Icoana Maicii Domnului „Totemsk-Sumorinskaya”
După ce monahului Teodosie (care a fost și primul egumen al mănăstirii)
a trecut la Domnul în anul 1568, icoana Maicii Domnului a fost așezată
în fața mormântului acestuia din Biserica „Înălțarea Domnului”, zidită
prin osteneala sa.
Icoana Maicii Domnului „Totemsk-Sumorinskaya” se află în Mănăstirea Spaso-Sumorin, din orașul Totma. În anul 1554, locuitorii orașului au primit aprobarea de construire a mănăstirii din partea Țarului Ivan cel Groaznic și a Arhiepiscopului Nicandru al Rostovului, primind în plus și o subvenție pentru construirea sfântului lăcaș.
Pentru a coordona lucrările de zidire a mănăstirii, Arhiepiscopul l-a delegat pe călugărul Teodosie, care a primit ca binecuvântare o icoană a Maicii Domnului din partea egumenului Mănăstirii Prilutsk.
Icoana a primit ulterior numele de icoana Maicii Domnului „Totemsk-Sumorinskaya” (Totem fiind orașul în care se afla mănăstirea, iar Sumorin este numele de familie a călugărului Teodosie). După ce monahul Teodosie (care a fost și primul egumen al mănăstirii) a trecut la Domnul în anul 1568, icoana Maicii Domnului a fost așezată în fața mormântului acestuia din Biserica „Înălțarea Domnului”, zidită prin osteneala sa.
La 2 septembrie 1796, în urma mai multor minuni săvârșite la mormântul călugărului Teodosie, au fost descoperite moaștele sale întregi și nestricate. Biserica Ortodoxă Rusă l-a canonizat cu dată de prăznuire la 28 ianuarie, ziua în care a trecut la Domnul.
Mulți dintre bolnavii care s-au rugat la mormântul Sfântului Cuvios Teodosie au mărturisit că l-au văzut pe călugăr ținând în mâna icoana Maicii Domnului Totemsk-Sumorinskaya și vindecându-i.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Efrem Sirul
Efrem s-a născut în Siria din părinţi săraci, pe timpul împărăţiei lui Constantin cel Mare. După
o tinereţe oarecum furtunoasă, Efrem a cunoscut o schimbare radicală a
vieţii sale, care 1-a făcut să ardă de iubire pentru Dumnezeu. Efrem a fost ucenicul Sfîntului lacob din Nisibe (13 ianuarie). Prin
harul covîrşitor al lui Dumnezeu, Efrem a cunoscut înţelepciunea
dumnezeiească, care se prelingea precum mierea de pe buzele sale, iar
ochii săi sau făcut izvoare nesecate de lacrimi. Harnic precum
albina, Efrem scria necontenit cărţi pentru zidirea fraţilor şi îi
povăţuia prin viu grai, nu doar pe ei, ci pe toţi cei care veneau la el
pentru sfat de prin toate împrejurimile Edessei. De cele mai multe ori
Efrem petrecea în retragere şi rugăciune. Cărţile lui sînt numeroase, iar rugăciunile lui minunate. Cea mai cunoscută este cea care se rosteşte mai ales în timpul Sfîntului şi Marelui Post:
„Doamne şi Sîăpînul vieţii mele, duhul trîndăviei, al grijii de multe, al poftei de stăpînire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie. Iară duhul curăţiei, al gîndului smerit, al răbdării şi al dragostei, dă-mi-l mie, slugii Tale. Aşa Doamne împărate, dă-mi să-mi văd păcatele mele şi să nu os îndes c pe fratele meu, că binecuvîntat eşti în vecii vecilor, Amin!”.
Cînd
au vrut să-l înscăuneze cu sila episcop al Edesei, s-a prefăcut nebun,
începînd să fugă pe străzile cetăţii tîrîindu-şi veşmîntul după el. Văzînd aşa, oamenii l-au lăsat în pace. Efrem a fost contemporanul şi prietenul Sfîntului Vasile cel Mare. Sfîntul Efrem este socotit de Biserică „Apostol al pocăinţei”.
Cărţile lui înmoaie inimile împietrite chiar şi ale omenirii de azi,
întorcîndu-le la pocăinţă şi la Hristos. Sfîntul Efrem a trecut la
Domnul încărcat de zile, în anul 378 după Hristos.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Isaac Sirul
Isaac s-a născut la Ninive şi şi-a
petrecut tinereţea în nevoinţe ascetice, în Mănăstirea Sfîntului
[Apostol] Matei din apropierea Ninivei. Cînd Isaac s-a făcut cunoscut
oamenilor pentru sfinţenia vieţii sale şi pentru multele sale minuni, el
a fost ales episcop în Ninive cu sila. Dar după numai cinci luni el a
părăsit episcopia şi s-a tăinuit într-o pustie a Mînăstirii Rabban
Şabur. El a scris multe cărţi, între care
pînă la noi au ajuns cam o sută de predici despre viaţa duhovnicească şi
despre nevoinţă, scrise în primul rînd din propria lui experienţă.
