• Pomenirea Sfântului Silvestru, Episcopul Romei
Sfintul Silvestru s-a născut la Roma şi a
deprins de foarte tânăr toată cunoştinţa omenească şi Sfânta Credinţă
în Hristos. Viaţa şi-o potrivea deplin după poruncile Evangheliei. A
cules cel mai mare folos de la dascălul său, Timotei preotul, la a cărui
moarte mucenicească Sf. Silvestru însuşi a fost martor, şi a urmat
toată viaţa exemplul de jertfă eroică pentru credinţă a învăţătorului
său. La vîrsta de treizeci de ani a fost întronizat episcop al Romei. El a dat porunci pentru îmbunătăţirea obiceiurilor creştinilor.
Bunăoară, a desfiinţat postul din ziua de sîmbătă, care încă era ţinut
de mulţi creştini în acel timp, şi a poruncit ca acesta să fie ţinut
doar în Sfînta şi Marea Sîmbătă [din Săptămîna Patimilor] şi în acele
sîmbete care se întîmplă să cadă în posturile de peste an. Prin
puterea rugăciunilor şi minunilor sale, împăratul Constantin cel Mare
şi maica sa Elena au venit la Sfînta Credinţă şi mai tîrziu s-au botezat.
El se afla împreună cu soborul împărătesei Elena la aflarea Lemnului
Sfintei Cruci a Mîntuitorului. El a păstorit Biserica lui Dumnezeu timp
de douăzeci de ani. El a adormit cu pace şi s-a strămutat în Împărăţia
Cerurilor.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Serafim de Sarov
Sfîntul Serafim de Sarov a fost unul
dintre cei mai mari nevoitori ruşi, înzestrat din belşug cu duhul
prorociei şi al facerii de minuni. El s-a născut în anul 1759 şi a
trecut la ceruri în anul 1833 de la Hristos. Sfîntul Serafim avea cea
mai mare smerenie: în timp ce întreaga lume îl lăuda, el se numea pe sine după „sărmanul Serafim”.
Viaţa Sfintei Iuliana din Lazarevo, ocrotitoarea celor căsătoriţi
Binecuvântat este Dumnezeu Tatăl cel Atotputernic, Făcătorul cerului
şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute. Binecuvântat este
Unul-Născut Fiul Său, Cuvântul lui Dumnezeu cel fără de început şi
veşnic, Care din Tatăl S-a născut, Dumnezeu din Dumnezeu, născut mai
înainte de veci, Puterea cea stăpânitoare prin Care toate s-au făcut.
Binecuvântat este Sfântul Mângâietor şi de viaţă dătătorul Duh, care de
la Tatăl purcede şi S-a arătat oamenilor prin Fiul; Treimea cea de o
fiinţă şi nedespărţită, trei Persoane ce una în fiinţă sunt, o slavă, o
fiinţă şi o neschimbată împărăţie. Fiinţă fără de început, un Dumnezeu
făcător şi stăpânitor şi păzitor al tuturor veacurilor, pe Care puterile
cereşti Îl binecuvântează şi cetele îngereşti Îl slăvesc, Ce dăruieşte
înţelepciune şi judecată celui care cere şi nu dispreţuieşte pe
păcătosul care se pocăieşte pentru a afla mântuirea.
Pentru aceasta Îi mulţumesc acestui bun şi multmilostiv Dumnezeu, păcătos şi rău precum sunt şi nevrednic de a lăuda bunătatea Sa; Lui Îi aduc mărturisirea şi lauda mea, şi mă rog să-mi asculte rugăciunea în această zi când Îl chem şi să dăruiască cuvinte buzelor mele pentru a putea grăi despre o viaţă cuvioasă, plină de strălucire duhovnicească. Cuvine-se cu adevărat să-L binecuvântezi şi să chemi ajutorul Său; căci, aducându-mi aminte de mama mea, acea sfântă şi plină de virtute doamnă, de faptele ei cele sfinte, milosteniile, postirile, metaniile, privegherile cele de toată noaptea, lacrimile neîncetate, rugăciunile şi toate celelalte virtuţi ale sale, mi-e teamă să nu le dau uitării şi tăcerii. Căci cuget la acea slugă care a fost pedepsită fiindcă, în loc să înmulţească talantul Stăpânului său, l-a îngropat în pământ. Apoi mi-e teamă şi că cineva, auzindu-mă, ar putea crede că încerc să înşel doar fiindcă e mama mea şi că ceea ce am scris nu este adevărat.
Dar Domnul Dumnezeul nostru Cel viu, Care cunoaşte toate lucrurile chiar mai înainte de facerea lor, ştie că nu mint, căci grăiesc adevărul după cum l-am văzut cu proprii mei ochi şi l-am simţit cu propriile mele mâini. Şi să nu îmi fie mie a minţi despre sfinţi. Dacă unii aud ceea ce am scris şi sunt surprinşi de graiul împodobit şi nu vor să creadă, fie ca Domnul să aibă milă de ei, căci ei se gândesc numai la slăbiciunea omenească şi toate cele spuse despre oameni şi le închipuie rele. Dacă unii vor cu adevărat să verifice cinstita şi evlavioasa viaţă a sfintei mele mame Iuliana, să-i întrebe pe cei ce au slujit-o şi pe vecinii dimprejur despre ce fel de viaţă curată a dus din tinereţe, căci sunt mulţi care o ştiu şi şi-o amintesc pe fericita Iuliana pe când trăia şi cunosc lucrările şi faptele sale de virtute. Căci, dacă locurile unde a trăit fericita Iuliana ar avea gură, nu ar înceta să vorbească despre lucrările şi faptele sale de virtute; căci ea cu adevărat a urmat viaţa şi virtuţile sfinţilor ce mai înainte au fost bineplăcuţi lui Dumnezeu. Cum aş putea vorbi despre cele ce sunt mai presus de puterile mele? Căci sunt păcătos şi netrebnic. Dar cred că acel suflet curat şi milostiv mă va povăţui şi mă va învăţa ce cuvânt să alcătuiesc despre ea, pe mine, care sunt fiul ei după trup, dar în duh sunt robul ei sau vreo stârpitură nefolositoare. Înţelegeţi aceasta deci toţi ce sunteţi martorii acestei vieţi ziditoare, dacă graiul meu e îndeajuns de puternic.
Cade-se mai întâi să spun câteva cuvinte despre cine erau părinţii săi, unde şi cum au trăit şi cum au murit. Toate acestea nouă ne sunt cunoscute în amănunt. Nouă, despre care n-aş putea spune că suntem copiii săi, ci robii săi, căci nevrednic sunt a mă numi fiu al unei asemenea sfinte femei de vreme ce nu i-am urmat virtutea. Dar vă voi spune o minunată istorie despre ceea ce s-a întâmplat în familia noastră. În zilele evlaviosului ţar şi mare prinţ Ivan Vasilievici [Ivan al IV-lea, cel Groaznic (1533-1584)] a toată Rusia trăia la curtea sa regală un om evlavios şi milostiv pe nume Iustin Nediurev, ce avea rangul de econom. Avea o soţie care era, la fel ca şi el, de Dumnezeu şi de săraci iubitoare, pe nume Ştefanida, fiica lui Grigorie Lukin din ţinutul oraşului Murom. Ei au trăit plini de evlavie şi de virtute, având mulţi fii şi fiice, multe bogăţii şi mulţi robi. Lor li s-a născut şi fericita Iuliana. Pe când avea şase ani, mama sa a părăsit această viaţă, iar Iuliana a fost dusă în ţinutul oraşului Murom de către bunica sa, mama mamei, o văduvă pe nume Anastasia Lukina, soţia lui Grigorie Lukin, fiica lui Nichifor Dubenschi. Aceasta a crescut-o în evlavie şi virtute timp de şase ani. Când fericita Iuliana avea doisprezece ani, bunica sa a părăsit şi ea această viaţă şi i-a cerut fiicei sale, Natalia Arapova, soţia lui Putin Arapov, să o ia pe nepoata Iuliana în casa sa şi să o crească cum trebuie şi în evlavie, căci mătuşa sa avea opt fiice şi un fiu.
Încă de când era foarte tânără, fericita Iuliana L-a iubit pe Dumnezeu şi pe Preacurata Sa Maică. Era plină de respect şi supusă mătuşii şi verişorilor săi şi iubea smerenia şi tăcerea în toată vremea. Se dăruia rugăciunii şi postului şi pentru aceasta era adesea dojenită de mătuşa sa şi batjocorită de verişorii ei, fiindcă îşi chinuia trupul său fiind atât de tânără. În fiecare zi îi spuneau: „O, fată nesăbuită, de ce îţi omori trupul când tu eşti atât de tânără şi de ce vrei să-ţi distrugi frumuseţea cea feciorelnică?”. Astfel ei încercau adesea să o facă să mănânce şi să bea dimineaţa. Ea nu ceda niciodată, ci primea toate cu mulţumire şi pleca în tăcere. Era supusă tuturor, căci din copilărie avusese o fire delicată, tăcută, liniştită şi smerită şi se lipsea de distracţii şi orice fel de jocuri. Dacă era silită de copiii de vârsta sa să joace diverse jocuri deşarte şi să cânte, precum adesea se întâmpla, ea nu se alătura niciodată lor, ci se prefăcea că nu ştie să se joace, şi astfel îşi ascundea virtutea. În schimb se ocupa cu torsul şi broderia. Şi sfeşnicul ei nu se stingea nici noaptea (Pilde 31, 18). Făcea haine pentru orfanii, văduvele şi neputincioşii din sat şi se îngrijea de cei în nevoi şi de cei bolnavi, aşa încât toţi erau uimiţi de înţelepciunea şi evlavia sa. Şi frica lui Dumnezeu s-a sălăşluit într-însa. În acel sat cea mai apropiată biserică era cam la două verste depărtare, aşa încât, cât a fost mică, nu a avut ocazia să meargă la biserică pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu sau să audă un preot învăţând despre mântuire. Astfel încât numai bunul ei simţ i-a fost învăţător spre virtute, căci, precum spune Sfântul Antonie cel Mare: „Cei ce au o minte sănătoasă nu au nevoie de Scripturi”. Fericita Iuliana a urmat acest cuvânt: fără să studieze cărţi şi fără învăţător, încă de mică, ea a împlinit toate poruncile şi, precum o nestemată de mare preţ, a strălucit în mijlocul cenuşii crescând în evlavie şi dorind să audă cuvântul lui Dumnezeu. Dar, cât a fost mică, n-a avut această ocazie şi era batjocorită de cei neştiutori pentru faptele sale cele bune. Totuşi, întunericul vicleniei nu poate vătăma în nici un fel frumuseţea soarelui, căci ea era ca o casă zidită pe stâncă. Râurile au trecut peste ea, vânturile au bătut-o, dar n-au putut să o clatine. Precum Apostolul spune: Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? (Rom. 8, 35) Iar dumnezeiescul David zice: Cei ce se încred în Domnul sunt ca Muntele Sionului. Nu se va clătina în veac şi Nu va lăsa Domnul toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, ca să nu-şi întindă drepţii întru fărădelegi mâinile lor (Ps. 124).
Când fericita Iuliana a împlinit şaisprezece ani, a fost dată în căsătorie lui Gheorghe Ossorghin, un nobil bogat ce trăia în judeţul Murom [în regiunea Vladimir] şi au fost cununaţi de preotul Patapie ce slujea în biserica Dreptului Lazăr, prietenul lui Dumnezeu, din satul soţului ei, Lazarevo. Mai târziu, fiind plin de virtuţi, acest preot a intrat în mănăstirea „Schimbarea la Faţă” aflată în de Dumnezeu păzitul oraş Murom, unde a luat numele călugăresc de Pimen şi apoi a ajuns arhimandrit. Acest preot i-a învăţat frica lui Dumnezeu după predania Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi, le-a arătat cum trebuie să trăiască soţii cu soţiile lor, le-a spus despre rugăciune şi post, despre milostenie şi alte fapte bune. Ea a ascultat cu mare atenţie şi râvnă cuvântul cel dumnezeiesc, învăţătura şi poveţele şi ceea ce a fost sădit în ea precum într-un pământ bun a crescut şi s-a înmulţit; ea nu numai că a ascultat învăţătura, dar s-a şi hotărât să pună în practică. Şi astfel, după ce preotul i-a învăţat şi le-a dat binecuvântarea sa, au plecat la socrul ei, Vasile, căci părinţii soţului ei încă mai trăiau. Socrul ei era un om bogat şi cunoscut la curtea ţarului, iar soacra sa era şi ea dintr-o familie bună şi învăţată. Aveau doar un fiu şi două fiice, multe sate şi robi precum şi multe alte proprietăţi.
Când au văzut că nora lor este din familie nobilă, pricepută la multe lucruri bune şi delicată, s-au bucurat, L-au slăvit pe Dumnezeu şi au dat în mâinile ei conducerea gospodăriei. Ea era cu toată smerenia foarte ascultătoare şi supusă lor, nu ieşea niciodată din cuvântul lor, nici nu-i contrazicea vreodată, ci îi respecta foarte mult şi îndeplinea fără cârtire toate câte îi spuneau să facă, aşa încât socrii ei se minunau şi o respectau mult şi ei pentru aceasta. Atunci când rudele sau altcineva o încercau cu diferite întrebări şi discuţii, ea dădea la fiecare întrebare un răspuns potrivit şi plin de înţeles, astfel încât toţi se minunau de bunul său simţ şi slăveau pe Dumnezeu.
Încă din tinereţe fericita Iuliana fusese obişnuită să se roage îndelung lui Dumnezeu în fiecare seară şi să facă o sută sau mai bine de metanii şi abia apoi să se culce. De asemenea, în fiecare dimineaţă când se trezea, se ruga mult Domnului şi îl învăţa şi pe soţul ei să facă la fel, căci, după cum spune marele Apostol Pavel: Ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul? (I Cor. 7, 16) şi către soţ la fel zicând. Şi iarăşi: Dacă însă te vei însura, n-ai greşit (I Cor. 7, 28) şi Cel ce îşi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face (I Cor. 7, 38).
Fericita Iuliana era mâhnită că nu ajunsese încă la chipul cel mai înalt al vieţii feciorelnice, dar a auzit pe acelaşi apostol care zice: Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare (I Cor. 7, 27), femeia este legată prin lege şi nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; ea se va mântui prin naşterea de prunci, dacă s-a ţinut stăruitor de tot ce este lucru bun (cf. I Cor. 7, 39; I Tim. 2, 15; 5, 10). Şi iarăşi se spune în altă parte: „Viaţa omenească este împărţită în două stări: cea călugărească şi cea normală (obişnuită); celor din starea obişnuită le este îngăduit să se căsătorească şi să mănânce carne, dar în rest trebuie să împlinească celelalte porunci ale lui Hristos exact ca monahii”. „Se poate să trăieşti în lume cu soţ şi tot să fii plăcut lui Dumnezeu”. „Nu tot cel ce se tunde în monahism se mântuieşte, ci cel care împlineşte cele ale călugărului” şi, „dacă cineva trăieşte în lume cu o soţie şi împlineşte legea, este mai bun decât un călugăr care nu a împlinit toată legea” şi „un mirean virtuos este o minune în lume” .
A cugetat îndelung la toate acestea. Ea se silea după lege să împlinească toate poruncile Domnului Iisus Hristos. Nu lăsa nici măcar o seară să treacă fără rugăciuni îndelungate, aşa încât îi mai rămânea puţină vreme pentru somn, dar totuşi dimineaţa se trezea devreme şi se ruga mult lui Dumnezeu.
Atunci când soţul ei era plecat în slujba Ţarului pentru un an sau doi sau câteodată chiar trei , ea nu mai dormea noaptea, ci spunea rugăciuni îndelungate către Dumnezeu. Sfeşnicul ei nu se stingea toată noaptea, căci lucra cu mâinile din greu la roata de tors şi la brodat. După ce vindea ce lucrase, dădea cele obţinute săracilor sau pentru construirea bisericilor, căci se pricepea la broderii. Făcea multă milostenie, dar păstra totul în taină faţă de socrii săi. Singura care ştia era o tânără slujnică prin care trimitea milosteniile celor nevoiaşi. Făcea aceasta în fiecare noapte fără ca cineva să ştie. După cum spune Sfântul Evanghelist Matei şi Însuşi Hristos Domnul cu sfintele Sale buze: deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta…, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 2-4).
În timpul zilei cu osârdie se îngrijea de gospodărie şi avea grijă de văduve şi orfani ca o adevărată mamă a lor. Îi spăla cu propriile sale mâini, îi îmbrăca, îi hrănea şi le dădea de băut. În ea se împlinea cuvântul înţeleptului Solomon: Cine poate găsi o femeie virtuoasă? Preţul ei întrece mărgeanul. Într-însa se încrede inima soţului, iar câştigul nu-i va lipsi niciodată (Pilde 31, 10-11). Dacă cineva rămânea în urmă, nu se îngrijora, căci toţi din casa ei erau îmbrăcaţi şi hrăniţi, şi dădea fiecăruia de muncit pe măsura puterilor. Ura mândria şi semeţia şi nu îi chema niciodată pe slujitori cu porecle şi nici nu-i cerea nici unuia să-i aducă apă să se spele pe mâini sau să-i scoată încălţările, toate acestea făcându-le ea singură. Doar când nevoia o cerea, atunci când veneau musafiri, o serveau slujitorii ca un lucru ce se obişnuia atunci. Dar de îndată ce plecau musafirii, ea se schimba complet şi se ocăra neîncetat şi cu smerenie spunând: „Cine sunt eu, femeie netrebnică, ca să fiu servită de asemenea oameni, chipuri ale lui Dumnezeu?”. Şi slăvind pe Dumnezeu pentru acestea, întru toate era chip al virtuţii.
Dar unii slujitori erau nesăbuiţi, neascultători şi leneşi la slujba lor. Alţii se certau cu ea, dar ea răbda toate acestea cu smerenie. Toate le lua asupra sa şi se învinuia spunând: „Eu însămi păcătuiesc pururea înaintea lui Dumnezeu, iar El este răbdător cu mine, deci ce aş putea să le cer acestora care sunt oameni ca şi mine; deşi Dumnezeu ni i-a încredinţat nouă spre slujire, sufletele lor sporesc mai mult decât ale noastre”. Îşi amintea de cuvintele Mântuitorului: Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa tatălui Meu Care este în ceruri (Matei 18, 10). Nu învinovăţea niciodată pe slujitorii care o ocărau şi pentru aceasta era mustrată adesea de socrii şi soţul ei. Dar pe ea nu o mâhneau nici unele dintre acestea, ci stătea tare, neclintită precum un stâlp, punându-şi toată nădejdea în Dumnezeu şi în Preacurata Născătoare de Dumnezeu. Se ruga adesea marelui făcător de minuni Nicolae, de la care a primit mult ajutor, după cum ea însăşi a povestit. Într-o noapte, pe când soţul era plecat, s-a ridicat la rugăciune ca de obicei, iar diavolul, cel ce urăşte binele, laolaltă cu demonii săi au încercat să o împiedice şi prin înşelătorii au adus mare frică şi groază asupra ei. Fiind încă tânără şi fără experienţă, ea s-a înfricoşat, s-a aşezat în pat, s-a acoperit cu o pătură şi a adormit degrabă. A văzut o mulţime mare de demoni venind spre ea cu tot felul de arme, dorind să o omoare. Au început să o ameninţe zicând: „Dacă nu încetezi ceea ce faci, te vom omorî pe loc”. Atunci, fiind foarte înfricoşată, şi-a ridicat ochii spre Dumnezeu şi către Preacurata Maică şi l-a chemat în ajutor pe Sfântul Nicolae. Sfântul a apărut degrabă ţinând în mână o carte mare cu care a început să-i lovească pe demoni, alungându-i astfel pe toţi, iar aceştia au dispărut precum fumul. Apoi şi-a ridicat dreapta şi a binecuvântat-o zicând: „Fiica mea! Fii tare şi puternică şi nu te înfricoşa de ameninţările demonilor, căci Hristos mi-a poruncit să te apăr de demoni şi de oamenii cei răi”. Apoi s-a trezit imediat şi a văzut foarte limpede cum un bătrân cinstit a ieşit pe uşa camerei iute ca un fulger; s-a sculat şi a văzut că uşa era încuiată bine ca de obicei. Din acea clipă înainte ea s-a bucurat foarte ca şi cum a primit un semn, Îl slăvea pe Dumnezeu şi se minuna în sinea ei. Nu a spus altora despre aceasta, ci s-a dăruit cu şi mai multă râvnă faptelor bune.
În scurtă vreme după aceea, ca pedeapsă pentru păcatele noastre, mânia lui Dumnezeu a lovit pământul rus: a fost o mare foamete şi foarte mulţi au murit. În acea vreme, ea dădea multe milostenii, dar nu spunea nimănui despre acestea. Lua mâncare de la soacra sa pentru mesele de dimineaţă şi prânz şi le dădea săracilor. Încă din copilărie, ea nu mânca nimic înainte de prânz şi nimic după prânz până la masa de seară. Dar când soacra sa a văzut aceasta, i-a zis: „Dragă noră, ştii ce bucuroasă sunt când văd că ai început să mănânci atât de des, dar sunt uimită că ţi-ai schimbat obiceiul. Când era pâine din belşug, n-am putut să te fac să vii la mesele de dimineaţă şi prânz, iar acum, când e lipsă de mâncare în lume, iei şi masa de dimineaţă şi de prânz”. Nevrând să se dea de gol, ea i-a răspuns: „Înainte să încep să am copii, nu mi-era foame, dar când am început să dau naştere pruncilor, am slăbit şi mi-au scăzut puterile şi nu mă pot satura. Mi-e foame nu numai în timpul zilei, ci şi noaptea, dar mi-e ruşine să vă cer mâncare”. Soacra sa se bucura să audă aceasta şi îi trimitea multă mâncare să aibă nu numai ziua, ci şi noaptea. Nu era deloc lipsă de mâncare în casă deoarece fuseseră păstrate multe grâne din anii trecuţi. Ea primea mâncare de la soacra sa, dar nu mânca nimic din ea, ci o împărţea toată celor care aveau nevoie. Când murea vreun sărac, ea plătea pentru a fi spălat, aducea haine de înmormântare şi trimitea bani pentru a fi înmormântat. Când vedea pe cineva din satul ei că era înmormântat, fie că îl cunoştea sau nu, se ruga mult pentru sufletul aceluia.
