18 februarie – Sf. Leon I, papă al Romei; Sf. Flavian, patriarhul Constantinopolului

 

• Pomenirea Sfântului Leon Intâiul, Papă al Romei

Leon s-a născut în Italia din părinţi bine credincioşi. La început, el a slujit ca arhidiacon al Papei Sixt al III-lea, iar după moarea lui Sixt a fost ridicat în contra voinţei lui la cinstea de Papă al Romei. Pe când Attila şi hunii săi s-au apropiat de Roma pregătindu-se să o distrugă cu desăvârşire şi să o incendieze, Leon a venit înaintea lui îmbrăcat în toate veşmintele lui arhiereşti şi a împăcat mânia lui Attila, salvând oraşul. Câtă vreme Attila primea sfaturile Papei Leon, el era înfricoşat şi de vedenia Apostolilor Petru şi Pavel, pe care îi vedea stând de o parte şi de alta a Papei, şi ameninţându-l cu nişte săbii de foc. Nu numai că Papa Leon a salvat Roma de la distrugere, dar el a fost şi tare apărător al Ortodoxiei împotriva ereziei lui Eutihie şi Dioscor. Această erezie consta în aceea că cei doi eretici amestecau într-una singură cele două naturi ale Mântuitorului Hristos, cea omenească, şi cea dumnezeiască, negând prin urmare şi cele două voinţe ale Persoanei Mântuitorului. Din cauza aceasta s-a convocat cel de al Patrulea Sinod Ecumenic (Calcedon, anul 451 d. Hr.), la care a fost citită şi epistola Sfântului Leon. Sfântul Leon scrisese această epistolă şi apoi o aşezase pe mormântul Sfântului Apostol Petru, care a îndreptat-o. Înaintea sfârşitului său, Sfântul Leon a petrecut patruzeci de zile în post şi rugăciune la mormântul Sfântului Apostol Petru, rugându-l cu lacrimi să-l înştiinţeze dacă păcatele lui sunt iertate sau nu. Sfântul Apostol Petru i s-a înfăţişat în vedenie şi i-a spus că toate păcatele lui sunt iertate, dar nu şi acela al hirotonirii de preoţi a căror vrednicie nu a fost îndeajuns cercetată. Sfântul Leon iar a căzut la rugăciune cu lacrimi, până când s-a învrednicit şi de iertarea acestui păcat. El apoi şi-a dat cu pace sufletul în mâinile lui Dumnezeu, la anul 461 după Hristos.

• Pomenirea Sfântului Flavian, Patriarhul Constantinopolului

Sfântul Flavian a fost Patriarh al Constantinopolului după Sfântul Proclu. El a fost contemporanul Sfântului Leon Papa Romei şi a luptat şi el cu hotărâre contra ereziei lui Eutihie şi Dioscor. Dar el nu a mai trăit să vadă şi triumful Ortodoxiei de la Sinodul al Patrulea Ecumenic de la Calcedon din anul 451 pentru că, înainte de acela, la sinodul nelegiuit de la Efes din 431, el a fost bătut cu sălbăticie şi călcat în picioare, de unde, după trei zile, i s-a tras şi moartea. Flavian a fost un mare ostaş al Împăratului Hristos şi viteaz apărător şi mărturisitor al Ortodoxiei.

 

Viaţa Sfântului Ierarh Leon, Episcopul Romei

    Acest mare arhiereu şi păstor al Bisericii lui Dumnezeu, Leon, era de neam din Italia. Tatăl său era Chintian. Din tinereţe a fost crescut în învăţătura cărţii, întru înţelepciunea cea din afară şi în faptele cele bune creştineşti. Alegând duhovniceasca viaţă mai mult decât cea mirenească, mai întâi a fost arhidiacon la papă Sixt al III-lea. Apoi, pentru multa lui înţelepciune şi curăţie, după moartea lui Sixt, prin alegerea tuturor, a luat scaunul Romei şi păştea bine cuvântătoarele oi ale lui Hristos, ca un bun păstor, punându-şi sufletul său pentru dânsele.

