• Pomenirea Sfântului Atanasie cel Mare, Arhiepiscopul Alexandriei
Atanasie s-a născut la Alexandria în anul 296 d. Hr. şi din frageda lui copilărie a iubit viaţa duhovnicească.
El a fost diaconul Arhiepiscopului Alexandru, pe care l-a însoţit la
Sinodul întîi Ecumenic de la Niceea (325). La acest sinod s-a arătat
cunoscut Atanasie pentru învăţătura lui, pentru dragostea şi rîvna lui
pentru ortodoxie. El a scris Simbolul Credinţei cel care a fost adoptat la acel Sinod.
După moartea lui Alexandru, Atanasie a fost înscăunat episcop al
Alexandriei. În această stare el a rămas timp de patruzeci de ani, deşi
nu pe toţi i-a petrecut pe tronul arhiepiscopal. Cu puţine răgazuri, el a
fost prigonit de eretici toată viaţa lui. Dintre împăraţi, cel mai mult
1-au prigonit Constanţius, Iulian şi Valens; dintre episcopi, Eusebius
al Nicomidiei şi mulţi alţii, iar dintre eretici, Arie şi următorii lui.
Atanasie a fost forţat să se ascundă de la faţa prigonitorilor lui,
chiar şi într-o fîntînă, într-un mormînt, prin casele unor oameni şi în
pustie. De două ori a fost forţat să scape la Roma. Numai cu puţin
înaintea morţii a aflat liniştea un timp, şi şi-a putut păstori ca un
bun păstor turma lui cea bună care 1-a iubit cu adevărat. Puţini
sînt sfinţii care au fost prigoniţi cu atîta sălbăticie şi duh de
ucidere ca Sfîntul Atanasie. Dar sufletul lui măreţ le-a îndurat pe
toate cu răbdare pentru dragostea lui Hristos iar la sfîrşit a ieşit
biruitor din toate chinurile lui îndelungate şi teribile. Pentru
sfat, mîngîiere şi liniştire Sf. Atanasie îl cerceta adesea pe Sf.
Antonie, pe care îl respecta ca pe un părinte duhovnicesc. Ca om care a
pus în cuvinte cel mai mare adevăr al lumii şi vieţii, Sfîntul Atanasie a
trebuit să sufere pînă la sînge pentru acel adevăr, pînă în anul 373
după Hristos, cînd Domnul i-a dăruit odihna în Împărăţia Sa, ca unui rob
iubit al Său.
• Pomenirea Sfântului Maxim, Arhiepiscopul Valahiei
Maxim a fost fiul despotului sîrb Ştefan
şi al despinei Angelina. El s-a tuns monah în Mînăstirea Manasia. Forţat
de turci, el a scăpat în România, unde a fost sfinţit episcop pentru
Arhiepiscopia Valahiei, atunci vacantă. El a mijlocit pace între domnii
Radu şi Bogdan, evitînd războiul dintre ei. În anii dinspre sfîrşitul
vieţii,d el s-a întors la Krusedol unde a zidit o mînăstire în care a şi
răposat, după o viaţă întreagă de nevoinţe, la 18 ianuarie 1546.
Sfintele sale moaşte întregi şi făcătoare de minuni se află şi acum în
această mănăstire.
Era numai diacon cand, insotind pe episcopul sau, Sfantul Alexandru din Alexandria, Atanasie a fost la Sinodul cel dintai de la Niceea (325), unde cu dovezi nezdruncinate a aratat ratacirea lui Arie si a cerut osandirea ereziei lui. Si s-a statornicit la Niceea invatatura de totdeauna a Bisericii, ca Iisus Domnul si Mantuitorul lumii este Dumnezeu ascuns in om, Dumnezeu adevarat, de o fiinta cu Tatal si nu o simpla faptura, cum zicea Arie, si credinta aceasta o marturisim noi si astazi, cand zicem Simbolul credintei, Simbol care atunci la Niceea a fost intocmit. Invatatura aceasta este piatra de temelie a Crestinatatii.
Ajuns episcop si patriarh in Alexandria, toata viata Sfantului Atanasie a fost o lupta contra ereziei lui Arie si o lupta pentru marturisirea de credinta de la Niceea, o lupta de 45 de ani, trebuind sa indure 5 izgoniri de pe scaunul sau, marturisind pana la capat dreapta credinta, ca un adevarat stalp al Ortodoxiei.