La scurtă vreme după ce foametea s-a sfârşit, a izbucnit deodată o epidemie groaznică şi mulţi au murit din cauza acestei boli care se numea postrel . Din cauza acesteia, mulţi oameni nesăbuiţi se încuiau în casă şi nu primeau pe cei infectaţi şi nici măcar nu se atingeau de hainele lor. Pe de altă parte, fericita Iuliana, fără ştirea socrilor, spăla într-o baie, cu propriile sale mâini, pe mulţi dintre cei infectaţi, îi îngrijea şi se ruga Domnului pentru însănătoşirea lor. Când murea vreunul, ea plătea pregătirile de înmormântare, se îngrijea de slujbă şi îi spăla pe cei rămaşi orfani cu propriile-i mâini. Astfel a trăit mulţi ani cu socrii săi, nefiind niciodată neascultătoare sau morocănoasă, ci îi cinstea, precum o fiică cinsteşte pe părinţii săi. Când socrii ei, care intraseră în monahism, au murit la o vârsta foarte înaintată, i-a cinstit cu cântări de îngropăciune şi cu psalmi şi cu o înmormântare bineplăcută lui Dumnezeu. A împărţit multe milostenii întru pomenirea lor mănăstirilor, bisericilor şi săracilor. A plătit liturghii pentru ei în multe biserici şi a dat mese în casa sa pentru preoţi şi călugări, săraci, văduve şi orfani şi pentru toţi cei din nevoi. A dăruit mâncare din belşug tuturor celor care veneau, rugând pe toţi să se roage lui Dumnezeu pentru sufletele celor adormiţi şi a trimis milostenii celor ce erau prizonieri, până în a patruzecea zi. Soţul ei fiind departe, a dat multe din avuţiile lor ca milostenie, nu numai atunci, ci în fiecare an, întru pomenirea celor morţi, căci a auzit în Sfintele Scripturi că cele ce le facem aici, aduc mult bine şi mângâiere sufletelor celor adormiţi, şi iarăşi: Unge pe altul cu mir şi tu vei fi primul care vei simţi mireasma, temându-se de ceea ce spune Sfântul Vasile cel Mare: „Oricine stăpâneşte avuţia părinţilor şi nu dăruieşte nimic din ea lui Dumnezeu, adică milostenie, este hoţ şi tâlhar; căci nu a dobândit-o prin munca sa, ci prin sudoarea tatălui său”. Deci, temându-se de această poruncă, fericita Iuliana s-a silit să dea toate avuţiile rămase de la socrul său întru pomenirea lor. Ea însăşi a început, mai mult decât oricând, să se ostenească pentru virtute.
A trăit astfel mulţi ani cu soţul ei, în deplină virtute şi curăţie, după cuvântul lui Dumnezeu şi au avut zece fii şi trei fiice. Dintre aceştia, patru fii şi două fiice au murit de copii. Au crescut şase fii şi o fiică [doar cinci au trait mai mult decat mama lor: Teodosia (care a devenit calugarita), Calistrat, Gheorghe, Ivan si Dimitrie] şi L-au lăudat cu mulţumire pe Dumnezeu căci au auzit cuvintele Apostolului Pavel către Timotei: Soţia se va mântui prin naştere de fii (I Tim. 2, 15). Mulţumind lui Dumnezeu pentru copiii care muriseră, a zis cuvântul dreptului Iov: Domnul a dat, Domnul a luat (Iov 1, 21). Căci a auzit cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Copiilor binecuvântaţi binecuvântată le este odihna. Pentru ce au a răspunde de vreme ce n-au săvârşit nici un păcat. Căci sunt număraţi cu fiii lui Iov şi cu copiii ucişi de Irod; ei slăvesc pe Dumnezeu cu îngerii şi se roagă Domnului pentru părinţii lor”. Pentru aceasta ea nu s-a mâhnit pentru copiii care au murit şi se bucura de cei ce trăiesc.
Dar diavolul, care urăşte tot ce este bun, a încercat să o tulbure în toate chipurile posibile şi a stârnit certuri deşarte între copiii săi şi slujitori. Ea vorbea cu ei cu multă înţelepciune şi delicateţe şi îi împăca. Satana nu putea să-i facă ei nici un alt rău şi, fiindcă voia să o aducă la deznădejde şi să o despartă de Dumnezeu, l-a împins pe unul dintre robi să-l omoare pe fiul ei cel mare. Sau, mă gândesc, s-ar putea să fi fost voia lui Dumnezeu, căci, după cum spune proorocul David: Bine este mie că m-ai smerit, ca să învăţ îndreptările Tale (Ps. 118, 71), ca astfel fericita Iuliana să se îngrijească de sufletul ei mai mult decât până atunci. „Chiar aurul, se spune, nu este desăvârşit până nu este pus la încercare” şi: „Dacă vezi pe cineva mai tânăr decât tine că moare şi nu te schimbi, cum te vei mântui?” şi: „Dacă nu poţi învăţa din necazuri, cum poţi învăţa când ţi-e bine?”
Când a murit fiul său, fericita Iuliana a fost foarte mâhnită, nu atât pentru moartea sa, cât pentru sufletul lui, căci a avut o moarte năprasnică. Ea nu şi-a pierdut cumpătul, ci cu cuvinte de mângâiere şi-a îndemnat soţul să nu-şi piardă nădejdea în Dumnezeu şi l-au pomenit cu cântări de psalmi, au dat milostenii din belşug şi au dat sărindare pentru el. Dar apoi, puţin după aceea, un alt fiu a fost omorât fiind în slujba Ţarului. Deşi s-a mâhnit puţin, a făcut-o în sufletul său şi nu în trup, căci nu striga şi nici nu-şi smulgea părul fără cuviinţă, precum fac alte femei, ci ziua şi-a pomenit fiii cu milostenii, cu slujbe bisericeşti, hrănind săracii, iar noaptea, nedormind, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor fiilor săi adormiţi.
Apoi a început să-l roage pe soţul ei să o lase să plece la mănăstire, dar el nu vroia, iar ea i-a zis: „Dacă nu mă laşi, voi fugi de acasă şi tot voi scăpa”. Atunci soţul a rugat-o în numele lui Dumnezeu să nu-l părăsească, că de acum a îmbătrânit şi mai sunt şi copii mici. I-a citit din cărţile lui Cosma preotul şi ale altor Sfinţi Părinţi: „Veşmintele negre, zicea el, nu ne mântuiesc dacă nu trăim după rânduiala călugărească şi veşmintele albe nu ne vor pierde dacă vom face cele bineplăcute lui Dumnezeu. Cel care merge la mănăstire ca să scape de sărăcie şi pentru că nu vrea să aibă grijă de copiii săi, nici nu vrea să muncească şi nici nu caută dragostea Domnului, ci leneveşte doar, pe când copii săi orfani vor plânge şi se vor tângui tot mereu zicând: «De ce ne-au părăsit părinţii noştri care ne-au născut, şi ne-au lăsat într-aşa o sărăcie şi suferinţă?». Dacă avem poruncă să îi hrănim pe orfanii altora, cu atât mai mult nu trebuie să ne lăsăm proprii copii să moară de foame”.
Şi i-a citit mai multe sfinte scrieri. După ce le-a ascultat, ea a renunţat la dorinţa sa zicând: „Facă-se voia Domnului!”. Dar l-a implorat pe soţul său ca, dacă e să mai trăiască alături, măcar să nu mai aibă relaţii trupeşti.
Şi astfel şi-au făcut paturi separate în aceeaşi cameră. Pentru soţ a făcut acelaşi pat unde dormise şi până atunci, iar pentru sine, precum o pasăre ce a scăpat dintr-o prinsoare, a lepădat toate lucrurile lumeşti şi din tot sufletul şi-a pus nădejdea în Dumnezeu şi a început să postească şi să se înfrâneze peste fire. Vinerea nu mânca nimic, se închidea singură într-o cămăruţă separată din casă şi se dăruia cu totul rugăciunii către Dumnezeu. Lunea şi miercurea mânca o dată pe zi, mâncare negătită uscată. Sâmbăta şi Duminica punea masa în casa ei pentru preoţi, văduve, orfani şi pentru slujitorii ei, la care era mâncare din belşug. Ea însăşi îi servea şi de dragul lor bea şi ea un pahar mic de vin, nu pentru că voia vin, ci pentru că nu voia să-i mâhnească pe oaspeţi. Căci auzise porunca Mântuitorului, care zice: Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici pe vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei, la rândul lor, pe tine, şi să-ţi fie ca răsplată. Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească. Căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor (Luca 14, 12-14).
Sfinţii Părinţi, cunoscând slăbiciunea omului, şi fiind sub insuflarea Sfântului Duh, nu au interzis mâncarea şi băutura spre slava lui Dumnezeu, ci au zis: „Când faci un ospăţ şi îi inviţi pe fraţii tăi şi pe cei slăviţi, e bine şi aşa, şi frumos; dar mai ales invită-i pe fraţii tăi cei săraci, ca să nu fii lipsit de nici una din răsplătiri: adică aici vei fi slăvit de cei bogaţi şi, pentru milostenia către cei săraci, ţi se va dărui de Dumnezeu veşnica odihnă”. Fericita Iuliana, urmând acest cuvânt, cel mai mult se îngrijea de cei săraci. Dormea doar o oră, două, seara, pe o sobă fără aşternuturi. Aşeza pe ea lemne cu colţurile ascuţite înspre trupul ei, ca pernă folosea din aceleaşi lemne şi aşeza cheile de fier sub coastele sale. În acest chip îşi pedepsea ea trupul. Fiindcă nu vroia să se odihnească, ea doar se întindea până ce adormeau slujitorii, pentru ca apoi să se trezească şi să se roage Domnului toată noaptea până ce băteau clopotele de Utrenie. Apoi se ducea la biserică la Utrenie şi la Sfânta Liturghie. În timpul zilei se ocupa cu lucrul mâinilor şi cu chivernisirea gospodăriei într-un chip bineplăcut Domnului. Asigura slujitorilor toată mâncarea şi îmbrăcămintea necesară şi îi dădea fiecăruia de lucru după puterile lui.
Avea grijă de văduve şi orfani, îi ajuta pe cei în nevoi în tot felul şi era chipul tuturor virtuţilor. Şi, simplu zicând cu cuvintele dreptului Iov, era ochii celui orb, piciorul celui şchiop (Iov 29, 15), adăpost pentru cei fără adăpost, îmbrăcăminte pentru cei goi. Suspina dacă vedea pe cineva suferind şi nici un cerşetor nu pleca din casa ei cu mâna goală. Pe slujitori îi călăuzea ca pe copii. Ura mândria şi semeţia şi, ca o adevărată mamă, nu ca o stăpână, în loc să ameninţe, era bună cu slujitorii care o supărau, învăţându-i din dumnezeieştile Scripturi fără ameninţări sau bătăi.
Deşi nu citise cărţi, îi plăcea să asculte citiri din dumnezeieştile cărţi şi tot ce auzea asculta cu atenţie, tâlcuind toate pasajele mai grele precum un filosof sau un om învăţat. Mereu zicea cu lacrimi: „Cu ce fapte bune putem să ne rugăm Domnului pentru noi înşine şi cum putem alunga păcatele ce ne ameninţă? Cum putem pune stavilă patimilor şi cum putem urma în vremea noastră vieţile sfinţilor din vechime şi cum vom putea face milostiv pe Hristos, nemitarnicul Judecător, la cea de-a doua Sa venire?”.
După ce s-a îndepărtat cu trupul de soţul ei, nu şi-a mai spălat trupul în baie. Cu neputinţă este a descrie toate celelalte fapte bune ale sale şi a le pune în scris, căci nu ştiu ce bine nu a săvârşit. Nu jignea şi nu supăra pe nimeni şi se ferea de tot răul. Ce cuvinte potrivite s-ar putea găsi pentru a lăuda toate aceste osteneli? Cine ar putea spune toate cele dobândite de ea? Cine ar putea descrie întristările sale? Cine ar putea număra milosteniile sale? Unde sunt cei care spun că nu te poţi mântui trăind în lume? Dumnezeiescul Efrem zice: „Cum poţi zice că nu ne putem mântui în mijlocul lumii? Dacă vrei, îţi voi spune în puţine cuvinte: nu locul este cel care ne mântuieşte, ci o inimă şi o voinţă întoarse către Dumnezeu. Adam, în rai fiind şi în mare pace, s-a pierdut, pe când Lot în mijlocul sodomiţilor, ca şi cum ar fi fost pe valurile mării, a fost mântuit. Saul, în palatul său fiind, şi-a pierdut şi viaţa aceasta şi pe cealaltă, pe când Iov, stând în cenuşă în mijlocul grelelor necazuri, a primit cununa drepţilor”. Aşadar, cel care spune că nu te poţi mântui în mijlocul oamenilor nu ştie nimic şi are o părere foarte proastă despre dumnezeieştile sinoade care sunt adunate adesea . Aceste porunci ea le-a împlinit. Fericita Iuliana a trăit cu soţul ei, a avut copii şi slujitori, dar a fost bineplăcută lui Dumnezeu şi Dumnezeu a numărat-o cu sfinţii din vechime, precum vom arăta mai târziu. Dar să ne întoarcem la cele de care vorbeam înainte.
Fericita Iuliana a mai trăit alături de soţul ei încă 10 ani după separarea lor şi când acesta a murit s-a lepădat şi mai mult de cele lumeşti, zicând cu proorocul David: Bine este mie că m-ai smerit, ca să învăţ îndreptările Tale (Ps. 118, 71) şi porunca Domnului mi-a deschis urechile. „Nu mă voi împotrivi şi nici nu voi cârti”, zicea ea. I-a mângâiat pe copii zicând: „Nu vă mâhniţi prea mult, copiii mei, căci moartea tatălui vostru este o lecţie şi o învăţătură pentru noi păcătoşii, aşa încât văzând-o să ştim că şi pe noi ne aşteaptă acelaşi lucru. Pocăiţi-vă mereu, dobândiţi toate virtuţile şi, mai ales, daţi milostenie cât de mult puteţi şi iubiţi-vă sincer unul pe altul”. I-a învăţat pe copii multe din dumnezeieştile Scripturi şi şi-a îngropat soţul cu psalmi şi cântări. Săracilor le-a împărţit pomeni din belşug şi a dat şi la multe mănăstiri şi biserici sărindare pentru sufletul soţului, căci ea nu se îngrijea de împărţirea averilor stricăcioase, ci mai degrabă de dobândirea dreptăţii.
În fiecare noapte nu mai dormea, ci se ruga lui Dumnezeu pentru soţul ei ca să i se dăruiască iertarea păcatelor, căci auzise cuvântul care zice: „O soţie bună îşi mântuieşte bărbatul chiar şi după moartea acestuia”. Ea urma pe evlavioasa împărăteasă Teodora şi alte sfinte femei care s-au rugat pentru soţii lor după moartea acestora.
De atunci înainte a adăugat postiri peste postiri, rugăciuni peste rugăciuni, lacrimi peste lacrimi şi dădea milostenie nemăsurată, aşa încât câteodată nu mai avea în casă decât o monedă. Atunci se împrumuta ca să dea obişnuita milostenie la cei nevoiaşi. Mergea în fiecare zi la biserică să se roage. Când venea iarna împrumuta bani de la copiii ei pentru a-şi face haine de iarnă, dar le dădea săracilor, iar ea rămânea toată iarna fără haine călduroase. Ghetele le purta direct pe piciorul gol (…) chinuindu-şi astfel trupul. Mulţi cunoscuţi îi ziceau: „De ce îţi chinui trupul în halul acesta la vârsta ta?”, iar ea le răspundea: „Nu ştiţi că trupul ucide sufletul? Aşa că îmi voi omorî trupul, astfel încât să-mi mântuiesc sufletul la ziua Domnului nostru Iisus Hristos” . Iar altora le zicea: Pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi (Rom. 8, 18). Sau: „Cu cât se strică mai mult trupul meu aici, cu atât mai puţin vor avea viermii de mâncat în viaţa viitoare. Ce folos să-ţi îngraşi trupul dacă-ţi distrugi sufletul?”.
Într-o iarnă a fost atât de frig, încât pământul se crăpase din pricina gerului şi pentru o vreme ea nu s-a mai dus la biserică ci se ruga acasă. Într-o zi, foarte de dimineaţă, când preotul a intrat în biserica Dreptului Lazăr din sat, a auzit venind dinspre icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu o voce care zicea: „Du-te şi întreab-o pe milostiva văduvă Iuliana de ce nu vine la biserică să se roage. Rugăciunea ei de acasă este bineplăcută lui Dumnezeu, dar nu atât de mult ca rugăciunea din biserică. Dar trebuie să o cinsteşti căci are mai puţin de şaizeci de ani şi Duhul Sfânt sălăşluieşte întru ea”.
Preotul a alergat apoi cu mare spaimă la fericita Iuliana, a căzut la picioarele ei cerând iertare şi i-a povestit despre vedenia sa. Ea a ascultat cu multă reţinere cele spuse, deoarece nu erau spuse în taină, ci de faţă cu multă lume şi apoi i-a zis: „Vă înşelaţi! Nu cumva e vorba de sfinţia voastră? Cine sunt eu, o păcătoasă înaintea Domnului, ca să fiu vrednică de o astfel de întâmplare?”. Apoi i-a rugat stăruitor pe preot şi pe cei ce auziseră acestea să nu le spună nimănui, nici înainte, nici după moartea ei. Atât de mare era smerenia sa, încât nici după moarte nu vroia să fie lăudată de oameni. Imediat după aceasta a mers la biserică şi a cerut să se facă o rugăciune, iar ea s-a rugat mult cu lacrimi şi a sărutat icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Dintr-o dată, chiar în acel moment, o mireasmă minunată s-a răspândit în biserică şi în tot satul, încât toţi se minunau şi Îl slăveau pe Dumnezeu. Astfel cuvântul preaînţeleptului Pavel către Timotei: Pe văduve cinsteşte-le (I Tim. 5, 3) s-a împlinit, căci însăşi Maica Domnului, cea mai curată dintre toate făpturile, a dat mărturie despre această văduvă şi a poruncit ca ea să fie cinstită. Din acea zi fericita Iuliana a început să meargă în fiecare zi la biserică să se roage.
Se obişnuise să-şi spună rugăciunile într-o cameră separată ce fusese păstrată pentru primirea călătorilor. În acea cameră se afla o icoană a Mântuitorului, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi a marelui sfânt Nicolae, făcătorul de minuni.
Într-o seară a venit în această cameră pentru a se ruga după cum îi era obiceiul şi dintr-o dată camera s-a umplut cu aşa o mulţime de demoni, încât de-abia dacă mai aveau loc pe uşă. Se întindeau spre ea cu tot felul de arme vrând să o omoare. Dar ea, punându-şi toată nădejdea în puterea lui Hristos, nu s-a temut, ci şi-a ridicat ochii către Dumnezeu şi s-a rugat cu lacrimi zicând: „Dumnezeule Atotputernice, nu lăsa pradă fiarelor un suflet ce se mărturiseşte Ţie şi nu uita de tot un suflet ticălos, ci trimite pe Sfântul Nicolae să mă ajute pe mine, sluga Ta”.
În acea clipă Sfântul Nicolae a apărut ţinând un băţ mare în mâna sa şi a izgonit duhurile necurate până au dispărut precum fumul. Dar pe unul l-a prins şi l-a chinuit, iar apoi a binecuvântat-o pe sfântă cu crucea şi dintr-o dată s-a făcut nevăzut. Demonul suspina zicând: „Nu a fost zi în care să nu-i fi făcut necazuri Iulianei. Am adus dezbinare între copiii şi slujitorii ei, dar nu am îndrăznit să mă apropii niciodată de ea din pricina milosteniei, smereniei şi rugăciunii ei. Ea avea pururea o metanie în mână şi zicea rugăciunea lui Iisus. Când mânca sau bea, zicea mereu rugăciunea lui Iisus, iar când se aşeza pe pat buzele şi pântecele ei se mişcau întru lauda lui Dumnezeu. De multe ori am văzut-o dormind, dar mâna tot se mişca pe metanie”. Apoi demonul a fugit strigând: „Iuliana, multe necazuri am avut azi din pricina ta, dar îţi voi face rău la bătrâneţe – o mare foamete – şi nu vei mai hrăni pe alţii, ci tu însăţi vei muri de foame”. Ea a făcut semnul sfintei cruci şi demonul a dispărut. Fericita Iuliana a venit la noi foarte înspăimântată şi schimbată la chip. Vedeam că este tulburată şi am întrebat-o de ce, dar atunci nu ne-a zis nimic, ci numai mult mai târziu ne-a povestit în taină, poruncindu-ne să nu zicem nimănui.
