10 ianuarie –✝) Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești ; Sf. Grigorie de Nyssa; Sf. Cuv. Amona cel din Egipt; Sf. Marchian

 

• Pomenirea Sfântului Grigorie, Episcopul Nissei

Acest Grigorie a fost fratele după trup al Sf. Vasile cel Mare. La început el a fost doar preot de mir (presbiter), dar după moartea binecuvîntatei sale soţii Teosevia, Grigorie a fost ales şi sfinţit episcop al Nissei. El era vestit prin marea sa învăţătură şi prin marea trăire duhovnicească. A fost unul din Părinţii celui de al Doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol, anul 381 de la Hristos). Se crede că este autorul celei de a doua jumătăţi a Simbolului de Credinţă (al Crezului). A fost un mare orator, un mare exeget al Sfintelor Scripturi şi un mare teolog. Pentru că i-a biruit mereu, arienii 1-au urît cu deosebire şi 1-au atacat murdar ca pe cel mai mare duşman al lor şi, împreună cu împăratul Valens cel de un cuget cu ei, au uneltit scoaterea Sfântului din scaunul arhieresc şi surghiunuirea lui. Sfîntul Părinte a petrecut opt ani în surghiun, îndurînd cu îndelungă răbdare toată mizeria şi toate umilinţele. În sfirşit a adormit la bătrîneţe adînci către sfîrşitul secolului al IV-lea, strămutîndu-se în Împărăţia lui Dumnezeu şi rămînînd creştinilor pe pămînt ca un far luminos al Bisericii.

Viaţa Sfântului Cuvios Antipa de la Calapodești

    Pe Cuviosul Antipa, mare trăitor duhovnicesc şi călugăr sfânt, l-a odrăslit pământul Moldovei în veacul al XIX-lea. Acest ostaş al lui Hristos, numit din botez Alexandru Luchian, s-a născut în anul 1816 într-o familie de ţărani credincioşi din satul Calapodeşti - Bacău. La vârsta de 20 de ani a fost călăuzit de Duhul Sfânt să intre în nevoinţa călugărească.

    Mai întâi s-a ostenit doi ani de zile (1836-1837) în obştea MănăstiriiCăldăruşani. Apoi s-a dus la Muntele Athos şi s-a stabilit în schitul românesc Lacu, unde se nevoiau peste 80 de sihaştri români. Aici a deprins meşteşugul nevoinţei duhovniceşti de la cei mai aleşi călugări atoniţi, ajungând vestit în schit pentru postul şi osteneala lui. Tot aici a primit tunderea în monahism şi s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul lacrimilor şi al neîncetatei rugăciuni.

    După aproape cinsprezece ani de sihăstrie în schitul Lacu, bunul nevoitor a trăit încă patru ani de zile în Mănăstirea Esfigmenu. Aici primeşte marele şi îngerescul chip al schimniciei sub numele de Antipa şi este hirotonit diacon. Astfel, înmulţind ostenelile şi privegherile de toată noaptea, Cuviosul Antipa era cinstit în tot muntele ca mare sihastru şi lucrător al rugăciunii lui Iisus. Se învrednicise încă şi de darurile vindecării bolilor şi al înainte-vederii.

    Iubind mai mult singurătatea şi smerenia decât cinstea şi lauda, în anul 1860 Cuviosul Antipa a părăsit Muntele Athos şi s-a reîntors în Moldova, la mânăstirile din preajma Iaşilor. Dar văzându-se împresurat de mulţi credincioşi, căci numele lui se vestise în toată ţara, după trei ani a plecat să se închine la moaştele cuvioşilor părinţi de la Pecersca. Apoi a ajuns la mânăstirile din nord, uimind pe toţi cu sfinţenia vieţii lui. De aici, auzind de vestita Mănăstire ortodoxă Valaam, aflată pe o insulă din lacul Ladoga, aproape de hotarele Careliei (Finlanda), Cuviosul Antipa, iubind fericită linişte şi înstăinare, în anul 1865 s-a aşezat în această mănăstire. Aici trăiau călugări foarte sporiţi, lucrători neîntrecuţi şi dascăli iscusiţi ai rugăciunii lui Iisus.