A tinut tot timpul legatura frateasca cu Sfantul Antonie si cu monahii din Egipt si adesea, la nevoie, se ascundea printre ei. Iar cand a fost izgonit in Apus, in Galia, in Iliric si la Roma, a chemat tot Apusul la apararea credintei de la Niceea, ca un strajer al Ortodoxiei, facandu-se una cu ea si luptand pentru marturisirea ei prin cuvant, cu fapta, cu cartile pe care le-a scris.
La 77 de ani, intors la scaunul sau, dupa a 5-a izgonire, dupa 45 de ani de lupta, incununat de vrednicii si de patimiri pentru dreapta credinta, Sfantul Atanasie cu pace a adormit in Domnul (373), iar Biserica, cinstindu-l ca pe un mare Parinte al Ortodoxiei, il numara in ceata Sfintilor ei.
Si Sfantul Chiril a fost tot din Alexandria, insa in zilele binecuvantatului si binecredinciosului imparat Teodosie cel Mic (403-450), fiind nepot lui Teofil, patriarhul Alexandriei si urmator la scaunul acestuia (412). Si era desavarsit invatat in cartile Bisericii, in cartile grecesti si latinesti, mai ales era iscusit in filosofie si in fapte bune.
Deci, a stralucit mai vartos intre anii 420-433, fiind reazim si ajutor celui de al treilea sinod ce s-a facut la Efes (431), unde s-a condamnat invatatura raucredinciosului Nestorie, care inlelegand gresit taina intruparii lui Dumnezeu, nu numai ca nu cinstea pe Maica Domnului, ci mai vartos neincetat o defaima. Si nevrand Nestorie sa-si cunoasca ratacirea lui, imparatul a hotarit adunarea celui de al treilea Sinod, la Efes.
Drept, aceea, laolalta cu toata credinta crestinatatii de totdeauna, Sfantul Chiril, impreuna cu tot Sinodul celor peste doua sute de episcopi adunati la Efes, au statornicit, contra lui Nestorie, dreapta invatatura ca Domnul Hristos este nu numai Om adevarat, dar si Dumnezeu adevarat, si, de aceea, Preacurata Fecioara Maria, care L-a nascut, nu este numai o Nascatoare de om sau de Hristos, cum invata Nestorie, ci merita numele de Nascatoare de Dumnezeu dupa trup (nu dupa dumnezeire), ca una care a primit sa dea trup de om lui Dumnezeu, ca una din care Fiul lui Dumnezeu cel vesnic a luat trupul Sau de om, cu care a mantuit lumea. Ea este Nascatoarea trupului lui Dumnezeu si nu Nascatoarea trupului unui simplu om si trebuie cinstita dupa cuviinta.
Stralucind, deci, cu ravna aceasta a lui pentru dreapta cinstire a lui Hristos si a Maicii Domnului in Biserica, atat la Sinod, cat si prin cartile pe care le-a scris, si Stralucind si prin multe alte bunatati, Sfantul patriarh Chiril din Alexandria a raposat cu pace in Domnul (444), la adanci batraneti, Biserica numarandu-l intre marii Sfinti Ierarhi si Dascali a toata crestinatatea.
Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, ca bine este a se osteni calugarii.
Deci, acestea auzindu-le fratele acela, a pus metanie pana la pamant, cerandu-si iertare. Dupa aceea, i-a grait lui staretul: "Frate, fiecarui om, de mare folos ii sunt ostenelile, ca, pana si Maria, din pricina ostenelilor Martei a fost laudata la cina."
Intru aceasta zi, cuvant despre Sfantul Chiril, patriarhul Alexandriei.
Deci, Apotic, atunci patriarh al Constantinopolului, a scris catre fericitul Chiril o scrisoare, aratand ca si el a fost o vreme vrajmasul lui Hrisostom, dar, mai pe urma, cunoscand nevinovatia si curatia acelui barbat sfant, s-a pocait din greseala lui si a pomenit numele lui Hrisostom impreuna cu ceilaiti Sfinti, si-l sfatuia frateste pe Sfantul Chiril, sa scrie numele lui Hrisostom in pomelnice si sa-l pomeneasca. Insa Chiril nu-l asculta, nevoind sa defaime sinodul tinut impotriva lui Hrisostom, pe vremea unchiului sau Teofil.
