15 ianuarie – Sf. Cuv. Pavel Tebeul; Sf. Cuv. Ioan Colibașul; Sf. Cuv. Gavriil din Lesnov; Sf. Mc. Pansofie

 

• Pomenirea Sfântului Cuvios Pavel Tebeul

Pavel s-a născut în timpul împărăţiei lui Decius, în Tebaida, din părinţi foarte bogaţi. Dar bărbatul surorii sale, idolatru fiind, a poftit şi partea lui din moştenirea părintească şi 1-a ameninţat pe Pavel că îl va pîrî că este creştin dacă nu-i cedează de bună voie averile. Acest necaz pe de o parte şi exemplul luminos al eroismului creştinesc pe de cealaltă, 1-au convins pe Pavel să-şi lepede marea avere şi să se retragă în pustie ca un sărac, unde a trăit în nevoinţe aspre pînă la moarte. Pe ce culmi ale sfinţeniei a ajuns acest uriaş al ascezei stă mărturisit de nimeni altul decît de Sfintul Antonie cel Mare care odată 1-a vizitat pe Pavel şi a văzut cu ochii lui cum îl slujesc pe acesta fiarele cîmpului şi păsările cerului. Întorcîndu-se în pustia sa, Sfîntul Antonie a spus ucenicilor săi: „Vai mie, copiilor ! Monah păcătos şi mincinos ce sînt, monah doar cu numele! Căci iată eu în Pavel 1-am văzut pe llie, l-am văzut şi pe loan în pustie, l-am văzut şi pe Pavel în Rai!”. Sf. Pavel Tebeul a trăit una sută şi cincisprezece ani şi cu pace s-a mutat la Domnul în anul 342 de la Hristos.

• Pomenirea Sfântului Cuvios Ioan Colibaşul

Ioan s-a născut pe vremea domniei împăratului Leon I în Constantinopol, din părinţi bogaţi şi slăviţi, fiind singurul copil al părinţilor săi. Atras de viaţa monahală, el a plecat în taină de la casa părinţilor săi şi a mers împreună cu un monah într-o mînăstire din Asia Mică. Timp de şase ani el a vieţuit aspru în această mănăstrie, sub călăuzirea stareţului. Apoi diavolul a început să-1 ispitească cu gîndul de a părăsi mînăstirea şi a se întoarce în casa părinţilor săi şi să trăiască împreună cu ei aşa cum se cuvine unui nobil. El cu adevărat s-a întors la casa părinţilor săi, dar îmbrăcat ca un cerşetor. El şi-a văzut părinţii, dar nu a spus cine este. El şi-a luat o colibă de cerşetor la curtea lor, trăind din firimiturile pe care i le aruncau slugile părinţilor săi şi fiind batjocorit de toţi. Aşa a trăit el timp de trei ani, rugîndu-se în taină şi fierbinte lui Dumnezeu să mîntuiască sufletele tatălui şi mamei sale. Cînd s-a îmbolnăvit şi a simţit că i se apropie moartea, loan s-a făcut cunoscut părinţilor săi după o carte a Sfintelor Evanghelii scump lucrată, pe care i-o dăruiseră părinţii lui în copilărie şi de care nu se despărţise niciodată, aceea fiind singura şi scumpa lui avere. Aşa a făcut acest tînăr care, deşi putred de bogat, 1-a înfrînt pe diavolul şi şi-a mîntuit nu doar sufletul său, ci şi sufletele părinţilor săi. El a adormit cu pace pe la anul 450 după Hristos.

• Pomenirea Sfântului Cuvios Gavriil din Lesnov

Acest Gavriil a fost slav şi însoţitor al Sfinţilor Prohor din Pchinja şi loan din Rila. El a dus o viaţă de nevoinţe la Kratov pe muntele Lesnov, unde a şi ridicat o biserică cu Hramul Sfîntului Arhanghel Mihail. El a fost facător-de-minuni şi în timpul vieţii, şi după moartea sa. Frumoasa biserică care este şi în ziua de azi pe mormîntul lui a fost ridicată de loan Oliver, ducele Ţarului Duşan. Gavriil a adormit cu pace către sfirşitul veacului al zecelea.