A fost un cunoscător fără egal al sufletului omenesc şi un îndrumător
puternic al vieţilor celor care veneau la el. Chiar şi sfinţi cum a fost
Sfîntul Simeon de la Muntele Minunat (Noul Stîlpnic) de lîngă Antiohia
veneau la Sfîntul Isaac Sirul pentru îndrumarea vieţii. Sfîntul Isaac
Sirul a trecut la Domnul la bătrîneţi înaintate, cam pe la sfîrşitul
veacului al şaptelea după Hristos.
• Pomenirea Sfîntului Cuvios Paladie, sihastrul sirian
Acest Paladie a fost un mare nevoitor şi
făcător de minuni. Odată, înaintea uşii chiliei lui a găsit cadavrul
unui anume bogat omorît şi jefuit de tîlhari. Paladie a fost tîrît
înaintea judecătorului, dar el, rugîndu-se cu lacrimi lui Dumnezeu, mortul a înviat. Acest Sfânt Paladie a adormit cu pace în veacul al patrulea.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Efrem de la Mănăstirea Peşterilor din Kiev
Acest Efrem a trecut la Domnul în 1096 d.
Hr. El a înfiinţat Sărbătoarea Mutării Sfintelor Moaşte ale Sfîntului
Ierarh Nicolae la Bari, în Italia, care se ţine în fiecare an, la 9 mai.
Cântare de laudă la Sfântul Efrem Sirul
Inima lui Efrem arde de iubire Pentru Hristos,
Iar limba lui grăieşte înţelepciunea curată a Sfintelor Scripturi.
O, Sfinte Părinte Efreme, albină adunătoare de miere duhovnicească!
O, Sfinte Părinte Efreme, izvorîtorule de har ce izbucneşti lumii rîuri de cucernicie!
Pocăinţa răsuflare ţi s-a făcut ţie, Părinte,
Cu lacrimile tale tu pocăinţa o propovăduieşti!
Cu limba ca şi cu un condei tu propovăduieşti
„Pocăiţi-vă! Căci Domnul îi miluieşte pe cei ce se pocăiesc!”
O, minunate învăţătorule şi povăţuitorule al nostru,
Care cu viaţa şi cu scrisul pe noi ne povăţuieşti,
O Sfinte Părinte Efreme, mîngîietorule al nemîngîiaţilor,
Şi bici înfricoşat patimii trîndăviei,
O miere a milostivirii către ceilalţi,
Şi sabie a nevoinţei către tine însuţi!
O, Sfinte Părinte Efreme,
Pe tine Biserica te slăveşte
Iar sfinţii îngeri te numesc pe tine frate!
Cu adevărat aşa se cuvine ţie, Sfinte Părinte Efreme,
Preadulce teologhisitorule al dogmelor,
Cunună a Siriei, de Biserică cîntat şi slăvit!
Pe tine, cel care pe Fiul lui Dumnezeu L-ai preaslăvit,
Pe tine cu dreptate Biserica te slăveşte.
Cu harul ce din gura ta izvorăşte ca o miere,
Cu rugăciunile tale cele ca o ploaie aducătoare de roadă,
Cu acestea tu zi şi noapte mijloceşti pentru noi,
Sfinte Cuvioase Părinte, Preaputernice monahe!
Către tine însuţi tu sabie a nevoinţelor eşti,
Iar către noi miere a milostivirii! Biserica pe cununa Siriei o slăveşte,
Pe cel ce-L preaslăveşte pe Fiul lui Dumnezeu.
A fost hirotonit diacon de episcopul Iacob din Nisibe si i s-a incredintat noua scoala siriaca din Edeea, care, sub conducerea lui, a cunoscut o mare stralucire. Traditia spune ca Sfantul Efrem a luat parte, tanar diacon fiind, ca si Sfantul Atanasie din Alexandria, la Sinodul din Niceea, la anul 325. Tot din tradite stim ca, fiind poftit de Sfantul Vasilie, in Cezareea Capadochiei, acesta, ca un semn de pretuire, l-a sfintit preot.
Fericitul Efrem era un poet, un cuvantator inflacarat, un aspru nevoitor si un om de rugaciune, iubitor de viata duhovniceasca. Prin poezia lui, el urmarea intarirea dreptei credinte in cei care o auzeau, contra ereziilor din vremea sa, caci imnele lui erau ca niste poeme cantate sau citite in adunari, cu intrebari si raspunsuri, pe care le insotea cu cantari din harfa. Si atat s-a facut de vestit prin aceasta fapta buna, incat le-a folosit tuturor si a fost numit "harfa Duhului Sfant."
A cantat cu mare stralucire credinta, dragostea de frati, rugaciunea, si, mai ales, pocainta. Parti din scrierile lui se afla si in rugaciunile Bisericii noastre, precum rugaciunea: "Doamne si Stapanul vietii mele." Si asa, scriind multe carti si pe multi invatandu-i si fiindu-le de folos, la adanci batraneti ajungand, Sfantul Efrem s-a mutat catre Domnul.