A mai scris catre Chiril patriarhul si Sfantul Isidor Pelusiotul, ca unul ce-i era rudenie si mai batran cu varsta, sfatuindu-l ca nu se cuvine a judeca pe cineva din oameni, pana nu va cerceta el singur amanuntit pricina si greseala omului aceluia. Inca si alta epistola a mai scris Sfantul Isidor catre Chiril, in care-i zicea: "Ma numesti ca sunt parintele tau si ma tem de osanda. Asculta-ma pe mine, sa nu te osandesti si tu de Dreptul Judecator, Cel ce nu cauta la fata, leapada-ti mania asupra celui mort si nu tulbura Biserica celor vii, pricinuindu-i neliniste".
Deci, citind scrisorile Sfantului Isidor, a inceput fericitul Chiril a se indrepta si a-si cunoaste greseala. Dar s-a indreptat desavarsit, avand un vis ca acesta: I s-a aratat Sfantul, ca se afla intr-un loc de negraita frumusete si bucurie. Vedea acolo pe Avraam, Isaac si lacob si Sfinti multi din Legea veche si din cea noua a Evangheliei. Si a vazut in acel loc o biserica luminata, de neintrecuta frumusete, iar inautru popor mult, care canta o dulce cantare. Si, intrand Sfantul in biserica, s-a umplut cu totul de bucurie si de dulceata in inima sa, ca vedea pe Doamna noastra, Nascatoarea de Dumnezeu, de ingeri multi inconjurata si stralucind de negraita slava. Mai vedea acolo si pe Sfantul Ioan Hrisostom, stand aproape de Nascatoarea de Dumnezeu, cu mare cinste si stralucind cu minunata lumina, ca un inger al lui Dumnezeu, si tinand in maini cartea invataturilor sale. Si mai erau si alti barbati slaviti, multime, care stateau cu dansul ca niste slujitori, inarmati toti, ca si cand aveau de dat o lupta oarecare.
Deci, dorea fericitul Chiril sa se inchine Stapanei, Nascatoarei de Dumnezeu si, pornind, a alergat spre ea ca sa-i faca inchinaciune, dar indata Sfantul Ioan, impreuna cu purtatorii sai de suliti, au alergat cu manie impotriva lui si nu numai ca l-au oprit de a se apropia de Maica Domnului, dar si din biserica aceea l-au izgonit. Si cum sta Sfantul Chiril, framantand intru sine mania sa contra Sfantului Ioan Hrisostom, care-l izgonise din biserica, iata, a auzit pe Stapana noastra, Nascatoarea de Dumnezeu, mijlocind catre Sfantul Ioan, ca sa-l ierte si sa nu-l goneasca din biserica aceea, zicand: "Iarta pe Chiril, a zis Preasfanta catre Ioan, ca din necunostinta a luat pornirea lui cea rea impotriva ta si vei vedea, cand isi va da seama, ca din nestiinta, a ajuns la aceea pornire rea". Dar Ioan se arata ca nu primea sa-l ierte. Atunci, Preasfanta Nascatoarea de Dumnezeu, a zis catre sfantul Ioan: "Pentru dragostea mea, iarta-l, ca mult s-a nevoit pentru cinstirea mea, rusinand si infruntand pe Nestorie, ocaratorul meu, iar pe mine, Nascatoarea de Dumnezeu, propovaduindu-ma oamenilor. Iata-l ca mult s-a ostenit pentru mine." Acestea auzindu-le Hrisostom de la Nascatoarea de Dumnezeu, indata s-a imblanzit si, chemandu-l inlauntru a imbratisat pe Sfantul Chiril, ca un prieten pe prietenul sau, si cu dragoste il saruta. Si astfel, s-au impacat si s-au imprietenit Sfintii amandoi, in visul acela, prin mijlocirea Nascatoarei de Dumnezeu.
Deci, Sfantul Chiril, desteptandu-se si socotind in amanunt acest vis, s-a pocait mult si singur se certa pe sine, pentru o patima desarta si nesocotita impotriva unui barbat sfant si bineplacut lui Dumnezeu. Si, adunand indata pe toti episcopii Egiptului, a facut mare sarbatoare lui Hrisostom, a scris numele lui in diptice si-l pomenea impreuna cu Sfintii cei mai mari si in fiecare an il fericea pe el cu cuvinte de lauda. Si asa s-a ridicat pata aceasta de pe sfintenia Sfantului Chiril.
Intru aceasta zi, invatatura despre Imparatia Cerurilor.
Sinaxar 18 Ianuarie
În această lună, în ziua a
optsprezecea, pomenirea celor între sfinţi părinţii noştri Atanasie şi
Chiril, patriarhi ai Alexandriei.
