La ce bun să-l trimiţi pe Lazăr înapoi pe pământ ca să-i înştiinţeze pe
oameni ce-i aşteaptă după moarte, dacă li s-a grăit cât se poate de
desluşit prin Moise şi prin prooroci ce trebuie să facă spre a se
mântui? Mii şi mii de oameni s-au mântuit nu prin mărturia celor morţi,
ci prin mărturia celor vii.
„Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se
strălucit în toate zilele. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea
porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la
masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit
săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi
bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în
chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi
el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ți milă de mine şi trimite pe
Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci
mă chinuiesc în aceasta văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte
că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele
rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate
acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care
voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă
la noi. Iar el a zis: Rogu-te dar, părinte, să-l trimiţi în casa
tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină
şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe
prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă
cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam:
Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia
cineva dintre morţi”.
Oamenii se ceartă pentru avuţiile pământului, şi cearta lor istovitoare
şi zadarnică nu are sfârşit. O, oameni, voi ai cui sunteţi? Oile se
războiesc pentru iarba pe care o pasc; stă uimit stăpânul turmei şi al
pajiştii şi priveşte cum turma, care e a lui, se ceartă pentru pajişte,
care e tot a lui.
O mulţime de lucruri ţin minte oamenii, dar pe unul îl uită
întotdeauna, ori de câte ori li s-ar spune: că fără nimic au intrat în
această lume, şi fără nimic vor ieşi din ea.
Oamenii îşi împart acest întunecat pământ, deşi socotelile li se
încurcă mereu. Cu preţul vieţii îşi apără hotarele ţării deşi hotarele
se pot schimba. Ce este mai ieftin costă cel mai scump, iar oamenii, în
loc să se împotrivească, împodobesc acest preţ înfricoşător cu numele:
„dreptate" sau „patriotism" sau vreun alt cuvânt care să le vină bine.
Dar niciodată n-ar spune că e o nebunie ca oile să-şi dea viaţa pentru o
mână de fân, când iarba s-a dat ca să ţină viaţa, nu ca s-o ia.
Pentru că, la urma urmelor, averile nu-s altceva decât iarbă; iarbă, şi
lucru mai mort decât iarba, este tot ce mănâncă şi îmbracă omul. La
începutul Sfintei Scripturi ni se spune că Dumnezeu a dat oamenilor şi
fiarelor iarba drept hrană (Facere 1, 29; 9, 3). Iar dacă întrebi pe
oricine: ce-i mai de seamă: omul sau iarba, răspunsul e unul singur:
omul. Prin fapte însă oamenii arată că, dimpotrivă, socotesc iarba mai
presus de om, de vreme ce îşi dau şi viaţa lor, şi pe a altora, pentru
iarbă. Dacă chestiunea averilor e o chestiune de iarbă şi nimic altceva,
înseamnă că aceasta e cea mai mare piatră de poticnire în viaţa omului
pe pământ. Doar cei duhovniceşti nu se împiedică de piatra aceasta, ci
trec netulburaţi pe lângă ea, lăsând ce este al lor altora. Iar
celorlalţi piatra de poticnire le este izvor de ceartă, luptă, sudoare
şi chin. Piatra de poticnire le este tot cuprinsul vieţii lor, iar la
sfârşit le este piatră de mormânt.
Unde-i bogăţia lui Cresus? Unde ospeţele lui Lucullus? Unde imperiul
lui Cezar? Unde faima lui Napoleon? Se mai pomeneşte de ele câteodată, a
mai rămas o urmă pe ici, pe colo, dar mai este o întrebare, mai presus
de aceasta: Unde este bogatul Cresus? Unde mâncăul Lucullus? Unde marele
Napoleon? Unde, toţi nesătuii de putere Cezari? Este mai important să ştim unde sunt oamenii, decât unde sunt averile lor. Dar nu putem descoperi lucrul acesta mai înainte de a afla ai cui sunt oamenii.
Ai cui sunt, aşadar? Cine găseşte răspunsul la întrebarea aceasta va
găsi cu uşurinţă şi răspunsul la întrebarea privitoare la averile lor,
întocmai cum cei ce curăţă un drum, după ce dau la o parte bolovanii,
ştiu ce să facă şi cu pietrişul şi cu frunzele.
