• Pomenirea Sfinţilor Doctori Fără de Arginţi şi Făcători de Minuni, Chir şi Ioan
Aceşti slăviţi şi multmilostivi sfinţi nu
erau fraţi după trup, ci după duh. La început Chir a locuit în
Alexandria, unde era medic şi vindeca oamenii prin îndoita cunoaştere a
artei medicale şi a puterii lui Hristos. Aflînd
că boala vine asupra omului cel mai mult din cauza păcatului, Chir îi
îndruma întotdeauna pe pacienţii săi către pocăinţă, rugăciune şi
curăţirea de păcate, care puteau aduce sănătate şi sufletului, şi
trupului. Cînd au început persecuţiile lui Diocleţian asupra
creştinilor, Chir s-a retras în Arabia, unde s-a tuns în monahism. A
devenit la fel de cunoscut în Arabia precum fusese şi în Alexandria, aşa
încît oamenii alergau la el de pretutindeni pentru vindecare. Auzind
despre Chir, Ioan, care era ofiţer roman la Edessa, a venit să-l vadă.
Întîlnindu-se faţă către faţă, s-au iubit ca fraţii şi au rămas împreună
vieţuitori întru nevoinţele monahiceşti. În vremea aceea o femeie
creştină pe nume Anastasia a fost chinuită pentru credinţă împreună cu
cele trei fiice ale ei, în cetatea Canopus. Auzind acestea, Chir şi Ioan
au venit la Canopus spre a le întări pe mamă şi fiice să nu se lepede
de Hristos. Şi cu adevărat, prin ajutorul lor, Anastasia nu s-a lepădat
de credinţă şi a primit cununa muceniciei împreună cu fiicele ei.
Fiicele Anastasiei sînt Sfînta Teoctista, în vîrstă de cincisprezece
ani, Sfînta Teodota, în vîrstă de treisprezece ani şi Sfînta Eudochia,
în vîrstă de unsprezece ani. Chinuitorii atunci i-au prins şi pe Chir şi
Ioan cărora, după întemniţare şi tortură, le-au tăiat capetele la anul
311 după Hristos. Minunile lucrate de aceşti sfinţi atît în timpul
vieţii, cît şi după moarte, sînt nenumărate. Sfintele lor moaşte au fost
mutate la Roma în timpul împărăţiei lui Arcadie. Aceşti Sfinţi sînt
invocaţi de preotul slujitor la Slujba Sfinţirii Apei, la Taina
Sfîntului Maslu, şi sunt foarte grabnic ajutători celor care suferă de insomnie.
• Pomenirea Sfintei Muceniţe Trifena
Trifena de bună voia ei şi cu vitează
inimă a suferit chinuiri pentru Hristos. Nevrînd să se lepede de
Credinţa ei, păgînii chinuitori au slobozit asupra ei un bivol sălbatic
care a împuns-o de moarte. Aceasta s-a întîmplat în primul veac de la
Hristos. Trifena este mai cu seamă folositoare maicilor care nu pot să-şi alăpteze pruncii.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Nichita de la Mănăstirea Peşterilor din Kiev
Nichita este
acel monah care, din neascultare faţă de stareţul lui, s-a dus din
mînăstire şi s-a închis – fără binecuvîntare, adică – într-o peşteră.
Din cauza acestei neascultări, Dumnezeu a îngăduit venirea asupra lui
Nichita a unor mari ispite drăceşti. Pe cînd sta odată la rugăciune i
s-a înfăţişat un diavol sub chip de înger de lumină care i-a spus: „Să
nu te mai rogi; ci ocupă-te cu cititul cărţilor, şi mă voi ruga eu
pentru tine!”. Nichita făcu aşa. El nu s-a mai rugat, ci a început să se
îndeletnicească cu cititul cărţilor, şi acelea numai din Vechiul
Testament. El nici măcar nu deschidea Noul Testament, căci diavolul îl
împiedica. Cu ajutorul diavolului, Nichita
era de acum proroc; dar prorociile lui nu erau decît despre crime,
furturi, incendii şi alte răutăţi pe care le cunosc diavolii şi care se
întîmplă mai ales cu participarea lor. În sfîrşit, sfinţiţii
părinţi de la Peşteri şi-au dat seama că Nichita a căzut în înşelare şi
au început să se roage lui Dumnezeu pentru el. Nichita s-a întors în mănăstire, şi-a văzut păcatul, şi a pus început de pocăinţă.