Sfântul Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei Sfântul Atanasie a trăit în zilele marelui împărat Constantin şi ale urmaşilor săi. A luat parte la Sinodul întâi ecumenic de la Niceea, unde, diacon fiind, a ruşinat pe Arie prin înţelepciunea şi dovezile aduse din Sfânta Scriptură. După moartea lui Alexandru a ajuns arhiepiscop al Alexandriei, dar a fost alungat de împăratul Constantin prin multe locuri şi multe a pătimit, fiind continuu prigonit timp de patruzeci şi doi de ani. Mântuitorul Hristos, a Cărui Dumnezeire a apărat-o cu îndârjire, l-a aşezat la bătrâneţe iarăşi în scaunul arhiepiscopiei sale, de unde s-a mutat către Domnul.
Sfântul Chiril, patriarh de Alexandria
Iar
sfântul Chiril a trăit în zilele împăratului Teodosie cel Mic, fiind
nepot şi urmaş în scaun al lui Teofil, arhiepiscopul Alexandriei.
Sfântul Chiril a fost apărător la Sinodul al treilea Ecumenic din Efes,
unde a înfruntat pe rău-credinciosul Nestorie, care a bârfit multe
hule împotriva Sfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu. Deci,
strălucind cu multe bunătăţi sufleteşti, sfântul Chiril a răposat întru
Domnul în ce priveşte făptura lor, sfântul Atanasie era un om de
statură potrivită, puţin cam spătos şi cam gârbovit, cu faţa veselă, cu
culoarea feţei plăcută, pleşuv, cu nasul puţin încovoiat, barba nu
lungă, dar lată, acoperindu-i obrajii, cu gura mică, nu prea cărunt,
nici de tot alb, ci numai puţin gălbui. Iar sfântul Chiril avea faţa netedă, sprâncenele groase, mari şi încercuite îi împodobeau fruntea; nasul încovoiat cu nările pleoştite; obrazul lat, buzele groase, gura largă, cam pleşuv la tâmple, barba deasă, lungă şi cuvioasă, cu părul des şi gălbui amestecat cu cărunteţe.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Marcian cel din Cipru.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cântare de laudă lui Hristos, Înţelepciunea lui Dumnezeu
Prin Atanasie s-a arătat înţelepciunea
Şi Adevărul lui Dumnezeu i-a luminat pe oameni.
Ei au văzut că Adevărul este dulce, nicicum amar.
Căci pentru oricine II bea pînă la sfîrşit El este dulce,
Şi oricui suferă pentru El pînă la sfîrşit,
El îi este drag.
Hristos Mîntuitorul, înţelepciunea lui Dumnezeu,
Este măsura veşniciei acelora
Care păşesc prin lume fără nici o nădejde în ea,
Care păşesc prin lume ca printr-un cimitir,
Care văd în om slăbiciunea robiei
Care văd în continentele pămîntului arii de cernere a sufletelor,
Iar în oceanele lui doar nişte lacuri vremelnice.
Măsura lui Hristos să o iubim,
Credinţa noastră,
Căci prin Ea Hristos niciodată nu ne va părăsi.
Orice altă măsură va pieri,
Căci cu nici o alta nu putem cunoaşte
Alfa şi Omega, Care este Hristos,
Ci toate măsurile omeneşti înşelătoare sînt
Ca cele ce se văd în lumina lunii cînd ea lunecă pe ape.
Dar măsura lui Hristos străbate oceanele pînă în străfunduri.
Căci dintre toate tainele cea mai mare e El.
De la Sfînta Sa Naştere, şi pînă la a Lui Răstignire,
El este măsura întregii zidiri.
Prin El sfinţii Lui au îndurat fără să murmure
Chinuri măsurate de lume cu măsuri diavoleşti,
Ei le-au îndurat pe acestea fără să murmure,
Căci prin El, schingiuirile nu-i puteau durea.