A trăit astfel zece ani ca văduvă, arătând mare bunătate tuturor şi a dat multe din avuţiile sale ca milostenie. A păstrat numai ce era absolut necesar pentru nevoile casei, chivernisind hrana numai pentru un an, iar ceea ce era în plus împărţind celor nevoiaşi. Ea a trăit până în vremea domniei lui Boris [1598-1605]. În acele vremuri a venit o mare foamete [foametea ce a lovit Rusia in 1601-1603. Se estimeaza ca au murit peste 500.000 de oameni din pricina foametei. A avut loc o rascoala care e cunoscuta ca "rascoala foametei Godunov"] peste tot pământul Rusiei, încât mulţi dintre oameni ajungeau să mănânce carne stricată sau chiar carne de om şi mulţimi de oameni au pierit de foame. În casa fericitei Iuliana erau o mare lipsă de mâncare şi de cele necesare, căci grâul pe care-l semănase nici măcar nu ieşise din pământ, iar vitele şi caii ei muriseră. S-a rugat de copiii şi slujitorii ei să nu se atingă de nimic din cele ce aparţineau altora sau erau furate. Iar ea, având câteva vite, haine şi vase le-a vândut pe toate ca să cumpere mâncare, i-a hrănit pe slujitori şi a dat şi milostenie din belşug celor care cereau, căci în sărăcia ei ea nu a renunţat la obişnuita milostenie şi nici măcar un singur cerşetor nu pleca de la casa ei cu mâna goală. Când a ajuns la sărăcie lucie, încât nu mai avea nici măcar un bob de grâu în toată casa, ea nu s-a îngrijorat, ci şi-a pus toată nădejdea în Dumnezeu.
În acea vreme s-a mutat într-un alt sat, Vocinevo, din regiunea Nijni-Novgorod, unde cea mai apropiată biserică era la două verste depărtare. Slăbită din cauza vârstei şi a sărăciei, nu mai mergea la biserică, ci se ruga Domnului acasă, dar era foarte îndurerată din această cauză. Dar aducându-şi aminte de Sfântul Corneliu , care nu a fost vătămat fiindcă se ruga acasă, de Iov care stătea pe grămada de gunoi şi L-a văzut pe Dumnezeu, de cei trei tineri din cuptor, de Daniel din groapă, de Iona din chit, de Ieremia care se ruga lui Dumnezeu din groapă, din aceste pilde fericita Iuliana a căpătat mângâiere. Dar, când lipsa din casa ei a devenit mult mai mare, i-a adunat pe toţi slujitorii şi le-a zis: „Vedeţi şi voi că mai e puţin şi foametea ne va doborî; dacă vreunul dintre voi vrea să rabde cu mine, foarte bine, dar dacă cineva nu vrea, poate pleca liber, ca să nu moară de foame pentru mine”. Cei mai ataşaţi au făgăduit să rabde cu ea, dar alţii au plecat. Le-a dat drumul să plece binecuvântându-i şi rugându-se pentru ei, fără să arate nici cea mai mică urmă de mânie. Apoi le-a spus celor rămaşi să adune o plantă numită talpa-gâştii şi coaja unui anume fel de plop; din acestea le-a spus să facă pâini din care ea, copiii şi slujitorii s-au hrănit. Prin rugăciunile ei, pâinea era dulce şi nimeni din casa ei nu s-a îmbolnăvit din cauza foamei.
Cu această pâine ea hrănea săracii şi nu lăsa pe nici un cerşetor să plece din casa ei fără să-l hrănească, căci în acea vreme erau nenumăraţi cerşetori. Vecinii îi întrebau: „De ce vă duceţi la casa Iulianei, căci ea însăşi moare de foame?”, dar cerşetorii le spuneau că au mers prin multe sate unde au primit pâine bună, dar nicăieri n-au mâncat o pâine atât de dulce ca a acestei văduve – căci mulţi nu ştiau cine era ea. Vecinii ei, care oricum aveau destulă pâine, au trimis la casa ei să ceară nişte pâine, pe care după ce au gustat-o au mărturisit şi ei că este foarte dulce. Uimiţi fiind, ziceau între ei: „Slujitorii ei sunt foarte pricepuţi la coacerea pâinii”, căci nu înţeleseseră că pâinea ei era dulce datorită rugăciunii. Ar fi putut să-L roage pe Dumnezeu să nu-i lase casa să sărăcească, dar nu s-a opus voii lui Dumnezeu, ci a îndurat cu răbdare şi mulţumire, căci ştia că prin răbdare aflăm Împărăţia cerurilor. A răbdat astfel în sărăcie vreme de doi ani fără să se mâhnească sau să se tulbure; nici nu s-a văitat, nici a păcătuit cu cuvântul şi nici n-a luat numele Domnului în deşert. Dar nici nu a cedat sărăciei, ci era mai veselă decât în anii din urmă.
Când i s-a apropiat sfârşitul, s-a îmbolnăvit pe 26 decembrie şi a fost bolnavă timp de şase zile. Dar ce fel de boală era? În timpul zilei stătea întinsă în pat rugându-se neîncetat, dar noaptea se ruga lui Dumnezeu stând în picioare fără ajutorul nimănui. Slujnicele râdeau de ea şi ziceau: „Nu e bolnavă cu adevărat: ziua stă întinsă, iar noaptea se roagă în picioare”. Dar ea le explica: „De ce râdeţi de mine? Nu ştiţi că Dumnezeu cere rugăciune chiar şi de la cel bolnav?”, zicându-le şi multe altele din dumnezeieştile Scripturi.
În dimineaţa celei de-a doua zi din ianuarie, l-a chemat pe duhovnicul său, preotul Atanasie, şi s-a împărtăşit cu de viaţă dătătoarele Taine, cu Trupul şi Sângele lui Hristos Dumnezeul nostru, iar apoi s-a ridicat puţin în pat. Şi-a chemat copii, slujitorii şi pe toţi cei ce trăiau în sat şi i-a învăţat despre dragoste, rugăciune, milostenie şi alte fapte de virtute. Apoi a adăugat: „Încă din tinereţe am tânjit totdeauna după marele cin îngeresc , dar nu am fost potrivită din cauza păcatelor şi a puţinătăţii mele, căci, fiind o biată păcătoasă, nu am fost vrednică. Dar, fiindcă aşa a voit Dumnezeu, slavă dreptei Sale judecăţi”. A rugat să se pregătească o cădelniţă în care să se pună tămâie; i-a sărutat pe toţi cei de faţă dăruindu-le pace şi iertare, s-a întins, şi-a făcut semnul sfintei cruci de trei ori, şi-a înfăşurat metaniile pe mână şi a spus ultimele cuvinte: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” şi „În mâinile Tale încredinţez duhul meu. Amin” . Apoi şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, pe care L-a iubit din tinereţe. În acea clipă toţi au văzut pe capul ei o coroană de aur şi o lumină albă. După ce a fost spălată, a fost pusă într-o cameră separată, iar în acea noapte au putut fi văzute acolo lumânări arzând şi toată casa era plină de bună mireasmă.
În acea noapte, s-a arătat uneia dintre slujnice şi a cerut să fie mutată în ţinutul Murom şi să fie pusă în biserica Dreptului Lazăr – prietenul Domnului, lângă soţul ei. Şi după ce a fost pus trupul ei sfânt şi mult pătimitor într-un sicriu de stejar şi dus în ţinutul Murom, acolo am îngropat-o pe 10 ianuarie 1604, lângă biserica Dreptului Lazăr , în satul Lazarevo, unde s-a ostenit şi a suferit.
Astfel a trăit fericita Iuliana. Acestea au fost sfintele sale lucrări şi fapte. Nu am spus nimănui despre viaţa ei până ce a murit fiul ei Gheorghe, şi, cum săpam groapa lui, am dat peste moaştele sfintei pline de mir bine mirositor. Pentru aceasta am simţit nevoia să scriu viaţa sfintei, căci mi-era teamă că moartea mă va lua şi viaţa sfintei va fi lăsată pradă uitării. Am scris doar pe scurt câteva lucruri din multe, aşa încât lucrarea mea este scurtă atât pentru scriitori cât şi pentru cititori.
Iar voi, fraţi şi părinţi, să nu mă osândiţi că am scris, căci sunt neştiutor şi nevrednic şi să nu credeţi că acestea sunt neadevărate fiindcă eu [cel care am scris] sunt rudă cu mama. Căci ochiul atoatevăzător, Hristos Domnul Dumnezeul nostru, ştie că nu mint. Să nu-mi fie mie să necinstesc cinstea acestei doamne, mamei mele, scriind ceva născocit de mine.
***
„În anii ce au urmat , copiii şi rudele milostivei Iuliana au ridicat deasupra mormântului ei o biserică de iarnă închinată Sfântului Arhanghel Mihail. Pe data de 8 august 1614, Gheorghe, fiul fericitei, a murit. Şi începând să pregătească un loc de îngropăciune pentru el în cripta familiei Ossorghin, au găsit sicriul fericitei Iuliana nestricat, deşi nu ştiau cine se află în el. Pe 10 august, după slujba înmormântării lui Gheorghe, când cei care luaseră parte la slujbă au mers la casa adormitului, femeile curioase ale satului au deschis sicriul şi au văzut că era plin de mir bine mirositor. Când invitaţii au plecat de la masa de parastas, femeile le-au povestit ce au văzut la familia Ossorghin. Copiii milostivei Iuliana au alergat la sicriu şi au văzut că femeile au spus adevărul. Au luat cu adâncă evlavie un vas de mir şi l-au dus la Catedrala din Murom poate ca o mărturie a cuvintelor lor. În timpul zilei, acest mir era ca sucul de sfeclă, dar noaptea se îngroşa şi devenea precum uleiul ce izvorăşte din unele flori purpurii. Întru uimirea lor, nu au îndrăznit să cerceteze întregul trup al dreptei Iuliana: au văzut doar că mâinile şi picioarele ei erau nestricate; nu i-au văzut capul deoarece o grindă ce susţinea coşul bisericii era aşezată deasupra capacului sicriului. În acea noapte, mulţi au auzit bătând un clopot în biserica dreptului Lazăr şi au alergat la biserică crezând că cineva trage clopotul de incendiu; dar nu era nicăieri vreun foc de stins. Cei care au sosit au băgat de seamă că sicriul răspândea o mireasmă dulce. Vestea despre această întâmplare s-a răspândit repede în ţinuturile înconjurătoare şi mulţi veneau la sicriul sfintei ungându-se cu mir şi primind tămăduirea feluritelor dureri.
Când mirul a fost împărţit aproape tot, bolnavii au început să ia pământ de sub sicriul milostivei Iuliana, atingându-se cu el, şi, după măsura credinţei lor, primeau uşurare în neputinţele lor. Astfel, Ieremia Cervev, un locuitor al Muromului, a mers cu soţia sa şi cu doi copii bolnavi la sicriul milostivei Iuliana. Fiul şi fiica sa aveau o boală datorită căreia, de mai mult de doi ani, le curgea sânge din mâini şi din picioare, şi nu puteau nici măcar să-şi ridice mâinile până la gură. După ce au făcut un o rugăciune şi un parastas la sicriul sfintei şi i-au atins pe copiii lor cu pământ de la mormânt, Ieremia şi soţia sa s-au întors acasă. Copiii au dormit o zi şi o noapte întreagă, iar când s-au trezit, puteau să-şi facă semnul crucii singuri. După o săptămână erau complet sănătoşi.
***
Un ţăran din satul Makarova suferea de o cumplită durere de dinţi şi de mai multă vreme nu mai putea să mănânce, să bea sau să muncească. La sfatul soţiei, a mers singur la sicriul milostivei Iuliana într-o după-amiază, s-a rugat fericitei, a atins puţin pământ de dinţii săi şi s-a întors acasă sănătos.
***
Într-o noapte, în satul Lazarevo a izbucnit un foc şi au ars patru case cu acoperişuri de plumb. Bătea un vânt nemaipomenit de tare şi focul se apropia din ce în ce mai mult de biserică. Preotul a alergat la biserică, a luat repede cu amândouă mâinile pământ de sub sicriul Sfintei Iuliana şi l-a aruncat în foc. Atunci vântul şi-a schimbat direcţia, focul a scăzut încet-încet şi până la urmă s-a stins.
***
Un ţăran din satul Koledino, pe nume Clement, avea puroi la un picior şi îi pricinuia multă durere. Acest bolnav, auzind de minunile săvârşite de fericita Iuliana, i-a rugat pe prietenii săi să-l ducă la sicriul ei; acolo a făcut o rugăciune, a atins cu pământ de la mormântul sfintei locul care puroia şi grabnic a primit tămăduire.
***
Maria, o slujitoare a boierului Matei Cerkasov, ce trăia într-o margine a Muromului, orbise. Când prietenii şi familia ei au adus-o la racla Sfintei Iuliana şi au făcut o rugăciune şi un parastas pentru sfânta, a simţit cum vederea îi revenea. Pe drumul de întoarcere în Murom a putut chiar să culeagă ciuperci şi zmeură.
***
Un băiat de zece ani a paralizat şi şi-a pierdut vederea. A fost dus la biserica Arhanghelului Mihail, unde s-a făcut o rugăciune către dreapta Iuliana şi copilul dintr-o dată a putut vedea o lumânare arzând; după puţin timp şi-a recăpătat sănătatea în întregime.
***
Agatha, soţia lui Teodor, un preot ce slujea în biserica Arhanghelului Mihail, avea o durere atât de necruţătoare la o mână, încât nici nu o putea mişca. Milostiva Iuliana a apărut nefericitei femei şi i-a zis: „Mergi la biserica Arhanghelului Mihail şi sărută icoana Iulianei!”. Apoi sfânta i-a arătat locul unde femeia bolnavă ascunsese două monede şi i-a poruncit să le dea preotului să le atingă de icoană. Femeia suferindă a făcut tot ce i se spusese: a săvârşit un o rugăciune şi un parastas, a băut aghiazmă, a atins pământ de mâna ei şi s-a tămăduit.
***
Iosif Kovkov, un curtean din Moscova, era atât de grav bolnav, încât toţi credeau că în curând va muri. Dar i-a venit gândul de a trimite pe servitorul său, Anicius, la racla dreptei Iuliana. Acesta a săvârşit o rugăciune pentru sănătatea stăpânului său bolnav şi a luat cu el aghiazmă şi pământ. După ce Kovkov s-a stropit cu apa şi s-a atins cu pământul adus, şi-a recăpătat sănătatea imediat. Cel vindecat a călătorit apoi pe jos până în satul Lazarevo pentru a-i mulţumi milostivei Iuliana.
Slavă Dumnezeului nostru, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
***
Familia avea moaşte separat de cele distruse de foc. În timpul revoluţiei, după ce a obţinut binecuvântarea de la episcopul său, Mihail Mihailovici Ossorghin a părăsit proprietatea familiei cu o părticică din moaşte aşezată într-o icoană mică de metal ce se putea deschide şi pe care o purta la gât. A plecat din Rusia cu aceste moaşte şi ajungând în cele din urmă la Paris a pus moaştele într-o icoană. Această icoană cu moaşte se află în biserica închinată Sfintei Iuliana din Statele Unite ale Americii, în oraşul Santa Fe din New Mexico.
(Aceasta viata a fost scrisă de fiul Sfintei, Calistrat)
Pentru aceasta Îi mulţumesc acestui bun şi multmilostiv Dumnezeu, păcătos şi rău precum sunt şi nevrednic de a lăuda bunătatea Sa; Lui Îi aduc mărturisirea şi lauda mea, şi mă rog să-mi asculte rugăciunea în această zi când Îl chem şi să dăruiască cuvinte buzelor mele pentru a putea grăi despre o viaţă cuvioasă, plină de strălucire duhovnicească. Cuvine-se cu adevărat să-L binecuvântezi şi să chemi ajutorul Său; căci, aducându-mi aminte de mama mea, acea sfântă şi plină de virtute doamnă, de faptele ei cele sfinte, milosteniile, postirile, metaniile, privegherile cele de toată noaptea, lacrimile neîncetate, rugăciunile şi toate celelalte virtuţi ale sale, mi-e teamă să nu le dau uitării şi tăcerii. Căci cuget la acea slugă care a fost pedepsită fiindcă, în loc să înmulţească talantul Stăpânului său, l-a îngropat în pământ. Apoi mi-e teamă şi că cineva, auzindu-mă, ar putea crede că încerc să înşel doar fiindcă e mama mea şi că ceea ce am scris nu este adevărat.
Dar Domnul Dumnezeul nostru Cel viu, Care cunoaşte toate lucrurile chiar mai înainte de facerea lor, ştie că nu mint, căci grăiesc adevărul după cum l-am văzut cu proprii mei ochi şi l-am simţit cu propriile mele mâini. Şi să nu îmi fie mie a minţi despre sfinţi. Dacă unii aud ceea ce am scris şi sunt surprinşi de graiul împodobit şi nu vor să creadă, fie ca Domnul să aibă milă de ei, căci ei se gândesc numai la slăbiciunea omenească şi toate cele spuse despre oameni şi le închipuie rele. Dacă unii vor cu adevărat să verifice cinstita şi evlavioasa viaţă a sfintei mele mame Iuliana, să-i întrebe pe cei ce au slujit-o şi pe vecinii dimprejur despre ce fel de viaţă curată a dus din tinereţe, căci sunt mulţi care o ştiu şi şi-o amintesc pe fericita Iuliana pe când trăia şi cunosc lucrările şi faptele sale de virtute. Căci, dacă locurile unde a trăit fericita Iuliana ar avea gură, nu ar înceta să vorbească despre lucrările şi faptele sale de virtute; căci ea cu adevărat a urmat viaţa şi virtuţile sfinţilor ce mai înainte au fost bineplăcuţi lui Dumnezeu. Cum aş putea vorbi despre cele ce sunt mai presus de puterile mele? Căci sunt păcătos şi netrebnic. Dar cred că acel suflet curat şi milostiv mă va povăţui şi mă va învăţa ce cuvânt să alcătuiesc despre ea, pe mine, care sunt fiul ei după trup, dar în duh sunt robul ei sau vreo stârpitură nefolositoare. Înţelegeţi aceasta deci toţi ce sunteţi martorii acestei vieţi ziditoare, dacă graiul meu e îndeajuns de puternic.
Cade-se mai întâi să spun câteva cuvinte despre cine erau părinţii săi, unde şi cum au trăit şi cum au murit. Toate acestea nouă ne sunt cunoscute în amănunt. Nouă, despre care n-aş putea spune că suntem copiii săi, ci robii săi, căci nevrednic sunt a mă numi fiu al unei asemenea sfinte femei de vreme ce nu i-am urmat virtutea. Dar vă voi spune o minunată istorie despre ceea ce s-a întâmplat în familia noastră. În zilele evlaviosului ţar şi mare prinţ Ivan Vasilievici [Ivan al IV-lea, cel Groaznic (1533-1584)] a toată Rusia trăia la curtea sa regală un om evlavios şi milostiv pe nume Iustin Nediurev, ce avea rangul de econom. Avea o soţie care era, la fel ca şi el, de Dumnezeu şi de săraci iubitoare, pe nume Ştefanida, fiica lui Grigorie Lukin din ţinutul oraşului Murom. Ei au trăit plini de evlavie şi de virtute, având mulţi fii şi fiice, multe bogăţii şi mulţi robi. Lor li s-a născut şi fericita Iuliana. Pe când avea şase ani, mama sa a părăsit această viaţă, iar Iuliana a fost dusă în ţinutul oraşului Murom de către bunica sa, mama mamei, o văduvă pe nume Anastasia Lukina, soţia lui Grigorie Lukin, fiica lui Nichifor Dubenschi. Aceasta a crescut-o în evlavie şi virtute timp de şase ani. Când fericita Iuliana avea doisprezece ani, bunica sa a părăsit şi ea această viaţă şi i-a cerut fiicei sale, Natalia Arapova, soţia lui Putin Arapov, să o ia pe nepoata Iuliana în casa sa şi să o crească cum trebuie şi în evlavie, căci mătuşa sa avea opt fiice şi un fiu.
Încă de când era foarte tânără, fericita Iuliana L-a iubit pe Dumnezeu şi pe Preacurata Sa Maică. Era plină de respect şi supusă mătuşii şi verişorilor săi şi iubea smerenia şi tăcerea în toată vremea. Se dăruia rugăciunii şi postului şi pentru aceasta era adesea dojenită de mătuşa sa şi batjocorită de verişorii ei, fiindcă îşi chinuia trupul său fiind atât de tânără. În fiecare zi îi spuneau: „O, fată nesăbuită, de ce îţi omori trupul când tu eşti atât de tânără şi de ce vrei să-ţi distrugi frumuseţea cea feciorelnică?”. Astfel ei încercau adesea să o facă să mănânce şi să bea dimineaţa. Ea nu ceda niciodată, ci primea toate cu mulţumire şi pleca în tăcere. Era supusă tuturor, căci din copilărie avusese o fire delicată, tăcută, liniştită şi smerită şi se lipsea de distracţii şi orice fel de jocuri. Dacă era silită de copiii de vârsta sa să joace diverse jocuri deşarte şi să cânte, precum adesea se întâmpla, ea nu se alătura niciodată lor, ci se prefăcea că nu ştie să se joace, şi astfel îşi ascundea virtutea. În schimb se ocupa cu torsul şi broderia. Şi sfeşnicul ei nu se stingea nici noaptea (Pilde 31, 18). Făcea haine pentru orfanii, văduvele şi neputincioşii din sat şi se îngrijea de cei în nevoi şi de cei bolnavi, aşa încât toţi erau uimiţi de înţelepciunea şi evlavia sa. Şi frica lui Dumnezeu s-a sălăşluit într-însa. În acel sat cea mai apropiată biserică era cam la două verste depărtare, aşa încât, cât a fost mică, nu a avut ocazia să meargă la biserică pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu sau să audă un preot învăţând despre mântuire. Astfel încât numai bunul ei simţ i-a fost învăţător spre virtute, căci, precum spune Sfântul Antonie cel Mare: „Cei ce au o minte sănătoasă nu au nevoie de Scripturi”. Fericita Iuliana a urmat acest cuvânt: fără să studieze cărţi şi fără învăţător, încă de mică, ea a împlinit toate poruncile şi, precum o nestemată de mare preţ, a strălucit în mijlocul cenuşii crescând în evlavie şi dorind să audă cuvântul lui Dumnezeu. Dar, cât a fost mică, n-a avut această ocazie şi era batjocorită de cei neştiutori pentru faptele sale cele bune. Totuşi, întunericul vicleniei nu poate vătăma în nici un fel frumuseţea soarelui, căci ea era ca o casă zidită pe stâncă. Râurile au trecut peste ea, vânturile au bătut-o, dar n-au putut să o clatine. Precum Apostolul spune: Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? (Rom. 8, 35) Iar dumnezeiescul David zice: Cei ce se încred în Domnul sunt ca Muntele Sionului. Nu se va clătina în veac şi Nu va lăsa Domnul toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, ca să nu-şi întindă drepţii întru fărădelegi mâinile lor (Ps. 124).