• Pomenirea Sfântului Mucenic Pansofie

Pansofie a fost fiul lui Nil, proconsulul din Alexandria. El a lepădat onorurile şi bogăţiile acestei lumi şi s-a tuns de tînăr în monahism. Timp de douăzeci şi şapte de ani el a dus o viaţă ascetică foarte strictă, ţintuindu-şi duhul către lumea cea de sus. În timpul domniei lui Decius a fost tîrît în faţa curţii de judecată unde a fost biciuit pentru Numele lui Hristos pînă cînd, după mari chinuri, şi-a dat sufletul său lui Dumnezeu.

 

Luna ianuarie în 15 zile: pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Pavel Tebeul (227-341).

         Acesta a trait pe vremea lui Decius (250-253) si Valerian (253-260), prigonitorii crestinatatii. Si era din Egipt, din Tebaida de Sus, din parinti cu multa avutie. Si învatase carte elineasca si latineasca, precum si dreapta credinta, din nemarginita întelepciune a Sfintelor Scripturi.

         Si s-a pornit sângeroasa prigoana contra crestinilor. Iar barbatul surorii sale, lacom fiind si voind sa ia si partea de avere ce se cuvenea Sfântului, a gândit sa-l dea dregatorului spre chinuire, spunând ca este crestin. Si, aflând de aceasta Pavel, care atunci era un tânar de 20 ani, a fugit în munti, în locurile cele mai singuratice. Deci, petrecând multa vreme si povatuindu-se de Duhul Sfânt, nu s-a mai întors în lume, ci a cunoscut ca Dumnezeu i-a dat lui acest fel de vietuire. Având ca locuinta o pestera cu apa înlauntru, hrana, finice si haina de frunze. Si si-a schimbat patima sa, cunoscând lipsa si pacea patimilor si bucuriile vietii de rugaciune, apropiindu-se de Dumnezeu. Ca si-a îndelungat alergatura nevointei sale pâna la o suta treisprezece ani, ca atâta a trait. Si a fost hranit o vreme, ca si Ilie, de un corb, care-i aducea în fiecare zi o jumatate de pâine. Si îmblânzise leii, care-i slujeau si care l-au si îngropat. Pe acesta, aflându-l, marele Antonie s-a minunat de locul lui cel aspru de nevointa, de lungimea vremii lui de pustnicie si ca el, mai înainte de altii, a îndraznit cel dintâi si a mers în cele mai dinauntru ale pustiului. Si l-a gasit adormit în genunchi si cu mâinile ridicate la cer în rugaciune; acesta este cel dintâi pustnic cunoscut al crestinatatii. Dumnezeului nostru, slava!

Întru aceasta zi, Preacuviosul Parintele nostru Ioan, cel sarac pentru Hristos, care si Calivit, adica Colibasul, s-a numit.

         Acesta a fost din Constantinopol, pe vremea împaratiei lui Leon cel Mare (457-474), fiind fiul lui Eutopie, mare dregator la curtea împaratului, iar maica lui se numea Teodora. Si dintru începutul vârstei, la scoala unde învata, vazând el odata pe un calugar din manastirea neadormitilor, s-a aprins de focul slujirii lui Hristos. Si vazând dragostea lui de Dumnezeu, i-au dat parintii lui o mica Evanghelie ferecata cu aur, ca sa o poarte cu el. Dar el, iesind din lume fara stirea parintilor, s-a facut monah. Si a petrecut multa vreme cu grea nevointa si mare râvna în manastirea lui.