Cuvant din viata Sfantului Efrem dupa Metafrast.
Deci, calatorind asa cu mintea treaza, il intampina o femeie si aceasta era o desfranata. Si lucrarea lui Dumnezeu era aceasta, ca pe cele bune, de multe ori El le lucreaza prin cele potrivnice. Deci, sfintitul Efrem, intalnind, astfel, pe acea desfranata, sta uimit, oarecum, cautand catre dansa si era mahnit, ca nu i s-a implinit cererea, dupa rugaciune, ci cu totul dimpotriva. Iar ea, vazandu-l astfel, privea la dansul cu ochii necuviosi. Si fiindca multa vreme se priveau unul pe altul astfel, vrand el sa o rusineze si la sfiala a o aduce, i-a zis: "Pentru ce nu te rusinezi, femeie, privind cu ochii tinta la mine ?" Iar femeia zise: "Dar mie asa mi se cade de a privi la tine, ca dintru tine si din a ta coasta sunt luata. Iar tie ti se cade a te uita nu la noi, ci in pamant, din care ai si fost luat." Acestea auzindu-le, Efrem a multumit, femeii, pentru folosul ce avea, si lui Dumnezeu cu fierbinteala ii inalta multumire, care si prin cele fara de nadejde poate face lucruri bune.
Deci, trecand multa vreme, iar cetatea Edesei avand pe dumnezeiescul Efrem, o femeie desfranata, ce locuia aproape de dansul, s-a facut unealta de rautate a vicleanului. Si, intamplandu-se ca fericitul Efrem fierbea niste bucate, acea femeie deschise fereastra si, aplecandu-se cu nerusinare si obraznicie, cautand la Cuviosul, ii zise: "Binecuvanteaza parinte." Iar el, cu blandetea cea cuviincioasa, ii zise: "Domnul sa te binecuvanteze." Si, cu ras necuvios, aceasta a zis iarasi: "Dar ce lipseste bucatelor tale ?" Iar el a zis: "Trei pietre si putin lut, ca fereastra aceasta sa se astupe." Iar ea cu obraznicie a zis: "Pentru ca te-am cinstit, aceasta te-a adus pe tine la mandrie ? Eu voiam a dormi impreuna cu tine si tu de la inceput ma desnadajduiesti ?" Dar, precum, aceea avea graiuri satanicesti, tot asa si el, cu mult mai vartos, n-a fost lipsit de cuvinte duhovnicesti, ca a zis: "De voiesti impreuna cu mine sa dormi, apoi trebuie sa mergi unde iti voi spune eu." Iar ea, daca a auzit cuvantul, a si intrebat de locul unde voieste a dormi."Nu in alt loc, a zis el, decat chiar in mijlocul cetatii, voi dormi cu tine." Iar ea a zis: "Dar nu ai sfiala si rusine de barbatii ce ne vor vedea dormind in mijiocul cetatii ?" Atunci Sfantul a zis indata: "Daca ochii oamenilor i-ai judecat ca sunt puternici a rusina sufletul si a-l opri de la fapta rea, dar, oare, de ochii lui Dumnezeu, care vad toate cate se lucreaza intru ascuns si intru aratare, nu ne vom teme si nu ne vom inspaimanta, cu atat de vartos ?" Acestea destul au fost ca sa induplece pe desfranata a se departa de vicleana pofta catre dansul si sa se caiasca de cele mai dinainte fapte rele ale ei. Si indata, apropiindu-se si cazand la pamant, cerea iertare de neinfranata ei pornire. Si, facand adevarata pocainta, a luat povatuitor si dascal pe Sfantul Efrem, in calea cea catre mantuire.
Iar el, gata fiind spre o slujire ca aceasta, a sfatuit-o a nu mai merge in urma gandurilor inimii celei rele, apoi s-a ingrijit sa o duca intr-o manastire de femei, spre a face fapte bune. Si, astfel, fericitul Efrem, intalnindu-se cu doua femei desfranate, cu ajutor dumnezeiesc, a primit folos de la amandoua.
Intru aceasta zi, povestire despre Sfantul Efrem si marele Vasilie.
Efrem fericitul si pururea pomenitul, pe cand era in pustie, instiintandu-se despre lucrurile cele minunate ale parintelui nostru Vasilie, pe de o parte, vazandu-le din luminarea Duhului Sfant, iar, de alta parte, cunoscandu-le din dragoste si din intrebare, se ruga lui Dumnezeu cu osardie, ca sa-i descopere lui in ce fel este marele Vasilie. Si in vis, a vazut un stalp de foc, al carui cap ajungand la cer, auzea un glas, zicandu-i: "Efrem, Efrem, in ce chip vezi acest stalp de foc, in acest fel este Vasilie." Deci, indata, cuviosul Efrem, luand cu sine talmaci, de vreme ce nu stia greceste, a mers in Cesareea, la praznicul Aratarii Domnului la Iordan si, privind in taina de departe, a vazut pe Sfantul Vasilie mergand la biserica cu multa slava, imbracat in haine luminoase si clerul ce era imprejurul lui, tot asa, in vesminte luminoase. Si, intorcandu-se catre talmaciul care-l insotea, Efrem i-a zis: "Mi se pare ca in zadar ne-am ostenit, frate, pentru ca acesta, fiind intr-o asemenea stare, nu este precum l-am vazut." Si, intrand in biserica, a stat intr-un colt, la loc ascuns, si zicea singur, intru sine, graind: "Noi, in pustie, suferind greutatea zilei si zaduful, nimic n-am sporit, iar acesta, fiind intru atata cinste omeneasca, este stalp de foc. Ma minunez."
