Icoana Galactotrofusa - Maica Domnului care Alapteaza
Icoana numita "Galaktotrofusa"
este o reprezentare a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus, in care Pruncul
se hraneste de la sanul Maicii Domnului. Aceasta icoana, foarte rara,
si-a facut loc in evlavia poporului mai mult in Grecia, Serbia si Rusia.
Icoanele Maicii Domnului sunt foarte variate in Rusia, unde Calendarul
Bisericii mentioneaza 260 de icoane ale Fecioarei Maria, cunoscute
pentru minuni si celebrate liturgic.
"Si cand zicea El acestea, o femeie din
multime, ridicand glasul, I-a zis: Fericit este pantecele care Te-a
purtat si fericiti sunt sanii pe care i-ai supt!" (Luca 11, 27) "Cum
sa-ti deschid eu izvorul laptelui, Tie, o, Izvorule?! Cum sa Te hranesc
eu pe Tine, Cel ce hranesti toate de la masa Ta? Cum sa ma apropii de
scutecele Tale, care esti infasat in raze?", rosteste Maica Domnului
intr-o rugaciune-imn la Nasterea Domnului scrisa de Sfantul Efrem Sirul.
Icoana cu Maica Domnului care alapteaza
este praznuita de doua ori pe an: in data de 2 iulie si in data de 12
ianuarie. Multi inchinatori considera aceasta icoana a Maicii Domnului
drept ajutatoare in dobandirea de prunci, mai ales in familiile care nu
pot avea copii.
Icoana Galactotrofusa - scurt istoric al icoanei athonite
Primele reprezentari ale acesteia se pierd in negura vremii, unele dintre ele gasindu-se chiar si in catacombele romane.
Un astfel de loc este "Catacomba Priscillei" , asezata in apropierea
Romei. De asemenea, multe vechi manuscrise mai strecoara cate o
miniatura cu o asemenea compozitie rara, originala sau bine cunoscuta.
Una dintre cele mai vechi astfel de reprezentari a Maicii Domnul se afla
in Sfantul Munte Athos, in Tipiconul din Careia,
in partea dreapta a iconostasului, acolo unde, de obicei, se aseaza
icoana Mantuitorului Iisus Hristos. Aceasta icoana, aflata initial in
Lavra Sfantul Sava cel Sfintit, de langa Ierusalim, a fost daruita mai
apoi Manastirii Hilandar.
Sfantul Sava cel Sfintit,
ctitorul acestei marete Lavre, a lasat un minunat testament, in ceea ce
priveste toiagul sau de staret si icoana cu Maica Domnului care
alapteaza. El a zis ca urmatorul calugar cu acest nume - Sava - care va
ajunge sa se inchine in manastire, sa le mosteneasca.
In jurul secolului al XIII-lea, Arhiepiscopul Sava al Serbiei a vizitat Lavra de langa Ierusalim,
fara a sti nimic despre testamentul Sfantului Sava, ori despre icoana.
In momentul in care s-a inchinat la Moastele Sfantului Sava, toiagul
acestuia i-a cazut la picioare. Facand cercetare fratii in legatura cu
inchinatorul, au identificat in acesta pe cel caruia se adresase cu
multi ani in urma staretul lor.
Arhiepiscopul a primit odoarele cu multa
emotie. Icoana a dus-o imediat in Sfantul Munte Athos, in Manastirea
Hilandar. Aceasta a fost asezata insa intr-un metoc al manastirii,
inchinat chiar Sfantului Sava, in Careia. Un lucru unic poate in lumea
ortodoxa este acela ca icoana se afla asezata in catapeteasma, in partea
dreapta a usilor imparatesti, in locul in care, in toate celelalte
biserici ortodoxe, se afla icoana Mantuitorului.