Cugetare
La întrebarea:
„De ce a venit Fiul lui Dumnezeu în lume chip de om luînd, iar nu vreun alt fel de înfăţişare?”,
Sfîntul Atanasie a răspuns într-un fel dumnezeiesc:
„Dar cum altfel să fi venit în lume Fiul lui Dumnezeu? Ca soarele ori ca luna, ori ca stelele sau focul, sau suflarea vîntului? Nu, El a venit ca om, pentru că nu a dorit uluirea noastră, ci vindecarea şi povăţuirea celor ce se chinuiesc. Nu a venit în chipurile stihiilor, pentru că aceasta ar fi însemnat teatru. Căci a trebuit ca Vindecătorul şi Învăţătorul nu doar să vină, ci şi să slujească omenirea suferindă şi să Se arate cu un chip pe care să îl poată înţelege şi urma omenirea. Nimic din zidire nu I-a greşit cu nimic Ziditorului, decît numai omul: nici soarele, nici luna, nici stelele, nici stihiile. Nici unele dintre acestea nu şi-a călcat menirea sa, ci doar omul. Dimpotrivă, ele singure au rămas credincioase Ziditorului lor, Împăratului, Cuvîntului Care le-a adus în fiinţă, pe cînd omul s-a rupt de Cauza lui bună şi s-a alipit de minciună, punînd înşelăciunea în locul adevărului, iar închinarea cuvenită Făcătorului a dat-o pietrelor şi sieşi. De ce se miră atunci unii că Dumnezeu a venit în lume chip de om luînd pentru ca să mîntuiască omenirea?”.
Cu adevărat, aşa putem să-i întrebăm şi
pe necredincioşii zilelor noastre: cum altfel aţi fi dorit să vie
Dumnezeu în lume, dacă nu în chip de om?
Luare aminte
Să luăm aminte la Stăpînul Hristos care a purtat sarcini şi ocări şi ruşine de la oameni pentru mîntuirea noastră:
- sarcini, ocări şi ruşine de la înţelepţii şi cărturarii evreilor;
- sarcini, ocări şi ruşine de la mulţi înţelepţi şi cărturari ai zilelor noastre;
- sarcini, ocări şi ruşine de la fiecare dintre noi, care în Numele Lui sîntem botezaţi, iar poruncile Lui nu le împlinim.
Predică
Despre mânie – „Să fie mijloacele voastre încinse şi făcliile voastre aprinse” (Luca 12:35)
Aceasta este porunca Celui Care cunoaşte
slăbiciunile noastre şi Care doreşte binele nostru mai mult decît
părinţii care ne-au născut. Aceasta este porunca Iubitorului de oameni
Dumnezeu. Cînd omul nu este încins, oare nu este trupul lui un pic lăsat
în jos? Dar cînd el se încinge, oare nu se înalţă trupul lui,
făcîndu-se drept ca luminarea? Drept ca luminarea, aşa trebuie să se afle fiecare suflet înaintea lui Dumnezeu.
Cum vor sta oare sufletele drept înaintea lui Dumnezeu dacă patimile şi poftele trupeşti le trag trupurile mereu în jos? Căci iată pîntecele este cuibul tuturor patimilor trupeşti ale omului. De aceea, duhovniceşte, încingerea mijlocului înseamnă că trebui să ne ţinem strîns patimile cu stăpînirea de sine, şi să nu le lăsăm să umble după bunul lor plac.
Pe cînd încingerea mijlocului trupului nu
este un scop în sine, ci un mijloc prin care ne încingem mai bine şi
mintea, şi inima, şi voinţa.
Căci trebuie să ştim că stăpînirea [încingerea] trupului este primul pas la şcoala făuririi caracterului creştinesc; de abia după aceea facem paşii mai înalţi ai stăpînirii minţii, ai stăpînirii inimii şi stăpînirii voinţei.
Căci încingîndu-ne mintea, gîndurile de
curvie nu vor mai putea să-şi afle loc în ea; şi încingîndu-ne inima,
poftele de curvie nu vor mai putea să-şi afle loc în ea; iar
încingîndu-ne voinţa, demonii sălbatici ai tuturor poftelor nu-şi vor
mai putea afla loc în ea. Fraţilor, numai pe calea cea strimtă se poate
călători la Împărăţia lui Dumnezeu. Numai în strîmtorarea minţii, inimii
şi voinţei putem aprinde luminările virtuţilor a căror lumină se înalţă
la Dumnezeu. Iar luminările cele aprinse sînt virtuţile creştine.
O, Doamne curat şi fără de păcat,
Lumina de cămin a tuturor virtuţilor, ajută-ne nouă să ne încingem cu
stăpînirea de sine şi să umblăm pe calea strâmtă către Tine cu candela
inimii noastre aprinse, pe care însuţi ne o ai dăruit. Căci a Ta este
mulţumirea şi slava în veci, Amin!