    Când Atila, stăpânitorul hunilor şi tiranul cel cumplit, care se numea "biciul lui Dumnezeu", biruind multe ţări, a mers şi asupra Italiei, vrând să o pustiiască cu foc şi sabie, papa Leon, văzând că nimeni nu putea să se împotrivească aceluia, s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu cu postire şi cu lacrimi, cerând de la El apărare şi chemând în ajutor pe Sfinţii marii Apostoli Petru şi Pavel. Apoi a mers singur la acel tiran ca să-l roage să se potolească, gata fiind să moară pentru oile sale. Şi vorbind către dânsul cu dulci cuvinte de Dumnezeu insuflate, l-a prefăcut din lup în oaie. Pentru că, a ascultat tiranul cuvintele plăcutului lui Dumnezeu, cu blândeţe şi cu smerenie, minunându-se de arhierească să îmbrăcăminte şi înspăimîntându-se de cinstitaşi sfânta lui faţă. Deci a făcut toate după dorirea lui şi s-a dus din hotarele Italiei la locul său.

    Boierii şi voievozii lui Atila, mirându-se de neobişnuita şi grabnica lui schimbare în blândeţe, îl întrebau pe dânsul: "Pentru ce s-a temut de un roman, care fără de arme venise la dânsul şi l-a ascultat şi ca un biruit a fugit, lăsând atâta pradă în pământul Italiei?" Atila le-a răspuns: "N-aţi văzut voi ceea ce am văzut eu. Am văzut doi bărbaţi, în chip de îngeri, pe Sfinţii mari Apostoli Petru şi Pavel, de amândouă părţile papei, iar în mâini ţinând săbii, cu moarte mă îngrozeau pe mine, de nu voi asculta pe arhiereul lui Dumnezeu". Astfel, era înfricoşat marele şi plăcutul lui Dumnezeu Leon, nu numai celor nevăzuţi, ci şi celor văzuţi vrăjmaşi. Apoi era preaiubit de oile sale, că pentru dânsele nu s-a temut a merge la tiranul care năvălea şi chiar de i-ar fi fost lui a pătimi, nu se înspăimântă.

    În timpul arhieriei lui, după eresul lui Nestorie, veni Eutihie, arhimandritul monahilor din Constantinopol, şi Dioscor, patriarhul Alexandriei, hulitorii cei fără de ruşine, care pe cele două firi ale lui Hristos, Domnul nostru, adică cea dumnezeiască şi omenească, le amestecau într-una şi cu acel eres tulburau Biserica lui Dumnezeu foarte mult. Adunând al lor sobor în Efes, pe Sfântul Flavian, patriarhul Constantinopolului, apărătorul credinţei, cu nedreptate l-au judecat şi l-au ucis şi multă răutate făceau celor dreptcredincioşi.

    Atunci Sfântul Leon, papa, a arătat mare sârguinţă ca să îndrepteze şi să pocăiască Biserica cea tulburată de eretici, scriind către împăraţi, mai întâi lui Teodosie, apoi lui Marchian, ca să rânduiască să fie sobor din toată lumea. Deci, s-a adunat sfântul şi a toată lumea al IV-lea sinod în Calcedon, al Sfinţilor Părinţi în număr de 630, pe vremea împărăţiei lui Marchian şi a Pulheriei, contra lui Eutihie şi Dioscor, care ziceau că în Hristos Domnul este o fire şi o lucrare şi o voie. La acel sinod, deoarece era cu neputinţă că prea sfinţitul Leon să fie, pe de o parte pentru lungimea drumului şi pentru neputinţele bătrâneţii, iar pe de alta, pentru nelesnicioasa trecere, din pricina deselor năvăliri barbare ce se făceau atunci asupra Italiei; pentru aceea, a trimis pe episcopul Pascasie şi Luchentie şi pe presbiterii Bonifacie şi Vasilie.

    Fiind la sinodul acela ceartă cu ereticii şi îndoire multă, atunci, după porunca Sfinţilor Părinţi, pentru învingerea ereticilor, s-a citit epistola acestui Sfânt Leon, papă al Romei, scrisă către cel ce a fost mai înainte patriarh al Constantinopolului, adică Sfântul Flavian, care adunase în Constantinopol sinod local contra ereticilor. Despre epistola aceea se povesteşte că a îndreptat-o chiar Sfântul şi marele Apostol Petru, de care lucru adevereşte Sfântul Sofronie al Ierusalimului, scriind aşa: "Ne-a spus ava Mina, părintele chinoviei, care se numea Salamana, ce este aproape de Alexandria, că a auzit pe ava Evloghie, patriarhul Alexandriei, spunând: "Când am mers în Constantinopole, am găzduit cu domnul Grigorie, arhidiaconul Bisericii Romei, bărbat cu adevărat ales şi îmbunătăţit. Vorbind cu dânsul, mi-a spus de prea sfinţitul şi fericitul Leon, papă al Romei, povestindu-mi ceea ce este scris în Biserica Romei.