    În Mănăstirea Valaam s-a nevoit Cuviosul Antipa încă 17 ani de zile, învrednicindu-se de darul preoţiei şi "arătând fapte minunate de trăire duhovnicească, în post, în rugăciune şi în desăvârşita sărăcie". Cea mai mare nevoinţă a lui era rugăciunea cea de foc a inimii, prin care neîncetat slăvea pe Dumnezeu, izgonea gândurile cele necurate şi gusta din bucuriile cele negrăite ale Duhului Sfânt. La aceasta adăuga post îndelungat, privegheri de toată noaptea, lacrimi, metanii şi alte neştiute osteneli duhovniceşti. Săvârşea încă adesea dumnezeiasca Liturghie şi se ruga mult pentru lume şi pentru ţara în care s-a născut.

    Pentru o petrecere aleasă ca aceasta, Cuviosul ieroschimonah Antipa Luchian dobândise de la Dumnezeu darul facerii de minuni şi al înaintevederii. Căci cunoştea gândurile cele ascunse ale oamenilor şi pe mulţi îi povăţuia pe calea mântuirii. Era de asemenea şi un mare părinte duhovnicesc şi dascăl iscusit al rugăciunii inimii. Pentru aceea numele lui ajunsese cunoscut atât în Carelia cât şi în Rusia de nord, încât mulţi monahi şi credincioşi iubitori de Dumnezeu îl căutau şi îi urmau învăţăturile. Avea şi în Mănăstirea Valaam câţiva ucenici aleşi, dintre care cel mai sporit era ieroschimonahul Pimen, bărbat cuvios şi foarte învăţat.

    După o nevoinţă binecuvântată ca aceasta, Cuviosul Antipa Atonitul şi-a dat sufletul cu pace în braţele Mântuitorului Hristos, la 10 ianuarie 1882, şi a fost înmormântat în gropniţa MănăstiriiValaam. Este singurul călugăr român care s-a nevoit în această vestită mănăstire isihastă din nordul Europei.

    În anul 1883, văzând părinţii MănăstiriiValaam că ieroschimonahul Antipa Luchian este venerat de ucenici şi de credincioşi ca sfânt, au rânduit să i se scrie viaţa pe scurt spre lauda lui Dumnezeu şi folosul sufletesc. Astfel, ieroschimonahul Pimen, ucenicul său de chilie, scrie în acelaşi an nevoinţa părintelui său duhovnicesc, intitulată "Vrednicia de pomenire viaţă a ieroschimonahului Antipa".

    Viaţa Cuviosului Antipa a fost tipărită la Petersburg de două ori, în anii 1883 şi 1893, răspândindu-se atât în Rusia şi Finlanda, cât şi în Muntele Athos. Iar canonizarea şi trecerea în rândul sfinţilor a fost făcută în Muntele Athos, în anul 1906, după 24 de ani de la mutarea sa din viaţă. În Mineiul pe ianuarie, în zece zile, tipărit în limba rusă la Mânăstirea Pantelimon din Athos, la pagina 46 figurează şi "Cuviosul ieroschimonah Antipa Atonitul ", cu viaţa sa pe scurt. Numele său este cinstit mai ales în mânăstirile din Sfântul Munte, fiind singurul călugăr atonit român trecut în rândul sfinţilor şi numărat printre cei din urmă cuvioşi părinţi ai Atonului (Pr. Prof. Liviu Stan, op. cât., p. 73-75).

    Aşa s-a nevoit şi s-a săvârşit în chip plăcut lui Dumnezeu, departe de ţară, un mare cuvios român, dascăl al liniştii şi al neîncetatei rugăciuni, cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

• Pomenirea Cuviosului Amona cel din Egipt

Acesta timp de paisprezece ani s-a luptat ca să înfrîngă duhul mîniei din sine însuşi. Ajungînd la desăvîrşita bunătate, el nu mai putea vedea existenţa răului în lume. El cunoştea adînc Sfintele Scripturi. A murit la începutul secolului al cincilea de la Hristos.

