• Pomenirea Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru Alipie Stîlpnicul
El s-a născut la Hadrianopolis, cetate a
Paflagoniei. Încă din copilărie el s-a închinat pe sine slujirii lui
Dumnezeu. El a fost diaconul Episcopului Teodor, în biserica acelei
cetăţi. Dar, dorind liniştea vieţii
pustniceşti de rugăciune şi cugetări sfinte, el s-a sălăşluit în
pustietatea unui cimitir elinesc din afara cetăţii, pe care toţi oamenii
îl ocoleau cu groază din pricina arătărilor demonice înfricoşate care
ieşeau de acolo. Dar Sfîntul Alipie a înălţat în mijlocul acelui cimitir
o sfîntă cruce şi a zidit şi o sfîntă biserică în cinstea Sfintei
Muceniţe Eufimia, care i se înfăţişase într-o vedenie. Lîngă biserică el
a zidit un stîlp înalt, a urcat la vîrful lui, şi a petrecut acolo
cincizeci şi trei de ani în post şi rugăciune. Nici batjocura
oamenilor, nici răutăţile dracilor nu au putut să îl clintească din
rînduiala ce cu binecuvîntare de sus îşi alesese. Sfîntul Alipie mai cu
seamă a îndurat atacurile mîrşave ale diavolilor. Aceştia au căutat să
îl înspăimînte cu arătări, 1-au bătut cu pietre şi nu i-au lăsat nici o
clipă de pace, ziua şi noaptea, timp de multă vreme. Dar viteazul Alipie s-a păzit pe sine de nălucirile şi puterea dracilor cu semnul sfintei cruci şi cu Numele lui Hristos.
La urmă, diavolii au fost biruiţi şi nevoiţi să fugă de la el. Oamenii
au început să îl cinstească şi să vină de departe să afle la el
vindecarea de boli, rugăciune, mîngîiere şi sfat. Lîngă stîlp s-au zidit
mai apoi două mînăstiri, una pentru bărbaţi, cealaltă pentru femei, în
cea pentru femei au vieţuit mama şi sora sfîntului. Sfîntul Alipie
păstorea cele două mînăstiri de pe stîlp, cu pilda vieţii lui şi cu
cuvîntul. El a strălucit ca un soare din ceruri tuturor, arătîndu-le
calea mîntuirii. Acest plăcut al lui
Dumnezeu a fost atît de covîrşit de har încît trupul lui strălucea
uneori cu totul, iar de la locul înalt pe care şedea se înălţa pînă la
cer stîlp de lumină. Sfîntul Alipie a fost mare şi puternic
făcător de minuni şi în timpul vieţii şi după moarte. El a trăit o sută
de ani pe pămînt şi s-a săvîrşit către Domnul la anul 640, în timpul
domniei împăratului Heraclie. Sfîntul său cap odihneşte la Mănăstirea Kutlumuş din Sfîntul Munte Athos.
• Pomenirea Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru lacov Pustnicul
Sfîntul lacov acesta a fost cu neamul din
Siria. El a fost ucenicul Sfîntului Maron (pomenit la 14 februarie) şi
contemporanul Sfîntului Simeon Stîlpnicul. El s-a nevoit întru aspre petreceri sub cerul liber, hrana lui fiind linte muiată.
El a lucrat minuni mari, chiar înviind şi morţii întru Numele Domnului
Hristos. Împăratul Leon s-a sfătuit cu el în privinţa Sinodului al
Patrulea de la Calcedon (din anul 451 după Hristos). Sfîntul lacov
Pustnicul s-a strămutat la locaşurile cele cereşti la anul 457.