Când fericita Iuliana a împlinit şaisprezece ani, a fost dată în căsătorie lui Gheorghe Ossorghin, un nobil bogat ce trăia în judeţul Murom [în regiunea Vladimir] şi au fost cununaţi de preotul Patapie ce slujea în biserica Dreptului Lazăr, prietenul lui Dumnezeu, din satul soţului ei, Lazarevo. Mai târziu, fiind plin de virtuţi, acest preot a intrat în mănăstirea „Schimbarea la Faţă” aflată în de Dumnezeu păzitul oraş Murom, unde a luat numele călugăresc de Pimen şi apoi a ajuns arhimandrit. Acest preot i-a învăţat frica lui Dumnezeu după predania Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi, le-a arătat cum trebuie să trăiască soţii cu soţiile lor, le-a spus despre rugăciune şi post, despre milostenie şi alte fapte bune. Ea a ascultat cu mare atenţie şi râvnă cuvântul cel dumnezeiesc, învăţătura şi poveţele şi ceea ce a fost sădit în ea precum într-un pământ bun a crescut şi s-a înmulţit; ea nu numai că a ascultat învăţătura, dar s-a şi hotărât să pună în practică. Şi astfel, după ce preotul i-a învăţat şi le-a dat binecuvântarea sa, au plecat la socrul ei, Vasile, căci părinţii soţului ei încă mai trăiau. Socrul ei era un om bogat şi cunoscut la curtea ţarului, iar soacra sa era şi ea dintr-o familie bună şi învăţată. Aveau doar un fiu şi două fiice, multe sate şi robi precum şi multe alte proprietăţi.
Când au văzut că nora lor este din familie nobilă, pricepută la multe lucruri bune şi delicată, s-au bucurat, L-au slăvit pe Dumnezeu şi au dat în mâinile ei conducerea gospodăriei. Ea era cu toată smerenia foarte ascultătoare şi supusă lor, nu ieşea niciodată din cuvântul lor, nici nu-i contrazicea vreodată, ci îi respecta foarte mult şi îndeplinea fără cârtire toate câte îi spuneau să facă, aşa încât socrii ei se minunau şi o respectau mult şi ei pentru aceasta. Atunci când rudele sau altcineva o încercau cu diferite întrebări şi discuţii, ea dădea la fiecare întrebare un răspuns potrivit şi plin de înţeles, astfel încât toţi se minunau de bunul său simţ şi slăveau pe Dumnezeu.
Încă din tinereţe fericita Iuliana fusese obişnuită să se roage îndelung lui Dumnezeu în fiecare seară şi să facă o sută sau mai bine de metanii şi abia apoi să se culce. De asemenea, în fiecare dimineaţă când se trezea, se ruga mult Domnului şi îl învăţa şi pe soţul ei să facă la fel, căci, după cum spune marele Apostol Pavel: Ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul? (I Cor. 7, 16) şi către soţ la fel zicând. Şi iarăşi: Dacă însă te vei însura, n-ai greşit (I Cor. 7, 28) şi Cel ce îşi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face (I Cor. 7, 38).
Fericita Iuliana era mâhnită că nu ajunsese încă la chipul cel mai înalt al vieţii feciorelnice, dar a auzit pe acelaşi apostol care zice: Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare (I Cor. 7, 27), femeia este legată prin lege şi nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; ea se va mântui prin naşterea de prunci, dacă s-a ţinut stăruitor de tot ce este lucru bun (cf. I Cor. 7, 39; I Tim. 2, 15; 5, 10). Şi iarăşi se spune în altă parte: „Viaţa omenească este împărţită în două stări: cea călugărească şi cea normală (obişnuită); celor din starea obişnuită le este îngăduit să se căsătorească şi să mănânce carne, dar în rest trebuie să împlinească celelalte porunci ale lui Hristos exact ca monahii”. „Se poate să trăieşti în lume cu soţ şi tot să fii plăcut lui Dumnezeu”. „Nu tot cel ce se tunde în monahism se mântuieşte, ci cel care împlineşte cele ale călugărului” şi, „dacă cineva trăieşte în lume cu o soţie şi împlineşte legea, este mai bun decât un călugăr care nu a împlinit toată legea” şi „un mirean virtuos este o minune în lume” .
A cugetat îndelung la toate acestea. Ea se silea după lege să împlinească toate poruncile Domnului Iisus Hristos. Nu lăsa nici măcar o seară să treacă fără rugăciuni îndelungate, aşa încât îi mai rămânea puţină vreme pentru somn, dar totuşi dimineaţa se trezea devreme şi se ruga mult lui Dumnezeu.
Atunci când soţul ei era plecat în slujba Ţarului pentru un an sau doi sau câteodată chiar trei , ea nu mai dormea noaptea, ci spunea rugăciuni îndelungate către Dumnezeu. Sfeşnicul ei nu se stingea toată noaptea, căci lucra cu mâinile din greu la roata de tors şi la brodat. După ce vindea ce lucrase, dădea cele obţinute săracilor sau pentru construirea bisericilor, căci se pricepea la broderii. Făcea multă milostenie, dar păstra totul în taină faţă de socrii săi. Singura care ştia era o tânără slujnică prin care trimitea milosteniile celor nevoiaşi. Făcea aceasta în fiecare noapte fără ca cineva să ştie. După cum spune Sfântul Evanghelist Matei şi Însuşi Hristos Domnul cu sfintele Sale buze: deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta…, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 2-4).
În timpul zilei cu osârdie se îngrijea de gospodărie şi avea grijă de văduve şi orfani ca o adevărată mamă a lor. Îi spăla cu propriile sale mâini, îi îmbrăca, îi hrănea şi le dădea de băut. În ea se împlinea cuvântul înţeleptului Solomon: Cine poate găsi o femeie virtuoasă? Preţul ei întrece mărgeanul. Într-însa se încrede inima soţului, iar câştigul nu-i va lipsi niciodată (Pilde 31, 10-11). Dacă cineva rămânea în urmă, nu se îngrijora, căci toţi din casa ei erau îmbrăcaţi şi hrăniţi, şi dădea fiecăruia de muncit pe măsura puterilor. Ura mândria şi semeţia şi nu îi chema niciodată pe slujitori cu porecle şi nici nu-i cerea nici unuia să-i aducă apă să se spele pe mâini sau să-i scoată încălţările, toate acestea făcându-le ea singură. Doar când nevoia o cerea, atunci când veneau musafiri, o serveau slujitorii ca un lucru ce se obişnuia atunci. Dar de îndată ce plecau musafirii, ea se schimba complet şi se ocăra neîncetat şi cu smerenie spunând: „Cine sunt eu, femeie netrebnică, ca să fiu servită de asemenea oameni, chipuri ale lui Dumnezeu?”. Şi slăvind pe Dumnezeu pentru acestea, întru toate era chip al virtuţii.
Dar unii slujitori erau nesăbuiţi, neascultători şi leneşi la slujba lor. Alţii se certau cu ea, dar ea răbda toate acestea cu smerenie. Toate le lua asupra sa şi se învinuia spunând: „Eu însămi păcătuiesc pururea înaintea lui Dumnezeu, iar El este răbdător cu mine, deci ce aş putea să le cer acestora care sunt oameni ca şi mine; deşi Dumnezeu ni i-a încredinţat nouă spre slujire, sufletele lor sporesc mai mult decât ale noastre”. Îşi amintea de cuvintele Mântuitorului: Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa tatălui Meu Care este în ceruri (Matei 18, 10). Nu învinovăţea niciodată pe slujitorii care o ocărau şi pentru aceasta era mustrată adesea de socrii şi soţul ei. Dar pe ea nu o mâhneau nici unele dintre acestea, ci stătea tare, neclintită precum un stâlp, punându-şi toată nădejdea în Dumnezeu şi în Preacurata Născătoare de Dumnezeu. Se ruga adesea marelui făcător de minuni Nicolae, de la care a primit mult ajutor, după cum ea însăşi a povestit. Într-o noapte, pe când soţul era plecat, s-a ridicat la rugăciune ca de obicei, iar diavolul, cel ce urăşte binele, laolaltă cu demonii săi au încercat să o împiedice şi prin înşelătorii au adus mare frică şi groază asupra ei. Fiind încă tânără şi fără experienţă, ea s-a înfricoşat, s-a aşezat în pat, s-a acoperit cu o pătură şi a adormit degrabă. A văzut o mulţime mare de demoni venind spre ea cu tot felul de arme, dorind să o omoare. Au început să o ameninţe zicând: „Dacă nu încetezi ceea ce faci, te vom omorî pe loc”. Atunci, fiind foarte înfricoşată, şi-a ridicat ochii spre Dumnezeu şi către Preacurata Maică şi l-a chemat în ajutor pe Sfântul Nicolae. Sfântul a apărut degrabă ţinând în mână o carte mare cu care a început să-i lovească pe demoni, alungându-i astfel pe toţi, iar aceştia au dispărut precum fumul. Apoi şi-a ridicat dreapta şi a binecuvântat-o zicând: „Fiica mea! Fii tare şi puternică şi nu te înfricoşa de ameninţările demonilor, căci Hristos mi-a poruncit să te apăr de demoni şi de oamenii cei răi”. Apoi s-a trezit imediat şi a văzut foarte limpede cum un bătrân cinstit a ieşit pe uşa camerei iute ca un fulger; s-a sculat şi a văzut că uşa era încuiată bine ca de obicei. Din acea clipă înainte ea s-a bucurat foarte ca şi cum a primit un semn, Îl slăvea pe Dumnezeu şi se minuna în sinea ei. Nu a spus altora despre aceasta, ci s-a dăruit cu şi mai multă râvnă faptelor bune.
În scurtă vreme după aceea, ca pedeapsă pentru păcatele noastre, mânia lui Dumnezeu a lovit pământul rus: a fost o mare foamete şi foarte mulţi au murit. În acea vreme, ea dădea multe milostenii, dar nu spunea nimănui despre acestea. Lua mâncare de la soacra sa pentru mesele de dimineaţă şi prânz şi le dădea săracilor. Încă din copilărie, ea nu mânca nimic înainte de prânz şi nimic după prânz până la masa de seară. Dar când soacra sa a văzut aceasta, i-a zis: „Dragă noră, ştii ce bucuroasă sunt când văd că ai început să mănânci atât de des, dar sunt uimită că ţi-ai schimbat obiceiul. Când era pâine din belşug, n-am putut să te fac să vii la mesele de dimineaţă şi prânz, iar acum, când e lipsă de mâncare în lume, iei şi masa de dimineaţă şi de prânz”. Nevrând să se dea de gol, ea i-a răspuns: „Înainte să încep să am copii, nu mi-era foame, dar când am început să dau naştere pruncilor, am slăbit şi mi-au scăzut puterile şi nu mă pot satura. Mi-e foame nu numai în timpul zilei, ci şi noaptea, dar mi-e ruşine să vă cer mâncare”. Soacra sa se bucura să audă aceasta şi îi trimitea multă mâncare să aibă nu numai ziua, ci şi noaptea. Nu era deloc lipsă de mâncare în casă deoarece fuseseră păstrate multe grâne din anii trecuţi. Ea primea mâncare de la soacra sa, dar nu mânca nimic din ea, ci o împărţea toată celor care aveau nevoie. Când murea vreun sărac, ea plătea pentru a fi spălat, aducea haine de înmormântare şi trimitea bani pentru a fi înmormântat. Când vedea pe cineva din satul ei că era înmormântat, fie că îl cunoştea sau nu, se ruga mult pentru sufletul aceluia.
La scurtă vreme după ce foametea s-a sfârşit, a izbucnit deodată o epidemie groaznică şi mulţi au murit din cauza acestei boli care se numea postrel . Din cauza acesteia, mulţi oameni nesăbuiţi se încuiau în casă şi nu primeau pe cei infectaţi şi nici măcar nu se atingeau de hainele lor. Pe de altă parte, fericita Iuliana, fără ştirea socrilor, spăla într-o baie, cu propriile sale mâini, pe mulţi dintre cei infectaţi, îi îngrijea şi se ruga Domnului pentru însănătoşirea lor. Când murea vreunul, ea plătea pregătirile de înmormântare, se îngrijea de slujbă şi îi spăla pe cei rămaşi orfani cu propriile-i mâini. Astfel a trăit mulţi ani cu socrii săi, nefiind niciodată neascultătoare sau morocănoasă, ci îi cinstea, precum o fiică cinsteşte pe părinţii săi. Când socrii ei, care intraseră în monahism, au murit la o vârsta foarte înaintată, i-a cinstit cu cântări de îngropăciune şi cu psalmi şi cu o înmormântare bineplăcută lui Dumnezeu. A împărţit multe milostenii întru pomenirea lor mănăstirilor, bisericilor şi săracilor. A plătit liturghii pentru ei în multe biserici şi a dat mese în casa sa pentru preoţi şi călugări, săraci, văduve şi orfani şi pentru toţi cei din nevoi. A dăruit mâncare din belşug tuturor celor care veneau, rugând pe toţi să se roage lui Dumnezeu pentru sufletele celor adormiţi şi a trimis milostenii celor ce erau prizonieri, până în a patruzecea zi. Soţul ei fiind departe, a dat multe din avuţiile lor ca milostenie, nu numai atunci, ci în fiecare an, întru pomenirea celor morţi, căci a auzit în Sfintele Scripturi că cele ce le facem aici, aduc mult bine şi mângâiere sufletelor celor adormiţi, şi iarăşi: Unge pe altul cu mir şi tu vei fi primul care vei simţi mireasma, temându-se de ceea ce spune Sfântul Vasile cel Mare: „Oricine stăpâneşte avuţia părinţilor şi nu dăruieşte nimic din ea lui Dumnezeu, adică milostenie, este hoţ şi tâlhar; căci nu a dobândit-o prin munca sa, ci prin sudoarea tatălui său”. Deci, temându-se de această poruncă, fericita Iuliana s-a silit să dea toate avuţiile rămase de la socrul său întru pomenirea lor. Ea însăşi a început, mai mult decât oricând, să se ostenească pentru virtute.
A trăit astfel mulţi ani cu soţul ei, în deplină virtute şi curăţie, după cuvântul lui Dumnezeu şi au avut zece fii şi trei fiice. Dintre aceştia, patru fii şi două fiice au murit de copii. Au crescut şase fii şi o fiică [doar cinci au trait mai mult decat mama lor: Teodosia (care a devenit calugarita), Calistrat, Gheorghe, Ivan si Dimitrie] şi L-au lăudat cu mulţumire pe Dumnezeu căci au auzit cuvintele Apostolului Pavel către Timotei: Soţia se va mântui prin naştere de fii (I Tim. 2, 15). Mulţumind lui Dumnezeu pentru copiii care muriseră, a zis cuvântul dreptului Iov: Domnul a dat, Domnul a luat (Iov 1, 21). Căci a auzit cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Copiilor binecuvântaţi binecuvântată le este odihna. Pentru ce au a răspunde de vreme ce n-au săvârşit nici un păcat. Căci sunt număraţi cu fiii lui Iov şi cu copiii ucişi de Irod; ei slăvesc pe Dumnezeu cu îngerii şi se roagă Domnului pentru părinţii lor”. Pentru aceasta ea nu s-a mâhnit pentru copiii care au murit şi se bucura de cei ce trăiesc.
Dar diavolul, care urăşte tot ce este bun, a încercat să o tulbure în toate chipurile posibile şi a stârnit certuri deşarte între copiii săi şi slujitori. Ea vorbea cu ei cu multă înţelepciune şi delicateţe şi îi împăca. Satana nu putea să-i facă ei nici un alt rău şi, fiindcă voia să o aducă la deznădejde şi să o despartă de Dumnezeu, l-a împins pe unul dintre robi să-l omoare pe fiul ei cel mare. Sau, mă gândesc, s-ar putea să fi fost voia lui Dumnezeu, căci, după cum spune proorocul David: Bine este mie că m-ai smerit, ca să învăţ îndreptările Tale (Ps. 118, 71), ca astfel fericita Iuliana să se îngrijească de sufletul ei mai mult decât până atunci. „Chiar aurul, se spune, nu este desăvârşit până nu este pus la încercare” şi: „Dacă vezi pe cineva mai tânăr decât tine că moare şi nu te schimbi, cum te vei mântui?” şi: „Dacă nu poţi învăţa din necazuri, cum poţi învăţa când ţi-e bine?”
Când a murit fiul său, fericita Iuliana a fost foarte mâhnită, nu atât pentru moartea sa, cât pentru sufletul lui, căci a avut o moarte năprasnică. Ea nu şi-a pierdut cumpătul, ci cu cuvinte de mângâiere şi-a îndemnat soţul să nu-şi piardă nădejdea în Dumnezeu şi l-au pomenit cu cântări de psalmi, au dat milostenii din belşug şi au dat sărindare pentru el. Dar apoi, puţin după aceea, un alt fiu a fost omorât fiind în slujba Ţarului. Deşi s-a mâhnit puţin, a făcut-o în sufletul său şi nu în trup, căci nu striga şi nici nu-şi smulgea părul fără cuviinţă, precum fac alte femei, ci ziua şi-a pomenit fiii cu milostenii, cu slujbe bisericeşti, hrănind săracii, iar noaptea, nedormind, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor fiilor săi adormiţi.
Apoi a început să-l roage pe soţul ei să o lase să plece la mănăstire, dar el nu vroia, iar ea i-a zis: „Dacă nu mă laşi, voi fugi de acasă şi tot voi scăpa”. Atunci soţul a rugat-o în numele lui Dumnezeu să nu-l părăsească, că de acum a îmbătrânit şi mai sunt şi copii mici. I-a citit din cărţile lui Cosma preotul şi ale altor Sfinţi Părinţi: „Veşmintele negre, zicea el, nu ne mântuiesc dacă nu trăim după rânduiala călugărească şi veşmintele albe nu ne vor pierde dacă vom face cele bineplăcute lui Dumnezeu. Cel care merge la mănăstire ca să scape de sărăcie şi pentru că nu vrea să aibă grijă de copiii săi, nici nu vrea să muncească şi nici nu caută dragostea Domnului, ci leneveşte doar, pe când copii săi orfani vor plânge şi se vor tângui tot mereu zicând: «De ce ne-au părăsit părinţii noştri care ne-au născut, şi ne-au lăsat într-aşa o sărăcie şi suferinţă?». Dacă avem poruncă să îi hrănim pe orfanii altora, cu atât mai mult nu trebuie să ne lăsăm proprii copii să moară de foame”.
Şi i-a citit mai multe sfinte scrieri. După ce le-a ascultat, ea a renunţat la dorinţa sa zicând: „Facă-se voia Domnului!”. Dar l-a implorat pe soţul său ca, dacă e să mai trăiască alături, măcar să nu mai aibă relaţii trupeşti.
Şi astfel şi-au făcut paturi separate în aceeaşi cameră. Pentru soţ a făcut acelaşi pat unde dormise şi până atunci, iar pentru sine, precum o pasăre ce a scăpat dintr-o prinsoare, a lepădat toate lucrurile lumeşti şi din tot sufletul şi-a pus nădejdea în Dumnezeu şi a început să postească şi să se înfrâneze peste fire. Vinerea nu mânca nimic, se închidea singură într-o cămăruţă separată din casă şi se dăruia cu totul rugăciunii către Dumnezeu. Lunea şi miercurea mânca o dată pe zi, mâncare negătită uscată. Sâmbăta şi Duminica punea masa în casa ei pentru preoţi, văduve, orfani şi pentru slujitorii ei, la care era mâncare din belşug. Ea însăşi îi servea şi de dragul lor bea şi ea un pahar mic de vin, nu pentru că voia vin, ci pentru că nu voia să-i mâhnească pe oaspeţi. Căci auzise porunca Mântuitorului, care zice: Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici pe vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei, la rândul lor, pe tine, şi să-ţi fie ca răsplată. Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească. Căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor (Luca 14, 12-14).
Sfinţii Părinţi, cunoscând slăbiciunea omului, şi fiind sub insuflarea Sfântului Duh, nu au interzis mâncarea şi băutura spre slava lui Dumnezeu, ci au zis: „Când faci un ospăţ şi îi inviţi pe fraţii tăi şi pe cei slăviţi, e bine şi aşa, şi frumos; dar mai ales invită-i pe fraţii tăi cei săraci, ca să nu fii lipsit de nici una din răsplătiri: adică aici vei fi slăvit de cei bogaţi şi, pentru milostenia către cei săraci, ţi se va dărui de Dumnezeu veşnica odihnă”. Fericita Iuliana, urmând acest cuvânt, cel mai mult se îngrijea de cei săraci. Dormea doar o oră, două, seara, pe o sobă fără aşternuturi. Aşeza pe ea lemne cu colţurile ascuţite înspre trupul ei, ca pernă folosea din aceleaşi lemne şi aşeza cheile de fier sub coastele sale. În acest chip îşi pedepsea ea trupul. Fiindcă nu vroia să se odihnească, ea doar se întindea până ce adormeau slujitorii, pentru ca apoi să se trezească şi să se roage Domnului toată noaptea până ce băteau clopotele de Utrenie. Apoi se ducea la biserică la Utrenie şi la Sfânta Liturghie. În timpul zilei se ocupa cu lucrul mâinilor şi cu chivernisirea gospodăriei într-un chip bineplăcut Domnului. Asigura slujitorilor toată mâncarea şi îmbrăcămintea necesară şi îi dădea fiecăruia de lucru după puterile lui.
