• Pomenirea Sfântului Pavel Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului 
Zăcînd Fericitul Patriarh Alexandru pe
patul cel de moarte, turma lui cea strînsă lîngă dînsul, îngreunată de
durere, 1-a întrebat pe cine voieşte să lase păstor în urma lui, spre
păstorirea turmei celei rămase orfane a lui Hristos? Atunci de Dumnezeu
purtătorul Ierarh a răspuns: „De veţi voi
bărbat dumnezeiesc şi înţelept, puternic să vă înveţe pe voi adevărul şi
luminînd cu virtuţile ca sfeşnicul scos de sub obroc, să îl alegeţi pe
Pavel; iar dacă veţi voi un bărbat potrivit după socotelile cele din
afară, atunci acesta este Macedonie”. Poporul 1-a ales pe Pavel.
Din nefericire însă, Pavel nu a fost acceptat de urîtorii de Dumnezeu
ereticii arieni şi nu a fost acceptat nici de Constanţiu, care se afla
atunci la Antiohia. Pavel a fost în scurt timp scos din scaun şi a fost
nevoit să se refugieze la Roma, împreună cu Sfintul Athanasie cel Mare.
La Roma Papa Iulian şi împăratul Constans i-a primit pe aceşti sfinţi cu
căldură şi au fost de un gînd şi o inimă cu ei întru ţinerea sus a
curăţiei ortodoxiei. Împăratul Constans şi Papa Iulian 1-au susţinut pe
Sfîntul Pavel şi au determinat repunerea lui în scaunul patriarhal de la
Constantinopol. Dar după moartea lui Constans necuraţii arieni şi-au
scos iar capetele şi au uneltit surghiunirea Sfîntului Pavel la Cucusus,
în Armenia. Acolo, pe cînd Sfîntul Pavel
se afla odată la slujirea Sfintei Liturghii, necuraţii şi băutorii de
sînge nevinovat, arienii, au năvălit precum cîinii în biserică şi 1-au
sugrumat pe Sfîntul Patriarh cu omoforul său. Anul a fost 351. La
anul 381, în timpul domniei împăratului Theodosie, moaştele Sfîntului
Pavel Mărturisitorul au fost mutate la Constantinopol, iar la anul 1236
ele au fost aduse la Veneţia, unde se află şi în ziua de astăzi.
Credincioşii şi iubiţii lui clerici, preotul Marcian şi notarul
[secretarul] Martirie (pomeniţi la 25 octombrie) au fost omorîţi şi ei
la scurt timp după Părintele şi Patriarhul lor.
• Pomenirea Preacuviosului Varlaam din Khutyn, Făcătorul de Minuni
Acesta s-a născut şi a crescut în credinţa creştină, în marele Novgorod. După moartea părinţilor lui, el s-a tuns monah şi s-a închinat pe sine celor mai aspre nevoinţe călugăreşti.
El a întemeiat o mînăstire pe malul rîului Volkhov, la un loc unde
văzuse lumină cerească. Sfântul Varlaam a fost făcător de minuni şi în
timpul vieţii lui, şi după fericita lui adormire. El cunoştea tainele inimilor oamenilor, scotea afară duhurile necurate, şi vindeca boala din popor.
După adormirea lui, cneazul Vasili Vasilievici s-a îmbolnăvit de moarte
şi a cerut să fie dus la mormîntul sfîntului. El a mai cerut ca, în
situaţia în care va muri pe drum, să fie dus şi aşa la mormîntul
sfîntului. Moartea cneazului pe drum s-a şi întîmplat, dar ajungînd la
mînăstire şi intrînd cortegiul cu trupul mortului în biserică, el a
înviat, a mers pe picioarele lui şi s-a închinat la mormîntul Sfîntului
Varlaam, Făcătorul de Minuni. La anul 1471 Ţarul Ivan cel Groaznic a
poruncit să se sape şi să se scoată afară din mormînt racla sfîntului.
Dar făcîndu-se aşa, o limbă de foc cumplită a ţîşnit din mormînt, care a
înconjurat toţi pereţii bisericii. Ţarul s-a înspăimîntat atît de tare,
încît a luat-o la fugă din biserică, uitînd şi de sceptrul lui de ţar.
