• Pomenirea Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat
El a fost fiul lui lona şi fratele Marelui Petru, născut la Betsaida, iar de meserie pescar. La început el a fost ucenicul Sfîntului loan Botezătorul, dar arătînd Botezătorul loan către Mîntuitorul Hristos şi zicînd: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” (loan 1: 36), Sfîntul Andrei 1-a lăsat pe loan şi a urmat lui Hristos.
Apoi, Sfântul Andrei 1-a adus la Hristos şi pe fratele lui, Marele
Petru. După Pogorîrea Duhului Sfînt, Sfîntului Andrei i-au căzut sorţii
să propovăduiască Cuvîntul lui Dumnezeu în Bizanţ şi în Tracia, apoi în
ţinuturile de pe cursul Dunării şi în Rusia de la ţărmul Mării Negre,
apoi în toată Tracia, în Epir, în Grecia şi în Peloponnes, unde a adus mulţimi mari de oameni la credinţă,
sfinţindu-le apoi episcopi şi preoţi. În cetatea Patras el a lucrat
multe minuni mari întru Numele lui Hristos şi a cîştigat pre mulţi
pentru Domnul. Printre noii credincioşi s-a numărat şi fratele şi soţia
Proconsulului Aegeates. Furios, Aegeates 1-a supus pe Sfîntul Andrei
unor torturi bestiale, apoi a ordonat răstignirea lui pe cruce. Fiind
încă viu Sfîntul pe cruce, el i-a povăţuit pe credincioşii strînşi în
jurul ei. Poporul acela a voit să urce şi să îl dea jos de pe cruce pe Sfîntul Andrei cu orice de preţ, dar Sfîntul nu i-a lăsat.
Atunci el s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu pentru ei, iar trupul
lui s-a înconjurat de o lumină nemaivăzută. Acea strălucire a stat vreme
ca la jumătate de ceas, iar cînd ea s-a dus, Sfîntul şi-a dat fericitul
lui suflet în mîna lui Dumnezeu. Aşa şi-a încheiat alergarea lui
pămîntească cel mai întîi chemat Apostol, primul dintre cei doisprezece Apostoli care L-a cunoscut personal pe Mîntuitorul Hristos şi I-a urmat Lui.
Sfîntul Andrei a luat mucenicia pentru Hristos Domnul la anul 62 de la
întrupare. Sfintele lui moaşte au fost duse la Constantinopol; capul lui
a fost mai pe urmă dus la Roma, iar o sfîntă mînă la Moscova.
Viaţa Sfântului Andrei Şaguna
SINAXAR
Întru această zi, pomenirea Sfântului Ierarh Andrei, mitropolitul Ardealului
În veacul al XVIII-lea, mulţi „vlahi” sau „aromâni” din Peninsula Balcanică (Grecia, Albania, Macedonia, Kosovo de azi) din cauza stăpânirii turceşti (care îi silea să treacă la islamism) şi-au părăsit locurile natale şi s-au refugiat în câteva ţări creştine, care pe atunci făceau parte din Imperiul austriac sau „al habsburgilor”: Austria, Ungaria, Transilvania, Slovacia şi o parte din Polonia. Printre cei refugiaţi atunci s-au numărat şi familiile Şaguna şi Muciu, bunicii viitorului ierarh, a cărui sfântă pomenire o facem azi, care s-au aşezat ca negustori în oraşul Mişcolţ, în nord-estul Ungariei, ei numărându-se printre ctitorii unei monumentale biserici din acel oraş, care astăzi mai are puţini credincioşi de lege ortodoxă. Acolo s-a născut copilul Anastasie Şaguna, cu puţine zile înainte de Crăciunul anului 1808. Tatăl său, nepriceput în ale negustoriei şi-a pierdut averea şi s-a înrolat în armată, dar după câţiva ani a murit. Înfruntând mari lipsuri materiale, sprijinită de rude mai înstărite, vrednica mamă Anastasia Şaguna, născută Muciu, şi-a crescut în credinţa ortodoxă cei trei copii orfani: Evreta (devenit negustor), Ecaterina şi Anastasie. Cel mai mic , fiul dăruit de Dumnezeu cu mintea iscusită şi dragoste de carte, a fost dat la învăţătură la cele mai bune şcoli ale timpului: şcoala primară „greco-valahă” din Mişcolţ, întreţinută de parohia aromânească de acolo, gimnaziul „inferior” din Mişcolţ, gimnaziul „superior” (liceul) din Pesta (azi Budapesta), apoi la Universitatea din acel oraş, unde a făcut studii strălucite de Filozofie şi Drept. I se deschidea în faţă o frumoasă carieră de avocat, judecător sau profesor, dar la îndemnul evlavioasei sale mame, tânărul Anastasie a plecat la Vârşeţ (în Banatul sârbesc de azi) şi s-a înscris la Seminarul teologic româno-sârb de acolo. Iar după trei ani de învăţătură şi-a îndreptat paşii spre mănăstirea sârbească Hopovo, unde, după un an de „noviciat”, în ziua de 24 octombrie 1833, deci înainte de a fi împlinit 25 de ani, a fost călugărit sub numele de Andrei. Era un călugăr învăţat, cu studii de drept, filozofie şi teologie, bun cunoscător al limbilor română (inclusiv dialectul aromân), maghiară, germană, sârbă, greacă, latină şi slavonă.
