Sfintilor Mucenici din Evghenia
In vremea paganilor imparati ai Romei, multe si sangeroase prigoniri s-au abatut asupra crestinilor si nenumarati marturisitori au indurat chinuri si moarte de mucenici, pentru statornicia lor in legea cea noua, a Mantuitorului Hristos.
In lumea veche, in care cel slab era robul celui puternic, religia cea noua a crestinilor, care propovaduia dreptatea, iubirea, pacea si buna invoire intre oameni, era socotita un inversunat vrajmas, iar, repeziciunea cu care se raspandea noua credinta, dovedea sfarsitul lumii vechi. Cei ce traiau din asuprire si din silnicie nu puteau vedea cu ochi buni ridicarea robilor, din truda carora se indestulau. De aceea, a si fost prigonita cu atata ura, cu atata sete de sange, cu atatea chinuri cumplite, religia crestinilor. Nu s-au cunoscut in viata omenirii chinuri mai grele, ca cele indurate de crestini in primele trei veacuri dupa Hristos. Niciodata n-au fost dati mortii oameni nevinovati si fara aparare, ca in vremea prigoanelor, impotriva credintei crestine.
Pana si trupurile, celor ucisi cu grele cazne, nu erau ingropate, ci lasate prada pasarilor si foarelor salbatice, spre mancare. Crestinii le luau in taina, infuntand primejdia mortii si le ingropau cu cinste, prin case, prin gradini si prin locuri ascunse de prigonitori. In acest chip, au fost ingropate si in partile Evheniei, multime de moaste de Sfinti Mucenici, rapusi pentru credinta in Hristos. Si, vreme indelungata, au stat acolo, nestiute si necunoscute de nimeni.
Prabusindu-se, insa, stapanirea imparatilor pagani, iar asezarile dreptei credinte linistindu-se, pe vremea dreptcredinciosului imparat Arcadie (395-408), au inceput a fi scoase, din sanurile pamantului, moastele celor ucisi pentru credinta, ca facea Dumnezeu semne la locul unde erau ingropate, dand prin ele, tamaduiri bolnavilor si mare si buna mireasma, vrand Dumnezeu, in acest chip, ca sa fie robii Sai preamariti. Si s-au aflat atunci, si moastele multor Mucenici, din partile Evgheniei, al caror nume, numai Dumnezeu il stie. Si mergand acolo, episcopul Toma, arhiereul Constantinopolului, impreuna cu mare sobor de preoti si de credinciosi si afland sfintele moaste intregi si nestricate, le-au asezat pe ele in biserica, cu psalmi, cu cantari si cu miresme, dupa cuvantul Domnului: "Pazi-va Domnul oasele lor, nici unul din ele nu se va zdrobi."
Si asa, Mucenicii Domnului, cei necunoscuti, se pomenesc din randuiala lui Dumnezeu, la 22 februarie, in ziua aflarii cinstitelor lor moaste. Dumnezeului nostru, slava!
Viața Sfântului Cuvios Talasie
Talasie şi-a făcut o locuinţă de sihastru într-un munte oarecare, pe
toţi covârşind cu curăţia vieţii şi cu smerenia gândului. Iar Limneu,
fiind atras către viaţa sihăstrească, s-a dus la pomenitul Talasie,
foarte tânăr fiind. Şi învăţând de la acela sihăstrească petrecere, de
acolo s-a dus la pururea fericitul Maron, a cărui viaţă râvnind, s-a
hotărât să vieţuiască fără de acoperământ. Şi ducându-se pe vârful unui
munte ce se găsea deasupra unui sat cu numele Targala a petrecut acolo,
vieţuind sihăstreşte; fără a-şi face colibă, cort sau căsuţă, ci numai
cu un ţarc de pietre, pe sine ocolindu-se, avea cerul drept acoperământ.
Pentru aceasta a luat de la Dumnezeu şi darul minunilor; încât şi
demoni alunga şi boli vindeca, urmând întru totul sfinţilor apostoli. Pe
cei lipsiţi de vederi, ce erau siliţi să cerşească, i-a adunat laolaltă
şi făcându-le chilii, după numărul lor, le-a poruncit să petreacă
într-însele, aducându-le hrana de care aveau nevoie, de la cei ce veneau
la dânsul. Şi timp de treizeci şi opt de ani încheiaţi petrecând fără
de acoperământ, şi-a dat duhul lui Dumnezeu în pace.