         Însa, de la o vreme, din lucrarea vrajmasului, a început el a fi muncit cumplit de patima dorului de parinti. si n-a putut birui patima, decât spunându-si gândul sau egumenului. Deci, a capatat el iertaciune si binecuvântare sa iasa din manastire si sa petreaca în zdrente, într-o coliba aproape de casa parintilor sai, îndurând umilinte, mila slugilor si a strainilor, si luptele vietii pustnicesti, fara sa se faca cunoscut, ca si când ar fi fost un strain. Si asa a petrecut el în pace si fara sa-l cunoasca nimeni, purtându-si portul lui strain, traind în chip saracacios si vazând pe parintii lui, care treceau pe lânga el si nu-l luau în seama.

         Dar când a fost sa moara, el a chemat pe maica sa si, aratându-i Evanghelia cea ferecata cu aur, s-a facut cunoscut ca este fiul lor. Si au ramas uimiti parintii lui si nu stiau ce sa faca: sa se bucure ca l-au aflat sau sa plânga pentru sfârsitul lui. Si si-a dat sufletul în mana lui Dumnezeu, lasând sa fie îngropat în coliba lui. Iar peste mormântul fericitului, parintii lui au ridicat o sfânta si slavita biserica.

Întru aceasta zi, cuvânt pentru cei ce sunt îngropati în biserici.

         Un oarecare, Valentin cu numele, judecator fiind al Ladionului, a murit. Si era el un om foarte rau si lua mita si vietuia în toate neorânduielile. Iar trupul lui a fost îngropat în biserica Sfântului Mucenic Uar. Iar la miezul noptii s-au auzit în biserica aceea niste glasuri si tipete. Iar pazitorii, alergând la acel tipat, au vazut un chip groaznic si înfricosat, ferecând cu un lant picioarele acelui Valentin si tragându-l, fara mila, afara din biserica, iar el amar striga. Deci pazitorii, daca au vazut aceasta, s-au dus cu frica la locasurile lor. Iar a doua zi au deschis înaintea tuturor mormântul unde fusese pus Valentin si n-au aflat acolo trupul lui, ci, cautându-l, departe de biserica l-au aflat, aruncat într-o groapa si cu picioarele legate, precum îl trasesera din biserica.

         Drept aceea, sa cunoasca toti lucrul acesta, ca acei ale caror pacate sunt grele, si daca au fapte vrednice de osânda, chiar daca ar porunci cineva, sa-i îngroape pe ei în locuri sfintite, apoi în locurile acelea sfinte nu primesc nicidecum izbavire. Ci, pârâti fiind de însasi pacatele lor, mai amara munca vor lua. Ca locul pe nimeni nu mântuieste, ci din fapte sunt si folosul si munca. Deci, acestea cunoscându-le, sa nu ne sârguim a pune în biserica trupurile pacatosilor, care nu sunt vrednici. Sa ne aducem aminte de parintii cei din pustietati, ca nu în biserici zac trupurile lor, ci în locuri pustii. Ca unii, adica, de strâmtoare si de lipsuri au murit, iar altii de fiare au fost mâncati, iar altii cu tot felul de nevoi s-au lipsit de viata aceasta; dar sufletele lor împreuna cu îngerii se bucura, întru lumina vietii celei vesnice. Drept aceea, si noi sa ne sârguim a avea pocainta si milostenie, blândete si înfrânare si tot felul de fapte bune, ca sa ne facem partasi vietii celei vesnice.

Întru aceasta zi, învatatura despre cereasca Împaratie si despre vesnica osânda.