Dacă oamenii dau un răspuns întrebării acesteia de la sine, fără
Hristos, aşa cum de altfel au făcut vreme de mii de ani, căile de a
răspunde sunt două: fie că omul e stăpânit de puteri malefice care se
ascund în spatele naturii şi iau masca acesteia; sau că omul e stăpânit
de natură, al cărei produs este, şi care îl susţine o vreme, ca pe o
piesă de mobilier oarecare, pe care apoi o nimiceşte. De la întemeierea
lumii şi până astăzi, toţi înţelepţii lumii n-au avut decât aceste două
răspunsuri la întrebarea: ai cui, sau a ce, sunt oamenii. De la Hristos
n-au luat nici o iotă spre dezlegare.
Iar Hristos răspunde că omul este al lui Dumnezeu. Şi nu este
al lui Dumnezeu ca un oarecare lucru pe care îl are cineva în stăpânire,
ci ca o fiinţă liberă şi cuvântătoare, ca fiu. Acesta nu-i
răspunsul unui filosof — dacă ar fi, nici nu l-am crede — ci este
răspunsul Cui toate le vede, Care a venit la oameni din întreita vatră a
fiinţei şi a vieţii ce se revarsă în lume, în lumile toate. Şi de aceea
credem că e adevărat răspunsul acesta, credem că este singurul răspuns
mântuitor. Dar nici nu este un răspuns, ci este o mărturie, mărturia
Atotvăzătorului.
Prin mărturia aceasta primim răspuns la întrebarea privitoare la
averile omului, şi la toate întrebările în legătură cu posesia, economia
şi politica lumii. Omul e al lui Dumnezeu, şi prin urmare şi firea
toată e a lui Dumnezeu. Înseamnă că tot ce are omul este de fapt al lui
Dumnezeu, care doar îi dă omului în folosinţă. Şi nu dă tuturor
deopotrivă. De ce nu? Pentru că oamenii sunt liberi, sunt făpturi
cuvântătoare. Dumnezeu nu împarte mecanic, nu împarte unor făpturi doar
pe jumătate vii, lipsite de înţelegere. Dă făpturilor Sale în chip
felurit, tocmai pentru ca să se vadă că sunt înzestrate cu
liberă-voinţă, şi pentru ca oamenii să-şi dea seama că depind unul de
celălalt, că, prin cele primite de la Dumnezeu, lucrează la mântuirea
lor şi a altora. Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre un bogat care
nu-şi privea în acest chip averile, ci dimpotrivă, şi care, de aceea, a
trecut la chinuri atât de mari încât ne îngheaţă inima şi ni se face
părul măciucă, numai gândindu-ne la ele.
„Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, strălucit
veselindu-se în toate zilele. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea
porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la
masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui”. Înfricoşat
tablou al inegalităţii dintre oameni! Dar aveţi răbdare: curând vom
vedea un mai înfricoşat tablou, al inegalităţii de dincolo. Ce alăturare
de neînchipuit pe de o parte bogatul, îmbrăcat în porfiră şi în vison,
şi pe de alta, cerşetorul, plin de bube. Pe de o parte un om care
petrece între cei asemenea lui: bogaţi, bine hrăniţi, bine îmbrăcaţi,
voioşi; pe de alta, unul care nu are altă tovărăşie decât câinii. Pe de o
parte avere, înflorire, şi burta plină; pe de alta sărăcie lucie,
boală, foame. Pe de o parte se ridică în slava cerului zvon de muzică şi
danţuri; pe de alta, nădejdea mută a unei coji de pâine, sudoarea mută a
suferinţei, aşteptarea mută a morţii. Răbdare în tăcere — pentru că nu
se spune că Lazăr ar fi cerut ceva, sau ar fi ridicat glasul aşa cum au
obiceiul să facă cerşetorii. Era flămând şi dorea numai să se hrănească
şi el cu rămăşiţele de sub masa bogatului. Tăcea. Poate vorbea, în inima
lui, cu câte cineva, dar fără grai. La ce să mai fi spus ceva când
însuşi trupul lui, zăcând între câini, era mai grăitor decât orice
cuvânt?
Luaţi aminte: Domnul nu pomeneşte de loc numele bogatului, ci numai pe
cel al săracului. Numele bogatului ne rămâne necunoscut în toată
desfăşurarea pildei, pe când Lazăr este numit şi pe pământ şi în cer. Ce
înseamnă aceasta? Oare nu-i lucrul acesta cu totul împotriva
obiceiului? Lumea s-ar fi grăbit să-l pomenească pe bogătaş, ca pe unul
vrednic de cinste, iar săracului nu s-ar fi ostenit nimeni sa-i spună pe
nume, chiar dacă s-ar fi ştiut cum îl cheamă. Săracii trec prin lume ca
nişte umbre, etichetaţi laolaltă drept „cerşetori", pe când numele
bogaţilor răsună pe toate buzele, sunt cântate în ode, scrise în cronici
şi săpate în piatra monumentelor funerare.