El nici nu a mai îndrăznit măcar să se întoarcă şi să îl ia înapoi, de
aceea toiagul ţarului se află şi azi lîngă mormîntul Sfîntului, în
amintirea minunii care s-a petrecut în sfînta zi de vineri de după
Duminica Tuturor Sfinţilor.
• Pomenirea Pulberei ce a căzut din cer [cu dumnezeiască iubire de oameni, pe vremea lui Leon cel Mare]
Aceasta s-a întîmplat la Constantinopol
în anul 472, în vremea cînd împărat era Leon cel Mare, iar pe scaunul
Constantinopolului se afla Patriarhul Ghenadie.
Sinaxar 6 Noiembrie
În aceasta luna, în ziua a
sasea, pomenirea celui dintre sfinti Parintele nostru Pavel,
arhiepiscopul Constantinopolului, marturisitorul.
Marele marturisitor Pavel era din Tesalonic fiind notar si
scriitor al Sfântului Alexandru, patriarhul Constantinopolului, si
diacon al aceleiasi biserici. Pe acesta ortodocsii crestini, dupa
moartea lui Alexandru, l-au pus patriarh al Constantinopolului.
Împaratul Constantie fiind arian, când s-a întors de la Antiohia, l-a
scos din scaun si a pus în locul lui pe Eusebiu al Nicomidiei. Sfântul,
mergând la Roma, a aflat pe marele Atanasie fiind si el scos din scaunul
sau de acelasi Constantie. Deci cu cartile împaratului Constans si a
lui Iuliu Papa, si-au luat amândoi scaunele, dar dupa sfaturile
arienilor au fost scosi din nou de Constantie.
Atunci a scris Constans fratelui sau Constantie ca de nu vor fi repusi în scaun, va veni cu putere asupra lui. Deci si-a luat dumnezeiescul Pavel scaunul putin timp, caci dupa moartea lui Constans a fost izgonit la Cucuzon în Armenia. Si fiind închis unde era locasul de faceau slujba, l-au sugrumat arienii cu omoforul sau, si asa si-a dat sufletul în mâinile Domnului.
Tot în aceasta zi, pomenirea pulberei ce a cazut cu dumnezeiasca iubire de oameni, pe timpul lui Leon cel Mare.
În anul al optsprezecelea al împaratiei lui Leon cel Mare,
care se numea si Marcel, în sase zile ale lunii lui noiembrie, în ceasul
de amiaza, tot cerul s-a acoperit de nori. Iar obisnuita întunecare a
norilor prefacându-se în roseata, se parea ca are sa arda toata lumea.
Atâta a înspaimântat pe toti oamenii, încât numai privind cerul, toti
socoteau ca, de va cadea ploaie din acest fel de nori înrositi, negresit
ploaia aceea va fi foc si para, care are sa arda ca ploaia de foc care a
cazut si a ars Sodoma. Asadar pentru asteptarea aceasta cu îndoiala,
toti crestinii nazuiau la sfintele biserici si se rugau lui Dumnezeu cu
rugaciune si cu plângere. Deci iubitorul de oameni Dumnezeu, amestecând
pedeapsa cu bunatatea Sa, a poruncit norilor si au plouat o ploaie
neobisnuita si straina, care pricinuia frica între cei pacatosi. Caci
începând ploaie de cu seara, a tinut pâna la miezul noptii.
Iar ploaia ce cadea era o pulbere neagra, si ardea foarte, asemenea cu cenusa din cuptorul cel cu foc. Si atât de multa a cazut, încât s-a aflat pe deasupra pamântului si peste caramizile caselor mai groasa de o palma barbateasca. Si a ars si a pârjolit toate ierburile pamântului si sadurile si copacii. Era înca si foarte greu de spalat. Însemnând cu aceasta atât mânia lui Dumnezeu, cât si pacatul cel greu de spalat. Caci dupa aceasta, au cazut multe si cumplite ploi în multe zile, si abia au putut spala pulberea aceea. Aceasta a fost pilda. Ca, adica, pacatul se afla în noi ca o pulbere înfocata si neagra ce manânca ca focul sadurile bunatatilor. Pentru aceasta avem trebuinta, ca de ploaie, de multe lacrimi izbucnite de jos, din adâncul inimii, cu suspin si amaraciunea sufletului, ca sa spalam prin aceasta cenusa cea arzatoare a rautatii, si sa adapam pamântul cel bun al mintii noastre si sa-l facem roditor de fapte bune. Si asa sa scapam de chinul gheenei, care arde sufletele si trupurile noastre, si sa dobândim împaratia cerurilor.
