a stat înaintea tuturor şi a mărturisit totul. Ruşinea s-a
preschimbat în frică. Ruşinea s-a dus odată cu boala. În locul ei a
copleşit-o frica dinaintea atotputerniciei şi atotştiinţei lui Hristos.
Văzând-o atât de înfricoşată, Domnul a mângâiat-o părinteşte, spunând:
„Îndrăzneşte, fiică”! Oare este pe lume mângâiere mai dulce decât să
auzi aceste cuvinte de pe buzele Domnului Celui fără de moarte? El îi dă
îndrăzneală, numind-o fiică. Nu este îndrăzneală adevărată până ce nu o
dă Dumnezeu. Nimeni nu ştie ce-i vitejia dacă nu ştie de Dumnezeu, nici
nu ştie ce-i mângâierea dacă nu-L ştie pe Dumnezeu drept tată al său şi
pe sine copil al Lui. Iar nimeni nu poate auzi în duh aceste cuvinte
dacă nu s-a înnoit şi nu s-a născut din nou, duhovniceşte. Femeia
aceasta se născuse din nou, şi cu trupul şi cu sufletul. Cu trupul,
pentru că trupul cel plin de necurăţie, ca şi mort, se făcuse sănătos.
Cu sufletul, pentru că a cunoscut atotputernicia şi atotştiinţa Domnului
Iisus Hristos.
„Credinţa ta te-a mântuit”. Aceste cuvinte sunt şi de încurajare şi de
învăţătură. Dacă Domnul nu Şi-ar fi arătat smerenia postind şi spălând
picioarele ucenicilor, dacă nu ar fi dat cinstea puterii Sale Altuia,
Tatălui Său Ceresc, şi dacă nu Şi-ar fi împărţit slava cu oamenii, oare
nu s-ar fi cutremurat necontenit pământul sub pasul Lui? N-ar fi luat
toată lumea foc la cuvântul Său? Cine ar fi cutezat să-L privească în
faţă? Cine ar fi îndrăznit să se apropie de El şi să-L atingă? Cine I-ar
fi auzit glasul fără să se spulbere? Dar de aceea a luat Domnul trup de
om, ca să fie omului frate; de aceea S-a smerit; de aceea a dat
oamenilor îndrăzneală la orice pas; de aceea a pus lucrarea Sa pe seama
credinţei lor.
Dar iată, în răstimpul acestei întâmplări, starea lui Iair s-a
înrăutăţit: „Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele
sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe învăţătorul. Dar
Iisus, auzind, i-a răspuns: nu te teme. Crede numai, şi se va izbăvi”.
Acum se vede bine că, la vremea când Iair venise la Hristos ca să-L
roage să vină la casa lui, copila încă nu murise. Dar era pe moarte, îşi
dădea duhul, se putea spune că era ca şi moartă. „Nu mai supăra pe
învăţătorul”. Hristos era socotit un învăţător, şi era numit ca atare,
de către cei ce nu simţeau dumnezeiasca Lui putere. Dar vedeţi cât de
bun este Domnul! Mai înainte ca dregătorul Iair să-şi strige durerea,
Hristos i-a luat-o înainte cu vorbe de mângâiere şi îmbărbătare: „Nu te
teme”. Oricum, lucrurile nu s-au schimbat: pe patul morţii sau moartă
copila, totuna este pentru puterea lui Dumnezeu. Tu fă numai singurul
lucru care ţi se cere, singurul lucru pe care tu poţi să-l faci: Crede
numai. Ai văzut acum, după cele întâmplate cu femeia aceasta, ce poate
să facă Dumnezeu. Cel ce a oprit mai repede ca gândul curgerea de sânge
neîncetată vreme de doisprezece ani, poate să aducă laolaltă încă o dată
sufletul şi trupul fiicei tale. Crede numai, şi se va izbăvi.
Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe
Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă. Cinci
martori ajung. Şi la curţile pământeşti ajung doi martori. A luat trei
dintre ucenici, cei care aveau să fie mai târziu şi martorii Schimbării
la Faţă de pe Tabor şi a luptei Sale din Gradina Ghetsimani. I-a ales pe
cei mai în stare duhovniceşte de a pătrunde şi purta taina puterii şi a
fiinţei Sale. Aceştia trei aveau să vadă cea dintâi înviere din
morţi săvârşită de Domnul, şi să le spună celorlalţi nouă, ca să se
înveţe astfel ucenicii să aibă încredere unul în altul. Mai
târziu, la învierea fiului văduvei din Nain şi la învierea lui Lazăr
aveau să fie toţi de faţă. Iar părinţii fetei se înţelege de ce erau
acolo. Copila lor moartă avea să fie de faţă la învierea sufletelor lor.
Cine, mai mult decât părinţii, se cuvenea să primească ajutor
duhovnicesc prin fiică?
Intrând în casă, Domnul s-a îngrijit de cei ce plângeau şi jeleau
copila care murise, pentru că „toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea.
Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind
că a murit”. Matei şi Marcu lărgesc tabloul. Erau acolo cântăreţi şi
bocitori tocmiţi în împrejurimi, după obiceiul, acelaşi, şi la iudei şi
la păgâni. Era tulburare şi „plângeau şi se tulburau mult” (Marcu 5,
38). Iair era un om de vază, poate cel mai de vază, din acel ţinut. În
afară de cântăreţii şi bocitorii plătiţi, trebuie să se fi adunat acolo o
mulţime de rude, prieteni şi vecini care plângeau din toată inima după
copila dusă aşa de timpuriu.
De ce le spune Domnul acestor oameni: n-a murit, ci doarme,
când ştie mai bine ca oricine că fata a murit? Mai întâi, pentru ca toţi
cei de faţă să confirme că fata cu adevărat a murit. Iar ei
n-au găsit alt chip de adeverire a morţii decât batjocura în faţa
părutei Lui neştiinţe. Apoi, ca să arate că moartea, de faţă cu El pe
acest pământ, şi-a pierdut boldul şi puterea asupra oamenilor şi a ajuns
asemeni unui vis. Moartea nu este nimicirea omului, după cum nici
somnul nu este. Moartea este trecerea din aceasta viaţă în cealaltă; şi
un singur Domn este, şi al acestei vieţi, şi al celeilalte. Pentru omul
legat prin viaţă de trup, despărţirea de viaţa trupească înseamnă
despărţirea radicală de viaţă. Când o maşină rămâne în pană pe drum,
călătorii rămân şi ei în pană, neputând să meargă mai departe singuri.
Acesta e felul de a gândi al oamenilor trupeşti. Iar cei duhovniceşti se
uită şi văd că, dacă maşina se împotmoleşte, călătorii se dau jos, o
lasă acolo în drum şi merg mai departe fără ea. Dar Cel ce a făcut şi
maşina şi călătorii, nu poate oare şi să repare maşina, şi pe călători
să-i aducă înapoi, ca să meargă mai departe cu ea? La fel e şi cu
învierea din morţi: trupul se restaurează şi sufletul se întoarce la el.
Iar că pe bună dreptate a asemănat Domnul moartea cu somnul,
neexagerând cu nimic, El însuşi a dovedit-o prin învierea Sa după o
moarte violentă şi după şederea de trei zile în mormânt, precum şi prin
învierea multora în ceasul morţii Sale pe Cruce, şi mai târziu, în toată
istoria Bisericii, când morţii s-au întors la viaţă cu rugăciunile
sfinţilor şi plăcuţilor lui Dumnezeu. Şi o dovedeşte şi acum, la
învierea fiicei lui Iair.