• Pomenirea Sfântului Marchian

Marchian se născuse la Roma. Ca preot creştin el a trăit tot restul vieţii lui la Constantinopol, în cea mai mare parte a domniei împăratului Marchian şi împărătesei Pulheria. Moştenind o avere uriaşă de la părinţii săi, Marchian a cheltuit-o în două mari scopuri: parte ca să zidească şi să refacă biserici şi parte ca să dea milostenie la săraci. El a zidit două biserici noi în Constantinopol, cu hramurile Sfintelor Anastasia şi Irina, amîndouă zidirile cunoscute pînă departe prin frumuseţe şi sfinţenie. Cînd a fost întrebat:

«De ce cheltui aşa de mult cu zidirea bisericilor?»,

el a răspuns:

«Dacă aş avea o fiică şi aş vrea să o mărit cu un bărbat nobil, oare nu aş cheltui la fel de mult ca să o împodobesc şi să o înzestrez cum se cuvine unei mirese nobile? Dar iată eu aici împodobesc Biserica, Mireasa lui Hristos».

Pe cît era acest minunat bărbat generos şi darnic cu sfintele biserici şi cu nevoiaşii, pe atît era de auster în obiceiurile lui de hrană şi îmbrăcăminte, chiar după cuvîntul Apostolului: „Ci avînd hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi” (I Tim 6 : 8). Despre el stă scris: «El era cu desăvîrşire în Dumnezeu, iar Dumnezeu în el, iar la sfirşit s-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu plin de ani şi de fapte bune», în anul 471 de la Hristos.

Luna ianuarie în 10 zile: pomenirea celui între Sfinti Pãrintele nostru Grigorie, episcopul din Nyssa (+396).         Acest Sfant Grigorie era frate mai tanar, dupa trup, cu Sfantul Vasilie cel Mare. Si-a facut invatatura cartii la scolile din orasul sau, Cezareea Capadochiei, dar, prin setea lui de cunoastere si prin marea putere a gandirii si a scrierilor sale, a ajuns a fi cel dintai mare dascal, parinte si teolog slavit al vietii duhovnicesti ortodoxe. In tineretea sa, a fost o vreme cand a intrat in slujba bisericii, in treapta de citet, dar, in loc sa ramana in biserica el s-a facut profesor. A fost casatorit cu fericita Teosva, pe care Sfantul Grigorie de Nazianz a cinstit-o cu multe laude, numind-o: "podoaba Bisericii, frumusetea lui Hristos si cea cu adevarat sfanta sotie de preot", fiind ea diaconita a Bisericii, iar Sfantul Grigorie, barbatul ei, fiind preot.
        Si murind Teosva, pe vremea imparatului arian Valens, Sfantul Vasilie, ce era atunci arhiepiscop in Cezareea Capadochiei, a chemat pe fratele sau Grigorie la lupta cu cea din urma mare infruntare a arianismului contra Bisericii: l-a facut episcop si i-a incredintat scaunul cetatii din Nyssa, din Capadochia. Nu era o cetate de seama, dar Sfantul Vasilie voia oameni cu o credinta ortodoxa nesovaielnica in jurul sau: "Este mai bine ca episcopul sa dea cinste scaunului sau, decat sa capete cinste episcopul de la scaun", zicea el. Si, in aceasta lupta, Sfantul Grigorie a fost izgonit din scaunul sau vreme de patru ani, de arienii lui Valens. Dar primirea ce i-au facut credinciosii, cand s-a intors, arata cat era de iubit de pastoritii sai.
        A fost insarcinat de Sinodul din Antiohia sa mearga in Arabia si Palestina, ca sa aduca pace bisericilor tulburate de eretici. A luat parte la cel de al doilea Sinod ecumenic, in anul 381, alaturi de Sfantul Grigorie de Nazianz, statornicind credinta in Duhul Sfant. E vremea cand legatura cu el era un semn de ortodoxie.
        Scrierile sale au facut din el un "Parinte al parintilor" si un "stalp al Ortodoxiei", fiind scrieri de temeinica putere de gandire ortodoxa si de inalta traire launtrica, precum: Marea Cateheza, Facerea omului, Viata lui Moise, Cantarea Cantarilor, Fericirile, Asezamantul crestinesc.
       S-a mutat la Domnul catre anul 400, in ziua de 10 ianuarie, lasandu-ne marturie toata masura marilor sale daruri.
 
 

Sinaxar 10 Ianuarie

În aceasta luna, în ziua a zecea, pomenirea celui între sfinti parintelui nostru Grigorie (Grigore), episcopul Nissei.