• Pomenirea Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru Stelian [Paflagonul]
El a fost din Paflagonia, concetăţean şi contemporan al Sfîntului Alipie Stîlpnicul. Iubindu-L
desăvîrşit pe Domnul Hristos, el s-a dăruit pe sine cu totul celor mai
aspre vieţuiri pustniceşti. El s-a lepădat desăvîrşit de toate pentru
dragostea lui Hristos. Mai înainte de sfîntă adormirea lui, s-au
pogorît din cer înger spre a duce sufletul lui la cer, iar faţa lui a
strălucit ca soarele. Sfîntul Stelian a fost mare făcător de minuni şi
în timpul vieţii, şi după a lui moarte. Rugăciunile lui sînt mai cu seamă grabnic ajutătoare cînd este vorba de copii bolnavi şi de familii fără de copii.
• Pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Nicon, propovăduitorul pocăinţei [numit şi „Pocăiţi-vă!”]
Sfîntul Nicon acesta s-a născut în
Armenia. Trezindu-se cu duhul la auzul dumnezeieştilor cuvinte: „Tot cel
ce va lăsa pe tată sau pe mamă…înmulţit va lua înapoi şi va moşteni
viaţa veşnică” (Matei 19: 29), el a lepădat cu adevărat toate pentru
dragostea lui Hristos şi s-a dus la o mînăstire unde s-a tuns monah.
Desăvîrşindu-se acolo întru toate virtuţile, Sfîntul Nicon a părăsit mai
apoi mînăstirea şi a mers din loc în loc, propovăduind Sfînta
Evanghelie la popor. El striga pretutindeni, fără încetare, „Pocăiţi-vă!”.
De aceea l-au şi numit oamenii chiar cu numele „Pocăiţi-vă”. El a
străbătut toată Anatolia şi Peloponnesul, propovăduind Cuvîntul lui
Dumnezeu. El a făcut minuni mari cu rugăciunea, întru Numele lui
Hristos, şi s-a odihnit la urmă cu pace, întru bucuria Domnului lui.
Săvîrşirea lui a fost la Sparta, în anul 998.
• Pomenirea Sfântului Inochentie din Irkuţk, Făcătorul de Minuni
El s-a săvîrşit la anul 1731, iar sfintele lui moaşte s-au descoperit a fi făcătoare de minuni la anul 1804.
Sinaxar 26 Noiembrie
În această lună, în ziua a douăzeci şi şasea, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Alipie Stâlpnicul.
Acesta
a trăit în zilele împăratului Eraclie, în anii 608, şi se trăgea din
cetatea Adrianopolei paflagonilor. Mai înainte de a se naşte el, s-a
arătat prin nişte semne dumnezeieşti maicii sale în ce chip vrea să
fie. Şi după naştere a mirat atât pe oamenii cei de atunci cât şi pe
cei de acum, cu vederea şi cu auzirea lui. Că se arată maică-sa când
era grea cu dânsul, că ţinea în braţe un mieluşel frumos, care avea în
corniţele lui făclii aprinse. Acesta era semn al virtuţilor şi
strălucirii ce avea să aibă el mai pe urmă, căci s-a luptat cu toată
nevoinţa şi a întrecut pe mulţi cu răbdarea, că a stat pe stâlp în
soare 53 de ani. De aceea rănindu-l şi pe el vicleanul diavol, ca şi pe
Iov, cu rană, pentru aceasta sfântul în pizma vrăjmaşului s-a rezemat
întru acel stâlp numai pe o parte de a răbdat 13 ani, de nu s-a mai
întors pe cealaltă parte, până când şi-a dat cinstitul său suflet în
mâinile lui Dumnezeu. Iar toată vremea vieţii lui a fost o sută de ani.