Aşadar, ce a făcut mai departe Domnul, după ce a luat cu el martorii
potriviţi? „Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a
strigat zicând: Copilă, scoală-te!” Cei ce umpleau iatacul fetei moarte
văzuseră că fata neîndoielnic a murit, erau încredinţaţi fără tăgadă de
moartea ei, şi acum nu mai era nevoie de ei acolo. Vor auzi mai târziu
minunea şi vor vedea cu ochii lor fata vie. Acum însă Domnul are a
întări credinţa acestui întâi-stătător al poporului şi a acestor trei
întâi-stătători ai apostolilor Săi. Felul de a lucra în toate minunile
Sale, era aducerea omului la descoperire şi uimire prin înţeleaptă
pronie şi iconomie vădită în fiecare amănunt. Scoţându-i pe toţi afară
din odaia de moarte a fetei, Domnul a făcut să rămână în ea aceştia
şapte: cinci vii, unul mort şi Dătătorul de Viaţă. Nu se ascunde — sau
mai degrabă se dezvăluie — aici marea taină a sufletului? Când într-un
păcătos sufletul moare, omul acela rămâne să trăiască mai departe cu
cele cinci simţuri viaţa trupului, deşartă, deznădăjduită, întinzându-şi
în toate părţile mâinile după ajutor. Aceştia sunt aşa-numiţii
„materialişti" ai zilelor noastre: umbre fizice fără suflet, creaturi
deznădăjduite care prin simţuri — ochi, urechi şi celelalte — se agaţă
de această lume ca să-şi ţină, măcar o vreme, trupurile afară din
mormânt, unde sufletul le zace demult. Dar când, din lucrarea
dumnezeieştii Pronii, unul ca acesta ajunge la Hristos, îl strigă pe
Hristos în ajutor. Şi Hristos, Domnul, vine la sufletul mort, îl atinge
şi-l ridică iarăşi la viaţă, spre uluirea omului dinafară, trupesc.
Evanghelistul Marcu citează înseşi cuvintele, în aramaică, rostite de
Domnul când a atins copila cu mâna Sa: „Talita cumi!”, care înseamnă
acelaşi lucru: „Copilă, scoală-te!”
Ce s-a întâmplat cu fata când Hristos a rostit aceste cuvinte? „Şi
duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi El a poruncit să i se dea să
mănânce.” Iată că moartea e doar un vis! Şi duhul ei s-a întors. Duhul
acestei fete părăsise trupul şi mersese acolo unde merg duhurile celor
morţi. Cu atingerea şi cu cuvintele Sale, Domnul a săvârşit două
minuni: mai întâi a restaurat trupul şi apoi a adus duhul înapoi din
ţinutul duhurilor în trupul teafăr. Dacă nu i-ar fi tămăduit trupul, de
ce folos ar fi fost să se întoarcă duhul fetei la trupul bolnav? Ar fi
însemnat să se întoarcă la boală şi apoi iar la moarte. O
astfel de înviere pe jumătate nici n-ar fi fost înviere, ci chin. Dar
Domnul nu dă daruri pe jumătate, ci daruri întregi, nu daruri ciuntite,
ci daruri desăvârşite. Nu-i dă orbului vedere numai cu un ochi, ci cu
amândoi; nu dă surdului auz numai cu o ureche, ci cu amândouă; nu-i
vindecă slăbănogului doar un picior, ci pe amândouă. Aşa şi aici: a
întors duhul unui trup sănătos, nu bolnav, ca omul întreg să fie teafăr
şi viu. De aceea a poruncit Domnul să i se dea să mănânce, ca să se vadă
bine că fata e nu numai vie, ci şi sănătoasă. Iar alt Evanghelist
adaugă: Şi îndată s-a sculat copila şi umbla (Marcu 5, 42), ca să vadă
toată lumea că s-a însănătoşit şi cu trupul. Trebuia să se încredinţeze
toată lumea că fata s-a făcut bine. De aceea ea s-a sculat, a umblat, a
mâncat. Ştia Domnul cu ce neam necredincios are de-a face, de aceea s-a
îngrijit să le aducă, odată cu minunea, şi dovezile ei de nezdruncinat.