         Daca atunci, când intram într-o cetate mare, întemeiata de oameni, în lumea aceasta, macar ca stim bine ca dupa putina vreme se va risipi, dar când începem a umbla printr-însa, nu ne mai saturam de frumusetile ei, de poduri, de gradini, de curti, de palate, încât am pofti mereu sa tot umblam printr-însa, pentru frumusetile ei, apoi, cu cât mai mult nu se vor desfata cei ce se vor învrednici a intra în Cetatea lui Dumnezeu, în Ierusalimul cel de Sus, când vor începe a gusta din dulceata cea de-a pururea a frumusetii celei mai presus de orice asemanare? Si iarasi, dupa cum atunci când, intrând la curtea unui împarat pamântesc, vedem palate mari, împodobite cu marmura, cu aur si cu argint, iar dupa aceea putem vedea pe împaratul si barbatii vrednici stându-i înainte în podoabe marete, iar împaratul îmbracat în porfira si încoronat cu pietre scumpe, macar ca toate acestea sunt stricacioase, apoi cu cât mai vârtos nu se va bucura cel ce va intra la Dumnezeu, întru cereasca Împaratie, neputând a se satura de frumusetile si de slava Lui cea pururi fiitoare? Si precum când, intrând cineva într-o vie sadita de oameni, o vede pe ea vesela, îngrijita si cu tot felul de poame si flori împodobita, încât ar voi sa tot umble mereu prin ea si a se veseli de vederea ei, macar ca este stricacioasa, apoi cu cât mai mult cel ce a intrat în cetatea lui Dumnezeu, daca va fi împlinit poruncile lui Dumnezeu, întru aceasta lume, de câta slava duhovniceasca nu se va bucura, întru lumina cea negraita si întru slava cea netrecatoare, vazând pe Stapânul, Domnul tuturor, cu a Sa marire stralucind si luminându-i pe toti cei drepti, cu mult mai vârtos decât soarele acesta.

         Dar, sa spunem ceva si despre munca cea fara de sfârsit, prin pilda veacului acestuia, asa cum am aratat si pentru bunatatile cele fara de sfârsit.

         Cum vom putea suferi chinul viermelui celui neadormit, noi, care aici nici împunsaturile tântarilor si ale mustelor celor slabe nu le putem suferi? Ci, învârtindu-ne în paturile noastre, ne sârguim sa le prindem si pe unii si pe altele? Si ne scarpinam cu unghiile trupul, ca si cum i-am fi de vreun folos, pentru acea slaba împunsatura. Apoi, cum vom suferi noi cu usurinta gheena focului? Noi, care nu putem suferi arsita soarelui, ci fugim la umbra sau în casa cautând odihna. Si cum vom suferi întunericul cel mai de dedesubt si scrâsnirea dintilor? Noi care acum, nici o zi nu putem suferi o camera întunecoasa, nefiind nici durere, nici plâns, nici scrâsnirea de dinti? Ci îndata ne tulburam si ne întristam, zicând: „Când vom iesi din întunericul acesta, ca sa vedem doar lumina aceasta stricacioasa?” Deci, daca unele ca acestea sunt bunatatile cele vesnice, cât si chinurile cele fara de sfârsit, precum pe rând le-am aratat, apoi sa nu ne lenevim. Sa fugim de vesnica pierzare si sa alergam la facatorul nostru, Dumnezeu. Caruia se cuvine slava, acum si pururea si în vecii vecilor! Amin.

Sinaxar 15 Ianuarie

În această lună, în ziua a cincisprezecea, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Pavel Tebeul.

Acest cuvios părinte a trăit pe vremea lui Deciu şi a lui Valerian, prigonitorii creştinilor. El era de neam din Egipt, din Teba de jos, şi înţelegând că cumnatul său vrea să-l vândă ca să-i poată opri partea cuvenită din averea părintească, a fugit în munţi. Aici şi-a schimbat teama de prigonitori în dor de călugărie. Şi intrând într-o peşteră, din adâncul pustiului, şi-a petrecut toată viaţa în pace şi în înlăturarea tuturor dorinţelor, şi a trecut către Domnul, la adânci bătrâneţi. Auzind de viaţa lui cea îmbunătăţită, marele Antonie (17 Ianuarie) l-a căutat şi găsindu-l s-a minunat şi de locul cel anevoios în care trăise şi de lungimea vieţii lui şi de depărtarea de orice aşezare omenească. Căci Pavel a fost cel dintâi care a cutezat să meargă până în adâncul pustiului, unde şi-a îndelungat nevoinţele până la o sută treisprezece ani, după ce părăsise de tânăr grijile lumeşti.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Ioan cel sărac pentru Hristos, care s-a mai numit şi Colibaşul.