Acest Sfânt parinte a fost frate cu Sfântul Vasile cel Mare si a stralucit prin cunostinta filozofiei si prin râvna pentru credinta ortodoxa; drept aceea a fost si aparator al Bisericii lui Hristos. Ca mergând la Constantinopol, împreuna cu cei care se adunau la Sinodul al doilea Ecumenic, ca sa lupte împotriva eresurilor pagâne, Grigorie s-a dovedit aparator neîntrecut al dreptei credinte, biruind pe potrivnici prin puterea cuvintelor si prin dovezi din Scriptura. Grigorie strabatuse toata stiinta filozofica si a bunei vietuiri si de aceea avea putere cu aceste doua arme. Pastorindu-si turma cu întelepciune si cu evlavie si, ajungând la batrânete frumoasa, a adormit si s-a mutat la Domnul. Ca înfatisare Grigorie era întru totul asemanator fratelui sau Vasile, afara de caruntete, si avea o fata putin mai vesela decât a acestuia.

Tot în aceasta zi, pomenirea cuviosului parintelui nostru Dometian, episcopul Meletinei.

Acest cuvios parinte a trait pe timpul împaratului Justin cel mic. Parintii lui, care se numeau Teodor si Evdochia, erau oameni drept-credinciosi si înstariti. Desavârsindu-se în stiinta întelepciunii celei omenesti cât si în aceea a Sfintei Scripturi, si însurându-se, dupa scurta vreme sotia lui a murit. Deci, dedându-se cu totul întelepciunii celei dumnezeiesti, a ajuns arhiereu al sfintei Biserici din Meletina, când era de treizeci de ani. Si, împreunând întelepciunea vietii din lume cu viata sihastreasca, a ajuns pricina de mântuire nu numai pastoritilor sai, ci si întregului neam al sau. Caci împaratul l-a trimis de multe ori în solie la persi, atunci când Hosroe, împaratul persilor, fusese alungat de Varam si ajunsese birnic al grecilor. Dometian, ajungând prieten al împaratului Mauriciu si al împaratesei lui si dobândind de la ei sume mari de bani, le cheltuia în zidiri de sfinte biserici si de aziluri pentru saraci. Mergând iarasi la Constantinopol, s-a mutat catre Domnul. Pentru ca fusese cinstit dupa cuviinta de toata obstea împarateasca si bisericeasca, a fost asezat într-un sicriu si apoi, petrecut cu faclii si cu cântari, a fost adus în patria sa Melitina. A facut multe minuni si cât a trait si dupa plecarea sa de pe pamânt.

Tot în aceasta zi, pomenirea celui între sfinti parintelui nostru Marchian, preotul si iconomul marii Biserici de la Constantinopol.

Sfântul Marchian, ai carui stramosi venisera de la Roma cea veche la Constantinopol, a trait pe vremea împaratilor Marchian si Pulheria. Acest sfânt a zidit biserica sfintei Irina cea de lânga mare, si a unit cu ea paraclisul sfântului Isidor. Tot el a zidit biserica sfintei Anastasia din golful Domnin, pe care a scapat-o si din focul cel mare, ce s-a întâmplat la Constantinopol; ca în vreme ce focul cuprinsese partea de sus a bisericii, Marchian statea pe acoperis cu mâinile ridicate spre cer, si prin rugaciunea lui a încetat vapaia focului. Acest fericit a facut si alte fapte crestinesti. El umbla noaptea pe ulite si prin darâmaturi si unde gasea vreun crestin mort, îl spala cu mâinile lui, îl îmbraca si îl ridica, zicându-i: "Scoala-te, frate, sa ne dam sarutarea din urma"; apoi îl îngropa dupa rânduiala. Iar minunile sale, saracacioasa lui îmbracaminte si petrecerea între saraci, desi el era de felul lui un om bogat, sunt istorisite pe larg în istoria vietii lui. Pomenirea lui se face si pentru marele cutremur ce s-a întâmplat în acea zi, pe la începutul împaratiei lui Vasile, când si biserica preasfintei Nascatoare de Dumnezeu cea din Stigma si multe alte biserici si case au cazut.

Tot în aceasta zi, pomenirea sfântului Amonie, care în pace s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Antipa de la Calapodesti.