Icoana Galactotrofusa - Icoana Maicii Domnului cea care Alapteaza
De ce a aparut aceasta icoana? Ce a
determinat pe zugrav sa o infatiseze astfel pe Maica Domnului cu
Pruncul? Motivele si scopul acesteia nu sunt intocmai cunoscute, insa
multe pareri au fost rostite in legatura cu aceasta. Cea mai importanta
ramane insa una de ordin dogmatic, anume ca icoana infatiseaza natura
deplin umana a Mantuitorului, fara a o trece cu vederea pe cea
dumnezeiasca.
Aceste imagini apar foarte de timpuriu in
arta crestina. Se regasesc la copti, in Manastirea lui Ieremia de la
Sakkara si in bisericile si capelele din Bauit. In Egipt a fost
infatisata pentru prima oara Maica Domnului alaptand Pruncul, sub
influenta cultului lui Isis, care era inca foarte prezent la sfarsitul
secolului al V-lea. Caracterul prea naturalist si prea uman a facut ca
acest tip de icoane sa fie dat uitarii. Cu toate acestea, tema a fost
reluata in secolul al XVI-lea si o regasim in Grecia si in Rusia. In
Apus, in special pictura italiana, umanizand istoria mantuirii, a
preluat tema Maicii Domnului alaptandu-si Pruncul, aceasta devenind una
din temele preferate ale iconografiei mariale.
Trupul Maicii Domnului este si el
indumnezeit, natura fireasca nu arata cum arata a noastra, este curata
intru toate, este deplin fecioara, este deplin cuviincioasa. Elementul
aparte al acestei icoana este si el unul cuviincios. "Sanul" la care a
fost alaptat Mantuitorul este unul minunat, iar nu unul carnal, unul
trupesc. Vedem cum sanul Maicii Domnului nu este in locul lui natural,
ci intr-un loc aparte, aproape de umar. Aceasta nu este o eroare de
pictare, ci un element esential.
Zugravul acestei icoane biruieste si el
"randuiala firii", impreuna cu Maica Domnului, lucrand impreuna cu harul
dumnezeiesc. Astfel, lucrarea divino-umana reuseste sa infatiseze
altfel trupul Maicii Domnului, tocmai pentru a nu sminti cu nimic mintea
incepatoare si slaba a omului.
Aceasta icoana merita sa fie luata in
seama, cu toate ca ii lipseste un istoric mai clar, infatisand mai ales
motivele aparitiei acesteia. Cu toate acestea, icoana se bucura de mare
cinste acolo unde a fost pastrata de Traditia crestina. Chiar daca in
evlavia poporului nostru icoana nu si-a gasit un loc bine determinat,
aceasta nu trebuie trecuta cu vederea ca una necanonica. Icoana este
rara, insa ramane canonica si nu atinge cu nimc dreapta credinta.
Icoana Maicii Domnului „a Imnului Acatist”
Aceasta este cunoscută sub numele de Icoana Maicii Domnului „a Imnului
Acatist” pentru că la izbucnirea unui incendiu în biserică (în anul
1837), călugării au săvârșit Acatistul Maicii Domnului înaintea sfintei
icoane, iar focul a încetat, katholikonul rămânând nevătămat, spre
bucuria călugărilor.
Icoana Maicii Domnului „a Imnului Acatist” este prăznuită pe 12 ianuarie.
Icoana Maicii Domnului „a Imnului Acatist” este așezată pe iconostasul din katholikonul (biserica principală/centrală a unei mănăstiri sau a unui schit) Mănăstirii Hilandar din Sfântul Munte Athos.
Aceasta este cunoscută sub numele de Icoana Maicii Domnului „a Imnului Acatist”
pentru că la izbucnirea unui incendiu în biserică (în anul 1837),
călugării au săvârșit Acatistul Maicii Domnului înaintea sfintei icoane,
iar focul a încetat, catoliconul rămânând nevătămat, spre bucuria
călugărilor.
Această icoană a Maicii Domnului nu trebuie confundată cu
Icoana Maicii Domnului „a Imnului Acatist” de la Mănăstirea Zografu
(prăznuită pe 10 octombrie).
• Pomenirea Sfintei Muceniţe Tatiana
Tatiana era de neam roman şi dintr-o
familie imperială. Ea era nu doar creştină, ci şi diaconiţă a Bisericii.