Viaţa Sfântului Cuvios Atanasie
Acest cuvios s-a născut în Constantinopol, având părinţi cucernici,
cinstitori de Dumnezeu şi foarte bogaţi. Fiind evlavios, din fragedă
vârstă a dorit să îmbrace schima monahicească. Pentru aceasta ducându-se
într-o mănăstire care se găsea lingă Nicomidia, în apropierea mării, a
fost tuns acolo. Şi atât s-a înălţat cu faptele bune, încât şi
împăraţilor s-a făcut cunoscut. Pe vremea lui Leon stricătorul de
icoane, fiind însă pârât că cinsteşte preacuratele icoane, a fost supus
la multe chinuri, la amară izgonire şi la necazuri. Rămânând însă
neplecat şi credinţa ortodoxă până la sfârşit păzind-o, s-a mutat către
Domnul.
Viața Sfântului Cuvios Limneu
Limneu, fiind atras către viaţa sihăstrească, s-a dus la pomenitul
Talasie, foarte tânăr fiind. Şi învăţând de la acela sihăstrească
petrecere, de acolo s-a dus la pururea fericitul Maron, a cărui viaţă
râvnind, s-a hotărât să vieţuiască fără de acoperământ.
Intru aceasta
zi, cuvant din Limonar, despre un mascarici, care s-a mantuit
cu doua femei împreunã.
A fost un oarecare mascarici, in cetatea Tarsul Ciliciei, anume Vavila si avea el doua femei, numele uneia fiind Comita, iar al alteia, Nicosa. Si acesta petrecea spurcat, facand cele placute celor ce slujesc diavolul. Insa, odata, a mers el la o biserica si s-a intamplat a se citi la Evanghelie, dupa a lui Dumnezeu purtare de grija, intr-acel loc, unde este scris: "Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor." Deci, auzind el aceasta, i s-a deschis lui inima spre pocainta si a inceput a plange si a se ocara pe sine pentru faptele sale, pe care le facuse. Si, indata dupa aceea, a iesit din biserica, a chemat pe amandoua femeile sale si le-a zis: "Voi stiti cum am petrecut spurcat, impreuna cu voi si, iata, va dou voua averea, pe care v-o fagaduisem. Inca, va dau voua si partea mea. Deci, faceti-va voua parte intocmai din toate, pentru ca eu, de acum, toate le las si ma voi lepada de toate si, ducandu-ma, ma voi face calugar."
Iar acelea, daca au auzit acestea, ca si cu o gura raspunzand, i-au zis lui: Daca la faradelegi si la pierzare sufleteasca partase ti-am fost, acum, cand voiesti sa faci lucrul placut lui Dumnezeu, oare, ne lasi pe noi? Si numai tu singur voiesti sa te mantuiesti? Cu adevarat, nu te vom lasa pe tine, ci, si la lucrul cel bun, partase vom fi tie." Aceasta auzind-o, Vavila, ducandu-se s-a calugarit si s-a inchis intr-un turn al cetatii. Iar acelea, vanzandu-si toata averea lor, au impartit-o la saraci si, in haine cernite imbracandu-se, si-au facut o chilie mica, aproape de turn, si s-au inchis acolo.
Si era acest Vavila om smerit, plin de frica lui Dumnezeu, umilit si bland si, fiind multora de folos si lui Dumnezeu placut, la vesnica viata s-a mutat, intru Hristos Iisus Domnul nostru.
Sinaxar 22 Februarie
În această lună, ziua a douăzeci şi doua pomenirea aflării moaştelor
sfinţilor mucenici din Evghenia, care s-a întâmplat în zilele
împăratului Arcadiu.