    Scriind Sfântul Leon epistola către Sfântul Flavian, episcopul Constantinopolului, împotriva rău-credinciosului Eutihie şi Nestorie, a pus-o pe mormântul mai marelui Apostol Petru şi cu rugăciuni şi cu privegheri şi cu postiri se ruga lui, zicându-i: "De am greşit întru ceva ca un om, tu, căruia de la Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ţi s-a încredinţat apostolia, mântuieşte-mă". După 40 de zile i s-a arătat apostolul, pe când se ruga, şi i-a zis: "Am citit şi am îndreptat". Apoi, luând Leon epistola sa de pe mormântul fericitului Apostol Petru, a deschis-o şi a aflat-o îndreptată de apostoleasca mână.

    Acea epistolă a Sfântului papă Leon, când s-a citit la cel de-al patrulea sinod, toţi Sfinţii Părinţi au strigat: "Petru, Apostolul, prin gura lui Leon grăieşte". Sfântul sinod s-a întărit prin acea scrisoare a Sfântului Leon, ruşinând pe eretici. Dar nu numai atunci, ci şi după aceea, epistola aceea ce întărea credinţa şi astupa gurile eretice, în mare cinste era la Sfinţii Părinţi, precum şi la fericitul Evloghie, patriarhul Alexandriei, cel sus pomenit, care răspundea ereticilor, celor ce o huleau, împotrivindu-se cu tărie pentru dânsa. De aceea, era şi iubit Sfântul Leon şi după ce se dusese din cele de aici, fiind cu sfinţii înaintea lui Dumnezeu.

    De acest lucru, acelaşi sfânt, Sofronie povesteşte: "Sfântul Teodor, episcopul cetăţii Darnia, din Likia, ne-a spus nouă: "Când eram postelnic la Sfântul Evloghie, patriarhul Alexandriei, am văzut în vis un bărbat cu sfinţită cuviinţă şi luminat, care mi-a zis: "Să spui pentru mine lui Evloghie patriarhul". Iar eu i-am zis: "Cine eşti tu, stăpâne? Cum voi spune de tine?" El mi-a răspuns: "Eu sunt Leon, papă al Romei". Şi, intrând eu am spus Sfântului Evloghie, zicând: "Prea sfinţitul şi prea fericitul papă Leon, întâiul şezător al scaunului Romei, voieşte să intre la tine". Auzind de aceasta patriarhul Evloghie şi sculându-se, degrabă a ieşit în întâmpinarea lui, şi, făcând rugăciune, s-au sărutat şi au şezut.

    Atunci dumnezeiescul Leon a zis Sfântului Evloghie, patriarhul: "Ştii pentru ce am venit la voi?" El a răspuns: "Ba nu." Leon i-a zis: "Am venit să vă mulţumesc că bine şi cu vitejie sufletească aţi răspuns la epistola mea, astupând cu dânsa gura ereticilor. Această epistolă am scris-o fratelui meu Flavian, patriarhul Constantinopolului, pentru mustrarea păgânescului eres al lui Nestorie şi Eutihie. Să ştii, frate, că nu numai mie mi se cuvine laudă pentru dumnezeiasca osteneală şi sârguinţă, ci şi marelui Apostol Petru, care a citit şi a îndreptat epistola mea. Iar mai întâi de toţi se cuvine laudă Adevărului celui propovăduit de noi, care este Hristos, Dumnezeul nostru. Acestea, zice episcopul Teodor, le-am văzut nu numai o dată, ci şi de două ori şi de trei ori că, adunându-se, au vorbit despre aceea între dânşii şi am spus vedenia aceasta Sfântului Evloghie. El a lăcrimat şi, ridicându-şi mâinile spre cer, a dat mulţumire lui Dumnezeu, zicând: "Mulţumesc Ţie, Stăpâne, Hristoase, Dumnezeul nostru, că m-ai învrednicit pe mine, nevrednicul, ca să fiu propovăduitorul adevărului Tău şi cu rugăciunile robilor Tăi, Petru şi Leon, acea puţină îndrăzneală a noastră, ca pe cei doi bani ai văduvei, a voit s-o pomenească negrăita Ta bunătate".