Avea grijă de văduve şi orfani, îi ajuta pe cei în nevoi în tot felul şi era chipul tuturor virtuţilor. Şi, simplu zicând cu cuvintele dreptului Iov, era ochii celui orb, piciorul celui şchiop (Iov 29, 15), adăpost pentru cei fără adăpost, îmbrăcăminte pentru cei goi. Suspina dacă vedea pe cineva suferind şi nici un cerşetor nu pleca din casa ei cu mâna goală. Pe slujitori îi călăuzea ca pe copii. Ura mândria şi semeţia şi, ca o adevărată mamă, nu ca o stăpână, în loc să ameninţe, era bună cu slujitorii care o supărau, învăţându-i din dumnezeieştile Scripturi fără ameninţări sau bătăi.
Deşi nu citise cărţi, îi plăcea să asculte citiri din dumnezeieştile cărţi şi tot ce auzea asculta cu atenţie, tâlcuind toate pasajele mai grele precum un filosof sau un om învăţat. Mereu zicea cu lacrimi: „Cu ce fapte bune putem să ne rugăm Domnului pentru noi înşine şi cum putem alunga păcatele ce ne ameninţă? Cum putem pune stavilă patimilor şi cum putem urma în vremea noastră vieţile sfinţilor din vechime şi cum vom putea face milostiv pe Hristos, nemitarnicul Judecător, la cea de-a doua Sa venire?”.
După ce s-a îndepărtat cu trupul de soţul ei, nu şi-a mai spălat trupul în baie. Cu neputinţă este a descrie toate celelalte fapte bune ale sale şi a le pune în scris, căci nu ştiu ce bine nu a săvârşit. Nu jignea şi nu supăra pe nimeni şi se ferea de tot răul. Ce cuvinte potrivite s-ar putea găsi pentru a lăuda toate aceste osteneli? Cine ar putea spune toate cele dobândite de ea? Cine ar putea descrie întristările sale? Cine ar putea număra milosteniile sale? Unde sunt cei care spun că nu te poţi mântui trăind în lume? Dumnezeiescul Efrem zice: „Cum poţi zice că nu ne putem mântui în mijlocul lumii? Dacă vrei, îţi voi spune în puţine cuvinte: nu locul este cel care ne mântuieşte, ci o inimă şi o voinţă întoarse către Dumnezeu. Adam, în rai fiind şi în mare pace, s-a pierdut, pe când Lot în mijlocul sodomiţilor, ca şi cum ar fi fost pe valurile mării, a fost mântuit. Saul, în palatul său fiind, şi-a pierdut şi viaţa aceasta şi pe cealaltă, pe când Iov, stând în cenuşă în mijlocul grelelor necazuri, a primit cununa drepţilor”. Aşadar, cel care spune că nu te poţi mântui în mijlocul oamenilor nu ştie nimic şi are o părere foarte proastă despre dumnezeieştile sinoade care sunt adunate adesea . Aceste porunci ea le-a împlinit. Fericita Iuliana a trăit cu soţul ei, a avut copii şi slujitori, dar a fost bineplăcută lui Dumnezeu şi Dumnezeu a numărat-o cu sfinţii din vechime, precum vom arăta mai târziu. Dar să ne întoarcem la cele de care vorbeam înainte.
Fericita Iuliana a mai trăit alături de soţul ei încă 10 ani după separarea lor şi când acesta a murit s-a lepădat şi mai mult de cele lumeşti, zicând cu proorocul David: Bine este mie că m-ai smerit, ca să învăţ îndreptările Tale (Ps. 118, 71) şi porunca Domnului mi-a deschis urechile. „Nu mă voi împotrivi şi nici nu voi cârti”, zicea ea. I-a mângâiat pe copii zicând: „Nu vă mâhniţi prea mult, copiii mei, căci moartea tatălui vostru este o lecţie şi o învăţătură pentru noi păcătoşii, aşa încât văzând-o să ştim că şi pe noi ne aşteaptă acelaşi lucru. Pocăiţi-vă mereu, dobândiţi toate virtuţile şi, mai ales, daţi milostenie cât de mult puteţi şi iubiţi-vă sincer unul pe altul”. I-a învăţat pe copii multe din dumnezeieştile Scripturi şi şi-a îngropat soţul cu psalmi şi cântări. Săracilor le-a împărţit pomeni din belşug şi a dat şi la multe mănăstiri şi biserici sărindare pentru sufletul soţului, căci ea nu se îngrijea de împărţirea averilor stricăcioase, ci mai degrabă de dobândirea dreptăţii.
În fiecare noapte nu mai dormea, ci se ruga lui Dumnezeu pentru soţul ei ca să i se dăruiască iertarea păcatelor, căci auzise cuvântul care zice: „O soţie bună îşi mântuieşte bărbatul chiar şi după moartea acestuia”. Ea urma pe evlavioasa împărăteasă Teodora şi alte sfinte femei care s-au rugat pentru soţii lor după moartea acestora.
De atunci înainte a adăugat postiri peste postiri, rugăciuni peste rugăciuni, lacrimi peste lacrimi şi dădea milostenie nemăsurată, aşa încât câteodată nu mai avea în casă decât o monedă. Atunci se împrumuta ca să dea obişnuita milostenie la cei nevoiaşi. Mergea în fiecare zi la biserică să se roage. Când venea iarna împrumuta bani de la copiii ei pentru a-şi face haine de iarnă, dar le dădea săracilor, iar ea rămânea toată iarna fără haine călduroase. Ghetele le purta direct pe piciorul gol (…) chinuindu-şi astfel trupul. Mulţi cunoscuţi îi ziceau: „De ce îţi chinui trupul în halul acesta la vârsta ta?”, iar ea le răspundea: „Nu ştiţi că trupul ucide sufletul? Aşa că îmi voi omorî trupul, astfel încât să-mi mântuiesc sufletul la ziua Domnului nostru Iisus Hristos” . Iar altora le zicea: Pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi (Rom. 8, 18). Sau: „Cu cât se strică mai mult trupul meu aici, cu atât mai puţin vor avea viermii de mâncat în viaţa viitoare. Ce folos să-ţi îngraşi trupul dacă-ţi distrugi sufletul?”.
Într-o iarnă a fost atât de frig, încât pământul se crăpase din pricina gerului şi pentru o vreme ea nu s-a mai dus la biserică ci se ruga acasă. Într-o zi, foarte de dimineaţă, când preotul a intrat în biserica Dreptului Lazăr din sat, a auzit venind dinspre icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu o voce care zicea: „Du-te şi întreab-o pe milostiva văduvă Iuliana de ce nu vine la biserică să se roage. Rugăciunea ei de acasă este bineplăcută lui Dumnezeu, dar nu atât de mult ca rugăciunea din biserică. Dar trebuie să o cinsteşti căci are mai puţin de şaizeci de ani şi Duhul Sfânt sălăşluieşte întru ea”.
Preotul a alergat apoi cu mare spaimă la fericita Iuliana, a căzut la picioarele ei cerând iertare şi i-a povestit despre vedenia sa. Ea a ascultat cu multă reţinere cele spuse, deoarece nu erau spuse în taină, ci de faţă cu multă lume şi apoi i-a zis: „Vă înşelaţi! Nu cumva e vorba de sfinţia voastră? Cine sunt eu, o păcătoasă înaintea Domnului, ca să fiu vrednică de o astfel de întâmplare?”. Apoi i-a rugat stăruitor pe preot şi pe cei ce auziseră acestea să nu le spună nimănui, nici înainte, nici după moartea ei. Atât de mare era smerenia sa, încât nici după moarte nu vroia să fie lăudată de oameni. Imediat după aceasta a mers la biserică şi a cerut să se facă o rugăciune, iar ea s-a rugat mult cu lacrimi şi a sărutat icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Dintr-o dată, chiar în acel moment, o mireasmă minunată s-a răspândit în biserică şi în tot satul, încât toţi se minunau şi Îl slăveau pe Dumnezeu. Astfel cuvântul preaînţeleptului Pavel către Timotei: Pe văduve cinsteşte-le (I Tim. 5, 3) s-a împlinit, căci însăşi Maica Domnului, cea mai curată dintre toate făpturile, a dat mărturie despre această văduvă şi a poruncit ca ea să fie cinstită. Din acea zi fericita Iuliana a început să meargă în fiecare zi la biserică să se roage.
Se obişnuise să-şi spună rugăciunile într-o cameră separată ce fusese păstrată pentru primirea călătorilor. În acea cameră se afla o icoană a Mântuitorului, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi a marelui sfânt Nicolae, făcătorul de minuni.
Într-o seară a venit în această cameră pentru a se ruga după cum îi era obiceiul şi dintr-o dată camera s-a umplut cu aşa o mulţime de demoni, încât de-abia dacă mai aveau loc pe uşă. Se întindeau spre ea cu tot felul de arme vrând să o omoare. Dar ea, punându-şi toată nădejdea în puterea lui Hristos, nu s-a temut, ci şi-a ridicat ochii către Dumnezeu şi s-a rugat cu lacrimi zicând: „Dumnezeule Atotputernice, nu lăsa pradă fiarelor un suflet ce se mărturiseşte Ţie şi nu uita de tot un suflet ticălos, ci trimite pe Sfântul Nicolae să mă ajute pe mine, sluga Ta”.
În acea clipă Sfântul Nicolae a apărut ţinând un băţ mare în mâna sa şi a izgonit duhurile necurate până au dispărut precum fumul. Dar pe unul l-a prins şi l-a chinuit, iar apoi a binecuvântat-o pe sfântă cu crucea şi dintr-o dată s-a făcut nevăzut. Demonul suspina zicând: „Nu a fost zi în care să nu-i fi făcut necazuri Iulianei. Am adus dezbinare între copiii şi slujitorii ei, dar nu am îndrăznit să mă apropii niciodată de ea din pricina milosteniei, smereniei şi rugăciunii ei. Ea avea pururea o metanie în mână şi zicea rugăciunea lui Iisus. Când mânca sau bea, zicea mereu rugăciunea lui Iisus, iar când se aşeza pe pat buzele şi pântecele ei se mişcau întru lauda lui Dumnezeu. De multe ori am văzut-o dormind, dar mâna tot se mişca pe metanie”. Apoi demonul a fugit strigând: „Iuliana, multe necazuri am avut azi din pricina ta, dar îţi voi face rău la bătrâneţe – o mare foamete – şi nu vei mai hrăni pe alţii, ci tu însăţi vei muri de foame”. Ea a făcut semnul sfintei cruci şi demonul a dispărut. Fericita Iuliana a venit la noi foarte înspăimântată şi schimbată la chip. Vedeam că este tulburată şi am întrebat-o de ce, dar atunci nu ne-a zis nimic, ci numai mult mai târziu ne-a povestit în taină, poruncindu-ne să nu zicem nimănui.
A trăit astfel zece ani ca văduvă, arătând mare bunătate tuturor şi a dat multe din avuţiile sale ca milostenie. A păstrat numai ce era absolut necesar pentru nevoile casei, chivernisind hrana numai pentru un an, iar ceea ce era în plus împărţind celor nevoiaşi. Ea a trăit până în vremea domniei lui Boris [1598-1605]. În acele vremuri a venit o mare foamete [foametea ce a lovit Rusia in 1601-1603. Se estimeaza ca au murit peste 500.000 de oameni din pricina foametei. A avut loc o rascoala care e cunoscuta ca "rascoala foametei Godunov"] peste tot pământul Rusiei, încât mulţi dintre oameni ajungeau să mănânce carne stricată sau chiar carne de om şi mulţimi de oameni au pierit de foame. În casa fericitei Iuliana erau o mare lipsă de mâncare şi de cele necesare, căci grâul pe care-l semănase nici măcar nu ieşise din pământ, iar vitele şi caii ei muriseră. S-a rugat de copiii şi slujitorii ei să nu se atingă de nimic din cele ce aparţineau altora sau erau furate. Iar ea, având câteva vite, haine şi vase le-a vândut pe toate ca să cumpere mâncare, i-a hrănit pe slujitori şi a dat şi milostenie din belşug celor care cereau, căci în sărăcia ei ea nu a renunţat la obişnuita milostenie şi nici măcar un singur cerşetor nu pleca de la casa ei cu mâna goală. Când a ajuns la sărăcie lucie, încât nu mai avea nici măcar un bob de grâu în toată casa, ea nu s-a îngrijorat, ci şi-a pus toată nădejdea în Dumnezeu.
În acea vreme s-a mutat într-un alt sat, Vocinevo, din regiunea Nijni-Novgorod, unde cea mai apropiată biserică era la două verste depărtare. Slăbită din cauza vârstei şi a sărăciei, nu mai mergea la biserică, ci se ruga Domnului acasă, dar era foarte îndurerată din această cauză. Dar aducându-şi aminte de Sfântul Corneliu , care nu a fost vătămat fiindcă se ruga acasă, de Iov care stătea pe grămada de gunoi şi L-a văzut pe Dumnezeu, de cei trei tineri din cuptor, de Daniel din groapă, de Iona din chit, de Ieremia care se ruga lui Dumnezeu din groapă, din aceste pilde fericita Iuliana a căpătat mângâiere. Dar, când lipsa din casa ei a devenit mult mai mare, i-a adunat pe toţi slujitorii şi le-a zis: „Vedeţi şi voi că mai e puţin şi foametea ne va doborî; dacă vreunul dintre voi vrea să rabde cu mine, foarte bine, dar dacă cineva nu vrea, poate pleca liber, ca să nu moară de foame pentru mine”. Cei mai ataşaţi au făgăduit să rabde cu ea, dar alţii au plecat. Le-a dat drumul să plece binecuvântându-i şi rugându-se pentru ei, fără să arate nici cea mai mică urmă de mânie. Apoi le-a spus celor rămaşi să adune o plantă numită talpa-gâştii şi coaja unui anume fel de plop; din acestea le-a spus să facă pâini din care ea, copiii şi slujitorii s-au hrănit. Prin rugăciunile ei, pâinea era dulce şi nimeni din casa ei nu s-a îmbolnăvit din cauza foamei.
Cu această pâine ea hrănea săracii şi nu lăsa pe nici un cerşetor să plece din casa ei fără să-l hrănească, căci în acea vreme erau nenumăraţi cerşetori. Vecinii îi întrebau: „De ce vă duceţi la casa Iulianei, căci ea însăşi moare de foame?”, dar cerşetorii le spuneau că au mers prin multe sate unde au primit pâine bună, dar nicăieri n-au mâncat o pâine atât de dulce ca a acestei văduve – căci mulţi nu ştiau cine era ea. Vecinii ei, care oricum aveau destulă pâine, au trimis la casa ei să ceară nişte pâine, pe care după ce au gustat-o au mărturisit şi ei că este foarte dulce. Uimiţi fiind, ziceau între ei: „Slujitorii ei sunt foarte pricepuţi la coacerea pâinii”, căci nu înţeleseseră că pâinea ei era dulce datorită rugăciunii. Ar fi putut să-L roage pe Dumnezeu să nu-i lase casa să sărăcească, dar nu s-a opus voii lui Dumnezeu, ci a îndurat cu răbdare şi mulţumire, căci ştia că prin răbdare aflăm Împărăţia cerurilor. A răbdat astfel în sărăcie vreme de doi ani fără să se mâhnească sau să se tulbure; nici nu s-a văitat, nici a păcătuit cu cuvântul şi nici n-a luat numele Domnului în deşert. Dar nici nu a cedat sărăciei, ci era mai veselă decât în anii din urmă.
Când i s-a apropiat sfârşitul, s-a îmbolnăvit pe 26 decembrie şi a fost bolnavă timp de şase zile. Dar ce fel de boală era? În timpul zilei stătea întinsă în pat rugându-se neîncetat, dar noaptea se ruga lui Dumnezeu stând în picioare fără ajutorul nimănui. Slujnicele râdeau de ea şi ziceau: „Nu e bolnavă cu adevărat: ziua stă întinsă, iar noaptea se roagă în picioare”. Dar ea le explica: „De ce râdeţi de mine? Nu ştiţi că Dumnezeu cere rugăciune chiar şi de la cel bolnav?”, zicându-le şi multe altele din dumnezeieştile Scripturi.
În dimineaţa celei de-a doua zi din ianuarie, l-a chemat pe duhovnicul său, preotul Atanasie, şi s-a împărtăşit cu de viaţă dătătoarele Taine, cu Trupul şi Sângele lui Hristos Dumnezeul nostru, iar apoi s-a ridicat puţin în pat. Şi-a chemat copii, slujitorii şi pe toţi cei ce trăiau în sat şi i-a învăţat despre dragoste, rugăciune, milostenie şi alte fapte de virtute. Apoi a adăugat: „Încă din tinereţe am tânjit totdeauna după marele cin îngeresc , dar nu am fost potrivită din cauza păcatelor şi a puţinătăţii mele, căci, fiind o biată păcătoasă, nu am fost vrednică. Dar, fiindcă aşa a voit Dumnezeu, slavă dreptei Sale judecăţi”. A rugat să se pregătească o cădelniţă în care să se pună tămâie; i-a sărutat pe toţi cei de faţă dăruindu-le pace şi iertare, s-a întins, şi-a făcut semnul sfintei cruci de trei ori, şi-a înfăşurat metaniile pe mână şi a spus ultimele cuvinte: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” şi „În mâinile Tale încredinţez duhul meu. Amin” . Apoi şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, pe care L-a iubit din tinereţe. În acea clipă toţi au văzut pe capul ei o coroană de aur şi o lumină albă. După ce a fost spălată, a fost pusă într-o cameră separată, iar în acea noapte au putut fi văzute acolo lumânări arzând şi toată casa era plină de bună mireasmă.
În acea noapte, s-a arătat uneia dintre slujnice şi a cerut să fie mutată în ţinutul Murom şi să fie pusă în biserica Dreptului Lazăr – prietenul Domnului, lângă soţul ei. Şi după ce a fost pus trupul ei sfânt şi mult pătimitor într-un sicriu de stejar şi dus în ţinutul Murom, acolo am îngropat-o pe 10 ianuarie 1604, lângă biserica Dreptului Lazăr , în satul Lazarevo, unde s-a ostenit şi a suferit.
Astfel a trăit fericita Iuliana. Acestea au fost sfintele sale lucrări şi fapte. Nu am spus nimănui despre viaţa ei până ce a murit fiul ei Gheorghe, şi, cum săpam groapa lui, am dat peste moaştele sfintei pline de mir bine mirositor. Pentru aceasta am simţit nevoia să scriu viaţa sfintei, căci mi-era teamă că moartea mă va lua şi viaţa sfintei va fi lăsată pradă uitării. Am scris doar pe scurt câteva lucruri din multe, aşa încât lucrarea mea este scurtă atât pentru scriitori cât şi pentru cititori.
Iar voi, fraţi şi părinţi, să nu mă osândiţi că am scris, căci sunt neştiutor şi nevrednic şi să nu credeţi că acestea sunt neadevărate fiindcă eu [cel care am scris] sunt rudă cu mama. Căci ochiul atoatevăzător, Hristos Domnul Dumnezeul nostru, ştie că nu mint. Să nu-mi fie mie să necinstesc cinstea acestei doamne, mamei mele, scriind ceva născocit de mine.
***
„În anii ce au urmat , copiii şi rudele milostivei Iuliana au ridicat deasupra mormântului ei o biserică de iarnă închinată Sfântului Arhanghel Mihail. Pe data de 8 august 1614, Gheorghe, fiul fericitei, a murit. Şi începând să pregătească un loc de îngropăciune pentru el în cripta familiei Ossorghin, au găsit sicriul fericitei Iuliana nestricat, deşi nu ştiau cine se află în el. Pe 10 august, după slujba înmormântării lui Gheorghe, când cei care luaseră parte la slujbă au mers la casa adormitului, femeile curioase ale satului au deschis sicriul şi au văzut că era plin de mir bine mirositor. Când invitaţii au plecat de la masa de parastas, femeile le-au povestit ce au văzut la familia Ossorghin. Copiii milostivei Iuliana au alergat la sicriu şi au văzut că femeile au spus adevărul. Au luat cu adâncă evlavie un vas de mir şi l-au dus la Catedrala din Murom poate ca o mărturie a cuvintelor lor. În timpul zilei, acest mir era ca sucul de sfeclă, dar noaptea se îngroşa şi devenea precum uleiul ce izvorăşte din unele flori purpurii. Întru uimirea lor, nu au îndrăznit să cerceteze întregul trup al dreptei Iuliana: au văzut doar că mâinile şi picioarele ei erau nestricate; nu i-au văzut capul deoarece o grindă ce susţinea coşul bisericii era aşezată deasupra capacului sicriului. În acea noapte, mulţi au auzit bătând un clopot în biserica dreptului Lazăr şi au alergat la biserică crezând că cineva trage clopotul de incendiu; dar nu era nicăieri vreun foc de stins. Cei care au sosit au băgat de seamă că sicriul răspândea o mireasmă dulce. Vestea despre această întâmplare s-a răspândit repede în ţinuturile înconjurătoare şi mulţi veneau la sicriul sfintei ungându-se cu mir şi primind tămăduirea feluritelor dureri.
Când mirul a fost împărţit aproape tot, bolnavii au început să ia pământ de sub sicriul milostivei Iuliana, atingându-se cu el, şi, după măsura credinţei lor, primeau uşurare în neputinţele lor. Astfel, Ieremia Cervev, un locuitor al Muromului, a mers cu soţia sa şi cu doi copii bolnavi la sicriul milostivei Iuliana. Fiul şi fiica sa aveau o boală datorită căreia, de mai mult de doi ani, le curgea sânge din mâini şi din picioare, şi nu puteau nici măcar să-şi ridice mâinile până la gură. După ce au făcut un o rugăciune şi un parastas la sicriul sfintei şi i-au atins pe copiii lor cu pământ de la mormânt, Ieremia şi soţia sa s-au întors acasă. Copiii au dormit o zi şi o noapte întreagă, iar când s-au trezit, puteau să-şi facă semnul crucii singuri. După o săptămână erau complet sănătoşi.