Pe când scaunul Constantinopolului era cârmuit de preasfinţitul
Toma, mulţime de sfinte moaşte s-au aflat zăcând în pământ. Îndată au
fost ridicate, cu cinste, de arhiereu şi făcându-se acolo adunare de
mult popor, mulţi s-au tămăduit de boli fără de leac. Iar după câţiva
ani, prin dumnezeiasca arătare, s-a descoperit unui oarecare Nicolae,
care era cleric şi scriitor bun, că unele dintr-acele moaşte erau ale
lui Andronic şi ale Iuniei, de care pomeneşte dumnezeiescul apostol
Pavel în Epistola către Romani.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului
părintelui nostru şi mărturisitorului Atanasie, cel din mănăstirea
sfinţilor Petru şi Pavel.
Acest cuvios s-a născut în Constantinopol, având părinţi cucernici,
cinstitori de Dumnezeu şi foarte bogaţi. Fiind evlavios, din fragedă
vârstă a dorit să îmbrace schima monahicească. Pentru aceasta
ducându-se într-o mănăstire care se găsea lângă Nocomidia, în
apropierea mării, a fost tuns acolo. Şi atât s-a înălţat cu faptele
bune, încât şi împăraţilor s-a făcut cunoscut. Pe vremea lui Leon
sfărâmătorul de icoane, fiind însă pârât că cinsteşte preacuratele
icoane, a fost supus la multe chinuri, la amară izgonire şi la
necazuri. Rămânând însă neplecat şi credinţa ortodoxă până la sfârşit
păzind-o, s-a mutat către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea sfintei Antusa şi a celor doisprezece slujitori ai ei, care de sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Sinetos.
Tot în această zi, pomenirea preacuvioşilor părinţilor noştri Talasie şi Limneu.
Dintre aceştia, Talasie şi-a făcut o locuinţă de sihastru într-un
munte oarecare, pe toţi covârşind cu curăţia vieţii şi cu smerenia
gândului. Iar Limneu, fiind atras către viaţa sihăstrească, s-a dus la
pomenitul Talasie, foarte tânăr fiind. Şi învăţând de la acela
sihăstrească petrecere, de acolo s-a dus la pururea fericitul Maron, a
cărui viaţă râvnind, s-a hotărât să vieţuiască fără de acoperământ. Şi
ducându-se pe vârful unui munte ce se găsea deasupra unui sat cu numele
Targala a petrecut acolo, vieţuind sihăstreşte; fără a-şi face
colibă, cort sau căsuţă, ci numai cu un ţarc de pietre, pe sine
ocolindu-se, avea cerul drept acoperământ. Pentru aceasta a luat de la
Dumnezeu şi darul minunilor; încât şi demoni alunga şi boli vindeca,
urmând întru totul sfinţilor apostoli. Pe cei lipsiţi de vederi, ce
erau siliţi să cerşească, i-a adunat laolaltă şi făcându-le chilii,
după numărul lor, le-a poruncit să petreacă într-însele, aducându-le
hrana de care aveau nevoie, de la cei ce veneau la dânsul. Şi timp de
treizeci şi opt de ani încheiaţi petrecând fără de acoperământ, şi-a
dat duhul lui Dumnezeu în pace.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Telesfor, episcopul Romei, care în pace s-a săvârşit.
Tot în acestã zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Varadat.
Acesta era din cetatea Antiohiei şi îmbrăţişând viaţa sihăstrească
şi plină de înţelepciune, s-a închis pe sine într-o chilioară. De
acolo apoi s-a dus pe o culme de deal mai înaltă şi şi-a făcut o
chilioară de lemn, atât de mică, încât abia îi încăpea trupul în ea,
fiind silit pururea să se plece. Căci nu avea înălţimea potrivită cu
trupul său, nici scândurile nu erau bine strânse între ele, încât nu-l
apăra nici de ploaie nici de arşiţa soarelui. Multă vreme vieţuind în
acest loc, mai în urmă a ieşit, supunându-se îndemnurilor lui Teodot
episcopul Antiohiei. În toată viaţa, el a fost pătruns de înfocată
osârdie şi de dragoste dumnezeiască, şi se silea a pătimi pentru
dobândirea cununilor, pe care aştepta să le primească, mutându-se către
Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi părintele nostru Vlasiu, papa Romei, care în pace s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Efrem, despre ceasul mortii.