    Vedenia aceasta a fost după mulţi ani de la moartea lui Leon. Sfântul Evloghie a vieţuit mai pe urmă, pe vremea împărăţiei lui Iraclie. Iar Sfântul Leon s-a sfârşit mai înainte de el, pe vremea împărăţiei celui de un nume cu sine, împăratul Leon cel Mare. Sosind prea sfinţitul Leon la adânci bătrâneţe şi apropiindu-se de sfârşitul său, s-a încredinţat pentru iertarea neputinţelor sale cele omeneşti. A petrecut 40 de zile lângă mormântul Sfântului Apostol Petru în rugăciune şi în post, rugând pe Sfântul Apostol să se roage lui Dumnezeu pentru el şi să-i ierte greşelile lui. După sfârşitul celor 40 de zile i s-a arătat Sfântul Apostol Petru şi i-a zis: "M-am rugat pentru tine şi iertate îţi sunt păcatele, afară de hirotonii, pentru că de acelea vei fi întrebat, de ai hirotonisit pe cineva bine şi legiuit, sau nu".

    După această înştiinţare, Sfântul Leon a îndesit rugăciunile sale, postirile şi milosteniile, strigând în zdrobirea inimii până ce a luat uşurarea cea desăvârşită. Astfel, mai înainte pregătindu-se precum i se cădea spre ieşire, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Apoi s-a dus la sfinţii cei mai dinainte, mari ierarhi şi învăţători, stând cu dânşii înaintea scaunului lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel slăvit şi închinat, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Cântare de laudă la Sfântul Flavian

„Înaintea prăbuşirii merge trufia şi semeția înaintea căderii” (Pildele lui Solomon 16: 18)

Acesta este cuvântul lui Dumnezeu, marea lecţie a vieţii.

Căci ereticii, ce sunt ei oare, dacă nu odrasle ale trufiei?

Şi ce doresc ei oare, dacă nu să necinstească adevărul?

Pentru aceasta de necinste s-au acoperit, după dreptate.

Eutihie în ajutorul famenului a nădăjduit.

Flavian însă, numai întru unul Dumnezeu

Nădejdea şi-a pus.

Cu adevărat trufia duce la cădere,

Căci Eutihie a pierit,

Iar Flavian a biruit.

Dioscor bătăuşul, în puterea pumnului său

S-a încrezut.

De aceea cu dreptate toate neamurile

Pe el îl dispreţuiesc.

Pe când Flavian cel lovit şi călcat în picioare.

Acum pe întreg pământul

De toate neamurile

Este cinstit,

Iar în Ceruri, binecuvântat cu slavă.

Adevărul pururea stă şi de nimic nu se teme.

Sfântul Leon ca un leu pe el l-a apărat,

Apărând în aceasta

Faţa luminoasă

A lui Hristos.

Aceşti doi mari ierarhi,

Şi cu Evloghie care a fost al treilea

Biserica o au călăuzit

La biruinţă şi slavă.

Căci fără astfel de duhuri viteze Biserica, ce ar fi?

Ea s-ar asemăna cu o pasăre rănită,

Şi cu aripile frânte.