Apreciat de ierarhii ortodocşi sârbi, a activat în cadrul Mitropoliei de la Carloviţ, timp de 13 ani, ca secretar, asesor (consilier) mitropolitan, ca profesor de seminar şi ca egumen la patru mănăstiri sârbeşti (Iazak, Beşenovo, Hopovo şi Covil).
În vara anului 1846 mitropolitul de la Carloviţ l-a numit „vicar general” al Episcopiei româneşti vacante a Transilvaniei, cu sediul la Sibiu; în decembrie 1847 „soborul” protopopilor ardeleni l-a propus ca episcop, fiind confirmat de Curtea imperială din Viena şi hirotonit arhiereu de către mitropolitul din Carloviţ în Duminica Tomii din anul 1848. Chiar în ziua hirotonirii a plecat spre Sibiu, unde izbucnise revoluţia românească. S-a implicat direct şi cu multă dăruire în toate acţiunile care urmăreau „emanciparea” românilor, pe primul loc fiind recunoaşterea lor ca „naţiune” egală în drepturi cu maghiarii, saşii şi secuii şi desfiinţarea iobăgiei. A fost o copreşedinte al Adunării naţionale româneşti de la Blaj din 3/15 mai 1848, care l-a ales preşedinte al comitetului permanent al românilor, cu sediul la Sibiu, un fel de guvern provizoriu; a fost delegat în două rânduri să prezinte revendicările româneşti la curtea imperială din Viena. De aceea a fost considerat, pe bună dreptate, ca „diplomatul” revoluţiei româneşti, alături de teoreticianul sau ideologul ei Simion Bărnuţiu şi conducătorul de oşti populare Avram Iancu. Mai târziu, a fost membru în Dieta din Pesta, membru în Senatul imperial din Viena, preşedinte al unor Conferinţe naţional-politice româneşti care s-au întrunit la Sibiu şi Alba Iulia. Peste tot a susţinut şi apărat cu demnitate drepturile legitime ale românilor ardeleni.
În acelaşi timp, Andrei Şaguna a luptat cu mult curaj, timp de 15 ani, pentru ieşirea Bisericii româneşti din Ardeal de sub jurisdicţia Mitropoliei sârbeşti de la Carloviţ, sub care a fost aşezată în mod abuziv de Curtea imperială de la Viena. Lupta lui a fost încununată de izbândă în decembrie 1864, când s-a aprobat restaurarea vechii Mitropolii a Ardealului (desfiinţată în 1701 de autorităţile de stat de atunci), iar Andrei Şaguna a devenit arhiepiscop al Sibiului şi mitropolit al românilor din Ardeal, Banat şi „părţile de vest” (Crişana). El a întocmit apoi o lege de organizare, cunoscută sub numele de Statutul organic, aprobată de un Congres naţional-bisericesc în anul 1868, prin care se prevedea autonomia Bisericii sale faţă de stat, dar şi participarea laicilor la conducerea vieţii bisericeşti, în probleme administrative şi economice. Biserica din Ardeal s-a condus după acest statut până în anul 1925, dar principiile lui de bază s-au păstrat şi în Statutele următoare până azi.
Mitropolitul Andrei a fost un adevărat „ctitor” al culturii româneşti din Ardeal, un adevărat „ministru al culturii şi învăţământului”. El a reorganizat vechea şcoală teologică de la Sibiu (existentă din 1786) ca un Institut teologic-pedagogic, cu două „secţiuni”, în care se pregăteau viitorii preoţi, dar şi învăţătorii celor aproximativ 800 de şcoli primare din Ardeal, îndrumate de Biserică (mai mult de jumătate fiind înfiinţate în timpul lui Şaguna). Tot el (împreună cu protopopul Ion Popasu) a întemeiat Gimnaziul cu opt clase din Braşov (actualul Colegiu „Andrei Şaguna”), un Gimnaziu la Brad, în jud. Hunedoara, o şcoală „reală-comercială” în Braşov, a iniţiat cursuri pentru neştiutorii de carte în fiecare parohie. La Sibiu a înfiinţat o „tipografie diecezană”, în 1850, în care s-a tipărit ziarul „Telegraful Român” (din ianuarie 1853 până azi, în mod neîntrerupt), „Calendarul” eparhial (numit azi „Îndrumătorul bisericesc”, din 1852 până azi), o serie de manuale pentru şcolile primare, dar şi manuale pentru învăţământul teologic (unele scrise de el însuşi), toate cărţile de slujbă, unele în mai multe ediţii, o nouă ediţie a Bibliei, în 1856-1858 şi multe altele. Tot Şaguna a fost acela care a obţinut acordul autorităţilor pentru înfiinţarea Asociaţiunii transilvane pentru literatura şi cultura poporului român (Astra), al cărui preşedinte a fost timp de şase ani (desfiinţată de autorităţile comuniste în 1948, readusă la viaţă în 1990). A acordat burse, din fondurile Arhiepiscopiei, unor tineri care urmau studii gimnaziale şi universitare, din rândul cărora s-a format elita intelectuală a Ardealului de altădată.