Asa gandind el, s-a instiintat despre dansul, prin Duhul Sfant, Marele Vasilie, care a trimis la dansul pe arhidiaconul sau, zicandu-i: "Sa mergi la usa bisericii, cea dinspre apus, ca vei afla acolo un monah, stand in coltul bisericii, dimpreuna cu un altul, cu barba scurta si mic de stat, si vei zice lui: Vino si sa intri in altar, ca te cheama arhiepiscopul." Iar arhidiaconul, cu multa osteneala impingand poporul, a ajuns unde statea Cuviosul Efrem si i-a zis: "Parinte blagosloveste, sa mergi si sa intri in altar, ca te chema arhiepiscopul."
Iar Efrem, prin talmaci, intelegand cuvantul arhiepiscopului, a raspuns celui ce-l chema: "Ai gresit frate, pentru ca noi smtem oameni straini si nu ne stie arhiepiscopul." Si s-a dus arhidiaconul ca sa spuna Vasile acestea. In acea vreme Sfantul Vasilie tocmai citea sfintele carti catre popor. Si a vazut Cuviosul Efrem o limba de foc graind prin gura lui Vasilie. Dupa aceea, Vasilie iarasi a zis arhidiaconului: "Mergi si spune acelui monah strain: Cinstite Efrem, vino si intra in Sfantul altar, ca te cheama arhiepiscopul." Si, mergand, arhidiaconul i-a spus, precum i s-a poruncit lui si s-a mirat de aceasta Cuviosul Efrem si a proslavit pe Dumnezeu. Si, facand metanie a zis: "Cu adevarat mare este Vasilie, cu adevarat stalp de foc este Vasilie, cu adevarat Duhul Sfant vorbeste prin gura lui ! Si a rugat pe arhidiacon ca sa vesteasca arhiepiscopului, ca dupa savarsirea sfintei slujbe, la loc deosebit, vrea sa i se inchine si sa-l sarute pe el. Deci, savarsindu-se sfanta slujba, a intrat Sfantul Vasilie in incaperea pentru paza vaselor si, chemand pe Cuviosul Efrem, i-a dat lui, intru Domnul, sarutare si i-a zis: "Bine ai venit parinte, cel ce ai inmultit ucenicii lui Hristos in pustie si ai gonit dracii, cu puterea lui Hristos. Pentru ce ai indurat atata osteneala, ca sa vezi un om pacatos ? Sa-ti dea tie plata Domnul, pentru osteneala ta." Iar Efrem, prin talmaci, raspunzand lui Vasilie, i-a spus cele ce in inima lui erau pregatite. Si s-a impartasit cu Preacuratele Taine, din sfintele maini ale lui Vasilie.
Dupa aceasta, ospatandu-se ei, a zis Cuviosul Efrem catre Sfantul Vasilie: "Parinte preacinstite, un dar cer de la sfintia ta, sa-mi dai, si aceasta, prin lucrarea Duhului Sfant, sa mi se daruiasca mie." Iar marele Vasilie i-a zis lui: "Spune cele ce-ti sunt trebuincioase, ca mult iti sunt dator, pentru osteneala ce ti-ai dat, cu atata cale pana la mine." Si i-a zis lui cinstitui Efrem: "Stiu, parinte, ca toate cate vei cere de la Dumnezeu, iti da tie. Deci, vreau ca sa te rogi bunatatii Lui, sa-mi dea mie sa vorbesc greceste." Iar el a raspuns: "Mai presus de puterea mea iti este cererea, dar, de vreme ce, cu buna nadejde ceri, cinstite Parinte Povatuitorule al pustiei, sa mergem in biserica Domnului, si sa ne rugam catre Domnul, Care puternic este sa asculte rugaciunea ta, pentru ca scris este: "Voia celor ce se tem de El va face si rugaciunea lor va auzi si-i va mantui pe ei." Si, fiind la vreme cuviincioasa, au facut rugaciune indelung in biserica. Apoi, a zis marele Vasilie: "Pentru ce, cinstite parinte, nu primesti sfintire de preot, vrednic fiind ?" Raspuns-a lui prin talmaci: "Fiindca pacatos sunt, stapane." Raspuns-a lui Sfantul Vasilie: "O, de as avea eu numai pacatele tale !" Si i-a zis lui: "Sa facem metanie." Si ingenunchind ei la pamant, si-a pus marele arhiereu mana sa pe capul Cuviosului Efrem si a zis cu mare glas rugaciunea cea de hirotonie preoteasca. Apoi, a zis catre Cuviosul: "Porunceste acum ca sa ne ridicam de la pamant." Si s-a limpezit limba lui Efrem si a zis in limba greceasca: "Mantuieste, miluieste, ridica-ne si ne pazeste pe noi, Dumnezeule, cu darul Tau." Si s-a implinit Scriptura: "Atunci va sari schiopul ca cerbul si limpede va fi limba gangavilor." Deci au proslavit toti pe Dumnezeu, Cel ce-a limpezit limba lui Efrem in vorba greceasca. Apoi a petrecut Cuviosul Efrem trei zile la Sfantul Vasilie, veselindu-se duhovniceste. Si asa, arhiepiscopul sfintindu-l pe el ca preot, iar pe talmaciul lui, diacon, i-a slobozit pe ei cu pace, slavind pe Dumnezeu, de cele ce au vazut si au auzit, precum li se spusese lor. Dumnezeului nostru, slava ! Amin.