Dar tocmai de aceea nu pomeneşte Domnul numele bogatului: ca să nu
cinstească pe cel cinstit de oameni, ca să arate că alta, cu totul alta e
judecata lui Dumnezeu decât a oamenilor. El nu a venit pe pământ ca să
imite purtarea oamenilor faţă de oameni, ci să arate cum se poartă cerul
cu oamenii! Trecând cu vederea numele bogatului, Mântuitorul ne-a
dezvăluit o taină: în ceruri nici nu se pomeneşte numele unui astfel de
om, nici îngerii nici sfinţii nu-l au pe cereştile lor buze, e şters din
Cartea Vieţii. Domnul ar fi putut să dea bogatului nume, cum i-a dat
săracului, dar nu a vrut că dumnezeieştile-I buze să-l plămădească, să
înnoiască şi să dea viaţă unuia şters odată din Cartea Vieţii. Luaţi
aminte cum Domnul anume a ocolit numele lui Irod, Pilat sau Caiafa.
„Mergând, spuneţi vulpii acesteia” (Luca 13, 32), zice despre Irod. Din
vremuri străvechi a spus Dumnezeu prin Psalmist: „Nu voi pomeni numele
lor pe buzele Mele” (Psalm 15, 5), pe când drepţilor le spune Domnul:
„Bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca 10, 20). Iar
bucuria aceasta îndeamnă Domnul să fie mai presus de toate bucuriile,
mai presus chiar decât bucuria de a vedea duhurile rele plecându-li-se
dinainte.
Ce rău a făcut bogatul acesta, ca Domnul să nu pomenească numele lui?
Domnul nu-l învinuieşte nici de furtişag, nici de mărturie mincinoasă,
nici de preacurvie, nici de ucidere, nici de necredinţă, nici că şi-ar
fi agonisit averile cu nedreptate. Dar cum să-l mai învinuiască Domnul,
când vina lui stă vie înaintea porţii casei sale, scrisă nu cu cerneală
pe hârtie, ci scrisă cu răni pe însuşi trupul unui om? Nici vorbă, o fi
avut bogatul şi celelalte păcate pe care neabătut le aduce bogaţia
asupra omului uşuratic. Cine se îmbracă pompos în fiecare zi, mănâncă,
bea şi-şi petrece toată vremea desfătându-se, nu mai are loc întrînsul
pentru frica de Dumnezeu. Unul ca acesta nu are cum să-şi ţină gura de
la bârfă, burta de la lăcomie, inima de la mândrie, de la dispreţuirea
altora şi de la luarea în deşert a lucrurilor lui Dumnezeu. Iar toate
acestea îl duc pe om fără scăpare la desfrâu, înşelăciune, răzbunare,
crimă şi lepădare de Dumnezeu. Dar nici una din fărădelegile
bogatului nu e pomenită în pilda aceasta, afară de una nelegiuire:
nesocotirea peste măsură a omului, a lui Lazăr, a sărăciei şi
amărăciunii acestuia.
Să fi apărut la poarta acestui bogat un Lazăr avut, înfloritor, bine
îmbrăcat, fără îndoială că ar fi fost bine primit şi poftit înăuntru aşa
cum se cuvine unui om. Bogatul însă nu vedea în Lazăr, în rănile şi nefericirea lui, un om. Pentru el făptura lui Dumnezeu parcă nici n-ar fi existat.
Îşi întorcea ochii de la el, cu scârbă. Se socotea pe sine al său şi
averile şi le privea drept tot ale sale, iar nu ca pe un împrumut de la
Dumnezeu. Talantul şi l-a îngropat în pământ, în tina trupului, şi
nimeni n-a câştigat nimic de urma lui. Inima i s-a îngreunat de mâncare
şi de băutură (Luca 21, 34), şi a orbit cu totul pentru lumea
duhovnicească. Vedea totul numai cu ochi trupeşti, auzea numai cu
urechile trupeşti, trăia numai pentru cele trupeşti.