Acesta se trăgea din ţara Armeniei, fiind fiu al unui oarecare om mare. Deci auzind dumnezeiescul glas ce zice: "Tot cel ce va lăsa pe tatăl şi său pe mama sa" şi celelalte, şi-a lăsat tot şi s-a dus la o mănăstire unde a arătat tot felul de nevoinţe şi a întrecut pe toţi monahii cei mai dinainte de dânsul, cu desăvârşita aspră petrecere. Iar tatăl său aflând că se află la mănăstire, cercetă toate locaşurile călugărilor. Iar sfântul ieşind din acea mănăstire, a colindat tot Răsăritul propovăduind tuturor şi zicând: "Pocăiţi-vă". Deci s-a dus şi în insula Creta la toate cetăţile şi oraşele din ea; apoi s-a dus la cetatea Lacedemoniei în care a făcut multe minuni şi a zidit o biserică în numele lui Hristos, Mântuitorul nostru. Unde aflându-se până în sfârşit, s-a mutat către Hristos cel dorit, luând cununa nevoinţei.
Acesta
a fost sfinţit din pântecele maicii sale şi s-a făcut locaş Duhului
Sfânt. Pentru aceasta împărţindu-şi bogăţia la săraci şi făcându-se
monah, a covârşit pe toţi monahii cei de atunci prin nevoinţa
obositoare şi vieţuire aspră. Apoi s-a dus în pustie, şi a intrat
într-o peşteră în care primea hrana de la un dumnezeiesc înger. Şi s-a
făcut doctor de felurite nevindecate patimi. Căci când urma boala
aducătoare de moarte şi mureau pruncii, şi părinţii rămâneau fără de
copii, atunci câte maici chemau cu credinţă numele acelui sfânt Stelian
şi zugrăveau sfânta lui icoană, iarăşi năşteau alţi prunci. Însă şi
prunci bolnavi izbăvea de boală. Deci aşa vieţuind pururea pomenitul şi
vindecări şi minuni multe săvârşind, s-a mutat către Domnul. Acest cuvios era într-o mănăstire ce se afla în Asia. Şi când era tânăr cu vârsta ducea sihăstrească viaţă. Avea îndrumător şi stareţ pe un monah foarte leneş şi neînfrânat. Deci atâtea necazuri şi supărări răbdă de la el fericitul, încât la mulţi poate par necrezute.
Căci uneori avea ochiul negru de lovituri, alteori gâtul şi alteori avea rănit chipul. Iar după ce au trecut nouă ani, sub ascultarea acelui nemilostiv bătrân, s-a mutat către Domnul şi a fost îngropat în cimitirul părinţilor. Atunci bătrânul său s-a dus la un mare şi înţelept părinte şi i-a zis: "Fratele Acachie a murit". Iar acel părinte n-a crezut cuvintelor lui, dar bătrânul iarăşi i-a zis: "Vino de vezi". Deci s-au dus amândoi la cimitir. Atunci cel mare părinte a întrebat pe Cuviosul Acachie ca pe un viu aşa: "Frate Acachie, ai murit?" Iar mereu mulţumitorul şi desăvârşit ascultătorul a arătat încă şi după moarte supunerea sa, căci răspunzând a zis: "Cum este cu putinţă, părinte cuvioase, să moară omul făcând ascultare?" Atunci îndrumătorul şi stareţul de mai înainte îngrozindu-se de aceasta preamărită minune a căzut cu faţa la pământ în lacrimi. Şi făcându-şi chilie lângă mormântul cuviosului, acolo şi-a petrecut viaţa, cu înfrânare, mărturisindu-se părinţilor pentru bătăile ce da sfântului şi zicând cuvântul acesta "Ucidere am făcut".