S-a născut în anul 1816, în satul Calapodeşti, din judeţul Bacău. La vârsta de 20 de ani a intrat ca frate în obştea mânăstirii Căldăruşani. Aici va rămâne timp de 2 ani, după care va pleca la Sfântul Munte. In 1865 va poposi la mânăstirea Valaam, Rusia, unde îşi va da viaţa în mâinile Domnului, în ziua de 10 ianuarie 1882, la vârsta de 66 de ani.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

 
 
Întru aceastã zi, pomenirea Cuviosului Pãrintelui nostru Dometian, episcopul Melitinei (+601).         Acest placut lui Dumnezeu, Dometian, s-a nascut pe cand imparatea Iustin cel Tanar (565-578), din parinti credinciosi, Teodor si Evdochia si, strabatand invatatura cartii, s-a insurat. Insa, degraba, mutandu-se sotia lui din viata aceasta, indata s-a indreptat spre duhovniceasca filosofie si, lasand lumea, pentru dragostea lui Dumnezeu, isi petrecea viata sa in pustnicie.
        Voind insa Dumnezeu, la treizeci de ani ai vietii sale, a fost pus episcop al Bisericii din Melitina. Si era pastor nu numai turmei sale, ci si altor popoare era luminator si ajutator, iar, pentru imparatia greceasca foarte trebuitor, ca un purtator de grija al binelui celui de obste. Ca, de multe ori, era trimis de imparatul Mauriciu (582-602) in Persia, in slujba poporului; tot asa, si lui Cosroes i-a fost mijlocitor, in imparatia persilor, si, de multe ori, intaritor asezamintelor celor de pace intre greci si intre persi. Iar cand stapanitorul Varam s-a ridicat contra lui Cosroes si se intinsese, cu indrazneala, pana si la vrednicia imparateasca din Persia, pe acela l-a surpat din stapanire si l-a facut supus si birnic grecilor.
        Si era iubit prieten imparatului Mauriciu, de la care daruit fiind cu mult aur si averi, pe toate acestea le-a impartit la sfintele biserici si la casele de oaspeti, spre hrana saracilor. Si, venind in Constantinopol, a trecut la Imparatul Ceresc, din cele de aici. Si cinstit a fost trupul lui de sobor imparatesc si bisericesc si a fost adus intru a sa cetate, Melitina. Si mult bine a facut in viata si dupa mutarea sa, intru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru.