După vreme îndelungată de pocăinţă cu lacrimi, Dumnezeu i-a dăruit
iertare şi darul facerii de minuni. Sfîntul Nichita a trecut la Domnul
la anul 1108 după Hristos.
Sfântul Arsenie din Paros - 31 ianuarie
Sfântul Arsenie de Páros a fost canonizat de către Patriarhia de
Constantinopol în 1967. Pomenirea sa se săvârșește pe 31 ianuarie și pe
18 august, ziua descoperirii cinstitelor lui moaște. Cinstitele sale
Moaşte se află aşezate în biserica mare a Mănăstirii Schimbării la Faţă,
din insula Páros.
Într-o zi, ghéronda Daniil din Zagorá, Thessalia a venit la școală
pentru a spovedi elevii. Athanasie a devenit atunci ucenicul părintelui
Daniil, rămânând alături de el până la trecerea la Domnul a celui din
urmă.
Nu la mult timp după aceasta, părintele Daniil a hotărât să meargă la
Sfântul Munte Athos pentru liniștire și nevoinţă duhovnicească.
Athanasie l-a rugat pe povăţuitorul său să nu-l părăsească şi să-l ia
împreună cu el. Şi-a arătat dorința de a merge în Muntele Athos, Grădina
Maicii Domnului, și să devină călugăr.
Părintele Daniil l-a călăuzit pe Atanasie în viața monahală, care se
numeşte „arta artelor, și știința științelor”. Cuviosul era un dascăl
desăvârşit, adâncit în viața duhovnicească, iar Atanasie a fost un
ucenic pe măsura sa. După un timp, părintele Daniil l-a tuns monah pe
ucenicul său și i-a spus că va trebui să lucreze trei virtuţi
importante. În primul rând, trebuie să-şi taie voia proprie. În al
doilea rând, trebuie să dobândească smerenia. În cele din urmă, trebuie
să învețe ascultarea desăvârşită. „Dacă îți tai voia ta, dacă eşti
smerit şi dacă faci ascultare desăvârşită, vei face înainte şi în
celelalte virtuți și Dumnezeu te va proslăvi”.
După o perioadă de cercare, s-a învrednicit a primi schima cea mare și
îngerească a monahilor, primind numele de Arsenie. Sfântul a rămas în
Sfântul Munte cu bătrânul său timp de șase ani. După şase ani, ei au
trebuit să părăsească Sfântul Munte, datorită conflictului celor numiţi
Colivazi. Acest conflict, care din 1754 a tulburat viaţa Sfântului Munte
– din cauza parastaselor care, din nevoi practice, se săvârşeau
duminica în loc de sâmbăta de către monahii de la Sfânta Ana – a jucat
şi acesta un rol important în istoria duhovnicească a veacului următor.