Sub raport economic, trebuie să spunem că el a cumpărat actuala reşedinţă mitropolitană din Sibiu şi câteva clădiri din apropiere pentru Institutul teologic-pedagogic şi alte imobile. Tot el a ctitorit biserica din Guşteriţa (azi cartier al Sibiului) şi a îndemnat preoţii şi credincioşii să contribuie cu bani şi braţele la ridicarea unor biserici şi clădiri şcolare. Intenţiona să zidească o catedrală în Sibiu, dar nu a reuşit să strângă banii necesari pentru începerea lucrărilor, De aceea, slujea în „biserica din groapă” şi apoi în „biserica grecească” din „cetate”, pe locul actualei catedrale, în care a reuşit să introducă muzica specifică Ardealului, pusă pe note de preotul profesor Dimitrie Cunţan, în locul celei psaltice, greceşti.
A fost un ales rugător şi postitor, un desăvârşit liturghisitor, predicator şi păstor de suflete, care a păstrat în permanenţă legătura cu clerul şi credincioşii prin pastoralele trimise la Crăciun, la Paşti şi în alte ocazii.
Acesta a fost mitropolitul Andrei Şaguna, ierarhul trimis de Dumnezeu în mijlocul românilor ortodocşi din Ardeal, pe seama cărora a creat atâtea instituţii bisericeşti şi culturale, care au rezistat în faţa tuturor vitregiilor istoriei, ajungând până la noi. A trecut la cele veşnice la 16/28 iunie 1873, fiind îngropat lângă biserica mare din Răşinari, aşa cum a rânduit el însuţi prin testament, fiind prohodit de un singur preot, „fără predică şi fără pompă”. Cu toată smerenia lui, cu adevărat călugărească, poporul dreptcredincios l-a cinstit cum se cuvine şi după moarte, încât s-a creat un adevărat „cult popular” al mitropolitului Andrei. Zeci de oameni de cultură, români, dar şi străini, au scris cărţi şi alte lucrări despre viaţa şi strădaniile sale întru slujirea Bisericii şi a neamului său, socotindu-l drept cel mai de seamă ierarh pe care l-a avut Biserica românească în tot decursul istoriei sale.
Pomenirea lui să fie din neam în neam!
• Pomenirea Sfântului Frumentie, Luminătorul Abisiniei
În vremea împăratului Constantin cel
Mare, un bărbat foarte învăţat din cetatea Tirului, pe nume Meropius, a
călătorit în India. El a luat cu sine pe doi creştini, fraţii Edesie şi
Frumentie. În timpul călătoriei, corabia lor a naufragiat într-o furtună
pe coastele Abisiniei, iar abisinienii sălbatici au ucis tot echipajul
şi pe toţi călătorii, mai puţin aceşti doi fraţi. Edesie şi Frumentie au
vieţuit astfel în Abisinia vreme de mai mulţi ani, reuşind să intre în
serviciul curţii imperiale a împăratului abisinian. Frumentie
a început să propovăduiască şi Cuvîntul lui Dumnezeu, mai întîi într-un
mod mai precaut, dar convins că acest pămînt va aduce roadă bogată lui
Hristos. Cei doi fraţi s-au îmbarcat la urmă în corăbii: Edesie
cu destinaţia Tir, iar Frumentius la Alexandria, unde dorea sa îl
cerceteze pe Sfîntul Athanasie cel Mare. Sfîntul Frumentie a prezentat
Patriarhului situaţia din Abisinia şi a cerut păstori pentru cei noi
convertiţi din acele ţinuturi. Sfîntul Athanasie atunci 1-a sfinţit pe
Sfîntul Frumentie episcop. Sfîntul
Înaltpreasfinţit Frumentie s-a întors astfel în Abisinia, unde în timpul
vieţii lui a adus tot poporul abisinian la Hristos. Acest mare
păstor al turmei lui Hristos, Luminătorul Abisiniei, s-a săvîrşit către
Domnul cu pace la anul 370, strămutîndu-se în locaşurile cereşti ale
veşnicei slave.
Apostol Andrei, cel întâi chemat (+69).
Din zilele acelea, ca si ceilalti Apostoli, Sfantul Andrei a urmat Mantuitorului, insotindu-L pe drumurile Tarii Sfinte, adapandu-se din izvorul nesecat al dumnezeiestilor descoperiri pe care le aducea Mantuitorul. A fost martor faptelor minunate savarsite de Domnul, s-a impartasit din cuvantul dumnezeiesc, datator de viata, al credintei cele noi intemeiata de Hristos, si, mai presus de toate, a vazut Patimile Domnului, a plans moartea Lui pentru noi si s-a intarit in credinta, in ziua Invierii.