 
Întru aceastã zi, pomenirea celui întru Sfinti Pãrintelui nostru Marcian, preotul si iconomul Bisericii celei mari din Constantinopol (474).         Pe cand imparateau Marcian si Pulheria (450-457), a inflorit cu bunatatile in Constantinopol, preaminunatul barbat Marcian Fericitul, care avea ca patrie Roma cea veche, din parinti credinciosi fiind si de bun neam. Si, mutandu-se ei din Roma cea veche in cea noua, au adus cu ei si pe acest fiu al lor Marcian, copil tanar, care bine strabatea invatatura cartii si se deprindea la bune obiceiuri si dorind el sa se daruiasca Casei lui Dumnezeu, venea totdeauna, cu sarguinta, la cantarea bisericii. Si era iubit de patriarhul din acea vreme si l-a randuit pe el intre clericii sai, iar, nu dupa multa vreme, vazandu-l pe el, desi tanar cu anii, dar batran prin curatia vietii si cu intelegerea, ca adevarata caruntete este intelepciunea oamenilor si viata nespurcata este varsta batranetilor, l-a judecat pe el a fi vrednic de randuiala preotiei, iar, mai apoi, si iconomul Bisericii celei mari l-a pus. Si, mutandu-se parintii lui din cele de aici, multe averi dupa dansii au ramas Fericitului Marcian, pentru ca le era unul nascut si, pentru aceasta, lui unuia i-au intrat in maini, ca mostenire, toate bogatiile parintilor, pe care nu la cele lumesti le-a cheltuit, ci lui Dumnezeu pe toate le-a dat, pe cei saraci indestuland si bisericile Domnului cele vechi innoindu-le si biserici noi, din temelie, zidind si impodobind.
        Deci, a zidit o biserica noua, preafrumoasa si cu multa cheltuiala, Sfintei Mucenite Anastasia. Iar, cand cineva din prietenii lui se mira de atata cheltuiala pentru zidirea si infrumusetarea ei, Sfantul a zis catre dansul: "De as avea o fiica si as voi ca sa o logodesc pe ea mireasa, cuiva din cei mari, au n-as cheltui multime de aur, ca sa o infrumusetez pe ea? Au nu este Biserica mireasa lui Hristos?"
        Asa, Fericitul, indurat si datator de buna voie, era spre podoaba sfintelor biserici, iar pentru el era scump si nemilostiv, ca nu numai ca se imbraca in haine proaste, ci, uneori, si de aceste proaste haine dezbracandu-se, le daruia celor ce le trebuiau, precum arata cuvantul.
        Ca sosind ziua sfintirii bisericii zidita de el, la ziua insasi intru care Sfanta Anastasia muceniceste s-a savarsit pentru Hristos, adica la 22 decembrie, pe cand se facea mutarea moastelor de la biserica cea mica, veche, in biserica cea noua, zidita de Marcian, mergand inaintea carului cu Sfintele Moaste patriarhul Ghenadie, cu tot clerul, si imparatul, cu toata curtea lui, iar Marcian, in felon, mergea in rand cu ceilalti preoti, un sarac s-a apropiat de el si cerea de la dansul milostenie.
        Iar el, neavand la sine nimic si nevrand sa lase neajutorat pe acel sarac, tainuindu-se de toti, a mers la un loc ascuns si, dezbracandu-si haina sa, a dat-o saracului si a ramas gol, numai in felon imbracat, dupa cuvantul Domnului: "Celui ce cere de la tine, da-i", nestiind nimeni ceea ce se facuse.
        Deci, pentru viata lui cea atat de imbunatatita, i-a dat Dumnezeu lui darul facerii de minuni: darul sa izgoneasca dracii si sa tamaduiasca pe cei cei bolnavi. Si a zidit Cuviosul Marcian si alta biserica, Sfintei Mucenite Irina, iar bisericile Sfantului Teodor si a Sfantului Isidor le-a innoit.
        Si umbla noaptea pe uliti, ajutand pe saraci, tamaduind pe bolnavi, imbracand pe cei morti, izgonind duhurile din cei indraciti, intorcand la viata, dupa legea lui Dumnezeu, pe cei pacatosi. Caci cu totul era in Dumnezeu si Dumnezeu intru el. Iar, la sfarsit, a grait cuvintele acestea: "Doamne in mainile Tale dau amandoua acestea, sufletul, pe care Tu Insuti l-ai zidit si bisericile pe care, cu a Ta voie, le-am zidit si le-am innoit." Si asa, plin de ani si de fapte bune, s-a mutat la Dumnezeu.
 

Cântare de laudă la Sfinţii Grigorie şi Marchian

Duhul este vistierul bunătăţilor,

Duhul este Dătătorul tuturor darurilor,

Unora le este binecuvîntată milostenie, iar altora, cunoaştere cutezătoare.

Unora li se face întreagă curăţenie feciorească,

Altora, dragoste lucrătoare sau minte dreaptă.

După puterea credinţei fiecăruia,

Duhul adaugă fiecăruia daruri noi:

Cu creşterea credinţei cea care mută şi munţii

În inima fiecăruia se deschide însăşi vistieria Duhului,

Şi dar peste dar ca şi ploaia începe să curgă în inima celui credincios.

Sfîntul Grigorie cel ce în credinţă a propăşit,

Ca un vultur s-a înălţat la piscurile duhovniceşti.

Sfîntul Marchian, care în credinţă s-a îmbogăţit,

Cu dumnezeiasca milostivire s-a luminat.

Lumina adevăratei teologhisiri lui Grigorie i s-a dăruit.

Harul rugăciunii şi laudei neîncetate pe Marchian a covîrşit.

O, Duhule Ceresc, Stăpîne şi Doamne,

Ale Tale daruri sfinte nu le lua de la noi

Ci cu rugăciunile vaselor Tale alese

Scapă-ne pe noi de veşnica osîndă,

În Ziua cea mare a Judecăţii.

Cugetare

Deşertăciunea îmbrăcăminţii scumpe face ravagii în sufletele şi buzunarele contemporanilor noştri.

Cel care nu are nimic cu care să se mîndrească devine foarte mîndru de hainele sale. Oare cel care ar avea ceva mult mai valoros decît hainele sale, nu s-ar mîndri mai mult cu acel alt lucru ?