După moartea împăratului Heliogabalus, a domnit în Roma împăratul
Alexandru, a cărui mamă, Mammea, era şi ea creştină. Alexandru era
nestatornic şi nehotărît în credinţă, cum se poate vedea din aceea că
ţinea statui ale lui Hristos, Apollo, Avraam şi Orfeu în palatul său.
Primii lui sfătuitori îi persecutau pe creştini chiar în lipsa ordinelor
împăratului. Cînd au adus-o de faţă şi pe Tatiana la chinuri, ea se ruga pentru schingiuitorii ei.
Şi iată, ochii lor s-au deschis şi au văzut patru îngeri care o
înconjurau pe muceniţă. Văzînd aceasta, opt dintre ei au crezut în
Hristos, pentru care au fost şi ei torturaţi şi înjunghiaţi. Chinuitorii
au continuat să o tortureze pe Tatiana biciuind-o, tăindu-i părţi din
corp şi sfîşiind-o cu gheare de fier. Astfel transformată într-o masă
sîngerîndă, Tatiana a fost aruncată în temniţă în acea seară, urmînd ca a
doua zi să o tortureze din nou, în alte feluri. Dar Dumnezeu a trimis
îngerii Săi în temniţă, care au vindecat-o complet şi au întărit-o,
astfel încît în fiecare dimineaţă Tatiana apărea înaintea călăilor ei deplin sănătoasă şi întreagă. Au
aruncat-o în faţa unui leu cumplit, dar leul s-a îmblînzit la
picioarele ei, nefăcîndu-i nici un rău. I-au tăiat părul, gîndind, în
mintea lor păgînă, că acolo stă puterea «magică» a «vrăjitoriilor» ei.
În sfîrşit, Tatiana şi-a primit moartea prin decapitare, împreună cu
tatăl ei. Aşa şi-a sfîrşit viaţa muceniţă lui Hristos, în anul 225 de la
venirea Sa pe pămînt. Fragilă fiind cu trupul ei de femeie, dar
puternică şi eroică cu duhul ei de creştină, ea a trecut la veşnica
Împărăţie şi a primit cununile neveştejite ale slavei celei cereşti.
• Pomenirea Sfântului Mucenic Petru Abesalamit
Petru se născuse în părţile Eleuteropolei
din Palestina, în anul 311 de la Hristos, sub domnia împăratului
Maximian, el a pătimit chinuiri pentru Credinţa în Hristos, fiind tânăr
cu vârsta. După nenumărate torturi, a fost osîndit la moarte. Auzindu-şi
citită osînda, Petru a strigat cu veselie: «Iată dorinţa mea cea mare –
să mor pentru Domnul Dumnezeul meu!». Petru a fost răstignit în acelaşi
fel ca însuşi Domnul nostru şi şi-a dat sufletul pe cruce.
• Sărbătoarea Icoanei Maicii Domnului Dulce Hrănitoarea
Acesta este numele icoanei Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, pe care Sfântul Sava Sârbul a adus-o de la
Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit, de lângă Ierusalim. Şi aşa s-a
împlinit prorocia Sfîntului Sava cel Sfinţit, pe care o făcuse cam cu
opt sute de ani mai înainte, că va veni un anume preot sîrb cu numele
Sava şi că acestuia i se vor da un toiag arhieresc şi această icoană. Cînd
Sfîntul Sava Sîrbul a cercetat Mănăstirea Sfîntului Sava cel Sfinţit,
monahii şi-au amintit de prorocia întemeietorului mănăstirii lor şi i-au
dăruit lui Sava cel din Serbia toiagul şi icoana. Această icoană
a fost aşezată de-a dreapta Uşilor Împărăteşti de pe iconostatsul
sihăstriei Sfîntului Sava din Karies, în Sfîntul Munte Athos [numită
«Casa tăcerii»], iar toiagul a fost pus într-o chilie alăturată,
cunoscută sub numele de «Paterica».