Acest fericit Luca era din cetatea Tavromeniei, ce se afla în ostrovul Siciliei. Si când era de optsprezece ani, cu sârguinta mergea des pe la sfintele biserici. Si nu numai asculta dumnezeiestile cuvinte cu trezvire, ci si le împlinea. Dar fiindca parintii lui au voit sa-l casatoreasca, el a fugit noaptea si s-a dus la un loc neumblat, unde petrecea împreuna cu fiarele. Si staruind acolo patruzeci de zile întru postire, s-a învrednicit de dumnezeiasca cercetare prin înger. Deci mergând la o mânastire, s-a îmbracat cu îngereasca schima a monahilor; si de atunci si în urma, ducea viata mai aspra. Pentru ca timp de optsprezece luni tot a treia zi si a patra zi mânca numai pâine si bea numai apa, fara sa dea odihna trupului.
Si de acolo iesind, s-a dus împreuna cu un monah la muntele Etna si acolo avea hrana buruienile muntelui. Dormea putin, avea numai o haina si fara încaltaminte, punându-si hotar si canon sa nu iasa din chilia sa daca nu citise mai întâi toata psaltirea. Apoi citea ceasul al treilea, si dupa acestea îsi lua lucrul sau si lucra pâna la al saselea ceas; si abia dupa ceasul al saselea se îngrijea de hrana putina ce mânca. Asemenea si pentru cealalta slujba. Drept aceea întru acestea nevoindu-se, s-a învrednicit fericitul sa ia prea mare har de la Dumnezeu, si sa dezlege cuvintele cele neîntelese ale dumnezeiestilor Scripturi; încât unii, nedumerindu-se, ziceau despre el: "De unde stie acesta carte neînvatând?" Dupa acestea s-a dus la un alt loc, povatuit de dumnezeiasca descoperire. Si acolo adunând doisprezece ucenici, le purta de grija. Dupa aceea mergând la Vizantia, si dupa ce a înconjurat pe la chiliile monahilor, si a descoperit parintilor de acolo cugetarile sale, s-a întors si s-a dus la Corintul Peloponesului. Acolo, locuind într-un sat ca la sapte luni, a adormit în pace.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Pavel, cel ce se facuse nebun pentru Hristos, care cu pace s-a savârsit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Deci, intorcandu-se imparatul arian Constantiu de la Antiohia, l-a scos din scaun si a pus in locul lui pe arianul Eusebiu al Nicomidiei. Plecand el la Roma, a aflat acolo pe marele Atanasie, fiind scos si el din scaun de acelasi imparat Constantiu, inca si pe alti episcopi din Rasarit. Deci, cu scrisori de la imparatul Constant, fratele imparatului Constantiu, si de la papa Iuliu, atat Pavel si Atanasie, cat si ceilalti episcopi si-au reluat scaunele lor. Dar, dupa o vreme, cu sfaturile arienilor, Constantiu i-a scos iarasi pe episcopii ortodocsi din scaune. Atunci a scris Constant, imparatul din Apus, fratelui sau, imparatul Constantiu de Rasarit, ca de nu-si vor lua episcopii scaunele lor, va veni cu putere asupra lui.
Si si-a luat atunci si dumnezeiescul Pavel scaunul sau, pentru putina vreme. Murind Eusebiu, a lasat, dupa moartea imparatului Constant, pe Sfantul Pavel surghiunit in Armenia, la Caucaz, iar Constantiu a adus, in locul sau pe ereticul Macedoniu, ceea ce nu s-a facut fara rascoala poporului credincios si fara varsare de sange. Iar Sfantul Pavel, ajungand in Armenia, a fost inchis in lacasul in care sedea, parasit cu totul, nedandu-i-se nici mancare, nici apa. Deci, dupa sase zile, arienii vazand ca inca este in viata, l-au sugrumat chiar cu omoforul sau. Si asa, si-a dat sufletul in mainile Domnului.