Trebuia să se vadă, mai întâi, că era trebuinţă de acea minune; apoi, că
nimeni altul înafară de El n-o putea săvârşi; şi în sfârşit, că minunea
nu putea fi pusă la îndoială, că era un adevăr de netăgăduit. O, cât de
bine cunoştea Domnul soiul acesta de oameni viclean şi necredincios!
Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună
nimănui nimic. Prin această poruncă Domnul a vrut să înţelepţească pe
părinţii fetei înviate, ca mai întâi de toate ei să mulţumească lui
Dumnezeu. N-aveau să dea acum buzna afară şi să strige în gura mare
minunea care s-a săvârşit, ci se cuvenea să îngenuncheze cu cea mai mare
smerenie înaintea Dumnezeului celui viu revărsându-şi cu căldură
recunoştinţa. Vestea se va duce de la sine, nici o grijă! Nu trebuie, în
aceste clipe înălţătoare, să vă gândiţi la curiozitatea lumii, ci la
datoria voastră către Dumnezeu.
Astfel, vindecând pe femeie de curgerea sângelui şi înviind copila
moartă, Domnul Şi-a dus mai departe lucrarea de vindecare a sufletului
de reaua iscodire. Curiozitatea este rea, pentru că desparte
sufletul omului de Dumnezeu, înecându-l în marea mărunţişurilor
trecătoare şi a întâmplărilor lumeşti. Curiozitatea este mai mult decât
rea, pentru că adesea duce la pierderea şi a trupului şi a sufletului.
Multe păcate trupeşti şi sufleteşti îşi au rădăcina în curiozitate. După
cum frumoasa floare de mac are într-însa otravă, aşa şi curiozitatea
poartă într-însa un venin tare care distruge şi sufletul şi trupul. Dumnezeu nu a făcut lumea ca să sature curiozitatea oamenilor, ci ca să-i mântuiască.
Spune înţeleptul rege: „Ochiul nu se satură de câte vede şi urechea nu
se umple de câte aude” (Ecclesiastul 1, 8). Domnul nu a vindecat femeia
de curgerea sângelui pentru că s-a atins de haina Lui din curiozitate,
ci pentru că, în nefericirea ei, s-a apropiat de El cu credinţă. În van
cer curioşii minuni de la Dumnezeu, nu li se vor da. Curiosului nu îi
sunt de nici un folos. Mai mult folos le aduc morţilor minunile lui
Dumnezeu decât curioşilor. Oare doctorul merge să-i caute pe cei care
cred că sunt sănătoşi, pe cei care sunt mulţumiţi cu starea lor şi nu-i
cer ajutorul?
Dar este Domnul mai puţin înţelept decât doctorii pământului, ca să
meargă prin bâlciuri să-şi arate îndemânarea şi puterea? Nu te îngriji
tu, dregătorule Iair, de cum anume va zbura vestea că a înviat copila
ta. Nici tu, omule, nu te îngriji cum anume se va duce vestea învierii
sufletului şi trupului tău. Dumnezeu are telefoanele şi telegrafurile
Sale mai repezi decât îşi deschide omul gura sa ca să-i spună altuia
noutăţi. El ştie cel mai bine cum să răspândească cele ce sunt omului de
folos. Cel ce a făcut glasul, gura şi văzduhul, are şi alte mijloace de
comunicaţie! El stă în legătură cu orice făptură a Sa prin căi care
umplu spaţiul şi timpul. Tu aminteşte-ţi numai ce datorie ai către
Dumnezeu, Dătătorul tuturor darurilor, şi grăbeşte-te să-i aduci
mulţumiri în desăvârşită ascultare de sfânta Sa voie. Slavă Domnului şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt,
Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin.
(Sfântul Nicolae Velimirovici)