La randul ei, Traditia Bisericii ne spune ca, dupa Inaltarea Domnului la cer si dupa Cincizecime, Apostolii au tras la sorti si au mers in toata lumea, pentru propovaduire. Atunci, acestui intai chemat, - i-a cazut sortul sa mearga in Bitinia, Bizantia, Tracia si Macedonia, cu tinuturile din jurul Marii Negre, pana la Dunare si Scitia (adica Dobrogea noastra) si pana in Crimeia, Insa, a umblat in aceste locuri nu in graba, ci, in fiecare, zabovind si rabdand multe impotriviri si nevoi, pe toate biruindu-le cu ajutorul lui Hristos. S-a intors la urma din nou in Bizantia, hirotonind acolo episcop pe Stahie si, strabatand celelalte tari, a ajuns la tinutul Peloponezului, unde pe multi i-a tras de la idoli la Hristos. Tot din Traditie, mai stim ca Sfantul Andrei a avut si un sfarsit de mucenic, fiind rastignit, la Patras, langa Corint, cu capul in jos, pe o cruce in forma de X, careia i s-a spus "Crucea Sfantului Andrei". Dumnezeului nostru slava!
Sinaxar 30 Noiembrie
În această lună, în ziua a treizecea, pomenirea Sfântului, slăvitului şi întru tot lăudatului Apostol Andrei, cel întâi chemat.
Acesta
era din oraşul Betsaida, fecior al unui oarecare Iona evreul, fratele
lui Petru, cel dintâi dintre ucenicii lui Hristos. Acesta a fost mai
întâi ucenic al lui Ioan înaintemergătorul şi Botezătorul. Apoi dacă a
auzit pe dascălul său arătând cu degetul şi zicând: "Iată Mielul lui
Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii", lăsându-l pe el a urmat după
Hristos. Şi zicând lui Petru: "Aflat-am pe Iisus cel din Nazaret", l-a
atras spre dragostea lui Hristos. Se află şi altele multe în Sfânta
Scriptură despre dânsul. Acestuia, după ce a urmat lui Hristos, când a
fost după înălţarea Lui de au luat sorţi apostolul, şi au mers care
într-o ţară, care într-alta, atunci acestui întâi-chemat i-a căzut
soarta şi a luat Bitinia şi Marea Neagră şi părţile Propontidei şi
Calcedonul, Bizanţul, Tracia, Macedonia şi părţile cele ce ajung până
la fluviul Dunărea, Tesalia, Grecia şi părţile Ahaiei, asemenea şi
Aminsos, Trapezunta, Iraclia şi Amastris. Însă acestea le-a umblat nu
aşa degrabă, cum le trecem cu cuvântul, ci în fiecare ţară răbdând
multe împotrivă şi multe lucruri cu nevoi, le-a biruit pe toate cu
îndemnul şi cu ajutorul lui Hristos. Dintre care cetăţi aducând una la
mijloc, voi lăsa pe celelalte celor ce le ştiu. Căci mergând acesta la
Sinope şi propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, a suferit multe necazuri
şi torturi de la cei ce locuiau acolo, pentru că acei sălbatici oameni
l-au trântit jos şi, apucându-l de mâini şi de picioare, l-au tras
grăpiş, şi cu dinţii l-au scuturat, şi l-au bătut cu lemne şi cu
pietre, şi l-au lepădat departe de cetate, dar el iarăşi s-a arătat cu
totul întreg şi sănătos de răni, cu harul Învăţătorului şi Mântuitorului
său. Deci, sculându-se de acolo a trecut multe cetăţi şi oraşe, precum: Neocezareea, Samosata, la alani, la abasgi, zichii, bosforiţi şi hersoniţi, apoi s-a întors la Bizanţ şi acolo hirotonind episcop pe Stahie, şi colindând celelalte ţări, a venit la luminatul Ostrov al Peloponesului şi în Paleapatra, primit fiind în gazda de un om anume Sosie, care bolea greu, l-a tămăduit şi îndată toată cetatea Patrelor, a venit la Hristos. Şi Maximila, femeia proconsulului, fiind vindecată de cumplită boală şi dobândind grabnică tămăduire, a crezut în Hristos, împreună cu preaînţeleptul Stratoclis, fratele proconsulului Egheat, şi alţii mulţi ce aveau multe feluri de boli s-au tămăduit prin punerea mâinilor apostolului. Pentru aceasta mâniindu-se Egheat, şi prinzând pe apostolul Domnului şi răstignindu-l cu capul în jos pe o cruce, l-a scos din viaţa aceasta. Pentru aceasta şi el, nedreptul, dreaptă răsplătire a luat de la Dumnezeu, căci căzând într-o râpă înaltă, s-a risipit. Iar moaştele apostolului după aceea peste multă vreme au fost mutate la Constantinopol, în zilele împăratului Constantiu, fiul mai-marelui Constantin, prin porunca lui, de Mucenicul Artemie. Şi au fost aşezate cu ale lui Luca Evanghelistul şi cu ale lui Timotei în luminata biserică a Sfinţilor Apostoli.