Întru aceastã zi, pomenirea prafului care, cu dumnezeiascã iubire de oameni, s-a pogorat pe pãmânt, în zilele lui Leon cel Mare.
Asa, s-a aratat ca pacatul cel dintre noi sta asupra noastra, ca niste praf de foc, negru si mistuind de tot, ca focul, sadurile faptei bune. Si ca avem trebuinta de multa tanguire si de multe lacrimi, din adancul inimii, lacrimi care se varsa in suspin si amaraciunea sufletului, ca, spaland spuza cea infocata a rautatii in ingrasand pamantul cel bun al mintii, sa-l facem a rodi cele dumnezeiesti, ca de pedeapsa cea din gheena, care arde si sufletul si trupul, sa scapam si Imparatia cerului sa o dobandim. Amin.
Întru aceastã zi, cuvânt despre vedenia Sfântului Ioan Gurã de Aur.
Deci, cel dintai, intinzand mana sa, i-a dat lui cartea cea scrisa, pe care o tinea, zicandu-i: "Primeste cartea aceasta din mana mea. Ca eu sunt Ioan, cel ce am cazut la pieptul Domnului in vremea Cinei cea de Taina, si scotand de acolo dumnezeiestile picaturi, am grait: La inceput era Cuvantul si Cuvantul era Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Asa si tie iti va da Domnul cunoasterea Adevarului, ca sa hranesti, prin buzele tale, pe toti oamenii, cu mancare nestricacioasa, din viata cea vesnica, si sa astupi gurile ereticilor care spun faradelegi asupra Domnului nostru Iisus Hristos."
Iar, celalalt, tinzandu-si mana sa, i-a dat lui cheile, pe care le tinea in mainile sale, zicandu-i: "Primeste acestea, caci eu sunt Petru cel fierbinte la credinta, care am marturisit pe Domnul Hristos, ca Dumnezeu viu este si pentru aceasta am luat de la Domnul cheile Imparatiei Cerurilor. Asemenea si tie, Domnul iti da cheile sfintelor lui biserici si ori pe cine vei lega, va fi legat, si pe oricine vei dezlega, va fi dezlegat".
Deci, iarasi, plecandu-si genunchii sai, fericitul Ioan s-a smerit inainte lor, zicand: "Cine sunt eu, robul cel pacatos al Domnului meu, cel mai nepriceput decat toti oamenii, ca sa fiu bun de slujba de care mi-ati vorbit? Nu sunt destoinic sa primesc o slujire atat de mare si infricosatoare. Nu pot eu, adica, sa-i fiu de folos ei".
Iar acestia, luandu-l iarasi de mana dreapta, l-au sculat, zicandu-i: "Stai pe picioarele tale, imputerniceste-te si te intareste si fa toate cele ce ti-am poruncit si sa nu tainuiesti darul cel dat tie de la Dumnezeu spre a grai, spre a sfinti si a intari poporul Sau cu invatatura ta, popor pentru care sangele Sau Si-a varsat, ca sa-l mantuiasca din inselaciunile cele multe. Si sa graiesti Cuvantul lui Dumnezeu cu indrazneala. Adu-ti aminte de Domnul, cel ce a zis: Nu te teme, turma mica, pentru ca Tatal vostru a binevoit sa va dea voua imparatia (Luca, 12,32). Si tu, dar, nu te teme, ca a voit Hristos, Dumnezeul nostru, a sfinti multe suflete, prin tine, si la cunostinta Sa a le aduce. Iti vei petrece zilele insa in intristari si in necazuri multe pentru dreptatea sufletului tau. Dar tu sa rabzi, ca unul tare si treaz, ca prin aceasta vei primi Imparatia".
Deci, cei doi, aceastea zicandu-le si insemnandu-i fruntea si toate madularele lui si apoi dandu-i lui sarutarea cea intru Domnul, s-au dus. Iar Ioan, facand intru sine lacas Duhului Sfant, a inceput a invata credinta lui Dumnezeu. Aceluia slava se cuvine, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Cântare de laudă la marea milostivire şi bunătate a lui Dumnezeu
Domnul nostru este Milostivirea şi însăşi Bunătatea,
Dar pentru-ale noastre păcate
El îngăduie să suferim:
Potop, boală, secetă şi cutremur,
Spaimă şi durere în suflet şi în trup.