Dincolo de problema, destul de neimportantă, a parastaselor, se
înfruntau două tendinţe: una ce dorea adaptarea instituţiilor tradiţiei
bisericeşti la nevoile vieţii contemporane, şi era însoţită cu
idioritmia vieţii monahale, cu toate urmările ei; cealaltă, a
Colivazilor, având ca întâi stătători pe Neofit Cavsocalivitul (+1784) –
director al Academiei Athoniadei, pe Sfântul Macarie Notara (+1805) –
episcop al Corintului, şi pe Cuviosul Nicodim Aghioritul, lua apărarea
respectării şi întoarcerii către predaniile patristice, şi era legată cu
împărtăşirea deasă şi cu rugăciunea lui Iisus. După izgonirea celor mai
activi Colivazi din Munte, mesajul lor s-a împrăştiat, în principal, în
insulele Egeei (în special în Schiatos, Hios şi Páros), la mănăstiri
care au devenit focare ale vieţii duhovniceşti şi ale căror influenţe
binefăcătoare se întind până astăzi. În Athos a încetat conflictul
despre parastase şi multor monahi le-a rămas duhul binefăcător pe care
l-au cultivat Colivazii – al întoarcerii la vieţuirea vechilor Părinţi
isihaşti. [1]
Părintele Daniil și Sfântul Arsenie au plecat din Athos din pricina
multor scandaluri iscate de unii monahi neștiutori, care îl învinuiau
pentru deasa împărtășanie.
La începutul anului 1821, înainte de războiul de independență din
Grecia, s-au dus pentru scurt timp la Mănăstirea Pentélis de lângă
Atena. Cei doi au croit drum apoi spre Insulele Ciclade din sudul Mării
Egee. Întâia oară s-au oprit în locul unde se aşezaseră o parte din
colivazi. În cele din urmă, ei au hotărât să trăiască pe insula
Folégandros. Locuitorii insulei, cunoscând temeinica educaţie a
Sfântului Arsenie, l-au rugat pe părintele Daniil să-i dea binecuvântare
ucenicului său să fie dascălul copiilor. Ghéronda a încuviinţat, iar
cuviosul Asenie, la scurtă vreme, a fost hirotonit diacon de
mitropolitul de Thira, apoi, el a fost numit de către guvern în postul
de profesor.
Sfântul a rămas acolo ca profesor din 1829 până în 1840. El a predat
disciplinele necesare în școală, dar i-a ajutat pe elevii săi pentru
a-şi forma un caracter bun și a deveni creștini evlavioși.
În 1840, Sfântul Arsenie a mers în Mănăstirea Sfântului Gheorghe de pe
insula Páros. Bătrânul Daniil trecuse la Domnul în anul 1837. Înainte de
adormirea sa, el a cerut ucenicului să ia rămășițele sale şi să le ducă
în Sfântul Munte Athos după doi ani. Sfântul Arsenie a plecat din
Folégandros din ascultare faţă de părintele Daniil, planificându-şi să
oprească la Páros, apoi să continue drumul spre Sfântul Munte. În Páros,
Părintele Elias Georgiadis, starețul Mănăstirii Sf. Gheorghe, i-a spus
Sfântului Arsenie că voia lui Dumnezeu este ca el să rămână în Páros.
Acest lucru a fost providențial, pentru că în Muntele Athos era mare
tulburare datorită războiul grec de independență. 3.000 de soldați turci
au ocupat atunci Athosul, alungând 5000 din cele 6000 de călugări.
Cuviosul Arsenie a devenit frate la mănăstirea Sfântul Gheorghe și,
împodobindu-se cu toate virtuțile, a fost hirotonit preot și numit
stareț al mănăstirii.
După hirotonia întru preot, la vârsta de patruzeci și șapte de ani,
Sfântul Arsenie şi-a intensificat nevoinţele duhovniceşti. În fiecare zi
el a studiat Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți, dobândind
şi rugăciunea neîncetată a inimii. A început să dobândească şi darul
lacrimilor, făcându-se următor ocrotitorului său Sf. Arsenie cel Mare.
Dobândind faima de duhovnic cu darul discernământului, la cuviosul
Arsenie au început a veni să se spovedească monahi și mireni din toată
Grecia.
Sfântul şi-a prevăzut sfârşitul cu o lună înainte. La Sfânta Liturghie
de sărbătoarea Sfântului Vasile, le-a anunțat pe maicile din mănăstire
şi pe ucenici că va pleca în curând de la ei. Cu mare greutate, a reuşit
să slujească de praznicul Bobotezei. După slujbă, i-a spus unei maici
că aceasta a fost ultima sa Liturghie.