Acesta era de fel din Constantinopol şi era fiul lui Eutropie senatorul şi al Teodorei. De mic copil a plecat din şcoala unde învăţa carte, fără ştirea părinţilor şi a învăţătorilor, în tovărăşia unui călugăr, şi s-a dus în Mănăstirea Achimiţilor, adică a neadormiţilor, unde s-a făcut călugăr, petrecând întru multe nevoinţe. Dar vicleanul diavol l-a îmboldit cu dorul părinţilor şi atunci, cu voia egumenului mănăstirii şi a fraţilor, s-a dus la casa părintească îmbrăcat în rasă. Dar nu s-a făcut cunoscut cine este, ci locuia în rugăciune şi în lipsuri, într-o colibă mică lângă poarta casei părinteşti, batjocorit de slugi şi uitându-se la părinţii săi, care treceau pe lângă el îmbrăcaţi în podoabe lumeşti, fără să ştie că el este fiul lor. Când a fost să moară, a chemat pe maica sa, care l-a cunoscut după Evanghelia ferecată în aur, dată lui de părinţi pe când era în şcoală. Şi aşa şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Pansofie.

Acesta era din Alexandria şi avea ca tată pe Nil proconsulul, care era un mare dregător. Fiind isteţ din fire şi bogat, şi văzând în casa părintească apucături bune, a sporit până la culmea învăţăturii atât a celei elineşti, cât şi a celei creştineşti. Iar după moartea tatălui său, împărţindu-şi bogăţia la cei săraci, s-a dus în pustiu, căutând pe Domnul. Douăzeci şi şapte de ani a locuit în singurătate, înălţându-şi mintea de la cele de jos la cele de sus şi vorbind cu Dumnezeu. Pentru că nu se poate ascunde lumina sub obroc, a fost pârât lui Augustalie, ighemonul Alexandriei, căruia i se încredinţase, de către Deciu, prigoana împotriva creştinilor. Deci, stând înaintea lui, i-a înfruntat înşelăciunea credinţei şi i-a ruşinat trufia. Pentru aceasta a fost bătut cumplit, şi aşa a dobândit cununa muceniciei.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor şase părinţi din pustiu, care în pace s-au săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Cântare de laudă la Sfântul Ioan Colibaşul

Pe tînărul loan, Cel tînăr şi bogat,

Nimic nu l-a putut clinti,

Nici tinereţea nici banii.

Tatăl său era de neam împărătesc,

Mama sa o aleasă doamnă,

Dar el pe amîndoi i-a lăsat

Pentru dragostea împăratului Ceresc,

Averea lui era Hristos,

Toată cinstea şi toată frumuseţea.

Pe Hristos Dumnezeu Îl iubea

Mai mult decît însăşi viaţa.

Iar părinţii săi, în loc să se chinuiască în iad,

Iată-i sînt mîntuiţi,

Prin fiul lor care pentru a lor şi a lui mîntuire

Să sărăcească a voit.

Chiar şi astăzi pe mulţi

Care sub povara bogăţiilor se sufocă Ioan îi poate ruşina,

Şi cu ale lui sfinte rugăciuni

Ale lor suflete le poate mîntui.

Cugetare

Să nu credem vreodată că Dumnezeu nu ne aude atunci când ne rugăm Lui.

El ne aude gîndurile, tot aşa cum ne auzim noi vocile şi cuvintele unii altora. Iar dacă nu acţionează imediat aşa cum cerem noi în rugăciune, este fie pentru că ne rugăm cu nevrednicie, fie pentru că cerem ceea ce nu ne este spre bine, fie pentru că în Atotînţeleapta Purtarea de Grijă a Sa, El întîrzie împlinirea cererii noastre pînă la ceasul potrivit.