Sufletul bogatului era tot atât de plin de bube ca şi trupul lui Lazăr.
Sufletul bogatului era aidoma trupului lui Lazăr, iar trupul lui Lazăr
icoana vie a acelui suflet. Dumnezeu a aşezat faţă în faţă doi oameni,
ca să se oglindească unul în celălalt: unul într-un palat şi celălalt la
poartă. Strălucirea dinafară a bogatului era oglinda stării lăuntrice a
lui Lazăr, iar rănile deschise ale lui Lazăr, oglinda stării lăuntrice a
bogatului. Trebuia să mai înşire Domnul toate păcatele bogatului? Dar
ele se arătau de la sine, toate dintr-o dată! Nemilostivirea lui către
Lazăr trăgea într-o clipă vălul de deasupra sufletului său, şi toată
hidoşenia i se înfăţişa într-o clipă!
Iată deci doi oameni pe pământ; unul al cărui nume are vază, şi altul
despre care nimeni nu vrea să audă. Să vedem acum cum ni se înfăţişează
ei în cer.
„Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A
murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii,
fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul
lui”. Şi bogaţii şi săracii mor. Nimeni nu se naşte în această lume ca
să trăiască în ea pentru totdeauna, căci această lume e pieritoare şi
îşi aşteaptă sfârşitul. Bogaţii mor suspinând pentru lumea aceasta,
săracii mor suspinând pentru lumea de dincolo. Părăsind lumea, bogatul
părăseşte strălucire, desfătare şi belşug. Lazăr părăseşte foame, răni
şi câini.
Dar să vedem acum ce a secerat Dumnezeu. A murit săracul, şi îngerii
i-au luat sufletul şi l-au dus în rai. A murit şi bogatul, şi îngerii
s-au întors de la căpătâiul lui cu mâinile goale. Dintr-un pom ce părea
putred îngerii au cules rod minunat; iar din pomul ce părea verde şi
stufos, n-au aflat nimic de cules. „Orice pom care nu face roadă bună se
taie şi se aruncă în foc” (Luca 3, 9). Acest profetic cuvânt s-a
împlinit cu desăvârşire în bogatul nemilostiv. El s-a retezat şi cu
trupul şi cu sufletul. Trupul i-a fost aruncat în pământ, să ardă în
pământ, sufletul i-a fost aruncat în iad, să ardă în iad. Nu s-au strâns
îngerii la patul morţii lui, căci nu era nimic pentru ei acolo, în loc
de îngeri, s-au apropiat diavoli şi oameni, ca să-l îngroape: diavolii
în iad cu sufletul, oamenii în pământ cu trupul.
Oamenii au privit, fireşte, într-un fel moartea lui Lazăr şi în cu
totul altul moartea bogatului, aşa cum făcuseră şi cât aceştia fuseseră
în viaţă. Moartea bogatului a fost trâmbiţată în toată cetatea, toată
lumea s-a strâns la îngroparea lui. Trupul rece ca gheaţa, grav poate
pentru prima oară de când venise pe lume, a fost încă o dată îmbrăcat în
porfiră şi vison, aşezat într-un coşciug din esenţe şi metale rare,
purtat pe un dric încrustat cu aur, tras de cai în zăbranice negre —
expresie vie a durerii pentru cel care, prin viaţa sa, a irosit
nebuneşte mila cerului. Îl urmează un lung convoi de rude, prieteni şi
slujitori, toţi în straie cernite. După cine merg toţi aceştia? După un
om care nu arunca unui sărac nici o firimitură de la masa lui! Tot
oraşul a venit la înmormântare ca să-şi arate respectul pentru acest
eminent cetăţean care făcuse atâtea lucruri mari pentru naţiune şi
umanitate, ca să audă panegirice închinate vredniciei şi virtuţilor
sale. Ce cuvântări alese, ce vorbe la fel de frumoase şi de zadarnice ca
şi purpura care înveleşte acest trup care nu mai are nevoie de nici o
firimitură de la masa acestei lumi!
Cuvinte mincinoase ca şi întreaga lui viaţă, cuvinte goale ca şi
sufletul acestui om lipsit de toată fapta bună. În sfârşit, trupul
îmbrăcat în purpură şi vison se pune în pământ, nu ca să fie lins de
câini, ci ca să fie mâncat de viermi. Coroane de flori şi verdeaţă se
îngrămădesc pe mormântul celui care a pierdut coroana slavei cereşti. O
piatră preţios scrisă se aşează la capul celui al cărui nume s-a şters
din Cartea Vieţii. Iar dintre miile care au venit la această paradă a
deşertăciunii, nici unuia nu-i trece prin minte că sufletul acestui om e
în iad.