Pe 31 ianuarie 1877, Sfântul Arsenie a primit Sfânta Împărtășanie
pentru ultima oară și a adormit în Domnul în mănăstirea Schimbării la
Față a lui Hristos din Páros. Timp de trei zile, oamenii au venit să-i
sărute trupul şi să-şi iar rămas bun de la povăţuitorul lor.
Sfântul Arsenie de Páros a fost canonizat de către Patriarhia de
Constantinopol în 1967. Pomenirea sa se săvârșește pe 31 ianuarie și pe
18 august, ziua descoperirii cinstitelor lui moaște.
Cinstitele sale Moaşte se află aşezate în biserica mare a Mănăstirii
Schimbării la Faţă, din insula Páros. O parte din cinstitele sale Moaşte
se află aşezate în kathonikonul Mănăstirii Dionisiu, din Sfântul Munte
Athos.
Antonie Ieromonahul, Cuvioși Părinți Athoniți ai veacului al nouăsprezecelea, trad. din lb. greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Christiana şi Mănăstirea Nera, Bucureşti, 2000.
Deci, pornindu-se prigoana cea mare impotriva crestinilor, a fost parat si Sfantul Chir la dregatorul cetatii, ca invata pe multi credinta cea noua. Si instiintandu-se el, la vreme, de aceasta, s-a instrainat de tara parintilor lui si, iesind din Egipt, s-a dus in Arabia. Si a intrat in viata pustniceasca si multe si minunate tamaduiri, fara plata, a facut, aducand nenumarate suflete la inchinarea lui Hristos, incat s-a raspandit vestea despre dansul pretutindeni.
In vremea aceea, s-a intamplat sa se afle la Ierusalim un dreptcredincios, anume Ioan. Acesta era in tinutul Edisei si purtase multa vreme dregatoria ostaseasca. Iar acum, lasand toate, chiar si dregatoria sa, cauta pe Hristos, traind in smerenie si in mare curatenie trupeasca. Si, auzind de minunata propovaduire pe care o savarsea Sfantul Chir, a pornit in cautarea lui la Alexandria si, acolo, negasindu-l, a mers pe urmele lui si l-a aflat in Arabia. Si s-a minunat fericitul Ioan vazand dumnezeiasca slujire incredintata Sfantului Chir. Drept aceea, a ramas langa dansul, ca un ucenic, si-l insotea si-l ajuta pe Sfantul in apostoleasca lui lucrare. Si cutreierau impreuna orasele si satele, uniti in ganduri, invatand cuvantul lui Dumnezeu si vindecand toata boala.
Deci, intinzandu-se prigoana, a fost prinsa si o femeie crestina, Atanasia cu numele, impreuna cu cele trei fiice ale ei: Teodota, Teoctista si Eudoxia, si aceasta pe vremea cand Sfintii Doctori erau inca slobozi. Si temandu-se ei ca nu cumva, ca niste femei ce erau ele, sa se ingrozeasca, fie stand in fata judecatorului, fie de marimea chinurilor, si astfel sa se lepede de credinta, au mers Sfintii la temnita si le imbarbatau si le indemnau sa stea tari la munci, marturisind pe Hristos. Afland, deci, de aceasta dregatorii cetatii, ca adica doi crestini marturisesc pe fata pe Hristos, i-au prins si pe ei. Si, fiind dati la grele chinuri, au marturisit cu indrazneala pe Hristos, Dumnezeu adevarat, imbarbatand astfel si pe sfintele femei.
Deci, nevoind ei pana la sfarsit sa aduca jertfa zeilor, a poruncit dregatorul sa li se taie tuturor capul. Si se face pomenirea mutarii lor la Domnul in fiecare an, astazi la 31 ianuarie.
Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Antioh, despre patimirea pentru aproapele.
A patimi pentru altul, a ajuta si a se osteni, placut lucru este lui Dumnezeu.