Căci cel ce pre Tatăl nu-L vede cînd El oferă daruri,
Îl va vedea aievea ca Drept Judecător.
Înfricoşatul Judecător robi nenumăraţi are,
El pe toţi îi pune să-l mîntuie pe om
Aceştia sînt ghimpi ai pămîntului, şerpi şi fiare,
Cutremure, secetă, sau potop din cer;
Vînturi rele de boală, arşiţe şi-ntuneric,
Cînd soarele şi luna nu-şi mai dau lumina lor,
Nici pămîntul ale sale roade.
Pe cît de multe sînt darurile drepţilor,
Tot atît de multe sînt şi-ale păcătoşilor certări.
Păşunile lui Adam se stropesc cu rouă,
Pe cînd noile Sodome se taie cu spadă de foc.
Dar mai presus de toate în a Sa zidire
Domnul Dumnezeu îl iubeşte pe om.
De aceea El mult îi şi iartă; de aceea îl şi rabdă.
Dar înfricoşat lucru este să calci răbdarea Lui!
Certarea cumplită va face atunci slujba iubirii.
Cugetare
Dumnezeu a scos apă din stîncă spre
mîngîierea oamenilor, dar El a pogorît şi foc din cer, spre a lor
pedeapsă. Soarta cetăţilor Sodomei şi Gomorei este binecunoscută
oamenilor, lor aplicîndu-li-se pedeapsa exemplară a lui Dumnezeu pentru
păcatele sinistre şi nepocăite ale locuitorilor lor. Că puternic este
Dumnezeu să aplice cînd voieşte aceste pedepse exemplare s-a văzut şi
după Sodoma şi Gomora, chiar în era Harului, la anul 472.
Patriarh al Constantinopolului atunci a fost Patriahul Ghenadie, iar la cîrma Imperiului Roman de Răsărit, împăratul Leon cel Mare. La amiaza zilei de 6 noiembrie cerul s-a acoperit de nori groşi şi negri, care au obstrucţionat total lumina soarelui, cufundînd pămîntul în beznă. Aceşti nori s-au prefăcut apoi într-un roşu de foc, apoi iar s-au făcut negri, ei durînd şi schimbîndu-se astfel timp de patruzeci de zile încheiate de groază şi chin prelungit. Poporul înspăimîntat s-a aruncat cu faţa la pămînt, la rugăciune. Ei s-au pocăit cu amar, în frunte cu patriarhul şi cu împăratul, care au mers în procesiune cu icoane, intrînd şi închinîndu-se în fiecare biserică, cu lacrimi de spaimă, cu plîngere şi cu pocăinţă. In ziua a patruzecea din cer a plouat peste Constantinopol ca o cenuşă neagră şi fierbinte, de la căderea serii şi pînă la miezul nopţii, cînd s-a oprit. A doua zi soarele a răsărit strălucitor pe un cer senin, dar pămîntul era acoperit de acest strat negru şi gros de cenuşă, cu adîncimea de un cot. Cu mare chin, oamenii au curăţit casele şi străzile de aceast strat nemaipomenit de gros de cenuşă, dar culturile cîmpului au fost complet distruse, peste tot. Toţi cei care au avut ochi să vadă au înţeles că acesta a fost biciul lui Dumnezeu, şi încă un bici blînd, căci cu adevărat tot poporul Constantinopolului a alergat la Dumnezeu şi şi-a plîns păcatele cu sinceritate, începînd cu ierarhul şi cu împăratul.
De nu s-ar fi pocăit ei astfel pentru
păcatele acumulate de-a lungul vieţii şi al generaţiilor, cine ştie dacă
nu s-ar fi întîmplat şi cu Constantinopolul în acele zile ceea ce se
întîmplase odinoară cu Sodoma şi Gomora! Dar
pocăinţa adîncă şi la timp a poporului, dusă la Tronul Dumnezeiesc de
rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, precum şi rugăciunile
nenumăraţilor sfinţi şi mucenici constantinopolitani, au micşorat
nemăsurat dreapta urgie a lui Dumnezeu.