Dar de ce fel de îngropare a avut parte Lazăr cel sărac? Nu de alt fel
decât cea a unui câine pe care-l găseşti mort în drum. Municipalitatea
are grijă ca aceşti cerşetori morţi în drum să fie şi ei îngropaţi, nu
cumva câinii vagabonzi să-i sfâşie şi să le târască leşul sfârtecat pe
străzi, infectând oraşul. Însă graba cu care leşul e scos afară din oraş
şi îngropat mai are încă o pricină întemeiată: trupul chircit, plin de
răni şi zdrenţe, ofensează privirea trecătorilor. Măsurile luate
pentru îngroparea lui Lazăr nu-l priveau câtuşi de puţin pe el, ci buna
stare a cetăţenilor respectabili. Săracul acesta care fusese o pacoste
pentru oraş cât timp trăise, era o pacoste şi acum, după moarte.
Ce lucru neplăcut! Trebuie să găseşti oameni care să împlinească munca
dezagreabilă; şi mai ales, trebuie să scoţi bani să-i plăteşti. A murit
un cerşetor: cine-o să-l îngroape? Pe cheltuiala cui? Poate nişte copii
iscoditori să întrebe: Cine e? Prostească întrebare! Cum să ţii minte
numele unui sărăntoc?
Ce mare deosebire în ochii lumii, între aceşti doi oameni! Dar cerul nu
pune mare preţ pe judecata lumii, pe laudele sau dispreţul ei, pe
medaliile acordate sau pe oprobriul public. Judecata oamenilor se
întinde doar până la mormânt; de aici încolo, sufletul trece la judecata
cerului. Bogatul cu straiele sale de purpură s-a dus în iad, iar Lazăr
cu rănile sale, în rai.
„Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe
pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui”. Poate că, de când s-a născut,
acest om şi-a ridicat pentru prima oară ochii! Pe pământ fiind, se
uitase numai la el însuşi şi numai la lumea înconjurătoare. De ce să se
uite la cer? N-avea altă grijă? Aşa facem şi noi: se roagă omul
numai când ajunge la necaz. O, de o mie de ori binecuvântate necazuri,
care îl fac pe om să-şi ridice ochii şi inima la cer! Dacă
bogatul acesta n-ar fi fugit toată viaţa lui de durere, dacă n-ar fi
căutat să scape de necazuri veselindu-se strălucit în toată vremea,
şi-ar fi ridicat ochii spre cer pe pământ şi ar fi scăpat de iad, unde
ridicarea ochilor nu-i mai e de nici un folos.
A spus înţeleptul rege: „Mai bun este necazul decât râsul, căci
întristarea feţei este bună pentru inimă” (Ecclesiastul 7, 3). Veselia
din toate zilele l-a golit pe bogat de frica de Dumnezeu. Iar când, în
sfârşit, în iad şi-a ridicat ochii, a văzut de departe pe Avraam şi pe
Lazăr în sânul lui. Zice: „de departe”, însemnând că iadul e departe de
rai, de sălaşul drepţilor. Avraam, părintele după trup al evreilor, este
totodată, prin dreptatea sa, părintele tuturor drepţilor care fac voia
lui Dumnezeu cu credinţă, smerenie şi ascultare. Iată-l pe Lazăr în
sânul lui Avraam. Ce să însemne acest sân? Este portul cel plin de pace
în care ajung toţi drepţii pe care Dumnezeu îi odihneşte după furtuna
înviforată a vieţii pe pământ.
Până la Hristos, cel mai mare drept din toate vremurile fusese la evrei
Avraam. Ori, pilda era pentru ei. După Hristos s-au ridicat drepţi şi
mai mari în împărăţia lui Dumnezeu. Nu lui Avraam i-a făgăduit Domnul că
o să şadă pe un tron, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui
Israel, ci apostolilor Lui (Luca 22, 30). Cu toate acestea Avraam,
coborâtorul din Sem, este cel dintâi vrednic de împărăţia lui Dumnezeu
(Luca 13, 28), unde se află împreună cu dânsul toţi drepţii, toţi
proorocii batjocoriţi şi ucişi, toţi regii cei evlavioşi şi toţi
plăcuţii lin Dumnezeu. Printre aceştia se numără acum şi săracul,
nefericitul Lazăr, care n-a avut parte de altceva în viaţă decât de
foame, golătate, boală şi dispreţ. Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, Ilie,
Elisei, Iov, slăvitul David — iată de ce tovărăşie are el parte acum!