• Pomenirea Cuvioasei maicii noastre Teodora
Teodoraa fost o monahie slăvită prin darurile învăţătoreşti către obştea ei şi ea a vieţuit în Alexandria.
„Aşa cum iernile şi zăpada sînt de trebuinţă roadelor bogate, tot aşa încercările şi necazurile sînt de trebuinţă în propăşirea vieţii noastre duhovniceşti”,
spunea această sfîntă femeie. Ea a adormit cu pace pe la începutul veacului al cincilea.
Aceasta a fost din Roma veche, pe vremea
împãrãþiei lui Alexandru Sever (223-235), din pãrinþi
credincioºi, tatãl ei, în trei rânduri, a fost în dregãtoria de
guvernator ºi se bucura de multã cinste în senatul roman,
neºtiindu-se cã era creºtin. ªi a crescut fericita în casa
pãrinþilor ei, cu bunã cuviinþã ºi cu fricã
de Dumnezeu ºi cu bucurie se împãrtãºea din tainele
nepieritoare ale credinþei. ªi, ajungând ea în vârstã, n-a voit
sã se mãrite, ci îºi petrecea viaþa în curãþie
ºi în dragostea lui Hristos, dorind din tot sufletul sã-I fie mireasã
Lui, Cãruia Ii slujea ziua ºi noaptea, jertfindu-se pe sine ºi
cu fapte bune împodobindu-se. Deci, fericitã cã ºi
pãrinþii ei binecuvântau aceastã hotãrâre, Tatiana cu
ºi mai mare râvnã slujea Domnului, încât s-a învrednicit ºi de
cinstea de a fi diaconiþã a Bisericii din Roma, dupã rânduielile
de atunci ale Bisericii.
ªi Împãratul, pe vremea aceea, nu prigonea el
însuºi, dar lãsa pe dregãtorii mai mici sã facã ce vor
cu creºtinii. ªi, pornindu-se prigoana contra creºtinilor, din
partea necredincioºilor, a fost prinsã ºi Tatiana,
mãrturisind cã este creºtinã. ªi, nevoind ca sa se
lepede de Hristos, din porunca mai-marilor cetãþii, a fost pusã
la chinuri ºi munci cumplite: bãtãi, scoaterea ochilor,
golãtatea trupului, scrijelirea pe trup cu bricele, aruncarea în
temniþã, tãierea sânilor, aruncarea la fiare, spânzurarea
ºi strujirea trupului la stâlp, aruncarea în foc. Dar toate le-a îndurat
cu putere de Sus, de parcã nici o durere nu simþea, dimpotrivã,
cu toate schingiuirile prigonitorilor, ea neîncetat vestea poporului de
faþã, puterea ºi chemarea lui Hristos, cã mulþi
necredincioºi veneau la credinþa Mântuitorului. Deci, au poruncit
sã i se taie capul ºi, împreunã cu ea, s-a tãiat capul
ºi tatãlui ei.
ªi se aflã capul ei astãzi în Catedrala
Mitropoliei Olteniei, din Craiova, adus în þarã de evlaviosul Domn
Neagoe Basarab.
Întru
aceastã zi, cuvânt al Sfântului Atanasie, despre cãlcarea de lege.
Cel ce nu face
voile lui Dumnezeu, în cursa diavolului este. Cã precum o pasare, chiar
daca nu cu tot trupul, ci numai de un picior s-ar prinde într-o cursã, se
aflã în întregime în stãpânirea celui ce a pus laþul, aºa
ºi noi, prin viata ºi prin credinþa cea rea, cãdem în stãpânirea
diavolului. Cãci grãieºte Domnul: „Nu tot cel ce-Mi zice Mie,
Doamne, Doamne, va intra în Împãrãþia Cerurilor.” ªi iarãºi
zice: „Nu vã ºtiu pe voi, depãrtaþi-vã de la Mine
toþi cei ce lucraþi fãrãdelege.” Vedeþi oare ce fel de
dobândã avem dintr-o credinþã fãrã de fapte bune?
