”
Nu vă îmbătaţi de vin, întru care este desfrânarea “
(Efeseni 5, 18).
Să îndreptăm astăzi limba noastră împotriva beţiei şi
să răsturnăm la pământ acest fel de vieţuire ruşinoasă şi fără de
rânduială! Voim a pârî pe cei ce s-au dedat ei, nu pentru a-i arunca în
ruşine, ci pentru a-i slobozi din ruşine; nu pentru a le face jigniri,
ci pentru a-i îndrepta; nu pentru a-i da defăimării obşteşti, ci pentru
a-i apăra de defăimarea cea înfricoşată şi a-i scăpa din mâinile satanei.
Căci cine trăieşte în beţie, desfătare şi necumpătare a căzut sub
tirania satanei. Fie ca sfătuirile noastre să poată aduce oarecare folos!
Noi numim destrămaţi pe acei tineri care îndată ce au
primit moştenirea părintească o cheltuiesc fără a gândi cui şi când
trebuie să dea; care risipesc haine, aur şi argint cu desfrânatele şi cu
tovarăşii cei răi. Tot aşa se întâmplă şi cu beţia. Ea se năpusteşte
asupra judecăţii beţivului ca asupra unui tânăr destrămat, face mintea
lui roabă şi îl sileşte a cheltui toate comorile duhului fără prevedere
şi fără chibzuire.
|
Beţivul nu ştie ce şi când trebuie să vorbească şi când
să tacă, ci gura lui stă deschisă pururea şi buzele sale n-au nici uşă, nici
zăvor. Beţivul nu ştie a-şi economisi cuvintele sale, nici a stăpâni comoara
duhului său; el nu ştie a păstra pe unele, nici a cheltui pe altele, ci el
cheltuieşte şi le risipeşte pe toate. Beţia este o smintire de bună voie, o
trădare a propriilor sale gânduri, o boală vrednică de râs, o patimă care se ia
în râs, un satan pe care cineva şi-l alege lui însuşi. Patima aceasta este mai
rea decât nebunia.
Voieşti să vezi cum beţivul este mai ticălos decât un îndrăcit?
Pentru un îndrăcit oricine are compătimire, dar pe cel beţiv noi îl urâm; pe
acela îl jelim, iar pe acesta suntem supăraţi şi mânioşi. De ce aceasta? Boala
unuia este o nenorocire, iar a celuilalt este o uşurătate de minte, supusă
pedepsei.
Beţivul are de suferit aceleaşi patimi ca şi cel îndrăcit. El,
de asemenea, se clatină în toate părţile, tot aşa este smintit, tot aşa cade la
pământ, tot aşa zgâieşte ochii, tot aşa bate cu picioarele după ce a căzut, şi
tot aşa spumegă cu gura.
Un beţiv este prietenilor săi spre îngreţoşare, vrăjmaşilor
săi spre râs, slugilor sale spre dispreţ, muierii sale spre ponos, tuturor
nesuferit şi mai dispreţuit decât dobitocul cel fără de minte, pentru că un
dobitoc bea numai atât cât are sete şi pofta sa se alină odată cu trebuinţa sa;
însă acesta, cu necumpătarea sa, trece peste pofta cea firească şi este mai fără
de judecată decât făpturile cele fără de minte.
Şi ce este mai rău: o desfrânare însoţită de aşa multe rele şi
de o aşa de mare vătămare nu se mai socoteşte păcat, ba încă la mesele bogaţilor
se fac chiar şi rămăşaguri cu această ruşine şi se întrec unul cu altul, care
mai mult se va necinsti, care mai mult îşi va îmbolnăvi nervii, care mai mult
îşi va slăbi puterile, care mai mult va putea ataca pe Domnul Dumnezeu. Acesta
este un rămăşag şi o întrecere chiar din iad.
Un beţiv este mai ticălos decât un mort. Mortul zace fără
simţire şi nu poate să facă nici bine, nici rău; beţivul, însă, este în stare să
facă rău. El şi-a îngropat sufletul ca într-un mormânt şi se zbuciumă cu un trup
mort. Vezi tu, oare, că cel beţiv este mai ticălos decât îndrăcitul şi mai fără
simţire decât mortul?
Dar vrei tu să auzi ceva mai trist decât
toate? Beţivul nu poate intra în împărăţia cerului. Cine
spune aceasta? Sfântul Pavel, când zice: „Nu vă înşelaţi:
nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici
preacurvarii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii,
nici lacomii de avere, nici beţivii, nici ocărătorii, nici
răpitorii, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I
Corinteni 6, 9-10). Auzit-ai în ce ceată pune Apostolul pe
beţiv? El îl pune la un loc cu desfrânaţii, cu închinătorii
la idoli, cu preacurvarii, cu hulitorii şi cu răpitorii.