Nici unul din cei aflaţi în acest loc de lumină, pace şi negrăită
bucurie, nu a intrat aici prin bogăţiile şi voioşia de pe pământ, nici
prin vază, nici prin ştiinţă, nici prin coroană, nici prin domnie, ci
numai prin credinţă tare şi prin nădejde, prin plecare în faţa voii lui
Dumnezeu, prin răbdare, ori prin pocăinţă la vreme. Dumnezeu nu caută
nici la rang, nici la avere, ci la inima fiecăruia. În împărăţia
lui intră cei cu suflete regeşti, nu cu coroane; cei bogaţi în milă şi
credinţă, nu în bani şi pământuri; cei pricepuţi în înţelepciunea lui
Dumnezeu, nu a lumii; cei cu inima veselă nu de chiote şi danţuri, ci de
bucuria lui Dumnezeu, cum spune Psalmistul: „Inima mea şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu” (Psalm 83, 2).
Ce spune acum păcătosul, când înaintea ochilor săi ridicaţi are această
vedere preastrălucită, cu Lazăr şezând lângă Avraam, acelaşi Lazăr cu
al cărui nume el nici n-a vrut să-şi murdărească buzele în vremea vieţii
sale? Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi
trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească
limba, căci mă chinuiesc în această văpaie”. Cu adevărat, nu s-ar putea
găsi cuvinte mai grăitoare ca să înfăţişezi grozăvia chinurilor unui
păcătos în iad. Când îi e foame, omul caută carne şi peşte; când moare
de foame, se mulţumeşte cu o coajă de pâine care să-i ţină sufletul.
Cât de cumplit e focul în care se pârjoleşte acest bogat dacă el nu
cere un cub de gheaţă, nu o căldare şi nici măcar un pahar, ci doar
umbra de apă de pe un deget ud! O, fraţilor, de-ar vrea oamenii
să creadă că Hristos Domnul nu a venit pe pământ ca să lărgească
împărăţia minciunii, sau ca să arate vreun singur lucru mai mult decât
este, atunci această singură pildă a Evangheliei Sale ar fi de-ajuns ca
să se mântuie toţi! Vedeţi cum omul acesta, care toată viaţa lui n-a
ştiut ce-i mila, strigă după milă în focul iadului! Priviţi acum la voi
înşivă, vedeţi-vă pe voi, care nu numai că nu aveţi milă, ci sunteţi
necruţători! Curând poate veţi striga şi voi după milă ca bogatul
acesta, din locul unde nici o rază de milă nu străbate, în veci!
„Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale
în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se
mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi
s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi
să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi”. Avraam i-a grăit cu
blândeţe păcătosului din iad: „Fiule”, i-a spus; aici se arată
desăvârşita lipsă de răutate a drepţilor din împărăţia bucuriei; dar nu
numai atât. Numindu-l „fiu", Avraam i-a adus aminte acestui coborâtor
din sine că şi el este din aceeaşi stirpe, că a avut dinainte atâtea
pilde de virtute, atât de la el, strămoşul lui, cât şi de la alţi
drepţi, şi că de aceea s-ar fi putut salva la vreme din chinurile
iadului. Cât despre cererea păcătosului, n-o poate împlini, şi aceasta
din două pricini: mai întâi, pentru că aşezarea aceasta s-a făcut din
judecată dumnezeiască; apoi, pentru că în lumea de dincolo nu este pod
sau cale pe care să se perinde dintr-o parte în alta. Dacă un păcătos,
la rugăciunile Bisericii de pe pământ, e scos de Dumnezeu din iad şi dus
în rai mai înainte de înfricoşata Judecată, este taina lui Dumnezeu
aceasta, pe care nu o poate scruta Avraam. El doar îi aduce aminte
bogatului de odinioară, mai sărac acum decât ultimul cerşetor de pe
pământ, că, în vremea vieţii, a avut tot ce şi-a dorit. Dacă, aşadar,
câtă vreme a fost pe pământ nu şi-a dorit nimic din cer, dacă n-a dat
pentru toate bunătăţile raiului nici măcar o firimitură de pâine, dacă
n-a vărsat pentru ele nici o lacrimă, înseamnă că socotelile au fost
generos încheiate în viaţa pământească. Lazăr însă, care n-a avut în
viaţa cea trecătoare decât chin, Lazăr care plângea după bunătăţile
cereşti, iată le are acum. Căci a spus Domnul: „Fericiţi cei ce plâng,
căci aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4); şi: „Voi vă veţi întrista, dar
întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan 6, 20); şi încă:
„Vai vouă, celor ce astăzi râdeţi, că veţi plânge şi vă veţi tângui”
(Luca 6, 25).