Tot în această zi, pomenirea celui dintre sfinţi Părintelui nostru Frumentiu episcop de Inda (în Abisinia, adică Etiopia).
În zilele împăratului Constantin cel Mare, în anii 330, un
filozof ce era din Tir, s-a dus să colinde în India cea mai dinăuntru,
având împreuna cu el şi doi fraţi după trup tineri, ale căror nume erau
Edesiu şi Frumentiu. Iar întorcându-se din India, a stat la un liman
ca să ia apă, şi acolo au căzut în mâinile tâlharilor şi ale barbarilor,
care pe unii din cei din corabie i-au aruncat în mare, iar pe alţii
i-au tăiat. Din cei omorâţi, unul era şi pomenitul filozof. Câţi au
rămas vii, între care erau şi cei doi fraţi după trup, Edesiu şi
Frumentiu, au fost daţi împăratului Indiei.Deci văzând împăratul pe aceşti doi tineri ca erau potriviţi cu scopul ce el cugeta, i-a pus pe ei supraveghetori şi iconomi împărătescului său palat. Dar şi fiul împăratului, care a moştenit împărăţia după tatăl său, a învrednicit pe tineri de mai mare cinste şi îndrăzneală. Deci fiindcă ei aveau mare putere la împăratul Indiei, pentru aceasta porunceau cu îndrăzneală neguţătorilor ce veneau din părţile romanilor ca să se adune la o biserică, după obiceiul lor, şi să săvârşească dumnezeiască liturghie. Iar trecând câţiva ani s-au dus tinerii la împăratul şi i-au cerut ca să le dea lor plata pentru dragostea cea către ei. Iar plata era ca să-i lase să se întoarcă în patria lor. Aceasta dorire dobândind-o, s-au dus mai întâi în pământul romanilor. Şi Edesiu s-a dus la Tir, ca să-şi afle părinţii şi rudeniile sale, iar Frumentiu a cinstit mai mult osârdia către cele dumnezeieşti, decât vederea părinţilor săi. Deci ajungând la Alexandria, a arătat arhiepiscopului de acolo ca indienii foarte doresc să primească lumina slăvirii de Dumnezeu şi a credinţei. La aceasta a răspuns arhiepiscopul Atanasie (căci acesta era care pe acea vreme împodobea scaunul Alexandriei): "Iubitul meu, cine este mai bun şi mai potrivit decât tine, ca să alunge din sufletele lor întunericul înşelăciunii şi să le pricinuiască lor lumina dumnezeieştii propovăduiri?" Acestea zicând, l-a hirotonit pe el arhiereu şi l-a trimis în India, ca să lucreze cu plugul învăţăturii sale, la acel neam. Deci dumnezeiescul Frumentiu, nimic socotind atunci ca să meargă spre a-şi vedea rudeniile sale, ci pentru dragostea credinţei celei drepte şi pentru binele aproapelui, lăsându-şi patria şi rudeniile, a îndrăznit să călătorească pe mare, până ce a ajuns în India.
Iar după ce a ajuns acolo fericitul, cu osârdie a bine-lucrat înţelenitele inimi ale indienilor, semănând în ele sămânţa credinţei. Drept aceea le-a şi făcut vrednice spre rodirea cunoştinţei de Dumnezeu şi a faptei bune, având împreună-lucrător harul cel dat de la Dumnezeu. Căci el, urmând toată ziua apostoleştile învăţături şi făcând minuni multe, nu numai pe cei demonizaţi îi mântuia şi tot felul de boală vindeca, ci şi din cei ce se împotriveau şi nu primeau în grabă cele de dânsul zise, iar pe alţii îi da Satanei. După cum a făcut apostolul, care zice: "Daţi-l pe el Satanei spre pierzarea trupului, ca să se mântuiască duhul lui". Iar pe alţii îi făcea să se usuce, şi altora le orbea ochii.
Drept aceea pentru această pricină, toţi au primit şi au rodit în sufletele lor sămânţa credinţei lui Hristos. Pentru care şi în puţină vreme singur sfinţitul Frumentiu, cu ajutorul şi harul lui Dumnezeu, a botezat toată latura indienilor. Şi a zidit biserici, şi a hirotonit preoţi, şi capiştile idoleşti le-a surpat, şi pe idoli i-a zdrobit. Aşadar pentru toate acestea, se minunau toţi şi însuşi împăratul, şi zicea sfântului: "Pentru care pricină, o iubitule, în curgerea de vreme a atâtor mulţi ani ce ai vieţuit mai înainte împreună cu noi, nu ai făcut niciodată vreun semn şi minune? Şi acum de unde ţi s-a dat ţie acest fel de har şi de putere, iubitule?" Iar fericitul Frumentiu a răspuns: "Nu este al meu harul, o prea cinstiţilor şi adevăraţilor ai lui Hristos prieteni, ci al preoţiei, care mi s-a dat mie de la Însuşi Hristos. Căci văzând bun cugetul vostru, lăsând pentru aceasta patria şi rudenia, după cuvântul Domnului, m-am dus la Alexandria şi, arătând cele despre voi marelui Atanasie, pastorul Bisericii aceleia, şi cu tainică ungere a arhieriei fiind hirotonit de el, şi cu harul apostolesc fiind luminat, prin rugăciunea lui către Dumnezeu, am fost trimis către voi. Iar voi cu credinţă şi cu dragoste primindu-mă, harul preoţiei, dar mai ales al lui Dumnezeu, lucrează prin mine precum vedeţi, şi face asemenea minuni".