Ca aceasta si datori suntem a face, ca niste slugi de aproape si slujitori
ai cuvantului lui Dumnezeu, ca sa-I placem Lui, ca niste ostasi Imparatului,
de la care luam si plata; mila adica sa avem si indurare a sufletului.
Pentru ca cela ce are un izvor ca acesta, din care izvorasc toate bunatatile,
apoi acela, daca are bogatie, o da, iar de vede pe cineva in primejdie
si nevoie, plange, iar de vede pe vreun om asuprit, ii da o mana de ajutor.
Deci, sa ne nevoim si sa ne silim ca dragostea, credinta si rabdarea noastra
sa nu fie fara de nici un inteles, ci ca un coif si sulita si ca o arma
impotriva vrajmasului.
( Proloage)
Sinaxar 31 Ianuarie
În
această lună, în ziua a treizeci şi una, pomenirea Sfinţilor făcători de minuni şi doctori fără de arginţi, Chir şi Ioan.
Aceşti sfinţi mucenici au trăit în zilele împăratului Diocleţian. Chir era din Alexandra, iar Ioan era din Edesa. În prigoana pornită atunci împotriva creştinilor, Chir s-a dus spre mare, către aşa-zisul sân al Arabiei, şi luând cinul călugăresc a locuit acolo.
Iar Ioan venind la Ierusalim şi auzind de minunile ce le făcea Chir, că vindecă tot felul de boli şi de neputinţe, s-a dus la Alexandria. Iar de acolo aflând unde se găsea Chir, s-a dus la el şi a vieţuit laolaltă cu el. Şi trăind ei acolo, au auzit că a fost prinsă o femeie, anume Atanasia cu trei fiice ale ei: Teodota, Teoctista şi Eudoxia, pentru credinţa în Hristos, şi că trebuie să stea în faţa judecătorului. Sfinţii s-au temut ca nu cumva femeile, de teama chinurilor, să cadă din credinţă. De aceea au mers la ele şi le-au îmbărbătat să rămână tari în chinuri. Din această pricină au fost prinşi şi ei, şi după multe chinuri li s-au tăiat capetele, împreună cu femeile despre care a fost vorba.
Tot în această zi, pomenirea Sfintei muceniţe Atanasia şi a celor trei fiice ale ei: Teodota, Teoctista şi Eudoxia.
Tot în această zi, pomenirea
Sfinţilor mucenici Victorian, Victor, Nichifor, Claudie, Diodor,
Serapion şi Papia, cei din Corint.
Aceşti sfinţi mucenici au fost prinşi, pentru
mărturisirea lui Hristos, în vremea împăratului Deciu, în anul 250.
Fiind aduşi înaintea lui Tertius antipatul, care cârmuia din Corint
ţara Eladei, (căci sfinţii aceştia erau cu toţii din Corint) după multe
chinuri grele de suportat şi-au primit sfârşitul vieţii în felurite
chipuri: Victorin, Victor şi Nichifor au fost băgaţi în piuă şi
zdrobiţi până şi-au dat sufletele; Claudie a răposat după ce i-au tăiat
mâinile şi picioarele; Diodor a fost ars, iar lui Serapion i s-a tăiat
capul; Papia a fost înecat în mare. Această sfântă muceniţă a fost din cetatea Cizicului, care este aşezată în Helespont, fiica a unui senator pe nume Anastasie şi a Socratiei, care era creştină. Trifina a mărturisit pe Hristos, nu fiind târâtă de alţii la judecată, ci singură s-a înfăţişat, ocărând şi batjocorind grozăviile cu care nebunilor şi nepricepuţilor li se părea că cinstesc pe idolii lor. Totodată învăţa pe toţi să părăsească deşertăciunile şi se ruga lui Dumnezeu să-i întoarcă de la necredinţă. De aceea a fost aruncată la chinuri de Chesarie dregătorul. La sfârşit au aruncat-o la fiare care nu s-au atins de ea; dar un taur, venind, a lovit-o cu coarnele şi a spintecat-o. Şi spune tradiţia că, acolo unde i s-a vărsat sângele, a izvorât o fântână cu apă curată, din care bând şi femeile, cărora după naştere le pierea laptele, îndată dobândeau din nou lapte. Şi nu numai la femei ci şi la dobitoace de parte femeiască, lipsite de lapte, se zice că dacă beau din apa aceea, le venea laptele.