Sinaxar 28 Ianuarie
Acest
astru strălucitor al Bisericii a răsărit în Orient în îndepărtata
cetate Nisibe (Mesopotamia) prin anul 306. Încă din fragedă tinereţe fu
alungat din casa părintească de către tatăl său - preot păgân - din
cauză că iubea Religia Creştină. Fu primit de Sfântul Episcop Iacob
(prăznuit în 13 ianuarie)
care îl învăţă să iubească virtuţile şi să se dedice neîncetat
meditării asupra cuvântului lui Dumnezeu. Învăţătura Sfintei Scripturi
aprinse în el o flacără care îl făcu să dispreţuiască bunurile şi
grijile acestei lumi pentru a-şi înalta sufletul către bucuria
bunurilor cereşti. Credinţa şi încrederea sa în Dumnezeu, de neclintit
precum muntele Sionului, îl făcură să adopte un mod de viaţă
nemaipomenit. Avea o curăţenie a trupului şi a sufletului care depăşea
limitele naturii umane şi care îl făcea să ţină sub stăpânire toate
mişcările sufletului său, nelăsând nici un gând urât să se iţească în
mintea sa. La sfârşitul vieţii sale recunoştea că nu a vorbit niciodată
de rău pe nimeni şi nici nu a lăsat să scape din gura lui o singură
vorbă fără noimă.
Lepădându-se de toate, precum Apostolii, luptându-se ziua cu foamea şi noaptea cu somnul, învăluindu-şi faptele precum şi vorbele în sfânta smerenie a lui Hristos, primi de la Dumnezeu harul căinţei şi al lacrimilor neîncetate, într-o asemenea măsură încât el ocupă în Corul Sfinţilor locul ales de "dascăl al căinţei". Printr-o minune ce se face cunoscută doar celor care se jertfesc cu totul Domnului, ochii săi fuseseră transformaţi în două izvoare nesecate de lacrimi. Ani întregi, zi şi noapte, aceste ape luminoase, purificatoare şi purtătoare de sfinţenie, acest al doilea botez al lacrimilor, nu încetară să curgă din ochii săi, transfigurându-i faţa într-o sclipire limpede, în care se oglindea prezenţa lui Dumnezeu. Plângea fără încetare pentru păcatele sale sau ale oamenilor, şi uneori, când se lăsa purtat de contemplarea minunăţiilor pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi, plânsul său se preschimba în lacrimi de bucurie. Ca un cerc misterios, în care nu ne putem da seama unde e începutul nici sfârşitul, gemetele năşteau în el lacrimile ; lacrimile, năşteau rugăciunea ; rugăciunea năştea propovăduirea, care era întreruptă de noi tânguiri. Citind încântătoarele sale discursuri despre căinţă sau descrierile atât de realiste ale Judecăţii de Apoi, chiar şi inimile cele mai împietrite nu pot să nu se înmoaie. Pentru multe generaţii şi până în ziua de azi, lecturile din Sfântul Efrem au făcut să curgă multe lacrimi, deschizând păcătoşilor calea pocăinţei şi a creştinării.