Înţelegând răspunsul fără împotrivire al lui Avraam la prima lui
cerere, păcătosul şi-o strigă acum pe cealaltă. Iar el a zis: „Rogu-te
dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să
le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin”. De unde
deodată atâta milă de alţii, atâta grijă pentru mântuirea lor? Nu este
milă, ci încă o încercare de a-şi uşura, cât de puţin, chinul. Dar acum
ni se arată un alt păcat al său: smintirea. Nu numai pentru
nemilostivirea către Lazăr a ajuns el în iad, ci şi fiindcă, prin viaţa
sa uşuratică, s-a făcut altora pildă rea, pricinuindu-le pierzarea,
deschizându-le drumul spre iad. Să te faci altora pricină de sminteală,
este un păcat grozav. A trage după tine în cădere pe alţii este mai de
osândă decât a cădea singur. Auziţi ce înfricoşătoare cuvinte spune
Domnul despre cei ce smintesc pe alţii: „Mai de folos i-ar fi dacă i
s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare, decât să
smintească pe unul din aceştia mici” (Luca 17, 2). Se pare că fraţii
acestui bogat erau mai tineri decât el, încât el voia întâi ca Lazăr să
vină la el şi să-l ierte, apoi să-şi îndrepte şi păcatul faţă de fraţii
lui. Astfel flăcările s-ar mai fi domolit, chinul i s-ar mai fi uşurat.
Rugămintea făcută lui Avraam era, aşadar, mai mult pentru sine decât
pentru fraţi.
Şi i-a zis Avraam: „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. Iar
el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la
ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de
prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi”. Nici
această cerere nu-i poate fi împlinită. Avraam îi dă o lămurire de
nezdruncinat. La ce bun să-l trimiţi pe Lazăr înapoi pe pământ
ca să-i înştiinţeze pe oameni ce-i aşteaptă după moarte, dacă li s-a
grăit cât se poate de desluşit prin Moise şi prin prooroci ce trebuie să
facă spre a se mântui? Mii şi mii de oameni s-au mântuit nu prin
mărturia celor morţi, ci prin mărturia celor vii. Dacă atâţia
s-au mântuit prin ascultarea de Moise şi de prooroci, să facă şi fraţii
tăi la fel. Degeaba caută bogatul să-şi întărească pledoaria, stăruind:
Dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Argumentul lui
Avraam de respingere e de neclintit. De ce folos să le fie Lazăr, dacă
ei nu ascultă de Moise şi de prooroci? Nu L-au văzut pe Dumnezeu şi
Moise, şi Isaia, şi Ilie? Nu în numele lui Dumnezeu au spus ei ce au
spus? Deci, dacă fraţii lui nu cred acelora, cum au să-l creadă pe Lazăr
venind dintre morţi? Căci cine e acest Lazăr? Cui i-a păsat de el în
viaţă? Dar poate nici n-au auzit că a murit. Şi, dacă i-au văzut
vreodată faţa plină de bube, cum să-l recunoască acum, strălucind ca un
înger? Când să-i fi auzit vreodată glasul, ca să ştie acum că-i al lui?
Când să fi ascultat povestea vieţii lui, ca să priceapă ceva din ea? Ar
fi putut spune: „E nălucire", sau: „E o fantomă", sau: „E amăgire"! Cu
ce bine s-a ales Saul de pe urma apariţiei lui Samuel (I Regi 28,
11-14)?
Răspunsul lui Avraam nu i-a fost de nici un ajutor în iad bogatului,
dar tocmai de aceea ar putea fi de mare ajutor celor de astăzi care, ca
să afle taine cereşti şi astfel să-şi întărească, chipurile, credinţa,
se îndeletnicesc cu chemarea morţilor. Într-adevăr, nu-i cale mai uşoară
să scoţi omul din minţi şi să-l arunci în iad. Spiritismul e
fuga de lumină în întuneric, e căutarea luminii în întunecime. Cei care
cheamă morţii ca să afle adevărul îşi dovedesc necredinţa în Hristos.