Iar cinstitele moaşte ale Cuviosului Acachie au fost păzite prin dumnezeiască putere mai presus de toată stricăciunea şi de firească dezlegare. Şi au rămas întregi multe înconjurări de ani. S-a întâmplat o dată ca să iasă monahii acelei mănăstiri să secere, vremea la aceasta chemându-i, şi numai doi fraţi au rămas în mănăstire. Unul ca să păzească, iar celalalt pentru că era bolnav. Şi s-a întâmplat că a murit cel bolnav, iar celălalt frate singur fiind, nu putea ca să-i sape mormântul şi să facă şi celelalte trebuincioase spre îngropare. Aşadar deschizând mormântul cel gata al Sfântului Acachie, a pus acolo pe fratele cel mort împreună cu sfântul. A doua zi mergând la mormânt, a aflat pe fratele cel mort aruncat afară din mormânt; şi iarăşi l-a băgat în mormânt. Şi fiindcă iarăşi l-a aflat pe el aruncat afară, se tânguia către sfântul îndreptându-se şi zicând: "Auzit-am, Sfinte Acachie, ca nimeni altul n-a sporit întru ascultare ca tine. Dar acum, precum văd, te-ai făcut atât de neascultator şi mândru, încât nu primeşti pe fratele în mormântul tău, ci îl arunci afară. Deci sau lasă-l pe el să se afle cu tine într-un mormânt, sau de-l vei arunca pe el iarăşi afară, mai mult nu te voi suferi, ci te voi scoate eu afară din mormânt". Şi a pus pe fratele iarăşi în mormântul sfântului şi s-a dus. Iar a doua zi ducându-se iarăşi, pe fratele cel mort l-a aflat zăcând în mormânt, iar pe Sfântul Acachie nu l-a aflat. Şi aşa până astăzi se vede deşert mormântul care poartă numele Sfântului Acachie.
Acest fericit Iacov ducându-se la muntele ce este treizeci de stadii de la oraşul Cirului zăbovea neavând peşteră, nici casă, nici colibă, ca prin acestea să scape de fireştile nevoi. Trupul lui era legat cu lanţuri foarte grele pe sub cămaşa sa cea de păr, cu care erau legate şi gâtul şi mijlocul său. Asemenea avea lanţuri spânzurate împrejurul gâtului său, două pe partea dinainte şi două pe partea dinapoi, care petrecându-se prin cercul cel de jos de alăturea, închipuiau litera H; şi pe la coatele mâinilor avea câte un lanţ de fier. Hrana lui era seara linte muiată. Iar din aceste osteneli el a secerat darurile Duhului Sfânt. Căci pe un prunc mort, pe care îl plângea tatăl său care zicea către sfântul:
"Ştiu, robule al lui Dumnezeu că poţi, numai nu te îngreuia a face rugăciune". Sfântul înduplecându-se de lacrimile tatălui, l-a înviat pe copil şi l-a dat sănătos în mâinile tatălui său. Din multele fapte ale sfântului acestuia numai una să pomenim. Un oarecare aducea sfântului apă de departe, de două ori pe săptămână. Şi închipuindu-se diavolul pe sine întru asemănarea sfântului, întâmpină pe la mijlocul căii pe cel ce ducea apă, şi luându-i apa îl trimitea acasă, pentru ca prin lipsa de apă să pună pe sfântul în nedumerire. Iar o dată venea aducătorul de apă şi nesimţindu-l spurcatul diavol, l-a văzut bătrânul şi i-a zis: "Ce este aceasta, fiule? Multă vreme a trecut de când n-ai adus apă, şi am ajuns nu în mică supărare pentru lipsă de apă". Iar acela i-a răspuns: "Pururea părinte, la ceasul şi ziua rânduită, eu aduc apă, dar tu, întâmpinându-mă, când într-un loc, când într-altul, nu-mi îngăduiai ca să vin aici". Iar sfântul a zis către dânsul: "De acum înainte, măcar de mii de ori de mă vei vedea că te întâmpin şi te opresc, sau te cert pe tine, fiule, să nu-mi dai vasul până ce nu vei ajunge la locul acesta". Aşa nevoindu-se şi mare făcător de minuni făcându-se, întru bucurie s-a mutat către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Sil, episcopul Corintului din Persida.