La ceva timp după Botezul său, pe la vârsta de 20 de ani, Efrem se retrase în pustiu, fugind de agitaţia oraşului pentru a sta de vorbă în linişte cu Dumnezeu şi pentru a trăi în preajma Îngerilor. Trecea dintr-un loc în altul, neînrobit de nimic, îndreptându-se într-acolo unde îl conducea Duhul Sfânt, spre ajutorul lui şi al fraţilor săi. Astfel ajunse în cetatea Edesa în pelerinaj, fiind în căutarea unui om sfânt cu care să ducă o viaţă de călugărie. Întâlnind în calea sa pe o femeie desfrânată, el se prefăcu atunci că îi acceptă propunerile şi, spunându-i să îl urmeze, o conduse spre piaţa publică, în loc să caute un loc retras potrivit păcătuirii. Prostituata îi atrase atenţia : "De ce mă aduci aici ? Nu te ruşinezi să te vadă lumea ?" Sfântul îi răspunse : "Nefericito, te temi de ochii oamenilor : de ce nu te temi de privirea lui Dumnezeu care vede totul şi care va judeca în ultima zi faptele noastre şi gândurile noastre cele mai ascunse?". Cuprinsă de teamă, femeia se căi şi se lasă condusă într-un loc care să fie de ajutor mântuirii ei. După câţiva ani petrecuţi în Edesa Sfântul Efrem se întoarse să trăiască în pustiu. Cum auzise laudele aduse virtuţilor Sfântului Vasile, Dumnezeu îi arătă într-o revelaţie că Episcopul Cezareei se asemăna cu o coloană de foc care unea pământul cu cerul. Fără să mai zăbovească, Efrem plecă spre Capadocia. Ajunse în Cezarea în ziua Bobotezei şi intră în biserică în momentul în care era oficiată Sfânta Liturghie. Deşi nu înţelegea greceşte, fu cuprins de admiraţie văzându-l pe marele Episcop propovăduind, căci vedea un porumbel alb pe umărul acestuia, care îi şoptea la ureche cuvinte dumnezeieşti. Acelaşi porumbel îi vesti Sfântului Vasile prezenţa în mulţime a umilului ascet sirian. Trimise după el, vorbiră câteva minute în Altar şi, ca răspuns la cererea lui, primi de la Dumnezeu ca Efrem să vorbească dintr-odată în greceşte ca şi cum ar fi cunoscut această limbă dintotdeauna. Apoi îl ordonă Diacon, şi îl lăsă să plece în patria lui.
În acele timpuri începu un lung şir de războaie între Romani şi Perşi (între 338 şi 387), în tot regatul persecuţii fără îndurare fură organizate împotriva creştinilor, consideraţi drept aliaţi ai romanilor. Aflând în pustiu de suferinţele fraţilor săi, Sfântul Efrem se întoarce atunci la Nisibe pentru a le veni în ajutor prin faptele şi cuvintele sale. Încă din copilărie îi fu revelată chemarea lui Dumnezeu, printr-o viziune cu o viţă de vie roditoare crescând de la gura sa şi umplând întreg pământul. Toate pasările cerului veneau să se aşeze şi să se îndestuleze din fructele sale şi cu cât ciuguleau mai mult cu atât via se umplea de struguri. Harul Duhului Sfânt îl umplea cu o asemenea abundenţă încât atunci când se adresa poporului limba sa nu mai prididea să profereze gândurile cereşti pe care i le inspira Dumnezeu, şi părea ca prins de bâlbâială. De aceea adresa lui Dumnezeu această rugăciune surprinzătoare : "Reţine, Doamne, valurile harului tău!".
Când nu se ocupa cu învăţatul altora pentru a întări credinţa împotriva păgânilor şi ereticilor, se punea cu umilinţă în serviciul tuturor, ca un adevărat diacon, asemeni lui Hristos care s-a făcut "slujitorul" nostru.
Astfel, smerindu-se, refuza mereu înălţarea la Preoţie. Virtuţile sale, rugăciunea sa, roadele contemplărilor şi meditărilor sale, tot harul pe care i-l dădea Dumnezeu, nu îl păstra pentru el însuşi, ci împodobea cu el Biserica, Mireasa lui Hristos, ca o coroană de aur bătută cu pietre scumpe. La asediul oraşului Nisibe în 338, oraşul fu eliberat datorita rugăciunii sale şi a Sfântului Iacob. Dar după mai multe războaie, căzu în final în mâna crudului suveran al Perşilor, în 363. Refuzând să trăiască sub dominaţie păgână, Sfântul Efrem şi mulţi alţi creştini plecară atunci spre Edesa. Îşi petrecu acolo ultimii zece ani din viaţă, şi - pentru a continua opera începută în şcoala de exegeză fondată la Nisibe de Sfântul Iacob - propovăduia la Şcoala din Edesa, care fu numită "Şcoala Perşilor". Atunci a redactat cea mai mare parte a admirabilelor sale lucrări, în care cunoaşterea pe care o avea într-ale celor ale lui Dumnezeu şi ale Sfintelor Dogme îmbrăcă podoaba de splendoare a unei limbi poetice inegalabile. Se spune că ar fi compus în grai sirian peste trei milioane de versuri : comentarii ale aproape tuturor cărţilor Sfintei Scripturi, tratate împotriva ereziilor, Imnuri închinate Raiului, Fecioriei , Credinţei, marilor Minuni ale Mântuitorului şi ale Sărbătorilor Anului. Mare parte din aceste imnuri a servit la compunerea Cărţilor Liturgice ale Bisericii de limbă siriană, de unde numele care i s-a dat de "Liră a Sfântului Duh" şi "Doctor al universului". Alte tratate, foarte numeroase, ne-au fost transmise în greceşte. Ele vorbesc cu precădere de căinţă, asceză şi virtuţile călugăriei.