Cã ºi fecioarelor, tot aºa le-a zis: „Nu vã ºtiu pe
voi!” Deci, ce au câºtigat din fecioria cea cu atâta ostenealã
agonisitã, daca nu vrea sã le ºtie pe dânsele Stãpânul?
ºi mai sunt, ºi în alte locuri din Scripturã mulþi
neosândiþi pentru credinþã, dar chinuiþi pentru viata lor
cea rea. Dar cei ce nu pãzesc poruncile, aceia de tot vor pieri. Cã
ºi fecioarele acelea, nu pentru desfrânare n-au intrat în viaþã,
nici pentru beþie, nici pentru zavistie, nici pentru rea-credinþã,
ci numai pentru lipsa undelemnului, ca cele ce nu fãceau milostenie.
Cã undelemnul milosteniei însemneazã, ca aceea ce
curãþeºte tot pãcatul ºi apropie pe om de Dumnezeu.
Cã aþi auzit ºi pe Însuºi Domnul, zicând cãtre cei
nemilostivi: „Duceþi-vã de la Mine, blestemaþilor, în focul cel
veºnic.” ºi nu le-a adus aminte de nici un pãcat de alt fel, ci
numai atât le-a zis: „Ca n-aþi fãcut milostenie, nici aþi
hrãnit pe fraþii mei, pentru aceea nu vã ºtiu pe voi.”
Întru aceastã zi,
cuvânt al Sfântului Evagrie, despre smerenie ºi înãlþare.
Pentru ce
te mândreºti omule, tinã fiind ºi gunoi. ªi de ce te umfli
ºi, mai presus de nori, te înalþi? Cerceteazã ºi-þi cunoaºte
firea ta, cã pãmânt eºti ºi cenuºã ºi, peste
puþinã vreme, în þãrânã te risipeºti. Acum eºti
mândru, ºi peste puþin, vierme. De ce îþi înalþi ceafa
care, dupã puþinã vreme, putrezeºte. Este mare omul
ajutorat de Dumnezeu, cã, pãrãsit fiind, ºi-a cunoscut
neputinþa sa. Cã nici un bine nu ai, pe care sã nu-l fi luat de
la Dumnezeu, pentru ce, dar, te faci minunat, trãind doar numai pânã dimineaþa?
De ce te împodobeºti cu darul lui Dumnezeu, ca ºi cum l-ai fi
câºtigat de aiurea? Sã cunoºti pe Cel Preaînalt ºi sã
nu te înalþi peste fire; zidire a lui Dumnezeu fiind, sã nu te lepezi
de Cel ce te-a zidit. Ajutor primind de la Dumnezeu, nu întoarce spatele
Datatorului cel Bun. La înãlþime de viaþã te-ai suit, dar
El þi-a dat-o. Ai sãvârºit vreo faptã bunã, dar El
þi-a ajutat, lucrând cu tine împreunã. Mãrturiseºte pe Cel
ce te-a ridicat pe tine. Om eºti, sã nu-þi treci marginea firii.
Cunoaºte-þi ce-i al tãu, ca ºi ce-i al firii tale. Sã
nu te lepezi, din rãutate de neam ºi de fire, chiar daca acesta-i
smerit ºi simplu, iar tu ai ajuns mare, cã Acelaºi Ziditor pe amândoi
v-a zidit. Sã nu asupreºti pe cel smerit, cã-i mai tare decât
tine ºi, mergând mai aproape de pãmânt, nu cade rãu, iar cel înalt,
de va cãdea, se va sfãrâma. Putred scaun este mândria, cã cel ce
ºade pe ea, degrabã cade. Iar cel smerit totdeauna stã tare,
ºi mândria nu-i clatinã lui piciorul niciodatã. Omul cel mândru,
este ca un copac fãrã rãdãcini, nu suferã furtuna vânturilor.
Gândul cel smerit cetate îºi zideºte ºi cel ce locuieºte în
el nesurpat este. Spuma de pe apã piere ºi pomenirea celui mândru nu rãmâne
dupã moarte. Cuvântul celui smerit este tãrie sufletului, iar celui mândru
este plin de mânie.