Dar cum poate un om cu judecată să creadă ce spune duhul mătuşii sau al
vecinului (când n-are cum să ştie nici măcar dacă duhul care vorbeşte e
chiar cel invocat!) dacă nu crede ce spune însuşi Dumnezeu? Cu ce pot
fantomele rubedeniilor, şi mediumurile, şi toţi vrăjitorii să-şi
sprijine cele spuse? Hristos Şi-a adeverit cuvântul cu sângele
Său şi al miilor de mucenici care şi-au dat viaţa pentru acest cuvânt.
Iudeii n-au văzut doar duhul lui Lazăr, fratele Martei şi Mariei, ci pe
însuşi Lazăr înviat din morţi, cu trup şi suflet, şi tot n-au crezut, ba
chiar unelteau să-l ucidă pe Lazăr (Ioan 12, 10-11) ca să nu mai stea
mărturie adevărului. Au văzut-o înviind şi pe fiica lui Iair, şi pe fiul
văduvei din Nain. De ce n-au crezut?
Au văzut morţi ridicându-se din morminte la învierea lui Hristos. De ce
n-au crezut? În sfârşit, au aflat fără tăgadă de Hristos Cel înviat,
dar în loc să creadă, au plătit străjile de la mormânt să acopere
adevărul şi să mintă. Nu ne e destul ca să credem? Dacă ne mai trebuie
încă mărturii de la cei morţi, îl avem pe Avraam, pe Lazăr şi pe bogatul
păcătos. Sunt martori şi din rai şi din iad, martori verificaţi de
nimeni altcineva decât de Domnul nostru însuşi, Iisus Hristos. Oricine
dintre noi ar vedea cu ochii săi raiul şi iadul, şi ar auzi schimbul de
cuvinte dintre Avraam şi păcătos, n-ar putea să-şi creadă ochilor şi
urechilor mai mult decât trebuie să creadă când lucrul se mărturiseşte
de Cel Căruia toate tainele îi sunt deschise: Hristos Domnul. El a văzut
şi a auzit tot ceea ce ne înfăţişează nouă în pilda aceasta, şi noi
ştim acum adevărul. Dacă l-am fi văzut noi înşine, ne-am fi putut îndoi,
luându-l drept nălucire. Dar a văzut şi a auzit El: Cel care nu poate
fi înşelat, nici nu poate înşela pe alţii. O, fraţilor, de L-am crede pe
El mai mult decât pe noi înşine! El ne cere lucrul acesta, şi este
prima cerinţă a Evangheliei: să-L credem pe El mai mult decât pe noi
înşine, să-L credem pe El mai mult decât pe oricine, mai mult decât pe
oricine altcineva dintre vii şi dintre morţi. Nu tot aşa stau lucrurile
şi cu o călăuză care le arată călătorilor drumul? Oare nu se aşteaptă ca
drumeţii să meargă după dânsul, în loc de a-şi căuta singuri calea,
necunoscători cum sunt? Se vor lua călătorii după vreun înşelător care
le făgăduieşte că-i duce la ţintă pe un drum mai scurt şi mai uşor decât
călăuza lor încercată?
Hristos Domnul este Călăuza noastră spre împărăţia Sa, a cărei cale o
cunoaşte ca nimeni altul. Trebuie să-L credem pe Hristos. Pe El, iar nu
pe noi, cu ochii şi urechile noastre gata de amăgire, cu teoriile
noastre pierzătoare. El, prin Sine, ne-a deschis şi raiul şi iadul, ca
să nu ne lăsăm înşelaţi de duhuri şi vedenii îndoielnice. El a lăsat pe
morţi să ne înştiinţeze asupra a ceea ce ne trebuie ca să ne mântuim —
de faţă cu El, ca să putem cunoaşte adevărul despre cealaltă lume. A
lăsat pe morţi să ne predea adevărul pe care trebuie să-l ştim ca să nu
ajungem la nemilostivirea bogatului ci la răbdarea lui Lazăr, la
credinţa şi la nădejdea acestuia; ca să nu privim nimic din această lume
drept al nostru, ci drept un împrumut pe care ni-l face Dumnezeu,
pentru mântuirea noastră şi a celor apropiaţi nouă. Slăvit şi lăudat fie
Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt,
Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin.
(Sfântul Nicolae Velimirovici)