Aşadar, beţia, iubiţilor, este o boală
foarte primejdioasă şi grea, şi de aceea eu nădăjduiesc că
sufletul vostru se va slobozi de această boală şi voi veţi
ţine minte cuvintele Apostolului: „Nu vă îmbătaţi de vin,
întru care este desfrânarea”. Vinul umple sufletul cu
războiul patimilor şi cu furtuna gândurilor destrămate şi
totodată nimiceşte puterile trupului.
Insă nu vinul învinovăţim noi, ci reaua lui întrebuinţare,
căci nu întrebuinţarea lui cea bună, ci nemăsurarea pricinuieşte beţia, care
este rădăcina tuturor relelor.
Vinul provine de la Dumnezeu, beţia de la diavol. Vinul ni s-a
dat pentru vindecarea slăbiciunilor trupului, iar nu pentru stricarea puterilor
sufletului; pentru nimicirea bolii trupului, iar nu pentru şubrezirea sănătăţii
duhului.
De aceea nu întrebuinţa rău darul lui
Dumnezeu şi nu da motiv de păcat oamenilor nebuni şi fără de
minte.
Însă este şi o beţie fără de vin, căci cineva se poate îmbăta
de mânie, de o dorinţă fără de rânduială, de zgârcenie şi de lăcomie, de
deşertăciune şi de mii de alte patimi. Adică, beţia nu este altceva decât o
pierdere temporară a dreptei cugetări, tulburare şi răpire a judecăţii cele
sănătoase. Pentru aceea, cu dreptate se poate numai beat, nu numi cel ce toarnă
în sine vin mult, ci şi cel ce hrăneşte înlăuntrul său vreo patimă nesilnică.
De pildă, cel ce este aprins de poftă
către o femeie străină şi umblă după fetele cele stricate,
acela este beat. Precum cel îmbătat de mult vin aruncă vorbe
necuviincioase şi nu mai poate să vadă drept, aşa şi cel
îmbătat de patimile cele necurate, nu poate scoate nici un
cuvânt sănătos, ci numai vorbe de ruşine, pierzătoare şi
necuviincioase; el nu mai vede drept şi este orb în toate
lucrurile.
Pretutindeni vede femeia pe care pofteşte a o necinsti, şi
oriunde s-ar afla, în societate sau la ospăţ, şi de ar vorbi cu dânsul mii, el
nu-i aude, căci gândirea lui este aţintită la acea femeie, şi el îşi imaginează
păcatul. Toate îi stârnesc presupunerea şi frica, şi este ca o fiară prinsă în
cursă, plin de o pătimaşă nelinişte.
Tot aşa, şi mâniosul este un beţiv. Şi lui i se umflă faţa şi
glasul îi este nesilnic; ochii lui sângerează, judecata i se întunecă,
pătrunderea se împilează, limba îi tremură, ochii i se învârtesc, urechile nu
aud bine, căci mânia îi apasă creierii mai cumplit decât beţia şi ridică în
sufletul lui o furtună şi o vijelie care nu voiesc a se domoli.
Însă dacă desfrânatul şi mâniosul sunt
nişte beţivi, apoi cu atât mai vârtos beţivul este smintitul
cel fără Dumnezeu, care huleşte pe Dumnezeu, dispreţuieşte
legea lui Dumnezeu, care niciodată nu voieşte să se îndrepte
şi este mai ticălos decât un destrămat şi decât un ieşit din
minţi, când nu simte boala sa. Căci tocmai aşa se întâmplă
la beţie, că omul nu mai bagă în seamă purtarea sa cea
ruşinoasă.
Noi am amintit mai sus cuvintele
Apostolului Pavel către efeseni: „Nu vă îmbătaţi de vin,
întru care este desfrânare”, dar el mai adaugă: „ci vă
umpleţi de Duhul Sfânt” (Efeseni 5, 18). Aceasta este o
beţie nobilă, slăvită!
Umple sufletul tău de Duhul Sfânt, ca să nu te umpli de beţie.
Amanetează duhul tău şi gândurile tale mai dinainte Duhului Sfânt, pentru ca
acea prihană ruşinoasă să nu găsească la tine loc. De aceea, Apostolul n-a zis:
„să fiţi părtaşi Duhului Sfânt”, ci „să vă umpleţi de Duhul Sfânt”, adică umple
duhul tău ca pe un pahar, cu Duhul Sfânt, cu psalmi, cu cântece şi cântări
duhovniceşti, pentru ca acolo diavolul să nu se mai poată îndulci cu nimic.
Cu această beţie, iubiţilor, să ne îmbătăm, iar de la cealaltă
să ne înfrânăm, fiindcă duce omenirea la ruşine.