Aşadar Frumentiu acesta întocmai cu apostolii, întru mulţi ani vieţuind cu plăcere de Dumnezeu între indieni şi, învăţându-i poruncile lui Dumnezeu, şi spre lucrarea poruncilor prefăcându-i, s-a mutat către Domnul. Ale cărui cinstite moaşte dau tot felul de vindecări celor ce se apropie de ele, întru slava adevăratului Dumnezeu. Amin.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Întru aceastã zi, cuvânt al Preacuviosului Pãrintelui nostru Efrem Sirul,
despre lucrarea dracului, cel ce este urâtorul binelui.
Adu-ti aminte frate, cum s-au mantuit pacatosii si sa nu deznadajduiesti. Adu-ti aminte de fericitul Manase, de desfranata, de vamesul, de talharul si vei scapa de amagire. Cand iti va zice tie: "Indulceste-te din poftele tale!", zi catre el: "Si oare ce folos este din necuratia dezmierdarilor, afara de focul vesnic ce-l pricinuieste?" SI cand iti aduce tie aminte de iubirea de oameni a lui Dumnezeu este milostiv si iubitor de oameni, dar El este si drept Judecator. Si stiu ca nu te-a crutat nici pe tine diavole, nici pe cei ce, dupa tine, s-au lepadat de El, ci cu focul cel vesnic v-a osandit". Iar daca iti va zice: "Eu sunt fara de trup si nu sunt legat cu neputinte, pentru aceasta nu m-a crutat, dar pe tine te va cruta". Atunci raspunde-i: "Dar, de ce, atunci, nu l-a crutat pe Adam, cel intai zidit? Nici pe Eva, nici pe Cain, nici pe cei din vremea potopului, nici pe cei din Sodoma si nici pe ucenicul Sau Iuda? Si daca pe ucenicul Sau nu l-a crutat, cum ma va cruta pe mine? Du-te departe de mine, lepadatule din cer". Si pecetluieste-te pe tine cu semnul crucii si va fugi de la tine. Fratii mei, sa nu ne plecam vrajmasului celui ce ne sfatuieste rau, ca sa ne piarda pe noi. Ci sa credem ca este judecata si rasplatire si pentru fapte, ca si pentru cuvinte si pentru ganduri. Acestea toate stiindu-le, pe ele sa ne intemeiem noi insine, ca cei potrivnici, neavand ce sa zica nici un rau impotriva noastra in ziua infricosatei judecati, sa aflam odihna cu cei ce se tem de Domnul si impreuna cu toti acestia sa sjujim binele: "Ca fara fapte, credinta este moarta" (Iacov 2,20) precum si faptele, fara de credinta, moarte sunt. Ca este cu neputinta ca cineva, imbuibandu-se, sa intre in Imparatia Cerurilor, dupa insusi graitul glas al Evangheliei ce zice: "Luati seama la voi insiva, sa nu se ingreuieze inimile voastre de mancare si de bautura" (Luca,21,34). Pentru aceasta se cuvine noua sa fim gata in tot ceasul, ca nu cumva, fara de veste, fiind chemati, sa ne aflam nepregatiti. Si vor suspina pentru noi Sfintii ingeri, cei trimisi de noi, iar raii draci vor rade in hohote.
Sa nu ne aflam numai cu numele crestini, iar cu naravul pagani, caci, crestinatatea insemneaza sa urmezi, dupa putinta, lui Hristos. Ca, daca ne multumim numai cu Sfantul Botez si ne vom lenevi la implinirea celorlalte porunci, ne vom face necredinciosi. Hristos la nimic nu ne va folosi, petrecand noi in rautate si in pacat. Ca l-au auzit pe Dansul graind in Sfanta Evanghelie: "Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne, va intra in Imparatia Cerurilor, ci cel ce va face voia Tatalui Meu Celui din ceruri" (Matei,7,21). Vedeti cum au bineplacut Sfintii lui Dumnezeu, nu dormind si zacand cu fata in sus, ci, au fost ucisi cu pietre, au fost pusi la cazne, au fost taiati cu fierastraul, au murit ucisi cu sabia, au pribegit in piei de oaie si in piei de capra, lipsiti si stramtorati, rau primiti. Ei, de care lumea nu era vrednica, au ratacit in pustiu si in munti, si in pesteri si in crapaturile pamantului. (Evr.11,37-38). Pentru aceea, iubitilor si iubitorilor de Hristos, sa ne ostenim si noi, fiecare dupa putere, ca nu cu totul sa ne aflam fara de roade si nu ne va primi pe noi Domnul cu osanda cea vesnica.