***
Un ţăran din satul Makarova suferea de o cumplită durere de dinţi şi de mai multă vreme nu mai putea să mănânce, să bea sau să muncească. La sfatul soţiei, a mers singur la sicriul milostivei Iuliana într-o după-amiază, s-a rugat fericitei, a atins puţin pământ de dinţii săi şi s-a întors acasă sănătos.
***
Într-o noapte, în satul Lazarevo a izbucnit un foc şi au ars patru case cu acoperişuri de plumb. Bătea un vânt nemaipomenit de tare şi focul se apropia din ce în ce mai mult de biserică. Preotul a alergat la biserică, a luat repede cu amândouă mâinile pământ de sub sicriul Sfintei Iuliana şi l-a aruncat în foc. Atunci vântul şi-a schimbat direcţia, focul a scăzut încet-încet şi până la urmă s-a stins.
***
Un ţăran din satul Koledino, pe nume Clement, avea puroi la un picior şi îi pricinuia multă durere. Acest bolnav, auzind de minunile săvârşite de fericita Iuliana, i-a rugat pe prietenii săi să-l ducă la sicriul ei; acolo a făcut o rugăciune, a atins cu pământ de la mormântul sfintei locul care puroia şi grabnic a primit tămăduire.
***
Maria, o slujitoare a boierului Matei Cerkasov, ce trăia într-o margine a Muromului, orbise. Când prietenii şi familia ei au adus-o la racla Sfintei Iuliana şi au făcut o rugăciune şi un parastas pentru sfânta, a simţit cum vederea îi revenea. Pe drumul de întoarcere în Murom a putut chiar să culeagă ciuperci şi zmeură.
***
Un băiat de zece ani a paralizat şi şi-a pierdut vederea. A fost dus la biserica Arhanghelului Mihail, unde s-a făcut o rugăciune către dreapta Iuliana şi copilul dintr-o dată a putut vedea o lumânare arzând; după puţin timp şi-a recăpătat sănătatea în întregime.
***
Agatha, soţia lui Teodor, un preot ce slujea în biserica Arhanghelului Mihail, avea o durere atât de necruţătoare la o mână, încât nici nu o putea mişca. Milostiva Iuliana a apărut nefericitei femei şi i-a zis: „Mergi la biserica Arhanghelului Mihail şi sărută icoana Iulianei!”. Apoi sfânta i-a arătat locul unde femeia bolnavă ascunsese două monede şi i-a poruncit să le dea preotului să le atingă de icoană. Femeia suferindă a făcut tot ce i se spusese: a săvârşit un o rugăciune şi un parastas, a băut aghiazmă, a atins pământ de mâna ei şi s-a tămăduit.
***
Iosif Kovkov, un curtean din Moscova, era atât de grav bolnav, încât toţi credeau că în curând va muri. Dar i-a venit gândul de a trimite pe servitorul său, Anicius, la racla dreptei Iuliana. Acesta a săvârşit o rugăciune pentru sănătatea stăpânului său bolnav şi a luat cu el aghiazmă şi pământ. După ce Kovkov s-a stropit cu apa şi s-a atins cu pământul adus, şi-a recăpătat sănătatea imediat. Cel vindecat a călătorit apoi pe jos până în satul Lazarevo pentru a-i mulţumi milostivei Iuliana.
Slavă Dumnezeului nostru, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
***
Familia avea moaşte separat de cele distruse de foc. În timpul revoluţiei, după ce a obţinut binecuvântarea de la episcopul său, Mihail Mihailovici Ossorghin a părăsit proprietatea familiei cu o părticică din moaşte aşezată într-o icoană mică de metal ce se putea deschide şi pe care o purta la gât. A plecat din Rusia cu aceste moaşte şi ajungând în cele din urmă la Paris a pus moaştele într-o icoană. Această icoană cu moaşte se află în biserica închinată Sfintei Iuliana din Statele Unite ale Americii, în oraşul Santa Fe din New Mexico.
(Aceasta viata a fost scrisă de fiul Sfintei, Calistrat)
• Pomenirea Sfintei Teodota
Teodota a fost mama Sfinţilor Cosma şi
Damian, doctorii fără de arginţi. Teodota a trăit o viaţă plăcută lui
Dumnezeu, întru care i-a crescut şi pe fiii ei.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Amona
Amona a fost un mare nevoitor din secolul
al cincilea. El a fost stareţul Mînăstirii Tabenisioţilor din Egiptul
de Sus. Sub povăţuirea sa se nevoiau în acea mînăstire trei mii de
monahi. El era înzestrat cu darurile facerii de minuni, dreptei
socotinţe şi străvederii. Cînd odată un monah i-a cerut cuvînt de folos,
el i-a spus:
În mînăstire să fii ca un osîndit din temniţă şi ca şi acela să te întrebi mereu, cu frică şi cu cutremur : „Oare cumva s-a apropiat ceasul sosirii Judecătorului?”.
Marturisirea credintei in timpul prigoanei, lupta lui pentru raspandirea credintei si intelepciunea ce a dovedit in osteneala pentru indreptarea ratacirilor ivite in vremea lui, l-au facut iubit si cinstit pretutindeni. Se spune ca, pe vremea cand imparatul Constantin nu se botezase inca, acesta imbolnavindu-se, vracii pagani l-au indemnat pe imparat sa se scalde in sange cald de prunci, ca sa scape de suferinta, dar imparatul nu s-a invoit la asemenea ticalosie. Si, chemand pe Sfantul Silvestru, acesta i-a spus: "Scaldatoarea de care ai trebuinta, imparate este cu totul alta. Se cuvine, deci, sa crezi fara sovaire in Hristos Dumnezeu, sa postesti, apoi sa capeti milostivirea lui Dumnezeu, lepadandu-te de pacatele ce ai savarsit. Deci, leapada acum haina imparateasca si timp de sase zile sa postesti, dupa aceasta, porunceste sa fie eliberati din temnita toti crestinii, iar, din avutiile tale, sa faci milostenie multa la saraci." Si, facandu-se acestea, imparatul a primit Sfantul Botez. Si cereau unii imparatului sa izgoneasca din cetate pe cei ce ramaneau la inchinarea idolilor, dar imparatul, ascultand de Sfantul Silvestru, a raspuns: "Domnul nostru nu voieste sa vina cineva la Dansul cu sila. Numai cel venit la El de buna voie este primit. Nu se cade sa prigonim pe nimeni, ci fiecare este liber sa creada dupa voia sa."
Neputand, din pricina varstei, sa ia parte, in anul 325, la Sinodul cel dintai de la Niceea, Sfantul Silvestru a trimis acolo soli si a primit intru totul hotararile Sinodului.
Deci, facandu-se multora mijlocitor de mantuire, la adanci batraneti, in anul 335, Sfantul s-a mutat catre Domnul si a fost ingropat in cimitirul Priscilei, la Roma.
Intru aceasta zi, minunea Sfantului Silvestru, la intrebarile despre evrei si pagani.
Iar, sosind ziua infruntarii paganilor cu crestinii, a stat imparatul pe scaunul sau, cu toata curtea, si a intrat inaintea imparatului si Sfantul Silvestru cu putini insotitori, avand cativa episcopi ce se intamplasera atunci acolo si au intrat si cei o suta douazeci de pagani. Si s-a inceput vorbirea, pe care si imparateasa Elena, dorind sa o asculte, a stat dupa perdea, iar imparatul si curtenii luau seama la cele ce se graiau de amandoua partile. Deci, intru inceput, paganii pe imparat l-au judecat, ca ar fi fost inselat de Silvestru, dupa aceea s-au pornit asupra lui Silvestru si, in sfarsit si impotriva Domnului Hristos graiau cuvinte de defaimare. Iar Arhiereul, ca un ostas ales, cu proorociile barbatilor celor de Dumnezeu-purtatori si ale sfintilor Prooroci, dovedea cele ce s-au spus despre venirea lui Mesia, si-i dovedea pe ei, pe elini, ca pe niste robi ai idolilor, iar pe evrei, ca pe cei ce au cazut din slava lui Dumnezeu. Si toti n-au putut sa-i stea lui impotriva. Iar imparatul si toata curtea au laudat pe Silvestru si pe el l-au socotit biruitor la intrebarile acelea, caci acum, paganii nu aveau ce sa zica impotriva lui Silvestru.
Atunci Zambri, rabinul a zis catre imparat: "Macar ca ne dovedeste pe noi Silvestru cu cuvintele sale, foarte mester fiind la vorbire, insa noi nu ne vom departa de legea noastra cea parinteasca, nici vom urma Omului pe care parintii nostri cu sfat de obste, la moarte l-au dat. Iar ca unul este Dumnezeu, Acela pe care noi Il cinstim si nu este altul, eu nu cu cuvantul, ca Silvestru, ci cu fapta sunt gata a arata, daca vei porunci, imparate, sa se aduca aici un bou mare si neimblanzit, si indata va sti stapanirea ta si toti cei ce stau de fata, ca nu este Dumnezeu, afara de Dumnezeul nostru." Iar un oarecare, din cei ce stau inaintea imparatului, a zis: "Am un bou ca acela in cireada mea, nu departe de la zidurile cetatii, pe care nimeni nu poate sa puna jugul, nici cu mana sa-l atinga." Si indata a trimis imparatul sa aduca boul acela.
Intru acea vreme, vorbind Sfantul Silvestru, a intrebat pe Zambri: "Pentru ce-ti trebuie boul? Si cand il vor aduce, ce poti sa-i faci lui?" Iar Zambri a zis: "Vreau sa arat puterea numelui Dumnezeului nostru, pe care, de-l voi sopti boului in ureche, indata va muri. Ca nu poate firea cea muritoare sa sufere numele lui Dumnezeu, nici nu poate sa fie viu acela, care va auzi acest nume. Iar parintii nostri, cand se aduceau boii la jertfa, numele acela in urechile boilor il graiau si, indata, cu mare raget, cadeau si, murind, se faceau gata pentru jertfa." Iar Silvestru i-a zis: "Daca numele acela, precum zici, ucide pe toti cei ce-l aud pe el, apoi cum tu l-ai invatat si n-ai murit?" Zambri a raspuns: "Nu se cade tie ca sa stii taina aceasta, de vreme ce vrajmas al nostru esti." Acestea zicandu-le Zambri, a grait imparatul: "Daca episcopului nu vrei sa-i descoperi taina aceea, apoi sa o spui noua, ca intr-adevar, lucru de indoire este, fara numai de va zice cineva ca, citindu-se scris numele acela, poate sa-l invete." Raspuns-a Zambri: "Nici pe piele, nici pe hartie, nici pe lemn, nici pe piatra, nici pe orice fel de materie nu poate sa fie scris numele acela, ca, indata, si scriitorii si acea materie pe care s-ar scrie, pier." "Atunci spune-ne cum tu insuti l-ai invatat? Caci, cu neputinta este a-l invata, daca nici nu se graieste, nici nu se scrie." Iar Zambri, a raspuns: "Eu, imparate, sapte zile am postit, apoi intr-o spalatoare noua de argint am turnat apa curata din izvor si m-am rugat si s-au scris cuvintele pe apa, cu un deget nevazut, care m-a invatat numele Dumnezeu."
Iar inteleptul Silvestru i-a zis: "Daca asa ai invatat numele acela, precum spoi, atunci de ce, cand il graiesti pe el cuiva in ureche, si tu insuti auzi numele acela, precum il aude si cel caruia il graiesti, cum se face ca tu insuti, auzindu-l pe el, nu mori?" Raspuns-a vrajitorul: "Ti-am spus tie ca nu se cade sa stii taina aceea, vrajmas al nostru fiind. Deci, ce nevoie este de cuvinte, cand numai cu fapta se cade sa aratam ceea ce se graieste si din doua sa-ti alegi una: sau tu, chemand Numele Nazarineanului tau, sa omori boul, ca si noi sa credem intr-insul, sau eu voi zice in urechea lui numele dumnezeului nostru si va muri boul acela si datori vei fi tu sa crezi in dumnezeul nostru." Aceasta auzind-o, toti cei ce stateau de fata au laudat judecata lui Zambri, iar crestinii se indoiau, insa Sfantul episcop ii intarea pe ei. Iar imparatul a zis lui Zambri: "Se cade ca tu, mai intai, sa-ti implinesti fagaduinta, ca tu ai fagaduit ca, numai cu un cuvant, sa omori boul." Iar vrajitorul a raspuns: "De-mi poruncesti mie ca sa fac aceasta, imparate, apoi vei vedea puterea dumnezeului meu." Si, acestea zicand, s-a apropiat de bou, pe care niste oameni puternici, cu funii tari de coarne legandu-l, cu anevoie si cu osteneala mare il duceau. Deci, apropiindu-se Zambri de el, i-a soptit ceva in urechea lui si indata boul, racnind foarte tare si scuturandu-se, a cazut mort. Si toti, vazand aceasta, s-au mirat foarte mult, iar paganii au strigat, batand din maini si zicand: "Am biruit, am biruit!"
Iar Sfantul Silvestru a rugat pe imparat sa porunceasca sa se faca tacere. Si, facandu-se tacere, a zis episcopul catre pagani: "Au doara nu este scris in cartile voastre aceasta, pe care Atotputernicul Dumnezeu a grait: "Eu voi omora si voi face viu, ucide-voi si eu voi tamadui?" Iar ei au raspuns: "Asa este scris." Iar Silvestru a grait: "Daca Zambri numai cu numele lui Dumnezeu a omorat boul, apoi, cu acelasi nume sa-l si invieze, pentru ca Dumnezeu este binefacator, iar nu raufacator, si aceasta este firea Lui, adica a face bine, iar a face rau este potrivnic firii Lui, ca voia Lui este totdeauna buna. Si, de se intampla vreodata, ca si cu ceva rau pedepseste pe cineva pentru folosul altora, insa aceasta se intampla de nevoie si nu cu voie face unele ca acestea, ci silit fiind de ale noastre fapte rele. Deci, daca Zambri a facut cu inlesnire ceea ce nu este cu bunavoirea firii lui Dumnezeu, cu atat mai vartos poate sa faca ce este potrivit cu firea lui Dumnezeu, adica sa invie boul cu acelasi nume dumnezeiesc, nume prin care l-a omorat, si eu voi sta langa credinta lui." Iar Zambri a zis catre imparat: "Iata, imparate, voieste Silvestru ceea ce nu mai este de trebuinta, acum, dupa ce s-a savarsit lucrul cel minunat." Iar catre Silvestru a zis: "De ai si tu vreo putere, fa vreo minune, cu numele lui Iisus al tau." Iar episcopul a raspuns: "Daca asta voiesti, iti voi arata tie puterea Hristosului meu, cand, prin chemarea Sfantului Sau Nume, voi invia boul acesta, pe care tu l-ai omorat." Zis-a Zambri: "In desert te lauzi, Silvestru, pentru ca nu se poate sa fie aceasta, ca, adica, boul sa fie din nou viu." Iar imparatul a zis lui Zambri: "Deci, daca ceea ce zici tu ca este cu neputinta, va putea episcopul sa faca, atunci vei crede in Dumnezeul lui?" Raspuns-a Zambri: "Cu adevarat, imparate, ma jur tie, ca de voi vedea boul inviat, voi marturisi pe Hristos ca este Dumnezeu si voi primi credinta lui Silvestru; asisderea si toti ceilalti, impreuna cu mine, acelasi lucru vor face."
Atunci episcopul, plecandu-si genunchii, cu staruinta s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, apoi, sculandu-se si mainile ridicandu-si, a grait in auzul tuturor: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, si Dumnezeule, Caruia usor ii este a lua viata si a invia, a rani si a tamadui, binevoieste ca, prin chemarea Preasfantului si de viata facatorului Numelui Tau, sa invieze boul acesta, pe care Zambri, prin chemarea vrajitoreasca, l-a facut mort, ca vremea este sa se arate minunile Tale, pentru mantuirea multora. Auzi-ma pe mine, robul Tau, in ceasul acesta, ca sa se proslaveasca Preasfant Numele Tau." Iar dupa rugaciune, s-a apropiat de bou si a grait cu mare glas: "De este adevarat Dumnezeul cel propovaduit de mine, Iisuse Hristoase Cel nascut din Fecioara Maria, scoala-te si stai pe picioarele tale si, lepadandu-ti toata salbaticia, bland sa fii!" Aceasta zicand-o Sfantul, indata boul a inviat si s-a sculat si sta bland. Iar Sfantul a poruncit sa deslege funiile din coarnele lui si i-a zis: "Du-te de unde ai venit si pe nimeni sa nu vatami, ci bland sa fii, asa iti porunceste tie Iisus Hristos, Dumnezeul nostru!" Si s-a dus boul cu toata linistea, el care, mai intai, neimblanzit si salbatic era. Aceasta vazand-o toti, au strigat, ca o singura gura zicand: "Mare este Dumnezeul Cel propovaduit de Silvestru!" Iar paganii, cu Zambri, alergand la Sfantul si cuprinzandu-i picioarele, cereau sa se roage lui Dumnezeu pentru dansii si sa-i primeasca pe ei la credinta crestineasca. De asemenea, si fericita Elena, deschizand perdeaua dupa care statea sa asculte intrebarile si sa priveasca la cele ce se faceau, a iesit si a cazut la picioarele Sfantului si, marturisind pe Hristos ca este Dumnezeu adevarat, a cerut Sfantul Botez. Si a fost botezata, atunci, Sfanta Elena, la fel si paganii, cu Zambri, si nenumarata multime de popor s-a apropiat de Dumnezeu si s-a unit cu Biserica lui Hristos.
Dupa aceasta, Sfantul Silvestru s-a dus cu Sfanta imparateasa Elena la Ierusalim, ca sa caute Crucea Domnului, care aflata fiind, multi pagani au crezut in Hristos Iisus si i-a botezat pe ei Sfantul Silvestru. Apoi, la Roma intorcandu-se, a vietuit cealalta vreme a vietii sale, intru obisnuitele sale osteneli si in grija cea pentru Biserica lui Hristos. Si asa bine pastorindu-si turma cea cuvantatoare, a trecut catre Domnul plin de zile. Intru episcopie a petrecut douazeci si trei de ani si zece luni. Iar acum, in viata cea ne sfarsit, cu ingerii proslaveste pe Tatal si pe Fiul, si pe Sfantul Duh, pe Unul in Treime Dumnezeu, pe Care si noi sa-L marim in veci! Amin.
Multi ani a stat zavorat in chilia lui din manastire, fara pat, nici incalzire, avand ca randuiala de viata, rugaciunea lui Iisus, iar ca citire saptamanala, cele patru Evanghelii, impartite intr-un anume fel (luni, Sfantul Matei; marti, Sfantul Marcu, miercuri, Sfantul Luca; joi, Sfantul Ioan; vineri, Acatistul Sfintei Cruci; sambata, Acatistul Tuturos Sfintilor) si Duminica se impartasea cu Sfintele Taine, pe care preotul i le aducea in chilia sa.
In urma unui vis in care a vazut pe Maica Domnului, insotita de Sfantul Petru al Alexandriei si Clement Romanul, Sfantul Serafim a primit slujirea de parinte duhovnicesc (staret) si a inceput sa primeasca inchinatori la chilia sa. El ii primea numindu-i "Bucuria mea" si ii invata, va viata crestineasca desavarsita sta in "agonisirea Duhului Sfant". Iisus, Fiul lui Dumnezeu, chemat in rugaciunea neincetata, Se arata prin venirea Duhului Sfant si amandoua ipostazele duc impreuna la apropierea de Tatal.
Marturisirea lucrarii de impartasire din lumina dumnezeiasca, asa cuma cunoscut-o si de care s-a invrednicit Sfantul Serafim, este luata din scrierea lui, Convorbire cu Motovilov. Iat-o:
"-Si totusi, eu nu inteleg cum pot sa am siguranta ca sunt in Duhul Sfant. Dupa care semne pot eu sa cunosc singur ca harul Sfantului Duh se afla in mine?
Parintele Serafim raspunde: Dar ti-am spus ca-i foarte simplu: Iata, acum, suntem amandoi in harul Sfantului Duh... Dar de ce nu ma privesti?"
- Parinte nu pot sa te privesc; ochii sfintiei tale arunca fulgere de lumina. Fata sfintiei tale e mai arzatoare decat soarele si ma dor ochii. Si Serafim urma: Te afli in plinatatea Sfantului Duh, altfel n-ai putea sa ma vezi in starea aceasta.
Si, apropiindu-mi-se de ureche imi sopti: Multumeste lui Dumnezeu pentru milostivirea Lui catre noi. Vezi, n-am facut nici macar semnul crucii, in adancul inimii m-am indreptat, insa, catre Dumnezeu, zicand: Doamne, fa pe omul acesta vrednic sa vada, cu ochii lui trupesti, aratarea Preasfantului Duh. Si iata, Dumnezeu a auzit rugaciunea smeritului Serafim... Dar bine, de ce nu te uiti la mine? Nu-ti fie teama, Dumnezeu este cu noi... Incurajat, incercai sa ridic ochii si o spaima sfanta imi cuprinse toata fiinta. Inchipuiti-va fata unui om care va vorbeste din mijlocul soarelui; ii vezi miscarea buzelor, infatisarea ochilor, ii auzi glasul, simti ca te tine de umeri, dar nu-i vezi nici bratele, nu vezi nici trupul tau, nici al celui ce-ti vorbeste, ci vezi numai o lumina stralucitoare, o lumina orbitoare, luminand intinsul zapezii, pana departe, imprejur, luminand fulgii de zapada, care nu incetau sa cada, pe mine si pe marele staret.
Si parintele Serafim urma: Daca numai presimtirea, arvuna aceasta a bucuriei viitoare, umple inima noastra de atata mangaiere si atat inviorare, ce vom spune de bucuria insasi, care ne este pregatita in ceruri, tuturor celor ce plang aici pe pamant? Si dumneata, dragul meu, ai plans destul in viata pamanteasca. Dar, iata, cu cata bucurie te mangaie Dumnezeu... Dar acum e vremea luptelor, a stradaniilor neincetate, e vremea dobandirii unor puteri din ce in ce mai mari, ca sa crestem pana la masura deplina a inaltimii lui Hristos... si mostenitor al scaunului sau, dupa dansul. Atunci, insa, bucuria aceasta, pe care o simtim acum, in parte si un timp scurt, se va arata in toata plinatatea ei si ne va covarsi toata fiinta cu desfatari negraite, pe care nimeni nu va mai putea sa le ia de la noi."