Cinstita este inaintea Domnului moartea cuviosilor Sai, iar moartea pacatosilor este rea. Pentru care si zicea Proorocul: "Pentru ce ma tem in ziua cea rea? Ca faradelegea mea ma va impresura." Caci, va veni ceasul nostru, fratilor, va veni negresit si nu va trece. Singur fiind, gol, fara de ajutor, fara de ocrotire, fara de tovarasi, negatit, fara de indrazneala, intru lenevire, in ziua in care nu stie cand va ajunge si in ceasul, in care nu se asteapta, cand se va desfata, cand va fi fericit, cand se va rasfata, cand fara de grija va fi, atunci, ceasul omului va sosi, si toate desarte vor ramane. O mica fierbinteala si toate nefolositoare si zadarnice vor fi; ca ne ducem cu totii acolo, unde niciodata nu am mers. De multi povatuitori iti este tie atunci trebuinta, omule, de multe rugaciuni, de multe ajutorari, in ceasul acela al despartirii sufletului. Mare este atunci frica, mare cutremurul, mare taina, mare primejdia acelui ce se desparte de trup si se duce catre lumea aceea. Ca, daca aici pe pamant, mutandu-se dintr-un loc intr-altul, cineva are nevoie de oarecare povatuitori, cu atat mai mult, atunci, cand ne ducem in locurile cele ce sunt in veac netarmurite, de unde nimeni nu s-a intors. De multi ajutatori, zic, iarasi ai trebuinta in ceasul acela. Acela este ceasul omului singur si trecere nu are. Ceasul omului singur este sfarsitul a tot ce vedem. Cumplita este trecerea, dar toti o vom cerca. Stramta si cu necaz este calea, dar toti vom calatori pe dansa. Amar si greu este paharul, dar toti pe el, si nu pe altul, il vom bea. Mare si nearatata este taina mortii si nimeni a o povesti nu poate.
Plangem si suspinam, dar nimeni, dintre oameni, nu este, care poate sa ne ajute. Celor care pleaca dincolo le stergem lacrimile ochilor, limba lor cea arsa o racorim cu apa, urechea o punem la gura lor, sa auzim cuvintele lor cele din urma, zicand: "Cum te vezi pe tine, frate, acum? Nu te teme, iubitor de oameni este Dumnezeu." Acestea catre dansii le zicem. Nu este intru noi atunci rautate, grija de bani, grija de bucate. Si, vazand taina cea mare a mortii, ne clatinam capetele noastre si pe noi insine ne smerim si vai si amar zicem, cand cela ce se duce de la noi, de la toti luandu-si iertaciune si pe toti imbratisand, zice: "Ramaneti sanatosi, fratilor buni, ramaneti sanatosi, rugati-va, stiind si cunoscand ca ma duc in cale lunga, pe care niciodata, cu adevarat, nu am calatorit si merg, in tara straina, unde nimeni nu ma cunoaste si in lume infricosatoare, de unde nimeni nu s-a intors, si in pamant intunecat, unde nu stiu ce mi se va intampla, in iad adanc si la judecata, unde ingerii nu cata la fata nimanui.
Deci, mantuiti-va, iubitii mei frati, mantuiti-va, prieteni, ca eu nu mai sunt de acum prieten al vostru, ci strain. Mantuieste-te, buna obste de frati, ca nu voi mai calatori cu voi impreuna. Mantuiti-va, rudenii ramaneti sanatosi. Putin timp va trece si veti veni aici, putin, si veti veni dupa noi, ca va asteptam sa ne ajungeti, ca eu nu mai vin la voi. Orice bine am lucrat, plata acum am luat si orice fapta buna am trimis inainte, aceasta ma va si intampina. De am miluit pe cineva pe pamant, in ceasul acesta ma va milui. Ca stramt si cu necaz este ceasul acesta de acum, la iesirea sufletului, mai presus de cat tot ceasul stramt si dureros, ca, nefiind eu gata, m-a cuprins, si fara de roada si uscat fiind, am fost taiat. Nici un bine ca merinde, nu am cu mine. Miluiti-ma si ajutati-ma si va rugati, ca si eu sa aflu acolo putina odihna, ca sa dobandesc acolo, nu multa, ci putina mila, ca am pacatuit mult." Dumnezeului nostru, slava! Amin.