După ce a organizat ajutoarele în cetate în vremea foametei din 372, Sfântul Efrem îşi încredinţă sufletul lui Dumnezeu, în 373, înconjurat de un mare număr de călugări şi asceţi ieşiţi din mănăstirile lor, din pustiul lor, din peştera lor, pentru a lua parte la ultimele clipe ale sale. Le lasă un testament emoţionant, plin de smerenie şi de căinţă, în care cere stăruitor tuturor celor care îl iubesc să nu îl cinstească prin ceremonii funerare măreţe, ci să îi depună trupul în groapa străinilor, dăruindu-i, drept flori şi miresme, ajutorul rugăciunilor lor.
Fericitul Paladie şi-a făcut o căsuţă mică într-un munte şi s-a închis într-însa. Şi-a împodobit viaţa cu privegherea, cu rugăciunea necurmată şi cu postirea. Pentru aceasta a luat de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Astfel, un neguţător care avea mult aur la el, a fost ucis de un ucigaş şi aruncat mort lângă chilia sfântului. Când s-a făcut ziuă şi s-a vădit fapta, toţi dădeau vina uciderii pe cuviosul Paladie. Iar el, înconjurat fiind de multă mulţime de oameni, a făcut rugăciune şi a înviat mortul. Acest mort sculându-se a arătat pe ucigaş. Şi alte minuni a făcut cuviosul, dar mai ales s-au minunat credincioşii de virtuţile lui. Mutându-se în pace către Domnul a lăsat Bisericii scrieri folositoare.
Acest cuvios, lepădându-se de toate cele lumeşti, a locuit ca un sihastru cincisprezece ani într-o peşteră, aproape de o cetăţuie numită Porfirion. Nişte desfrânaţi au adus odată la acest cuvios o femeie desfrânată, care sălta cu neruşinare şi-l îndemna spre păcătuire. Sfântul însă, aducându-i aminte de muncile focului ce vor să fie, a adus-o la pocăinţă şi la credinţa în Hristos. Dar fiindcă nimeni nu scapă de cursele vicleanului, s-a întâmplat ca şi acest cuvios să cadă în mare ispită. Căci lăsându-se biruit de pofta trupului a căzut atât de jos încât a ajuns şi la păcatul uciderii. Şi venindu-şi în fire şi gândindu-se la adâncul prăpastiei în care se găsea, s-a deznădăjduit de mântuire şi a plecat în lume. Pe drum însă l-a întâmpinat un monah cuvios şi plecându-se sfătuirilor acestuia, s-a vârât într-un mormânt, unde a îndurat vieţuire foarte aspră. Şi făcându-se secetă în acel loc, Dumnezeu a adus la cunoştinţa episcopului cetăţii că, de nu va face rugăciune Iacov cel din mormânt, nu va conteni seceta. Atunci episcopul cu tot poporul, ducându-se la el, l-au înduplecat, după multe rugăminţi, să se roage, şi fericitul făcând rugăciune, multă ploaie a curs şi pământul s-a săturat de apă. De aici cuviosul luând nădejdi bune, având ca semn al îngăduinţei lui Dumnezeu ploaia multă care căzuse la rugăciunile lui, a dus viaţă şi mai aspră. Şi aşa, în vieţuire bună săvârşindu-se, şi-a dat lui Dumnezeu duhul, multe minuni făcând după moarte.
Tot în această zi, pomenirea celor două sfinte muceniţe, maica şi fiica, care de sabie s-au săvârşit.
Sfântul
Isaac Sirul, episcop de Ninive, a trăit în secolul al şaselea. El şi
fratele său au intrat în mănăstirea ascetului Matei lângă Ninive şi au
primit tunsoarea monahală. Învăţătura sa, virtuţile şi modul de viaţă
ascetic au atras atenţia fraţilor şi aceştia i-au propus să conducă
treburile mănăstirii. Sfântul Isaac nu voia o asemenea povară asupra
lui, preferând să trăiască în singurătate, de aceea a părăsit
mănăstirea pentru a vieţui în pustiu.
Fratele său a insistat de mai multe ori pe lângă el să se întoarcă la mănăstire dar nu a acceptat. Cu toate acestea, când renumele sfinţeniei vieţii sale s-a răspândit, a fost făcut Episcop de Ninive. Văzând cruzimea şi neascultarea locuitorilor cetăţii, sfântul a simţit că era peste puterile lui să le fie conducător şi cu atât mai mult plângea de dorul singurătăţii. Odată, doi creştini au venit la el, cerându-i să le judece o pricină. Unul confirma că datora bani celuilalt, dar cerea să i se mai dea puţin răgaz. Cel care îl împrumutase îl ameninţa că îl va duce la judecată pentru a-l forţa să plătească. Sfântul Isaac, cu un citat din Evanghelie, îi ceru să fie milos şi să îi mai lase datornicului ceva timp până să plătească. Omul îi spuse : "Mai lasă-mă cu Evanghelia ta!". Sfântul Isaac îi răspunse : "Dacă nu te supui poruncilor Domnului din Evanghelie, ce mai vrei de la mine?" După numai cinci luni ca Episcop, Sfântul Isaac s-a retras din funcţie şi a plecat în munţi să trăiască împreună cu pustnicii. Mai târziu, s-a dus la mănăstirea din Rabban Shabur, unde a trăit până la moarte, ajungând la un înalt nivel de desăvârşire spirituală.