Luare aminte
Să luăm aminte la minunata putere vindecătoare ce ieşea din persoana Sfîntului Apostol Pavel (Fapte 19):
- La cum poporul lua năframele şi şorţurile lui spre a le aşeza peste cei bolnavi ai lor, iar aceia se vindecau;
- La cum toţi acei bolnavi se vindecau, inclusiv demonizaţii;
- La cum s-au adeverit astfel cuvintele Mîntuitorului, Care a zis că cel care crede în El minuni şi mai mari decît El va face.
Predică
Despre Capul Bisericii şi Trupul lui Hristos – „Şi mai presus de toate L-a dat pe El Cap Bisericii, Care este trupul Lui” (Efeseni 1:22-23).
Omenirii celei lipsite de cap i se dă cap
pe lisus Hristos Cel înviat din morţi. Trupul cel despărţit de capul
său este din nou unit cu el, părticică cu părticică, os cu os şi nerv şi
cu nerv. Nu toţi oamenii formează, însă, Trupul Domnului, ci numai aceia care cred în El.
Toţi oamenii sînt chemaţi, dar puţini sînt aceia care răspund chemării şi sînt primiţi sub cîrmuirea mîntuitoare a Acestui Cap. Cei care răspund chemării formează Trupul care este şi se numeşte Biserica, al cărei Cap este însuşi Domnul Hristos.
Şi, aşa cum Capul Bisericii, Hristos
Domnul şi Omul înviat este acum preaslăvit în sînul Sfintei Treimi, mai
presus de toţi şi toate cele de pe pămînt şi din ceruri, tot aşa şi al
Său Trup, adică Biserica credincioşilor, se va înălţa şi va fi
preaslăvită împreună cu al său Cap, mai presus de toţi şi toate cele de
pe pămînt şi din ceruri. Întreaga Biserică, împreună cu al ei Cap, va
şedea de-a dreapta Preasfintei Treimi, căci acolo unde se află capul,
acolo trebuie să se afle neapărat şi trupul. Păcătoşii cei răscumpăraţi
şi pocăiţi, care mai înainte fuseseră duşmani ai lui Dumnezeu, ei care
odinioară fuseseră ca nişte fii preadesfrînaţi şi ca nişte trupuri
moarte cu capetele tăiate, dar care acum au primit înfierea dumnezeiască
prin Hristos şi pentru Hristos, fiind îmbrăcaţi în straiul de lumină al
nunţii celei veşnice, splendorii şi vieţii, aceştia toţi deci se vor
înălţa şi se vor preaslăvi la înălţimile măreţiei şi slavei alături de
Domnul Care i-a mîntuit şi pe Care pînă la moarte şi cu jertfă ei L-au
iubit. Căci taina aceasta mare este şi înfricoşată, fraţilor: adică
întruparea Fiului lui Dumnezeu pe pămînt printre oameni, Patima Lui pe
Cruce şi Învierea Lui, toate făcute pentru noi. Venirea
Lui pe pămînt a adus schimbarea radicală a vieţii şi destinului
omenirii, schimbarea radicală a sensului pe care oamenii îl vedeau
vieţii lor şi tuturor lucrurilor din zidire.
El a schimbat toate şi le-a înnoit cu totul pe toate. Prin urmare, fraţilor, să nu mai trăim şi să nu ne mai purtăm ca nişte trupuri moarte, ca omul nostru cel vechi, ci mai vîrtos să ne înnoim şi să ţintim a ne purta ca omul cel nou, înnoit prin Hristos Domnul.
Să nu mai trăim după păcate, ci să trăim
după dreptate. Să nu mai trăim după trup, ci după duh. Şi să ne fie nouă
tuturor a ne învrednici înălţimilor acelora, şi măreţiei şi slavei
aceleia la care ne cheamă Domnul Dumnezeu lisus Hristos, Capul nostru.
O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase,
Cela Ce eşti Capul Sfînt al Sfintei Bisericii Tale, învredniceşte-ne şi
pre noi a fi mădulare cinstite ale Preacuratului Tău Trup în veci. Căci
numai Ţie se cuvine pururi toată închinarea, mulţumirea şi slava, Amin!