Rugãciunea
celui smerit trece ºi soseºte la Dumnezeu, iar a celui mândru mânie
pe Dumnezeu. Când ai ajuns chiar la vârful faptelor bune, nici atunci nu este trebuinþã
sã te lauzi. Cã cel ce cade jos, de pe pãmânt, degrabã se scoalã,
iar cel ce cade de sus, capãtã ranã de moarte. Toiagul este chip
ºi semn al învãþãturii, cã, pe acesta avându-l omul,
trece Iordanul vieþii. Toiagul în mâinile calatorului este de trebuinþã
pretutindenea ºi la tot lucrul. ªi învãþãtura cea din
fapte, îndrepteazã viaþa omului. Toiagul cel aruncat s-a prefãcut
în ºarpe. ªi învãþãtura cea din fapte, aruncatã
în dulceaþa cea trupeascã, cãlcata ºi stricatã se
face.
Sinaxar 12 Ianuarie
Aceasta sfânta mucenita era de neam din Roma cea veche, si a trait pe timpul împaratiei lui Alexandru. Tatal ei a îndeplinit de trei ori dregatoria de consul, iar in timpul imparatului Alexandru Sever (222-235) a devenit si diacon al Bisericii. Iar sfânta, pentru ca marturisea pe Hristos au dus-o la împarat. Intrând împreuna cu împaratul în templul idolilor, prin rugaciunea ei, s-au zguduit si au cazut jos idolii din templu. Pentru aceasta a fost supusa la felurite chinuri si apoi i s-a taiat capul.
Acum, sfântul ei cap se afla în Catedrala mitropolitana din Craiova, în aceeasi racla cu sfintele moaste ale sfântului ierarh Nifon, patriarhul Constantinopolului si ale sfintilor mucenici Serghie si Vah.
Acest sfânt mucenic, înflorind cu evlavia credintei si cu virtutea trupului, a marturisit pe Hristos cu îndrazneala tinereasca. Atunci dregatorul Elevterupolei l-a prins si, neputând sa-l înduplece cu maguliri si nici sa-l înspaimânte cu îngroziri, l-a aruncat în foc, unde sfântul a primit cununa de mucenic.
Acest sfânt mucenic era ostas din ceata Mavrilor, în timpul împaratiei lui Diocletian. Si neplecându-se sa aduca jertfa idolilor, i s-a luat cingatoarea ostaseasca si vrednicia pe care o avea si a fost batut pâna la sânge. Dar el a rabdat si n-a scos nici un cuvânt, încât a mirat si a înspaimântat pe împarat. Pentru aceasta a fost si mai mult chinuit si apoi a fost aruncat în temnita. Si dupa opt zile, si-a dat în mâinile lui Dumnezeu cinstitul sau suflet, iar din trupul lui s-a raspândit multa mireasma.
Tot în aceasta zi, pomenirea
sfântului mucenic Teodor al Evhaitelor, a cuvioasei Teodosia cea din
Alexandria si a sfântului mucenic Alexandru cel din apropierea sfintilor
apostoli.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Întru aceastã zi,
cuvânt din Scara, despre rãbdare în ascultare.
Marele meu
prieten, Ioan Savaitul mi-a povestit niºte întâmplãri vrednice de
auzit. Iar tu, Cuvioase, cunoaºte din pãþaniile lui, cã
acel bãrbat era om fãrã de patimã ºi curat de orice
minciuna. El mi-a povestit urmãtoarele:
„ În mãnãstirea
mea din Asia, era un bãtrân vestit de leneº ºi de nestãpânit,
dar grãiesc nu judecându-l ci ca sã dau pe faþã adevãrul.