Aşa cum aurul nu iese [singur] din măruntaiele pămîntului, tot aşa nici valoarea duhovnicească a unui om nu poate fi făcută articol de paradă.

Se spune că un mare filosof a văzut un tînăr nespus de mîndru du hainele lui frumoase. Apropiindu-se de el, filosoful i-a şoptit la ureche: «Aceeaşi lînă a purtat-o şi berbecul înaintea ta, şi cu toate acestea a rămas berbec!».

Ca un creştin să se mîndrească cu hainele lui e o nebunie mai mare ca a împăratului care s-ar mîndri cu praful de sub picioarele lui.

Cîtă vreme, înainte de a fi monah, Sfîntul Arsenie era îmbrăcat în stofe ţesute cu aur la curţile imperiale, nimeni nu 1-a numit mare. El a fost numit „Cel Mare” numai după ce s-a dăruit desăvîrşit lui Dumnezeu, îmbrăcîndu-se în zdrenţe.

Luare aminte

Să luăm aminte la negrăita smerire a Stăpînului nostru lisus Hristos:

• La smerirea împăratului care S-a coborît pînă la a Se naşte într-o peşteră;
• La smerirea Celui mai Bogat, Care a flămînzit şi a însetat;
• La smerirea Celui Atotputernic pînă la a fi ca unul dintre şi între cei săraci.

Predică

Despre cum trebuie să ne mulţumim cu cele strict necesare – „Avînd hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi (I Tim 6:8).

Apostolii lui Dumnezeu au predicat altora ceea ce ei înşişi împliniseră mai întîi desăvîrşit în propriile lor vieţi. Avînd îmbrăcăminte şi hrană, erau îndestulaţi doar cu atît. Şi chiar cînd nici îmbrăcăminte sau hrană nu aveau, tot erau îndestulaţi. Căci îndestularea lor nu venea de la cele din afară, ci de la cele dinlăuntru. Îndestularea lor nu era una ieftină, ca a animalelor, ci una scumpă, foarte scumpă, şi foarte rară.

Îndestularea lăuntrică, îndestularea cu pacea şi dragostea lui Dumnezeu cele din inimă, aceasta este îndestularea oamenilor cu adevărat mari, aceasta este îndestularea apostolică.

În marile bătălii şi războaie, generalii se îmbracă şi se hrănesc ca soldaţii obişnuiţi, căci ei nu caută îndestularea cu hrană sau îmbrăcăminte, ci caută îndestularea victoriei şi a biruinţei. Biruinţa este cel dintîi principiu al îndestulării celor care luptă.

Fraţilor, creştinii se află într-un război permanent, în războiul de cucerire a duhului şi de înfrîngere a materiei, în războiul de ajungere la cele mai înalte şi de lăsare în urmă a celor josnice, în răzoiul prin care luptăm să devenim oameni şi să înfrîngem animalul din noi. Nu e oare nebunie ca într-un astfel de război să neglijăm strategia dobîndirii victoriei şi să ne pierdem timpul cu împopoţonări? Oare nu e nebunie să-i dăm duşmanului reperele ascunzişului nostru ?

Căci duşmanul nostru nevăzut, Satan, văzînd împopoţonarea noastră, se bucură, rîde şi ne încurajează să ne împopoţonăm şi mai tare. Duşmanul nostru nevăzut ne ocupă mintea şi timpul cu cele mai prosteşti meschinării şi gînduri trîndave numai şi numai pentru a ne face să uităm cu desăvîrşire că ne aflăm în război cu el, să uităm cu desăvîrşire care este scopul vieţii noastre pe acest pămînt. Duşmanul nevăzut ne înfăţişează înaintea ochilor cele deşarte ca fiind foarte importante, cele periferice ca fiind esenţiale, şi cele nocive ca fiind foarte sănătoase, numai în scopul de a dobîndi el izbînda şi de a ne distruge pe noi pentru totdeauna.

O, Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, Care ne-ai zidit din ţărînă şi ai suflat asupra noastră suflare de viaţă, nu îngădui Doamne ţărînei să ne înece ! Ajută duhului nostru să fie pururi mai tare ca trupul ! Căci a Ta este slava şi mulţumirea în veci, Amin!