Tot în această zi, pomenirea
târnosirii bisericii Sfântului Gheorghe cel din Ciparis şi pomenirea
Sfântului Noului mucenic Gheorghe Hiotul, care a pătimit la anul 1807.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Dupa o vreme, a simtit chemarea sa vietuiasca in liniste si singuratate, ca sa se indulceasca din neincetata cugetare catre Domnul, si, cautand un loc in care i-ar fi fost lesne a petrece astfel. Si, gasind acel loc, nu departe de Adrianopole, s-a suit pe un stalp, dorind ca toate sa le aiba, din ravna pentru Domnul: iarna si zaduful, ploaia si zapada, grindina si gerul fara de nici un acoperis, simtind intru sine o puternica dorinta sa se asemene cu Sfantul Simeon Stalpnicul. Si s-a facut astfel, singur si de buna voia sa, mucenic nu numai un an, ci cincizeci si trei de ani, patimind pe stalp ca si cum ar fi fost rastignit pe cruce. Si venea multime de norod sa asculte de la dansul sfaturi de folos si sa se tamaduiasca de boli; ca, inca din timpul vietii sale, se facuse atat de placut lui Dumnezeu, incat tot trupul lui era luminat, ca de o lumina cereasca si multe minuni facea.
La urma, capatand o rana la un picior si neputandu-se sprijini pe el, sta numai pe o parte, sprijinit de stalp, si asa a zacut treisprezece ani ca Iov, pana si-a dat cinstitul sau suflet in mainile lui Dumnezeu. Iar toata vremea vietii lui a fost o suta de ani.
Întru aceastã zi, pomenirea Precuviosului Pãrintelui nostru Nicon, numit "Pocãiti-vã".
|
 |
Întru aceastã zi, cuvânt de învãtãturã cãtre cei ce stãpânesc.
Daca cunosti pe Dumnezeu, sau citesti cartile, sa nu zici: "Amar mie, iata sunt bogat si legat cu grijile cele lumesti; nu ma pricep ce voi face!" Tine bogatia pe care ti-a dat-o tie Dumnezeu, nu o feri pe ea nevazut. Si de-ti este tie cu putinta si de doresti a fi fara de grija, imparte-o la saraci si te fa calugar. Iar de nu poti sa faci aceasta, apoi, si in lume facand asa, nelipsit vei fi de mila lui Dumnezeu, zicand catre El: "Dupa mila Ta, mantuieste-ma!" Insa aceasta o zic pentru miluirea saracilor. Sa nu zici: "Averea este a mea". Ci sa zici: "Averea imi este incredintata mie pentru putine zile". Drept aceea, ca un iconom sa impartesti averea cea incredintata, precum porunceste Cel ce ti-a incredintat-o tie. Deci, averea ce ti-a dat-o tie Dumnezeu, ca poruncile Lui sa le implinesti printr-insa , sa nu o lasi neamului tau celui mai de pe urma. Ci pe fiii tai si pe femeia ta si pe toata semintia ta, sa o incredintezi lui Dumnezeu, bunul pazitor, a carui mila este mare si bogatia nestiuta. Ca averea din lumea aceasta este asemenea cu raul, se duce de aici in jos si apoi iarasi vine din sus. Nu te ingriji, dar, pentru cei mai de pe urma fii, nepoti si stranepoti. Ca aceia altfel vor vietui. Ca ori ispitele, ori furtul, ori razboiul, ori pierzand increderea imparateasca, averea nu le este de nici un folos, de nici un ajutor. Drept aceea, in viata ta, de sufletul tau sa porti grija si la el mult sa te gandesti, ca unul iti este sufletul tau, doar una vremea vietii tale si o moarte vei avea. Aceasta sa te doara, pentru aceasta sa te mahnesti; si curatirea pacatelor aici sa o ceri, iar la iesirea din viata, apararea de diavolul. Si, dupa ce vei merge acolo, vei intelege ca n-ai fi putut lua Imparatia lui Dumnezeu, cea gatita din veac, nici palatele Lui cele luminos randuite, daca nu le-ai fi cumparat aici. Dar de ai sta sa cumperi cu bogatia lumii acesteia si o casa din cele mai mici din Ierusalimul cel de Sus, apoi nici bogatia din toata lumea adunata nu face cat pretul ei. Insa, Imparatia lui Dumnezeu se cumpara cu milostenia, iar milostenia nu sta in mare si in mult, ci se socoteste dupa puterea celui ce da si daca da cu toata inima. Ca darea la saracii cei ce au trebuinta, aceea este milostenie fericita si de ea au fost pline vasele celor cinci fecioare intelepte, carora li s-a deschis Imparatia.