Deci, precum este la voia noastra a pacatui, Dumnezeu daruindu-ne sloboda stapanire de sine, asa si a lucra dreptatea, intru noi este, cu dumnezeiescul ajutor. Drept aceea, sa iubim calea cea stramta si necajita, ca printr-insa, impreuna cu Hristos vom imparati, si sa fugim de umblarile caii celei late si desfatate, care se face noua pricinuitoare de osanda vesnica. Deci, fratilor, sa lucram bunatatea din toata mintea noastra, sa omoram cugetul nostru cel trupesc, ca sa nu ne aflam vrajmasi ai lui Dumnezeu, cum a zis Pavel, marele Apostol al lui Hristos. Sa ne milostivim, sa dam paine si sa luam cerul, sa dam un ban si vom locui in Rai, sa dam o haina sa mostenim Imparatia Cerurilor. Sa dam putine, ca sa luam multe. Sa avem vointa si vom putea savarsi totul. Sa avem tragere de inima si vom lua virtute. Ca, zice Sfantul Grigorie al Nysei: "Numai fapta buna cu osteneala hraneste puterea, neslabind-o, ci crescand-o". Sa lacrimam aici, o fratilor iubitori de Hristos, ca sa stingem vapaia cea fara de sfarsit, ca cei ce aici se veselesc, acolo se vor osandi, iar cei ce plang aici, acolo vor rade. Cei ce sunt urati, acolo vor fi fericiti. Cei ce aici flamanzesc, acolo se vor satura. Cei ce aici inseteaza, acolo se vor indestula. Sa ne trezim, sa priveghem cu toata puterea. Sa nu ne intristam, batand in usa si rugandu-ne, ca negresit ne va deschide Hristos Dumnezeul nostru.
Lui se cuvine slava, acum si de-a pururea si in vecii vecilor! Amin.
Cântare de laudă la Sfântul Apostol Andrei Cel întâi Chemat
Sfîntul Andrei, luminat de Duhul,
Şi între Apostoli Mai Întîiul Chemat,
Pre Domnul propovăduit-a ziua şi noaptea,
Şi cu Sfînta Cruce popor mult a botezat.
Ca grădinarul ce bine grijeşte grădina,
El în cetăţi şi în sate a mers fără somn,
Şi cu îndemînare mare altoit-a în ele
Rod bun ce-a udat cu apa Viului Izvor;
Pînă ce la sfîrştitul alergării lui ajuns-a,
Şi văzut-a Crucea ce îl aştepta.
El cu bucurie zis-a către Cruce :
„O, Scumpă Cruce, pre tine Domnul te-a sfinţit!
Pre tine cu al Său trup te a sfinţit Domnul,
O, Cruce sfîntă, odihneşte al meu trup!
Ridică-mă pre mine din tină şi ţărînă,
Şi mă înalţă sus, către Dumnezeu!
Dă-mi ca de pe tine să întîmpine al meu suflet pre Domnul,
Domnul Hristos care pe Sine, pentru mine s-a răstignit!”.
O, ucenice credincios al lui loan Botezătorul,
Apostole Sfinte al lui Hristos Mîntuitor!
O, Sfinte Andreie,
Stea mai întîi chemată,
Ajută-ne nouă cu-ale tale rugăciuni!
Cugetare
Sfântul Ioan Gură de Aur a zis: „Toate le
sînt date Apostolilor”. Adică, toate darurile, toate puterile, toată
plinătatea harului pe care îl dă Dumnezeu credincioşilor. Noi vedem
aceasta în viaţa marelui Apostol, a Sfîntului Andrei cel întîi chemat: El a fost apostol, evanghelist, proroc, păstor şi învăţător (Efeseni 4: 11).
Ca evanghelist, el a dus vestea bună a Evangheliei în cele patru colţuri ale pămîntului; ca proroc, el a prorocit botezul poporului rus şi măreţia Kievului ca centru de iradiere a creştinismului; ca păstor, el a întemeiat şi a organizat mulţime de biserici; ca învăţător, el a învăţat neobosit ziua şi noaptea pînă şi de pe crucea pe care a fost răstignit, pînă la ultima lui suflare. În afară de acestea, el a fost mare mucenic, fapt care a fost de asemenea după darul Sfîntului Duh, şi care nu este dat tuturor.
Astfel, vedem în acest sfînt Apostol, ca şi în alţi sfinţi apostoli, plinătatea harului Duhului Sfînt.
Şi fiecare faptă măreaţă pe care o lucrează omul următor lui Hristos
trebuie atribuită acestui har. Sfântul Frumentie ne demonstrează cu
putere că acesta este adevărul lucrurilor.