ªi el dobândise, nu ºtiu cum, un ucenic mai tânãr, cu numele
Acachie, cam simplu cu duhul, dar înþelept cu gândul. El atâta a rãbdat
de la un bãtrân ca acela, încât multora li se pãrea de necrezut, cãci
îl chinuia cumplit în fiecare zi, nu numai cu sudãlmi ºi necinstiri,
ci pânã ºi cu lovituri cu bãþul. Rãbdarea lui era însã
de dobitoc. Deci, vãzând eu cum suferã el, în fiecare zi, rele pãtimiri,
în cel mai de pe urmã hal, ca un rob cumpãrat, l-am întrebat, într-una
din multele mele întâlniri cu el: „Ce mai e nou pe la voi, frate Acachie? Cum
merg treburile pe ziua de azi?” Iar el îmi arata fãrã gând rãu,
o datã un ochi învineþit, altã datã grumazul plin de vânãtãi,
iar altã datã capul plin de cucuie. Deci, cum îl ºtiam iubitor
de pãtimiri, i-am spus: „Mergi bine, mergi bine, rabdã ºi te vei
folosi.” Deci, petrecând el în acest chip la acel bãtrân nemilostiv,
nouã ani, s-a dus cãtre Domnul. Si, dupã cinci zile de la îngroparea
lui în cimitirul pãrinþilor, bãtrânul acelui Acachie s-a dus la
un mare duhovnic din cei de acolo ºi i-a spus: „A murit fratele Acachie, pãrinte!”
Iar duhovnicul, cum a auzit vestea, a rãspuns celui ce grãia: „Bãtrâne,
crede-mã ca eu nu te cred.” El a zis: „Vino ºi vezi!”
Atunci s-a
sculat repede bãtrânul ºi s-a dus la cimitir cu stareþul
fericitului luptãtor si, dacã, a ajuns acolo, a strigat bãtrânul,
ca la unul ce trãieºte, cãtre cel ce cu adevãrat viazã
întru adormire ºi îi zise: „Murit-ai frate Acachie?” Iar înþeleptul, arãtându-se
ºi dupã moarte ascultãtor, rãspunse marelui bãtrân:
„Cum e cu putinþã, pãrinte, sã moarã un iubitor de
ostenelile ascultãrii?” Atunci bãtrânul, care îi fusese mai înainte îndrumãtor,
cuprins de spaimã, a cãzut la pãmânt, curgându-i lacrimi pe
faþã, ºi, cerând de la egumen o chilie în apropierea mormântului,
a trãit de atunci înainte acolo, înþelepþeºte, zicând necontenit
cãtre pãrinþi: „Rugaþi-vã pentru mine, ca am sãvârºit
ucidere!” Dumnezeului nostru, slavã!
Cîntare de laudă la Sfânta Tatiana
Noi plîngem după tinereţea trupului,
O de ne-am înţelepţi!
După tinereţea cea trecătoare oare merită să plîngem?
Adevărata tinereţe este doar una, cea din veşnicie,
Aceea este adevărata tinereţe, cea fără de moarte.
Pe aceea deci să o căutăm, să o cerem, pentru ea să plîngem,
Chiar de va trebui să plătim pentru ea cu moartea trupului acestuia trecător.
Tatiana cu cele mai mici, pe cele mai mari şi le-a cumpărat.
A dat ţarină şi apă, şi a luat în schimb vin Dumnezeiesc.
Şi-a dat trupul stricăcios, şi a luat tinereţea cea veşnică.
A dat lacrimi de puţină vreme, şi bucuria îngerilor a dobîndit.
Mireasa lui Hristos împăratul Cel Veşnic,
A rămas credincioasă Mirelui ei;
Prin puterea duhului celui mai curat a zdrobit ispitele
Și cu vitejie a îndurat cele mai crunte schingiuiri.
În jurul ei se auzeau paşii îngerilor.
Trupul şi l-a lepădat ca pe un strai vechi,
Și cu sufletul eliberat din legături,
S-a înălţat în cămara de nuntă a împărăţiei,
Cea pură de întristare, şi fără de suspin.
Cugetare
Nu există pe lume cinste sau chemare mai mare decît aceea de a fi creştin.
Cînd judecătorul-călău Sevirus l-a întrebat pe tînărul Petru Abesalamit
«Care este neamul tău?»,
Petru a răspuns:
„Sînt de neam creştin”.