Deci, pe aceasta milostenie sa o pastrezi si tu nedepartata si sa o legi pe ea la grumazul tau, ca totdeauna sa fie cu tine. Ca zic Scripturile: "Milostenia barbatului este pecetea pe care o poarta pe sine". Drept aceea, de o vei primi pe dansa, nici un potrivnic nu te va birui, vazand ca porti pecetea Imparatului Ceresc si ca mergi spre Dansul, Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Cântare de laudă la Sfântul Alipie Stâlpnicul
Eliberat de toate şi de lume desprins,
De-ale ei griji, apăsări şi patimi,
Sfîntul Alipie s-a preaslăvit
Prin rugăciunea firbinte şi dumnezeiasca cugetare.
El pe stîlp înalt s-a sălăşluit,
Departe de lume şi de Domnul aproape.
Sfîntul Alipie s-a preaslăvit
Prin rugăciune fierbinte şi dumnezeiască cugetare.
Înfricoşatele furtuni stîlpul nu l-au zdrobit,
Căci Domnul cîrmit-a şi fulger şi tunet.
Sfîntul Alipie pre sine se a preaslăvit
Cu totul închinîndu-se dumnezeieştii rugi şi cugetării.
El cu rugăciunea strălucit-a ca un soare puternic,
Numele lui peste veacuri ne-a rămas moştenire.
Pe minunatul Alipie, plăcutul lui Dumnezeu,
L-au înnemurit dumnezeieştile rugi şi cugetările.
Acum în ceruri stîlp de foc străluceşte,
El este al lui Alipie suflet nemuritor.
Astfel Alipie Stîlpnicul ieri ca şi astăzi
Înaintea Domnului stă, întru rugăciuni pentru noi.
Ieri ca şi azi ruga lui e-a noastră bucurie,
El e armă de foc contra viclenilor draci.
Cugetare
Mulţi
învăţaţi mari ai lumii păgîne au venit la Biserica lui Hristos şi au
primit Sfîntul Botez tocmai pentru că ea propovăduieşte viaţa de veci ca
pe o realitate probată, iar nu ca pe o speculaţie a minţii umane.
Sfîntul Clement Romanul a studiat desăvîrşit toată filosofia greacă, şi cu toate acestea a constatat că sufletul lui a rămas tot nemulţumit şi gol. Tînăr în vîrstă de douăzeci şi patru de ani fiind, el a dorit cu ardoare din adîncul inimii să cunoască dacă poate exista o viaţă mai bună decît cea pe care o duc îndeobşte oamenii. Filosofia nu îi dăduse decît raţionamente speculative ale minţii omeneşti şi nicidecum dovezi concrete despre o viaţă mai bună. El îşi jelea familia pierdută pe mare şi îşi chinuia sufletul cu gîndul dacă ar putea exista o altă viaţă în care să poată fi din nou împreună. Atotvăzătorul Dumnezeu i-a călăuzit pentru aceasta paşii, scoţîndu-i în cale un om care i-a vorbit despre creştini şi despre credinţa lor în realitatea vieţii de dincolo de mormînt. Întîlnirea cu acel om într-atît 1-a răscolit pe tînărul Clement încît el a ieşit imediat din Roma şi s-a strămutat în Iudeea, la leagănul creştinismului, numai şi numai în scopul de a afla mai mult despre creştini şi credinţa lor în viaţa de dincolo de moarte. Auzind predicarea Sfîntului Apostol Petru, bazată în întregime pe credinţa învierii din morţi, Sfîntul Clement a dispreţuit definitiv speculaţiile filosofice şi a adoptat definitiv credinţa creştină. El a primit Sfîntul Botez şi s-a închinat pe sine cu totul slujirii Bisericii lui Dumnezeu.