Canonizat in anul 1903, pomenirea Sfantului Serafim traieste in evlavia credinciosilor, ca un mare stalp al sfinteniei crestine, ca un inger pazitor al crestinatatii. Dumnezeului nostru, marire!
Intru aceasta zi, Cuvant despre Sfantul Vasile cel Mare, cum a izbavit cu rugaciunile sale pe un tanar inselat de draci.
Si luand o hartie, vrajitorul a scris diavolului asa: De vreme ce mi se cade a ma sargui, stapanul meu, ca rupand de la crestineasca credinta sa aduc la a ta stapanire, pentru inmultirea partii tale, iata, trimis-am la tine pe tanarul ce va aduce scrisoarea mea, aprins de pofta pentru o fecioara si te rog de aceea, sa-i dai lui ajutor ca sa-si castige dorirea sa, ca si eu, intru aceasta, sa ma proslavesc si cu mai mare sarguinta sa castig pe multi, care iti vor fi tie placuti. O scrisoare ca aceasta scriind vrajitorul catre diavolul, i-a dat-o tanarului aceluia si l-a trimis, zicandu-i: Sa mergi in ceasul acesta al noptii si sa stai la mormintele paganesti si sa ridici hartia in vazduh si-ti vor sta de fata cei ce te vor duce la diavolul. Iar el, ticalosul, degraba s-a dus si, stand la morminte, a inceput a chema pe draci spre ajutor. Si indata in fata lui a stat viclenele duhuri si cu bucurie au dus la capetenia lor pe cel inselat. Si, vazandu-l ca sedea pe scaun inalt si multime de duhuri viclene inconjurandu-l pe el, i-a dat lui scrisoarea cea de la vrajitor, pe care, luand-o capetenia diavolilor, a zis catre tanar: Crezi in mine? Iar el a zis: Cred. Si diavolul a zis: Oare te lepezi de Hristos al tau? Iar ticalosul a zis: Ma lepad. Grait-a lui Satana: De multe ori ma inselati voi crestinii, ca atunci cand va trebuie ajutorul meu, veniti la mine, iar dupa ce va impliniti dorirea voastra, iarasi va lepadati de mine. Ci, sa-mi faci mie in scris ca te lepezi de credinta ta de buna voie si fagaduiesti ca sa fii al meu pe veci si sa rabzi cu mine, in ziua judecatii, vesnica osanda, si asa eu, indata, voi implini dorirea ta. Iar tanarul i-a facut inscris, precum diavolul a voit.
Atunci pierzatorul de suflete balaur a trimis pe dracii desfranarii si au aprins pe acea fecioara, cu nesatioasa dragoste catre tanar, atat de mult, incat nerabdand patima cea trupeasca, a cazut la pamant si a inceput a striga catre tatal sau: Miluieste-ma, miluieste-ma pe mine, fiica ta, si ma da de sotie tanarului acestuia al nostru, pe care l-am indragit foarte. Iar de nu-mi vei face mie aceasta, mie fiicei tale, cea una nascuta, atunci, cu amara moarte, degraba voi muri si vei da pentru mine raspuns in ziua Judecatii. Aceasta auzind, tatal s-a inspaimantat si se tanguia zicand: Vai mie, pacatosului, din ce a venit aceasta asupra fiicei mele? Cine a amagit pe fiica mea? Cine mi-a intunecat lumina ochilor mei? Eu pe tine, fiica mea, doream sa te logodesc cu Mirele ceresc, ca sa fii vietuitoare impreuna cu ingerii si ca totdeauna in psalmi si in cantari duhovnicesti sa proslavesti pe Dumnezeu si prin tine nadajduiam sa fiu mantuit. Iar tu, fara de rusine, de nunta imi vorbesti? Sa nu ma pogori pe mine cu mahnirea in iad, fiica, sa nu-ti rusinezi neamul tau, insotindu-te cu un om de nimic. Iar ea, nesocotind cuvintele tatalui sau, zicea: De nu vei face dupa dorirea mea, apoi singura ma voi ucide. Iar tatal ei, nestiind ce sa faca, dupa sfatul rudeniilor si al prietenilor sai, a lasat ca, mai bine sa fie voia ei, decat cu moarte napraznica sa o vada prierind. Si, chemand pe sluga sa, i-a dat lui, ca sotie, pe fiica sa si averi multe si a zis catre ea: Mergi, fiica ticaloasa si patimasa, dupa barbat, insa mult te vei cai, pe urma, si nu-ti va fi tie de folos.
Si, savarsindu-se nedreapta insotire si diavoleasca lucrare implinindu-se, dupa catava vreme, l-au vazut si bine l-au insemnat altii pe tanarul acela, ca nu intra in biserica si nu se impartaseste cu Sfintele Taine. Si au spus aceasta femeii lui: Nu stii ca barbatul tau, pe care l-au ales, nu este crestin, ci strain de credinta lui Hristos? Iar ea, auzind aceasta, s-a umplut de mahnire si s-a aruncat la pamant si a inceput a-si rupe obrazul si sa-si bata pieptul si a striga zicand: Nimeni nu s-a mahnit vreodata ascultand de parintii sai; cine va spune rusinea tatalui meu; vai mie, ticaloasei, in cata pierzare am cazut? La ce m-am nascut si, nascandu-ma, de ce n-am pierit? Asa tanguindu-se ea, a auzit barbatul ei si a alergat la dansa, intreband-o de pricina tanguirii sale. Si, afland pricina, a inceput a o mangaia, zicandu-i ca nu sunt adevarate cele zise despre dansul si o intarea, spunandu-i ca el este crestin. Iar ea, mangainu-se putin cu acele cuvinte ale lui, a zis catre dansul: De vei voi ca sa ma incredintezi pe mine cu adevarat si fara de grija sa-mi faci ticalosul meu suflet, apoi maine dimineata sa mergi cu mine la biserica si inaintea mea sa te impartasesti cu Preacuratele Taine si atunci te voi crede.
Iar ticalosul acela, vazand ca nu se poate pazi taina lui, i-a spus ei cum s-a dat diavolului. Iar ea, lepadandu-si slabiciunea femeiasca si bun sfat luand, a alergat la Sfantul Vasile si a strigat: Miluieste-ma, ucenice al lui Hristos, miluieste-ma pe mine, care n-am ascultat pe tatal meu si m-am supus dracescului sfat. Si i-a spus lui cu de-amanantul, cele despre barbatul ei. iar Sfantul, chemand pe barbatul ei, l-a intrebat de este asa, precum spune femeia lui despre el. Iar el a zis cu lacrimi: Asa, Sfinte al lui Dumnezeu, asa este, ca de voi tacea, apoi faptele mele vor striga. Si i-a spus lui toate pe rand, cum s-a dat dracilor. Iar Sfantul i-a zis: Dar voiesti sa te intorci iarasi, la Domnul nostru Iisus Hristos? Raspuns-a tanarul: Asa, voiesc, dar nu pot. Si i-a zis Vasile: De ce? Raspuns-a: Pentru ca m-am lepadat de Hristos cu inscris, si m-am incredintat diavolului. Zis-a Vasilie lui: Nu te mahni de aceasta, ca iubitor de oameni este Dumnezeu si primeste pe cei ce se pocaiesc. Iar femeia lui, aruncandu-se la picioarele Sfantului, il ruga zicandu-i: Ucenice al lui Hristos, pe cat poti, ajuta-ne noua! Grait-a Sfantul catre tanar: Dar crezi ca te vei mantui? Iar el a zis: Cred Doamne, ajuta necredintei mele. Si luandu-l pe el Sfantul de mana, a facut spre dansul semnul crucii si l-a dus pe el in biserica si i-a poruncit lui ca neincetat sa se roage lui Dumnezeu. Si a petrecut in rugaciune, singur, trei zile. Dupa aceea, l-a cercetat pe el si i-a intrebat: Cum esti, fiule? Raspuns-a tanarul: Intru mare primejdie sunt, Stapane, nu pot rabda chiotul dracesc, infricosarile, sagetaturile si bataia cu pietre. Pentru ca, tinandu-mi inscrisul meu, ma ocarasc, zicandu-mi: Tu ai venit la noi, si nu noi la tine. Iar Sfantul i-a zis: Nu te teme, fiule, daca crezi cu adevarat. Si dandu-i putina hrana, l-a insemnat cu semnul crucii si iarasi l-a lasat, pe el tot acolo.
Apoi, dupa putine zile, iarasi l-a cercetat. Si i-a zis: Cum esti, fiule? Zis-a tanarul: De departe ingrozirile si chiotul lor il aud, dar pe dansii nu-i vad. Si dandu-i lui putina mancare si rugandu-se pentru dansul, l-a lasat iarasi si s-a dus. Dupa aceasta, la patruzeci de zile, a venit la dandul si l-a intrebat: Cum te afli fiule? Iar el a zis: Bine, acum, Sfinte Parinte, pentru ca te-am vazut pe tine in vis, luptandu-te pentru mine si biruind pe diavolul. Deci, facand Sfantul rugaciune, l-a scos pe el din biserica si l-a dus in chilia sa. Iar, a doua zi, a chemat tot clerul bisericii si pe monahi si tot poporul cel iubitor de Hristos si le-a zis: Sa proslavim, fratilor, pe iubitorul de oameni Dumnezeu, ca, iata, pe oaia cea pierduta, Bunul Pastor voieste sa o ia pe umeri si sa o aduca in biserica; deci, se cade si noua sa ne rugam in noaptea aceasta bunatatii Lui, ca sa biruiasca si sa rusineze pe vrajmasul sufletelor noastre. Deci, s-a adunat poporul in biserica si a facut rugaciuni de toata noaptea, pentru tanarul ce se pocaia, strigand: Doamne miluieste! Iar, facandu-se ziua, Vasilie a luat pe tanar de mana si l-a dus cu tot poporul in biserica, psalmi si laude cantand. Si iata, diavolul, fara de rusine, a venit cu toata pierzatoarea sa putere, nevazut, vrand ca sa rapeasca pe tanarul din mainile Sfantului. Iar tanarul a inceput a striga: Sfinte al lui Dumnezeu, ajuta-ma! Si cu atata indrazneala si nerusinare tabarase diavolul asupra tanarului, incat si pe Sfantul Vasile il zgaria, tragand la sine pe tanar. Si intorcandu-se fericitul a zis catre diavolul: Nerusinatule, pierzatorule de suflete, incapatorule al intunericului si al pierzarii, au nu-ti ajunge tie a ta pierzare, pe care ai facut-o tie si celor cu tine? Nu incetezi a prigoni zidirea Dumnezeului meu? Iar diavolul a strigat catre dansul: Ma nedreptatesti, Vasilie. Si pe acest glas diavolesc multi l-au auzit. Si a zis arhiereul: Sa te certe pe tine Domnul, diavole! Iar diavolul, iarasi, a zis catre dansul: Vasile, ma nedreptatesti, ca nu eu am mers la dansul, ci el la mine, si s-a lepadat de Stapanul tau, dandu-mi mie inscris, pe care il am in mainile mele, si in ziua Judecatii, il voi aduce pe el inaintea Celui de obste Judecator.
Si Vasilie a zis: Bine este cuvantat Domnul Dumnezeul meu, ca nu-si va slobozi poporul mainile sale rugandu-se, pana ce vei da inscrisul. Si intorcandu-se Sfantul catre popor a zis: Intaltati-va mainile voastre si strigati: Doamne miluieste! Iar poporul, inaltandu-si spre cer mainile, cu lacrimi, multa vreme striga: Doamne miluieste! Si iata inscrisul tanarului aceluia a venit, purtandu-se prin vazduh, toti vazandu-l si s-a dar fericitului Vasilie in maini. Si, luand Sfantul inscrisul in maini, s-a bucurat si a dat multumita lui Dumnezeu. Apoi, inaintea tuturor, a zis catre tanar: Oare cunosti, frate, zapisul acesta? Iar tanarul a raspuns: Asa Sfinte al lui Dumnezeu, al meu este, ca l-am scris cu insasi mana mea. Iar marele Vasile, indata l-a rupt in bucati, inaintea tuturor, si l-a ars. Si, luand in biserica pe tanar, l-a impartasit cu dumnezeiestile Taine. Iar pe tanar, mult invatandu-l, si canon cuviincios dandu-i lui, l-a dat femeii sale, care cu netacut glas preamarea si multumea lui Dumnezeu. A Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Sinaxar 2 Ianuarie
În această lună, în ziua a doua, pomenirea celui între sfinţi părintele nostru Silvestru, papă al Romei.
Sfântul
Silvestru s-a născut în Roma cea veche şi a fost crescut de mic în
credinţa creştină, învăţând carte şi purtări bune de la preotul Cvirin.
Ajungând în vârstă şi-a arătat dragostea către Dumnezeu şi către
aproapele prin ajutorarea şi apărarea celor prigoniţi pentru credinţă.
Pentru faptele lui alese şi pentru viaţa lui îmbunătăţită, după
moartea lui Miltiade, a fost hirotonit episcop al Romei vechi, cu
învoirea tuturor. Păstoria lui s-a arătat pilduitoare: a dat rânduieli bune Bisericii şi preoţilor şi a apărat Dumnezeirea Mântuitorului împotriva hulitorilor, dovedindu-le din Scriptură că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, născut din Fecioară, cum au grăit proorocii. La adânci bătrâneţi episcopul Silvestru a trecut la Domnul, în anul 335.
Acesta a fost episcop în cetatea Parium din Helespont. Silit fiind de tribunul Zilichintie să intre în oaste, s-a împotrivit. Pentru aceasta a fost legat de patru stâlpi şi bătut cu toiege. Apoi din porunca lui Liciniu a fost înecat în mare, după ce întorsese la Hristos pe unii corăbieri şi ostaşi. Creştinii i-au scos trupul din apă şi l-au îngropat la poarta cetăţii. Moaştele lui au săvârşit vindecări şi minuni.
Tot în
această zi, pomenirea sfinţilor Teopempt şi Teodota, maica sfinţilor
celor fără de arginti, care în pace s-au săvârşit.
Acest sfânt mucenic Vasile, din cetatea
Ancirei, a pătimit pe vremea nelegiuitului împărat Iulian între anii
361-363. Pentru credinţa lui creştină a fost prins şi dus înaintea
dregătorului Tarnilie, în faţa căruia a mărturisit cu multă îndrăzneală
pe Hristos. De aceea a fost legat şi bătut fără milă; apoi adus la
Constantinopol unde iarăşi a fost bătut atât de tare că i-au ieşit
mâinile şi umerii din încheieturi. După aceea i s-au tăiat curele din
pielea lui şi a fost străpuns cu fiare înroşite. Răbdând vitejeşte
aceste chinuri, a primit ajutorul lui Dumnezeu; căci fiind aruncat
într-un cuptor încins a fost păzit nevătămat, pentru credinţa sa. După
aceea a fost dus în Cezareea, şi osândit de dregătorul de acolo să se
lupte în circ cu fiarele. Dar, sfântul rugându-se, a fost lovit de o
leoaică şi aşa şi-a dat duhul, primind cununa muceniciei. Sfintele lui
moaşte au fost păstrate cu grijă de rude şi de prieteni, înfăşurate în
giulgiu, cu miresme, şi îngropate în loc însemnat, unde mai târziu au
zidit biserică în numele acelui sfânt.
Tot în
această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Cosma, arhiepiscopul
Constantinopolului, făcătorul de minuni, îngropat în Sfânta Mănăstire
Hora.
Tot în
această zi, pomenirea noului mucenic Zorz (George sau Gheorghe)
Ghiurghiul din Mitilina, care mărturisind pe Hristos a fost sugrumat în
anul 1770.
Sf. George (Zorz) era din Georgia şi a fost
vândut ca sclav când era copil. Stăpânul său, un musulman din insula
greacă Mitilene, l-a obligat să se convertească la Islamism, numindu-l
Sali. După moartea stăpânului său, George a rămas pe insulă şi şi-a
deschis un magazin mic. În 1770, când a împlinit 70 de ani, s-a înfăţişat autorităţilor spunându-le că este creştin ortodox. Kadi a crezut că acesta şi-a pierdut minţile, ştiind foarte bine că dacă ar declara aşa ceva, ar fi condamnat la moarte.
În ziua următoare, George a fost interogat din nou şi apoi bătut. El a îndurat chinurile în tăcere dar nu şi-a părăsit credinţa. După alte şi alte torturi, sfântul martir a fost spânzurat în 2 ianuarie 1770, primind cununa de biruinţă de la Mântuitorul Hristos.
Sfântul
Serafim de Sarov, un mare ascet al Bisericii Ruse, s-a născut în 19
iulie 1745. Părinţii săi, Isidor şi Agatia Moshnina erau din Kursk.
Tatăl lui era comerciant şi spre sfârşitul vieţii a început construcţia
unei catedrale în Kursk pe care n-a apucat s-o mai vadă terminată.
Fiul său Prochorus, viitorul Serafim, a rămas în grija mamei văduve
care l-a crescut în credinţă. După moartea soţului ei, Agatia Moshnina a continuat construcţia catedralei. Într-o zi, luându-l şi pe micul Prochorus cu ea pe şantier, acesta a căzut de pe schela turnului de clopote, de la o înălţime de şapte etaje. Băiatul ar fi putut muri dar Bunul Dumnezeu a cruţat viaţa acestui viitor astru al Bisericii. Îngrozită, mama a alergat la el şi şi-a găsit fiul nevătămat.
Tânărul Prochorus, înzestrat cu o memorie excelentă, a învăţat repede scrisul şi cititul. Din copilărie îi plăcea să participe la slujbele bisericii şi să citească atât Sfânta Scriptură cât şi Vieţile Sfinţilor împreună cu colegii săi de studenţie. Cel mai mult îi plăcea să se roage şi să citească Sfânta Evanghelie când era singur.
La un moment dat, Prochorus s-a îmbolnăvit foarte grav, viaţa lui fiind în pericol. Atunci a visat-o pe Maica Domnului care i-a promis că îl va vizita şi îl va vindeca. Nu peste mult timp, prin curtea casei lor a trecut o procesiune a bisericii cu Icoana Semnului din Kursk (27 noiembrie) iar mama lui l-a dus pe copil să sărute icoana după care acesta s-a vindecat imediat.
Tânăr fiind, Prochorus îşi făcea planuri pentru a-şi dedica viaţa în întregime lui Hristos şi a intra la o mănăstire. Mama lui nu a fost împotriva acestei decizii şi l-a binecuvântat în drumul lui spre monahism, dăruindu-i o cruce de aramă pe care tânărul a purtat-o pe piept toată viaţa lui. Prochorus a pornit pe jos împreună cu alţi pelerini din Kursk spre Kiev pentru a-i venera pe Sfinţii Peşterilor.
Prochorus l-a vizitat pe Părintele Dositeu (de fapt era o femeie, Daria Tyapkina), care i-a dat binecuvântare să se retragă la mănăstirea din pustia Sarovului şi acolo să-şi câştige mântuirea. Trecând pe la casa părintească Prochorus şi-a luat rămas bun de la mama şi rudeniile sale. În ziua de 20 noiembrie 1778 a ajuns la Sarov, unde era stareţ Părintele Pahomie. Acesta l-a primit şi l-a dat în grija Părintelui Iosif, care l-a pus la multe ascultări în mănăstire: era slujitor în chilia părintelui, făcea pâine şi prescură şi lucra în tâmplărie. Tânărul îşi făcea ascultările cu râvnă şi zel ca şi cum l-ar servi pe Domnul Însuşi. Prin muncă constantă el se ferea de acedie, pe care o considera, cum avea să spună mai târziu, "cea mai gravă ispită a călugărilor novice". Aceasta se vindecă prin rugăciune, abţinerea de la conversaţii plictisitoare, prin muncă asiduă, prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu şi prin răbdare, deoarece acedia este hrănită de micimea sufletului, neglijenţă şi vorbă fără rost".
Cu binecuvântarea egumenului Pahomie, Prochorus se abţinea de la mâncare în zilele de miercuri şi vineri şi mergea singur în pădure unde practica Rugăciunea lui Iisus. După doi ani ca novice, Prochorus s-a îmbolnăvit de hidropizie, corpul a început să i se umfle şi suferea îngrozitor. Mentorul lui, Părintele Iosif şi ceilalţi părinţi îl iubeau pe Prochorus şi aveau grijă de el. Boala l-a ţinut cam trei ani, timp în care ei nu au auzit nici un cuvânt de nemulţumire din gura lui. Temându-se pentru viaţa lui, părinţii doreau să cheme un doctor să-l consulte dar Prochorus nu era de acord, spunându-le: " Sfinte părinte, eu m-am încredinţat în întregime Celui ce este adevăratul doctor al sufletului şi al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei lui Maici."
Apoi a cerut să i se citească o moliftă pentru sănătate. În timp ce restul părinţilor se rugau în biserică, Prochorus a avut o viziune în care i-au apărut Maica Domnului împreună cu Apostolii Petru şi Ioan. Arătând cu degetul spre călugărul bolnav, Maica Domnului îi spuse Sfântului Ioan: "Acesta este unul de-ai noştri", după care l-a atins cu toiagul într-o parte pe călugăr şi imediat lichidul adunat în corpul acestuia a început să iasă prin incizia făcută de Preacurata. După terminarea moliftei fraţii l-au găsit pe Prochorus vindecat, având o singură cicatrice ca semn al miracolului ce s-a împlinit.