Părintele Ioan de Kronstadt zice:

„Aşa cum prin intermediul rapidului telegraf comunicăm cu oameni care se află la mari depărtări, tot aşa prin credinţa fierbinte, ca şi printr-un fir de telegraf, noi comunicăm repede cu Dumnezeu, cu îngerii şi cu sfinţii. Aşa cum sîntem încredinţaţi că impulsul electric transmite repede mesajul nostru, cu atît mai deplin trebuie să credem că rugăciunea credinţei noastre ajunge cu repeziciune la destinaţie. Trimiteţi cererea voastră lui Dumnezeu şi sfinţilor prin telegraful credinţei şi veţi obţine grabnic răspuns”.

Şi iarăşi, într-un alt loc Sfîntul loan scrie:

„Dumnezeu şi îngerii, precum şi sufletele adormiţilor ca şi ale viilor sînt entităţi gînditoare, iar gîndul este rapid şi într-un anumit fel, omniprezent. Gîndiţi la ei cu toată inima şi ei vor fi cu voi. Dumnezeu va fi întotdeauna cu voi, şi prin puterea şi darul lui Dumnezeu, aşa vor fi neapărat şi îngerii cu sfinţii şi cu toţi drepţii cei adormiţi”.

Luare aminte

Să luăm aminte la curăţenia Stăpînului Hristos :

• la curăţenia inimii Lui;
• la curăţenia voinţei Lui;
• la curăţenia limbii Lui;
• la curăţenia înfăţişării Lui şi a tuturor simţurilor Lui.

Predică

Despre biruinţa credinţei – „Aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră” (I Ioan 5:4).

Stăpînul Hristos a biruit lumea. Aceasta fraţilor este şi biruinţa noastră. Apostolii lui Hristos au biruit lumea şi biruinţa lor este şi biruinţa noastră. Sfinţii, fecioarele şi mucenicii au biruit lumea şi şi a noastră este biruinţa lor.

Fraţilor, nu există nimic mai puternic în lume decît credinţa creştină.

Săbiile care au izbit în această credinţă s-au tocit şi s-au frînt, dar credinţa a rămas. Regii care au pornit războaie împotriva credinţei s-au nimicit sub anatema propriilor lor crime. Imperiile care au făcut război contra credinţei au pierit. Cetăţile care au respins credinţa zac în ruine. Ereticii care au stricat credinţa au pierit şi cu trupul şi cu sufletul părăsind lumea sub pecetea anatemei, dar credinţa pe care au voit s-o surpe, a rămas neatinsă.

Fraţilor, atunci cînd lumea ne urmăreşte cu ispitele ei, ale frumuseţii trupeşti, bogăţiilor, plăcerilor, şi slavei trecătoare, prin ce vom rezista noi oare, şi prin ce vom birui, dacă nu prin credinţa noastră?

Cu adevărat prin nimic altceva decît prin nebiruita credinţă care ne învaţă despre ceva mult mai bun decît toate bogăţiile lumeşti. Cînd toate ispitele acestei lumi încep să-şi arate faţa lor cealaltă, cînd frumuseţea se preface în urîţenie, sănătatea în boală, bogăţiile în sărăcie, slava în insultă, stăpînirea în sclavie şi toată frumuseţea tinereţii şi sănătăţii trupului în putreziciunea şi reaua duhoare a morţii, prin ce oare vom învinge această tristeţe, această degradare, această murdărie, această disperare, dacă nu prin credinţă? Cu adevărat prin nimic altceva decît prin credinţă, care singură cunoaşte învierea trupurilor şi viaţa fără de moarte.

O, Stăpîne Doamne Biruitorule al lumii, ajută-ne nouă să biruim lumea cu credinţa cea întru Tine. Căci a Ta este slava şi mulţumirea în veci, Amin!