Întorcîndu-se de la Alexandria în Abisinia ca episcop sfinţit, el a început să lucreze mari minuni, aducînd la credinţă mulţime de popor. Regele Abisiniei, uimit, 1-a întrebat: „Ai trăit atîţia ani printre noi, şi niciodată nu te-am văzut lucrînd asemenea minuni. De unde ai tu acum această putere?”. Fericitul Frumentie i-a răspuns şi i-a zis: „Aceasta nu este lucrarea mea, ci este lucrarea harului preoţiei care se află întru mine”.
Sfântul apoi i-a explicat regelui cum
şi-a lăsat părinţi şi căsătorie şi lumea toată pentru dragostea lui
Hristos şi cum a primit, prin punerea mîinilor Sfîntului Athanasie,
harul preoţiei celei mai înalte şi al facerii de minuni.
Luare aminte
Să luăm aminte la căderea duhovnicească a lui Adam şi a Evei (Facerea : 3)
- La cum şarpele a stîrnit în Eva lăcomia pîntecelui şi aroganţa;
- La cum femeia lacomă şi mîndră a călcat porunca lui Dumnezeu şi a mîncat din Pomul Cunoştinţei;
- La cum Eva a păcătuit, nu din mijlocul penuriei sau sărăciei, ci din mijlocul a toată abundenţa şi bogăţia.
Predică
Despre ignoranţa şi împietrirea păgânilor
– „Aşadar, aceasta zic şi mărturisesc în Domnul, ca voi să nu mai
umblaţi de acum cum umblă neamurile, în deşertăciunea minţii lor,
întunecaţi fiind la cuget, înstrăinaţi fiind de viaţa lui Dumnezeu, din
pricina necunoştinţei care este în ei, din pricina împietririi inimii
lor” (Efeseni 4: 17-18).
Ce este deşertăciunea, fraţilor?
Ea este tot ceea ce este în afara lui Dumnezeu, tăiat de la El şi lucrat fără frică de El.
Ce este deşertăciunea minţii, fraţilor?
Ea este a trăi şi a interpreta viaţa un prin lumina legii lui Dumnezeu, ci prin întunecimea propriilor cugete şi pofte ale minţii noastre trupeşti.
Dar de unde ne vine nouă acest rău, fraţilor?
El ne vine de la împietrirea inimii şi de la ignoranţa cea lăuntrică.
Dar ce înseamnă împietrirea inimii, fraţilor?
Ea înseamnă că inima este lipsită de dragostea lui Dumnezeu şi de frica de Dumnezeu şi este în loc plină de pofte şi de spaima de toate cele care pot face vreun rău trupului.
Fraţilor, dar ce se naşte din împietrirea inimii?
Ignoranţa se naşte dintru aceasta, necunoaşterea desăvîrşită a lucrurilor dumnezeieşti, a căilor dumnezeieşti şi a legilor dumnezeieşti; inima împietrită nu cunoaşte deloc viaţa duhovnicească sau ce sînt cugetările dumnezeieşti.
Dar care este consecinţa finală, fraţilor, a împietririi inimii şi necunoaşterii crase a adevărului dumnezeiesc?
Ea este înţelegerea întunecată a toate şi înstrăinarea de Dumnezeul Cel Viu. Înţelegerea întunecată vine atunci cînd mintea omului este la fel de întunecată precum îi este şi trupul, iar lumina din om se preface atunci întru întuneric.
O, cumplit întuneric! Căci înţelegerea
întunecată arată întunecarea cu totul a minţii. Iar mintea întunecată nu
mai poate pricepe înţelesul nici unui lucru sau neagă înţelesul
oricărui lucru. Într-o asemenea stare, omul
este cu totul străin de viaţa lui Dumnezeu şi se usucă şi moare ca un
mădular tăiat cu totul din trup.
Aceasta sînt păgînii, aceasta sînt cei fără de Dumnezeu, aceasta sînt toţi cei cu credinţă puţină şi falşii creştini.
Dar chiar şi lemnul uscat, dacă este udat
cu Apa Vieţii care vine de la Domnul Hristos, învie şi dă mlădiţe şi
verdeaţă. Chiar şi lumea păgînă cea asemenea băţului uscat a fost
ridicată şi readusă la viaţă de Hristos Domnul. Cu atît mai mult este
posibil acest lucru pentru creştinii care se pocăiesc!
Să privim la noi înşine, fraţilor. Să facem aceasta în fiecare zi. Să ne întrebăm în fiecare zi dacă nu cumva ne-am înstrăinat cu totul de viaţa lui Dumnezeu din pricina deşertăciunii noastre.
Iată ceasul morţii noastre se apropie
mereu, împreună cu sfîrşitul şi cu judecata. Iată în curînd lemnul uscat
se va arunca în focul cel nestins.
O, Stăpîne lisuse Hristoase, Cela Ce
eşti Mintea noastră şi Viaţa, ajută-ne nouă numai la Tine pururea să
cugetăm şi cu Tine pururea să vieţuim. Căci numai Ţie se cuvine toată
slava şi mulţumirea în veci, Amin!