Tot în această zi, pomenirea
Sfântului noului mucenic Hie Ardunul, care a mărturisit în Calamata din
Peloponez la anul 1686, şi care s-a săvârşit prin foc.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cântare de laudă la Cuviosul Nichita de la Lavra Peşterilor Kievene
Nichita Făcătorului s-a rugat
Ca să-l învrednicească Făcătorul a toate
Ca el, Nichita, pe Făcătorul a toate să-L vadă.
„O, Doamne, arată-mi-Te, arată-mi-Te!”
Nichita, te înşeli de păcat,
Aste cerînd Făcătorului!
Curăţeşte-te de patimi mai întîi,
Ca pe Făcătorul deabia în veşnicie să-L vezi,
Şi nu în acest trup păcătos fiind!
Căci El şi puterilor cereşti înfricoşată privire este!
Nouă această viaţă ni s-a dat
Ca în ea Domnului să ne învrednicim
Curăţindu-ne trupul şi sufletul de păcate.
De văzut însă nu trebuie să cugetăm a-L vedea
Decît în veşnicie.
Dar Nichita de aceste nu ştie,
El pe Domnul vrea să-L vadă acum:
,, Arată-mi-Te, o, Preaînalte!”
Atunci diavolul cu adevărat I s-a înfăţişat.
„Cazi înaintea mea!” porunci necuratul,
Iar Nichita căzu cu grăbire,
Căci înger de lumină vedea că este.
Iar diavolul cel ce înger de lumină înşelătoare poate să se facă,
Chilia lui Nichita de acea lumină mincinoasă o umplu.
O, creştine, pe Dumnezeu să nu-L ispiteşti!
Veacul acesta Timp al plîngerii şi al curăţirii este!
Doar veacul cel de veci poate
Vederea lui Dumnezeu să ne-aducă!
Veacul acesta
Timp al credinţei în cele nevăzute este!
Şi doar veacul de veci
Al vederii celor în care aici am crezut!
Lupta mai întîi, şi doar apoi răsplata.
Durerea mai întîi, şi doar apoi bucuria.
Căci toate tainele
Au un timp al lor.
Cugetare
Deşi Sfinţii Părinţi au lăudat călugăria ca pe starea cea cu adevărat îngerească, şi deşi mulţi dintre cei mai mari sfinţi au vieţuit şi au dobîndit desăvîrşirea ca locuitori ai pustiei, totuşi Biserica Ortodoxă nu recomandă monahismul tuturor credincioşilor.
Unui locuitor al unui mare oraş, care dorea să intre în viaţa monahală, Sfîntul Nifon i-a spus:
„Copile, locul în care se află omul nici nu-l pierde şi nici nu-l mîntuieşte. Faptele omului îl mîntuie sau îl pierd pe el. Celui care nu împlineşte Poruncile Domnului nu-i foloseşte pustia, chiar dacă ar trăi în ea; şi nu-i foloseşte nici cea mai mare chemare preoţească, chiar dacă ar fi hirotonit în ea. Regele Saul a trăit în mijlocul luxului celui mai strălucitor şi a pierit. Regele David a trăit în aceeaşi splendoare şi s-a încununat cu sfinţenia. Lot a trăit în mijlocul tuturor sodomiţilor şi s-a mîntuit. Iuda Iscariot a fost ales de însuşi Mîntuitorul Apostol al Lui şi a ales să piară. Cel care spune că nu te poţi mîntui cu femeie şi copii se înşeală amarnic. Avraam a avut femeie şi copii şi trei sute optsprezece de robi şi roabe şi mult aur şi argint, şi Prieten al lui Dumnezeu s-a chemat. O, ce mulţime de fii ai Mamei Biserici şi-au aflat mîntuirea! Ce mulţime de nobili, dar şi de simpli soldaţi! Ce mulţime de meşteşugari şi de plugari! Fii evlavios şi iubitor de oameni şi te vei mîntui”.