Judecătorul l-a întrebat mai departe:
„Care-ţi este rangul?”
Iar Petru a răspuns:
„Sînt din rangul cel mai înalt: sunt creştin”.
Părintele loan de Kronstadt scrie :
„Întreaga lume nu e decît o pînză de păinajen, în comparaţie cu sufletul omului creştin”.
Creştinul este un vas de lut în care se toarnă puterea şi lumina dumnezeiască. Fie că el stă pe tronul de aur al împăratului sau în cea mai umilă dintre colibe, valoarea lui este întotdeauna aceeaşi. Oare aurul este mai puţin aur cînd este învelit într-o foaie de varză, mai curînd decît într-o batistă de mătase?
Luare aminte
Să luăm aminte la:
- blîndeţea Stăpînului nostru lisus Hristos:
- blîndeţea vieţii lui ascunse din Nazaret pînă la vîrsta de treizeci de ani;
- blîndeţea lui faţă de cei bolnavi şi păcătoşi;
- blîndeţea lui faţă de Iuda trădătorul şi faţă de judecătorii cei nedrepţi.
Predică
Despre cât de mult iubeşte Dumnezeu omul şi sufletul omului pe Dumnezeu – „Căci nu voiesc ceea ce este al vostru, ci pe voi înşivă” (II Cor 12 :14).
Cu aceste cuvinte, care nu au putut fi rostite decît de cel mai înflăcărat apostol în iubire, Apostolul Pavel, se exprimă esenţa relaţiilor creştinului cu Dumnezeu şi ale relaţiilor lui Dumnezeu cu fiecare creştin. Iubirea lui Dumnezeu ar putea foarte bine să spună:
„O, creştinilor, postiţi de dragul Meu; faceţi milostenii de dragul Meu; înălţaţi rugăciuni de dragul Meu; de dragul Meu clădiţi biserici; de dragul Meu vă rog aduceţi slujbe şi jertfe în ele şi lucraţi toate celelalte fapte bune. Toate acestea sînt bune şi plăcute Mie, dar voi înşivă îmi sînteţi mult mai mult decît ele. Căci pînă la urmă eu nu caut nimic dintre acestea, ci doar pe voi şi numai pe voi”.
Iar iubirea creştinului, ar putea să spună cam aşa:
„O, Doamne, Tu mi-ai dăruit sănătate, care este foarte bună. Tu dăruieşti aceşti lumi lumina; Tu dai ploi pămîntului însetat; Tu răcoreşti văzduhul cu tunetul Tău, care este foarte bun. Tu dăruieşti îndestularea, înţelepciunea, viaţa îndelungată, urmaşi caselor noastre şi multe alte lucruri minunate pe care ni le aşezi cu îmbelşugare pe masa acestei vieţi. Toate acestea sînt bune foarte şi preabune şi pentru ele noi Ţie Îţi mulţumim. Dar în cele din urmă ele nu sînt decît marginea veşmântului Tău. În cele din urmă, Doamne, noi doar pe Tine şi pe Tine singur Te căutăm şi Te iubim».
O, fraţilor, Dumnezeu nu este ceva ce putem vedea cu simţul văzului nostru trupesc, precum nici chiar omul nu este. Ceea ce vedem cu ochiul nostru fizic în natură nu este decît în proprietatea lui Dumnezeu. Iar omul pe care îl vedem cu ochii nu este decît partea cea văzută, şi mai mică, a omului. Fraţilor, Dumnezeu este Iubirea pe care cerul o coboară pe pămînt; iar omul este iubirea care înalţă pămîntul la cer.
O, Doamne, Iubitorule de oameni,
Făcătorule Atotputernic, sălăşluieşte-Te tot mai mult în noi cu Duhul
Tău de Viaţă Dătător, ca să fim vii mereu şi acum, şi în Împărăţia fără
de moarte a veşniciei Tale. Căci a Ta este slava şi mulţumirea în veci,
Amin!