Iar cum a fost atunci, aşa este şi
astăzi: cel care are credinţă puternică în Învierea lui Hristos şi o
cunoştinţă clară a vieţii de dincolo de moarte şi Judecăţii de Apoi, cu
uşurinţă se hotărăşte să plătească preţul intrării întru acea fericită
viaţă. Iar preţul acesta este împlinirea dumnezeieştilor porunci.
Luare aminte
Să luăm aminte la minunata zidire a lumii (Facerea 2):
- La cum Domnul Dumnezeu a zidit bărbatul, iar din bărbat, femeia;
- La cum Adam şi Eva erau goi şi nu se ruşinau, căci încă nu cunoscuseră păcatul.
Predică
Despre scopul împărţirii darurilor, slujirilor şi chemărilor – „Spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos” (Efeseni 4: 12).
Iată scopul în care a împărţit Duhul
Sfînt darurile Sale în chip felurit, făcîndu-i pe unii apostoli, pe
alţii proroci, pe alţii evanghelişti, iar pe alţii păstori şi
învăţători: anume spre desăvîrşirea sfinţilor, adică a credincioşilor creştini.
Aşa cum în casa bine rînduită există o slujire şi o cinste cuvenită părinţilor, o slujire şi o cinste cuvenită fiilor şi fiicelor mai mari, şi o alta cuvenită copiilor celor mici şi slugilor, toate aceste slujiri şi cinstiri fiind spre folosul întreolaltă al tuturor membrilor casei, tot aşa este şi în Casa lui Dumnezeu, Sfînta Biserică: fiecărei cinstiri îi corespunde şi slujirea pe măsură, iar slujirea fiecăruia este de folos tuturor.
Aşa creşte şi se zideşte sufleteşte trupul Bisericii, care este Biserica Sfînta a lui Dumnezeu. Fiecare credincios, sprijinit fiind de duhovniceştii lui fraţi, creşte şi se dezvoltă ca mădular al trupului.
El creşte şi se dezvoltă în curăţie şi sfinţenie, în măsura şi
proporţia cuvenită cu întregul trup. întregul trup, de la începutul şi
pînă la sfîrşitul timpului, şi mai cu seamă de la întruparea lui
Dumnezeu Cuvîntul pînă la Judecata de Apoi, este Biserica lui Dumnezeu.
Trupul vrednic este de nemurire, iar zidirea vrednică este de Dumnezeu.
Ochiul omului nu o poate vedea pe ea de la un capăt la celălalt al ei,
nici poate mintea omului să o priceapă. Căci
zidirea din materii foarte preţioase este făcută: din pietre vii, din
ochi şi din inimi, fără urîţenie sau zbîrcitură, fără stricăciune sau
schimbare. Totul în ea este aşezat la loc bine rînduit, totul
este frumuseţe desăvîrşită în fiecare parte, precum şi în întreg. Acesta
este, fraţilor, scopul călătoriei noastre! Acesta
este scopul arderii vieţilor noastre în cuptorul suferinţelor! Aceasta
este viaţa noastră, mai bună de mii de ori decît planurile pe care ni le
facem singuri, şi mai scumpă de mii de ori decît cele mai tainice
doriri ale inimilor noastre!
O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase,
Cela Ce eşti Dumnezeul nostru Iubitor de oameni, nu ne respinge pre noi
ca pe nişte pietre lepădate, ci ne şlefuieşte pre noi şi ne zideşte
întru Trupul Tău Cel Nemuritor! Căci noi pre Tine Te lăudăm şi Ţie ne
închinăm în veci, Amin!