La scurt timp, în locul apariţiei Maicii Domnului s-a construit o infirmerie. Una din capele a fost dedicată sfinţilor Zosima şi Savatie din Solovki (17 aprilie). Sf. Serafim a construit cu propriile sale mâini sfânta masă din altarul capelei din lemn de chiparos, primind întotdeauna Sfintele Taine în acea biserică.
După opt ani de novicie la mănăstirea din Sarov, Prochorus a fost tuns cu numele de Serafim, nume care reflecta dragostea lui vie pentru Domnul şi dorinţa să nestăvilită de a-l sluji. După un an, Serafim a fost numit ierodiacon.
Cu spirit zelos, el slujea în biserică zilnic, rugându-se permanent şi după terminarea slujbelor. Domnul îi îngăduia să aibă viziuni în timpul slujbelor bisericeşti, de multe ori văzând îngeri care slujeau laolaltă cu preoţii. În timpul Sfintei Liturghii din Marea şi Sfânta Joi, slujită de egumenul Pahomie şi părintele Iosif, Sf. Serafim a mai avut o viziune. După introducerea la Sfânta Evanghelie, ierodiaconul Serafim pronunţă cuvintele: "O, Doamne, mântuieşte pe cei ce se tem de tine şi auzi-ne", după care ridică patrafirul spunând: "În vecii vecilor". Dintr-o dată a fost orbit de o lumină strălucitoare şi, ridicând privirea, îl văzu pe Domnul nostru Iisus Hristos intrând din partea de vest a bisericii, înconjurat de Puterile cele fără de trup.
Ajungând la amvon, Domnul a binecuvântat pe toţi rugătorii şi a intrat în icoana sa din dreapta uşilor altarului. Sf. Serafim, răpit cu spiritul după această viziune miraculoasă, n-a mai putut scoate nici un cuvânt şi nu s-a mai putut mişca din loc. Ceilalţi l-au dus de mână în altar unde a rămas nemişcat încă trei ore, cu culoarea feţei schimbată de la harul divin care s-a coborât asupra lui. După această vedenie, sfântul a devenit şi mai râvnitor. În timpul zilei muncea în mănăstire iar noaptea se ruga în chilia lui din pădure.
În 1793, ierodiaconul Serafim a fost hirotonit preot săvârşind Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie în fiecare zi. După moartea părintelui egumen Pahomie, Sf. Serafim a primit binecuvântare din partea noului stareţ al mănăstirii, părintele Isaia să se retragă într-un loc din pădure, la o distanţă de 5 km de mănăstire, loc pe care l-a denumit "Muntele Athos" şi unde s-a dedicat rugăciunii solitare. El mergea la mănăstire doar sâmbăta, înainte de privegherea de toată noaptea şi se întorcea la chilia sa din pădure după Liturghia de duminică unde se împărtăşea cu Sfintele Taine.
Pustnicul Serafim îşi petrecea timpul cu nevoinţe ascetice. Pravila sa de rugăciune se baza pe cele rânduite de Sf. Pahomie pentru mănăstirile antice din deşert. El purta cu sine tot timpul Sfânta Evanghelie, citind în întregime Noul Testament într-o săptămână. De asemenea, citea şi din Sfinţii Părinţi şi Sfintele Slujbe. Sfântul a învăţat pe de rost multe din imnurile bisericeşti pe care le cânta în timp ce lucra în pădure. În jurul chiliei şi-a amenajat o grădină şi un stup de albine. Postea foarte aspru, mâncând o dată în zi în afară de miercuri şi vineri când nu mânca nimic. În prima Duminică a postului mare nu mânca nimic până sâmbăta, când primea Sfintele Taine.
Sfântul părinte era uneori atât de adâncit în rugăciunea neîncetată a inimii încât rămânea nemişcat, fără să vadă sau să audă nimic în jurul lui. Din când în când îl mai vizitau schimonahul Marcu cel Tăcut şi arhidiaconul Alexandru care locuiau şi ei în pustie. De multe ori îl găseau în contemplaţie şi se retrăgeau în linişte ca să nu-l deranjeze.
În căldura verii, dreptul pustnic obişnuia să culeagă muşchi dintr-o mlaştină pentru fertilizarea grădinii, iar când ţânţarii îl înţepau rău de tot el suporta spunându-şi:" Patimile sunt omorâte prin suferinţă şi durere".
Singurătatea lui era deranjată de multe ori de călugări şi mireni care îl căutau pentru un sfat sau o binecuvântare. Cu binecuvântarea egumenului, pustnicul a interzis femeilor să-l viziteze, după care, primind un semn de la Dumnezeu că dorinţa ii este ascultată, în cele din urmă a refuzat să mai primească vizitatori. Prin rugăciunile sale, cărarea către chilia lui a fost acoperită de crengi mari care au căzut din brazii antici învecinaţi, blocând orice acces. Doar pasările mai veneau la el şi animalele sălbatice în compania cărora a trăit ca şi Adam în Paradis. Animalele veneau la miezul nopţii şi aşteptau ca sfântul să-şi termine pravila de rugăciune, după care hrănea cu pâine din mâna lui urşii, râşii, vulpile, iepurii şi chiar lupii. Sfântul Serafim avea un prieten urs care i se supunea întru totul şi îl ajuta la diferite treburi.
Pentru a alunga vicleşugurile vrăjmaşului, Sf. Serafim şi-a intensificat nevoinţele şi a început o luptă ascetică nouă, imitându-l pe Sf. Simeon Stâlpnicul (1 septembrie), şi anume, în fiecare noapte se urca pe o stancă uriaşă din pădure sau pe una mică din chilia lui şi nu se odihnea decât foarte puţin. Stătea în picioare sau în genunchi şi se ruga cu mâinile ridicate: "Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul". Sfântul s-a rugat aşa timp de 1000 de zile şi nopţi.
Odată, pe când lucra în gradina, trei hoţi l-au călcat în căutare de bani sau lucruri valoroase. Deşi avea un topor în mână şi ar fi putut lupta cu ei, sfântul nu a ripostat, amintindu-şi cuvintele Domnului: "Cei care vor ridica sabia de sabie vor pieri" (Mt. 26: 52). Aruncându-şi unealta jos, el le-a spus hoţilor să facă ce doresc. Atunci hoţii l-au bătut atât de tare încât l-au lăsat mai mult mort decât viu. Au vrut să-l arunce în râu dar l-au lăsat până au scotocit chilia după bani, însă negăsind nimic în afară de icoane şi câţiva cartofi, au plecat. Călugărul îşi redobândi cunoştinţa, se târî până în chilie şi rămase aşa toată noaptea.
Dimineaţa următoare porni cu mare greutate spre mănăstire iar fraţii văzându-l cu atâtea răni pe cap, piept, coaste şi spate s-au înspăimântat. Timp de 8 zile a zăcut în suferinţă din cauza rănilor iar doctorii care l-au văzut au rămas uimiţi că mai trăia după o asemenea bătaie.
Pustnicul nu a fost vindecat de nici un doctor pământean: Împărăteasa Cerului împreună cu Apostolii Petru şi Ioan i s-au arătat şi prin atingerea divină a Preasfintei Fecioare s-a vindecat. Cu toate astea el nu se putea îndrepta şi rămase îndoit de spate, neputând umbla decât cu ajutorul unui băţ pentru tot restul vieţii. Sf. Serafim a trebuit să stea vreo cinci luni la mănăstire după care a plecat înapoi în pădure. El i-a iertat pe răufăcătorii lui şi s-a rugat pentru ei să nu fie pedepsiţi.
În 1807 stareţul Isaia a adormit întru Domnul. Sf. Serafim a fost rugat să-i ia locul dar acesta a refuzat. El trăise în singurătate trei ani complet rupt de lume, cu excepţia călugărului care-i aducea de-ale gurii o dată pe săptămână. Dacă întâlnea un om în pădure, sfântul se arunca cu faţa la pământ până când acesta trecea mai departe. Sf. Serafim a dobândit pacea sufletului şi bucuria întru Duhul Sfânt. El spunea cândva: "Dobândeşte spiritul păcii şi mii de suflete se vor salva în jurul tău."
Noul stareţ al mănăstirii, Părintele Nifon, împreună cu fraţii călugări l-au rugat pe Sf. Serafim să vină să oficieze Sfintele Slujbe de duminică la mănăstire ca mai demult, sau să se mute de tot la mănăstire. Sfântul a ales ultima variantă deoarece îi era prea greu să se deplaseze la mănăstire în fiecare duminică. În primăvara anului 1810, el s-a întors la mănăstire după 15 ani de trai în pustnicie.
Continuând să trăiască în tăcere, el s-a închis în chilia lui rugându-se şi citind. I s-a permis să servească masa şi să se împărtăşească în chilia sa. Acolo, sfântul a urcat pe înălţimile purităţii spirituale şi prin mila Domnului a primit darurile divine ale înaintevederii şi facerii de minuni. După cinci ani de singurătate el şi-a deschis uşa chiliei pentru ceilalţi călugări dar a continuat să folosească tăcerea, învăţându-i pe ceilalţi prin exemple.
În 25 noiembrie 1825 Maica Domnului şi doi ierarhi comemoraţi în acea zi, ieromartirul Clement al Romei şi Sf. Petru Arhiepiscopul Alexandriei, i-au apărut sfântului într-o viziune şi i-au spus să renunţe la izolare şi să se dedice celorlalţi oameni. Sfântul a primit binecuvântarea egumenului de a-şi împărţi timpul între viaţa din pădure şi viaţa în mănăstire. El nu s-a întors la vechea lui chilie pustnicească ci s-a retras într-un loc mai aproape de mănăstire iar uşile ei erau deschise atât pentru pelerinii mireni cat şi pentru călugări.
Părintele vedea în inimile oamenilor şi ca doctor al sufletelor le vindeca neputinţele trupeşti şi sufleteşti prin rugăciune şi prin cuvintele sale pline de har. Cei care veneau la Sf. Serafim simţeau dragostea lui nemărginită şi blândeţea. În orice vreme el îi întâmpina pe oameni cu cuvintele: "Bucuraţi-vă, Hristos a înviat!" El iubea îndeosebi copiii. Odată o fetiţă a spus despre el: "Părintele Serafim arată ca un bătrân dar de fapt este un copil ca şi noi!"
Părintele era deseori văzut cum căra după sine, sprijinindu-se în băţ, un sac cu pietre. Când era întrebat de ce face acel lucru, sfântul răspundea cu smerenie: "Îl încerc şi eu aşa cum mă încearcă el pe mine".
În ultima parte a vieţii sale pământeşti, Sf. Serafim s-a dedicat orfanilor de la mănăstirea de maici Diveyevo. În perioada când era arhidiacon el l-a însoţit pe răposatul părinte Pahomie la comunitatea din Diveyevo unde a cunoscut-o pe stareţa mănăstirii, o ascetă - Maica Alexandra şi părintele Pahomie i-a dat binecuvântare sfântului să aibă grijă de atunci încolo de orfanii mănăstirii. El a fost un adevărat tata pentru surorile mănăstirii, care îl cercetau pentru orice problemă sufletească sau materială.
Sf. Serafim s-a dedicat şi îmbunătăţirii vieţii monastice a maicilor de la mănăstirea Diveevo, spunând că el personal nu le dădea sfaturi ci Maica Domnului le ajuta să răzbată în toate problemele mănăstirii. Discipolii şi prietenii săi spirituali îl ajutau pe sfânt să asigure hrana vieţuitorilor mănăstirii Diveevo. Michael V. Manturov, vindecat de călugăr de o boală grea, era unul dintre binefăcătorii mănăstirii, angajându-se la nevoinţa sărăciei voluntare, după cum l-a sfătuit sfântul. Elena Vasilievna Manturova, una din surorile mănăstirii, a acceptat să moară în locul fratelui ei, din supunere faţă de sfânt, deoarece mai era nevoie de acesta în viaţa pământească.
Nicolae Alexandrovich Motovilov a fost şi el vindecat de călugărul Serafim. În 1903, cu puţin înainte de praznicul Sfântului Serafim, s-a găsit şi s-a tipărit renumita "Conversaţie a Sfântului Serafim de Sarov cu N. A. Motovilov". Pusă pe hârtie de Motovilov după conversaţia de la sfârşitul lui Noiembrie 1831, manuscrisul a fost găsit ascuns într-un pod, printre grămezi de hârtii, unde a zăcut aproape 70 de ani. Scrierea a fost găsită de autorul S. A. Nilus, care căuta informaţii despre viaţa Sfântului Serafim. Această conversaţie este o adevărată comoară pentru literatura ortodoxă, care s-a născut din dorinţa lui Nicolae Motovilov de a înţelege scopul vieţii creştine. Sf. Serafim ştia că Motovilov căuta acest răspuns din tinereţe fără să găsească satisfacţie. Sfântul părinte i-a spus că ţelul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt, explicându-i care sunt marile binefaceri ale rugăciunii şi ale vieţii întru Duhul Sfânt.
Motovilov l-a întrebat pe sfânt de unde putem şti dacă am dobândit sau nu Duhul Sfânt. Sf. Serafim i-a vorbit pe larg cum ajung oamenii să-l aibă pe Sfântul Duh şi cum recunoaştem duhul lui Dumnezeu în noi dar Motovilov vroia mai mult. Atunci părintele l-a luat de umeri spunându-i: "Noi acum suntem amândoi întru Duhul Sfânt, fiule. De ce nu mă priveşti?" Motovilov i-a răspuns: "Nu vă pot privi părinte pentru că ochii vă luminează ca fulgerul şi faţa vă este mai strălucitoare ca soarele".
Sf. Serafim i-a răspuns: "Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum şi tu eşti la fel de strălucitor ca mine. Înseamnă că şi tu eşti în lumina Duhului Dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea că sunt aşa". Apoi sfântul l-a asigurat pe Motovilov că Domnul îi va permite să păstreze amintirea acestei experienţe toată viaţa lui. "Nu s-a făcut aceasta doar pentru tine ca să înţelegi, ci prin tine, pentru toată lumea."
Toată lumea îl cunoştea pe Sfântul Serafim ca un mare ascet şi făcător de minuni. Cu un an şi 10 luni înainte de săvârşirea sa, de sărbătoarea Buneivestiri, sfântului i-a fost îngăduită încă o arătare a Maicii Domnului împreună cu cei doi apostoli şi cu alte 12 fecioare muceniţe (Sf. Varvara, Ecaterina, Tecla, Marina, Irina, Eufrosina, Pelagia, Dorotea, Macrina, Iustina, Iuliana şi Anisia). Preasfânta Fecioară vorbi îndelung cu călugărul, încredinţându-i în grijă pe surorile mănăstirii Diveyevo. În final Ea i-a spus: "În curând, preaiubite, vei fi cu noi." Maica Eufrosina de la mănăstire a fost martoră la apariţia Maicii Domnului pentru că părintele a invitat-o. În ultimul an de viaţă, unul dintre cei pe care i-a vindecat l-a văzut pe sfânt înălţat de la pământ în timp ce se ruga, lucru care i-a fost interzis cu stricteţe de către Sf. Serafim să-l dezvăluie decât după moartea lui.
Sf. Serafim slăbea văzând cu ochii şi vorbea tot mai mult despre apropiata sa "plecare". În acest timp era văzut stând lângă sicriul său pe care-l pusese în anticamera chiliei şi pe care singur şi l-a făcut.
Sfântul şi-a însemnat singur locul unde vroia să fie îngropat, lângă altarul catedralei Adormirii. În 1 ianuarie 1833 Părintele Serafim a venit la biserica Sfinţilor Zosima şi Savatie pentru ultima oară la Sfânta Liturghie unde s-a împărtăşit cu Sfintele Taine după care i-a binecuvântat pe fraţi şi şi-a luat rămas bun, cu cuvintele: "Salvaţi-vă sufletele. Să nu deznădăjduiţi, să rămâneţi în trezvie. Astăzi se pregătesc pentru noi cununi".
În 2 ianuarie Părintele Pavel, ajutorul sfântului, a plecat la ora şase dimineaţa la utrenie şi a simţit miros de fum venind din chilia sfântului. Părintele obişnuia să lase lumânări să ardă în chilie şi Părintele Pavel s-a speriat să nu ia foc ceva.
"În timpul vieţii mele nu va fi nici un foc", spuse el cândva, "dar când voi muri veţi şti, pentru că un foc se va aprinde".
Când au deschis uşa au văzut cărţi şi alte lucruri mocnind iar sfântul era în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului, cu mâinile încrucişate pe piept. Sufletul lui curat a fost luat de îngeri în timpul rugăciunii şi a fost dus în faţa Tronului Atotputernicului Dumnezeu, al Cărui slujitor credincios a fost toată viaţa.
Sf. Serafim a promis să mijlocească în faţa Bunului Dumnezeu pentru cei care-i vor pomeni pe părinţii săi, Isidor şi Agatia.
Moaştele Sfântului Serafim se află la Diveevo. Sarovul se află azi într-o zonă în care accesul este interzis din cauza unor instalaţii militare. Diveevo e la răsărit de Moscova.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cântare de laudă la Sărbătoarea Sfântului Silvestru, Episcopul Romei
O, Doamne minunat eşti Tu întru Sfinţii Tăi!
Puternic şi Milostiv eşti Tu întru Sfinţii Tăi!
Precum Soarele în lumina stelelor, aşa străluceşti Tu întru Sfinţii Tăi!
Celor smeriţi le dăruieşti putere, pînă la Rai îi înalţi.
Celor simpli le dăruieşti înţelepciune şi prin ei pe înţelepţi îi ruşinezi.
Pe urgisiţi îi mîngîi cu blîndeţe, iar pe flămînzi îi hrăneşti cu bunătăţile cereşti.
Tu ai Sfinţi înzestraţi cu felurime nesfârşită de daruri,
Din veacuri diferite, din stări diferite, fără căutare la faţă:
Aleşi dintre ultimii ca şi dintre cei dintâi.
Ei sînt curăţiţi de păcat şi îmbogăţiţi în roadele binelui,
Suflete nobile ce şi-au dobîndit rudenia cu Hristosul Tău,
Pentru care Sfinţi ai Tăi îi numeşti.
Tu pe toţi oamenii La sfinţenie îi chemi.
Pe cei care vin îi curăţeşti de păcate,
Şi mai vîrtos decît zăpada îi albeşti.
Întru aceştia cerurile se veselesc împreună cu Tine,
Şi unul dintre aceştia Sfîntul Părintele nostru Silvestru a fost.
Întru el Te veseleşti
Şi pentru el milă mare nouă ne dăruieşti.
Cugetare
Ce răspuns vom da celor care spun că Hristos de Minuni Făcătorul nu poate încăpea în logica omenească? Le vom răspunde aşa:
Voi în schimb încăpeţi în logica Lui.
În logica Lui încape toată veşnicia şi
toată dimensiunea timpului, şi chiar şi voi, cei care întrebaţi aşa.
Dacă butoiul nu poate să încapă într-un degetar, degetarul în schimb
uşor încape într-un butoi. Sfîntul Clement din Alexandria spune:
„Toţi filozofii sînt copii pînă cînd devin bărbaţi în Hristos. Căci adevărul nu stă doar în cugetare”.
Hristos a venit să-1 îndrepteze pe om cu logica lui cu tot, căci Hristos este Logosul şi Logica noastră. De aceea noi sîntem cei care trebuie să ne direcţionăm gîndirea după El, şi nu El după noi. El este îndreptătorul gîndirii noasre. Nu soarele se învîrte după ceasul nostru, ci ceasul nostru se învîrte după soare.
Luare aminte
Să luăm aminte la Domnul nostru lisus Hristos, Cuvîntul cel Dumnezeiesc [Logosul] :
- Să luăm aminte la cum Dumnezeul Cel Treimic a creat toate prin Cuvîntul Său, adică prin Stăpînul Hristos;
- Să luăm aminte la cît de nesocotit este omul care se depărtează de Hristos, Cuvîntul lui Dumnezeu, căci Hristos nu Se află într-un astfel de om.
Predică
Despre trufie – „Înaintea prăbuşirii merge trufia şi semeţia înaintea căderii” (Pildele lui Solomon, 16 : 18)
Dintre toate cele care se află răspîndite în cele patru zări ale lumii, care să fie lucrul, omule muritor, care să te facă să te trufeşti, dacă nu cumva prostiile şi închipuirile diavoleşti!? Oare nu goi şi sărmani am intrat în această lume şi nu la fel vom ieşi din ea? Oare nu cu împrumut avem toate cîte le avem? Iar la moartea noastră, oare nu va trebui să dăm totul înapoi?
Oare de cîte ori nu am auzit şi răs-auzit
aceste cuvinte? Să-1 ascultăm pe Apostolul care zice: „Că noi nu am
adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem ceva din ea
afară” (I Timotei 6 : 7). Încă şi cînd aducem jertfa lui Dumnezeu din
pîinea şi vinul nostru obişnuit, spunem „Ale Tale dintru ale Tale Ţie
aducem” (Sfânta Liturghie a Sf. Ioan Gură de Aur). Căci nimic din cele
ce avem în lumea aceasta nu este al nostru: nici măcar o fărîmă de pîine
sau un strop de vin adică nimic care să nu ne fi venit de la Dumnezeu.
Cu adevărat trufia este fiica prostiei, fiica minţii întunecate, zămislită din legătura cea necurată cu dracii.
Trufia este fereastra cea largă prin care zboară afară toate meritele şi faptele noastre bune. Nimic nu ne face mai goi în faţa oamenilor şi mai nevrednici în faţa lui Dumnezeu decît trufia.
Dacă însuşi Domnul nostru nu S-a trufit, cum îndrăznim să ne mîndrim
noi ? Şi încă El s-a smerit trup de rob luînd, rob al întregii lumii,
rob pînă la moarte, şi încă moarte pe Cruce !
O, smerite Stăpîne, cu Duhul Tău Cel
Sfînt arde din sufletele noastre pleava trufiei semănată de potrivnicul
şi sădeşte în ea sămînţa cea de bun soi a smereniei şi a blîndeţii. Căci
Ţie se cuvine slavă şi mulţumirea în veci. Amin!