Luare aminte
Să luăm aminte la Mîntuitorul lisus, Stăpînul Lumii:
- La cum păşeşte El în lume, ca un Stăpîn cu putere multă, care porunceşte stihiilor şi diavolilor;
- La cum lucrează El asupra fiecărui om care îl cheamă, asemenea stăpînului casei care se îngrijeşte de fiecare slugă a lui.
- La cum lucrează El în Casa Tatălui Său, curăţind templul de vînzători şi de schimbătorii de bani.
Predică
Împotriva mediocrităţii şi despre cum trebuie să împlinim Legea lui Dumnezeu – „Pe acestea se cuvenea să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi” (Luca 11: 42).
Aceste cuvinte ale Mîntuitorului se referă la lege şi la milă.
În sufletele fariseilor şi sectarilor legea şi mila nu se pot afla împreună, pentru că ei înşişi nu pot să împlinească şi legea lui Dumnezeu şi să arate şi milă, vrînd să se certe tot timpul şi să întrebe care din cele două este mai importantă. Adică ei vor de una să se ţină iar pe cealaltă să nu o mai facă.
Fariseii respectau Legea în litera ei,
nevoind nici să ştie de milă sau de iubirea de oameni. Sectanţii se
laudă că respectă dreptatea lui Dumnezeu, şi nici nu vor să audă de
prescripţiile Bisericii.
Ortodoxia este plinătatea credinţei creştine.
Biserica recomandă ca pe aceasta să o facem şi pe aceea să nu o lăsăm.
Biserica este foarte atentă cu prescripţiile exterioare ale credinţei,
întocmai ca omul care păşeşte cu grijă printre vase de pămînt, atent să
nu le spargă. Biserica este încă şi mai atentă atunci cînd este
vorba de dreptatea şi mila lui Dumnezeu, întocmai ca omul care, păşind
printre mulţime de vase de lut, le preţuieşte şi le protejează, nu din
cauza lutului din care sînt făcute, ci din cauza băuturii foarte scumpe
care se află în ele. Vasele goale care nu
conţin nici un fel de băutură sînt la fel de lipsite de importanţă ca şi
prescripţiile legaliste ale fariseilor. Dar o băutură, dacă o depozitezi aiurea, înseamnă că o risipeşti pentru că nu o torni în vasele desemnate să o păstreze.
Astfel că în Ortodoxie nu există unilateralism, aşa cum nu a existat nici în Mîntuitorul Hristos.
Mîntuitorul vorbeşte cu loan Botezătorul,
din care răsuflă însăşi dreptatea şi mila lui Dumnezeu, şi îi spune că
trebuie împlinită toată Legea; însă fariseilor, împlinători goi ai unei
Legi pe care ei înşişi o fac goală, pentru că nu au în vedere dreptatea
şi mila lui Dumnezeu, El le spune: „Căci milă voiesc, iar nu jertfă!”
(Osea, 6: 6). Este vădit că este mai
important să faci ceea ce este absolut necesar mai înainte ca să faci
ceea ce nu poţi lăsa nefăcut. Dar de aici nu urmează că ceea ce este
secundar este şi inutil. În organismul uman, există multe organe vitale şi multe organe care nu sînt vitale, dar care doar împreună fac corpul omului.
O, Doamne Necuprinse, nu ne lăsa să
fim unilaterali, ci ajută-ne să împlinim Toată voia Ta! Căci a Ta este
slava şi mulţumirea în veci, Amin!