De la începutul secolului al optulea şi până la începutul secolului al optsprezecelea, în Europa nu s-a ştiut nimic despre Sfântul Isaac Sirul, cu excepţia numelui său şi a lucrărilor sale.
Abia în 1719 o biografie a sfântului a fost publicată la Roma, alcătuită de un autor arab anonim. În 1896, mai multe informaţii despre Sfântul Isaac au fost date la iveală. Învăţatul soteriolog francez, abatele Chabot, a publicat mai multe lucrări din secolul al optulea despre istoria Siriei scrise de Iezudena, episcop de Barsa, unde a fost găsită istoria Sfântului Isaac Sirul.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cugetare
Uimitoare şi preaminunată este lipsa oricărei umbre de invidie între Sfinţii lui Dumnezeu.
Nu numai că
ei nu îngăduiau strecurarea în inima lor a nici unui gînd de invidie,
dar ei încă se nevoiau neîncetat pentru ridicarea fraţilor şi micşorarea
loruşi.
Cînd odată Sfîntul Ilarie al Palestinei l-a cercetat pe Sfîntul Antonie cel Mare, Sfîntul Antonie l-a întîmpinat cu aceste cuvinte: „Fii binevenit la a mea smerenie, o, lucefere ce luminezi dimineaţa!”. Iar Sf. Ilarie a răspuns: „Sănătate şi bucurie ţie, stîlpule de aur care sprijineşti lumea!”.
Cînd au grăit despre monahul Macarie, Sfîntul Antonie a spus:
„Iertaţi-mă, fraţilor, eu monah nu sînt, dar monah am văzut, căci am văzut pe Macarie”.
Cînd unii au grăit către Sfîntul Sisoe că a ajuns măsurile Sfîntului Antonie cel Mare, Sfîntul Sisoe a spus:
„O singură cugetare de a lui Antonie de aş avea, cu totul aş arde de lumina cea dumnezeiască”.
Luare aminte
Să luăm aminte la Domnul Hristos, Care chip de rob a luat:
- La cum de bunăvoie a venit în trup ca să slujească tuturor;
- La cum niciodată nu S-a întors de către faţa nimănui care a venit la El după ajutor;
- La cum El şi astăzi ca şi întotdeauna în chip nevăzut şi tăcut slujeşte întreaga lume.
Predică
Despre Omul pe Care nu-L cunoaşte nimeni – „Deci îi ziceau ei: Cine eşti Tu? Şi a zis lor Iisus: Ceea ce v-am spus de la început” (Ioan 8: 25).
Stăpînul Hristos este începutul zidirii,
începutul înnoirii zidirii, începutul mîntuirii, începutul învierii, şi
începutul slavei celei veşnice.
Acolo unde vreun rău din lume trebuie dezrădăcinat, cu El trebuie să se înceapă, căci fără El nimic nu se izbîndeşte. Oriunde în lume se vrea începerea vreunui lucru bun, cu El trebuie să se înceapă, căci fără El nimic nu foloseşte.
Oricine
doreşte să dărîme răul din propria familie, sau sat, sau oraş, sau din
întreaga lume, cu El trebuie să înceapă, căci El este începutul. Şi
oricine doreşte să zidească buna voire, pacea şi dragostea în propria
familie, sat, oraş, ţară sau întreaga lume, numai cu El trebuie să
înceapă, căci El este începutul. De ce oare nu putem dezrădăcina
răul, nici zidi binele, fără Hristos? De aceea, pentru că răul este de
la păcate, şi numai El poate ierta păcatele. Dacă El şi numai El poate
ierta păcatele, atunci înţelegem că această iertare este şi
dezrădăcinarea lor. Nici un fel de bine nu se poate zidi fără El de
aceea că doar El este vistierul a tot binele; a însăşi seminţei oricărui
bine. El este singurul Semănător al Binelui în ogorul întregii lumi.
Sfîntul Apostol Pavel, care a înţeles toate acestea mult mai bine decît
noi, zice: „Toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întăreşte”
(Filipeni 4:13). Fără lisus Hristos, cine ar putea oare să scoată răul
din sine şi din ceilalţi, şi după aceea să pună în loc binele, mai întîi
în sine, şi apoi în ceilalţi? Nimeni, cu adevărat nimeni. De
aceea fraţilor, dacă am hotărît neclintit să scoatem afară răul din noi
înşine mai întîi, şi apoi din ceilalţi, iar în locul răului să punem
binele în noi, şi apoi în ceilalţi, atunci să începem cu începutul, Care
este Hristos; să începem adică cu Biruitorul răului şi Semănătorul binelui, cu Domnul Dumnezeul şi Stăpînul nostru lisus Hristos.
O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase,
fă-Te nouă început al luptei contra tuturor păcatelor, şi al izbîndirii
în toate faptele bune, Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în
veci, Amin!