Luna februarie in 18 zile: Pomenirea celui intru Sfinti, Parintelui nostru Leon, papa al Romei (+461)     Acest mare arhiereu si pastor al Bisericii lui Dumnezeu, Leon, era de neam din Italia, nascut la Roma, si a fost crescut, din tinerete, in invatatura cartii, avand atat intelepciunea cea din afara, cat si faptele bune, cele crestinesti. A trait pe vremea imparatiei lui Teodosie cel Tanar (408-450) si a lui Marcian (450-457), in Rasarit, si a lui Valentinian al III-lea (425-455) in Apus.
    Iubind viata duhovniceasca mai mult decat pe cea mireneasca, pe vremea papei Sixt al III-lea, a fost mai intai arhidiacon al Bisericii romane, iar, murind Sixt, prin alegerea tuturor, s-a urcat pe scaunul Bisericii din Roma (440) si a pastorit intr-o vreme de mare furtuna in Biserica si in lume; imparatia din Rasarit fiind tulburata de eretici, iar cea din Apus, lasata prada barbarilor. Dar papa Leon a fost cu adevarat un intelept si neinfricat luptator si un bun pastor, care-si punea sufletul pentru poporul sau.
    Intre faptele mari ale Sfantului Leon se pomeneste, mai intai, de intalnirea lui cu Atila, regele hunilor, spaima lumii si biciul lui Dumnezeu. Ca acesta, biruind multe tari, a mers si asupra Romei, vrand sa o pustiasca pe ea cu foc si eu sabie. Deci, papa Leon, vazand ca nimeni nu putea sa stea impotriva barbarului, s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu, cu postire si cu lacrimi cerand de la El aparare, si, chemand in ajutor pe Sfintii Apostoli Petru si Pavel, a mers insotit numai de un consul si de prefectul Romei in intampinarea lui Atila, langa Ravenna, ca sa-l roage sa-si potoleasca mania, gata fiind el sa moara pentru poporul sau. Si, vorbind catre dansul, cu cuvinte de Dumnezeu insuflate, l-a prefacut pe el din leu in miel, pentru ca Atila a ascultat cu smerenie cuvintele omului lui Dumnezeu si a crutat cetatea, dupa dorinta lui.
    Mare sarguinta a aratat Sfantul Leon, ca sa indrepteze ratacirile ereticilor din vremea sa si, mai vartos, erezia lui Eutihie, cea mai rea dintre toate, scriind catre imparatii Teodosie si apoi lui Marcian, ca sa randuiasca sa fie Sinod a toata lumea. Si s-a adunat Sfantul si cel al patrulea Sinod, la Calcedon, al celor sase sute si treizeci de parinti, pe vremea imparatilor Marcian si Pulheria, la anul 451, impotriva lui Eutihie si Dioscur, care intelegeau gresit taina intruparii lui Dumnezeu si rastalmaceau, astfel, toata invatatura mantuirii. Si s-a statornicit la acest Sinod dreapta credinta ca prin intrupare, Hristos Domnul este o singura Persoana dumnezeiasca, avand doua lucrari, de om si de Dumnezeu, lucrari deosebite, dar nedespartite; si asa a lucrat El mantuirea noastra. Drept aceea s-a osandit ratacirea lui Eutihie, care invata ca in Hristos este o singura fire si o singura lucrare. Si s-a citit la acest Sinod, si epistola Sfantului Leon catre Flavian, patriarhul Constantinopolului, care atat de limpede talmacea taina intruparii Domnului, incat toti parintii Sinodului, auzind-o, au strigat: "Duhul Sfant a vorbit prin gura lui Leon".
    Sfantul Leon era vestit si pentru scrierile lui, intrucat ne-au ramas de la el peste o suta de scrieri. Ele sunt dovezile cele mai tari ale intelepciunii, evlaviei si patrunderii mintii lui. Pline de invataturi, cuvintele lui au o frumusete si o maretie care incanta, mira si inalta. Gandirea lui e limpede, puternica, iar graiul lui adunat si stapan pe cunoasterea dreptei credinte. A murit la anul 461, iar, in ochii crestinatatii, Sfantul Leon ramane unul din marii luptatori pentru biruinta dreptei invataturi crestine la taina intruparii lui Dumnezeu, statornicita o data pentru totdeauna, la Sinodul de la Calcedon. Dumnezeului nostru, slava!
 

Sinaxar 18 Februarie

În această lună, ziua a optsprezecea, pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Leon cel Mare, papa al Romei.

Acest părinte al nostru Leon, pentru nespusa lui curăţie, Înţelepciune şi bunătatea vieţii, a fost hirotonit prin Duhul Sfânt episcop al Romei celei vechi. Ducând viaţă curată şi plăcută lui Dumnezeu şi păstorind turma lui cu cuvioşie, a nimicit în chip desăvârşit şi bârfelile ereticilor, în vremea când s-a întrunit sfântul Sinod Ecumenic al patrulea, la Calcedon, la care au luat parte 630 de părinţi. El a scris multe lucruri în legătură cu credinţa ortodoxă şi a înfruntat învăţăturile ereticilor, care bârfeau şi grăiau despre o singură lucrare şi o singură voinţă întru Hristos Dumnezeul nostru. Deoarece bârfitorii aceia de Dumnezeu, împotrivindu-se adevărului, încercau să strice şi să întoarcă dogmele cele insuflate de Dumnezeu dumnezeieştilor părinţi, fericitul acesta, plecându-se la rugămintea Sinodului şi făcând multe zile post şi priveghere şi rugăciune stăruitoare către Dumnezeu insuflat fiind de Duhul cel de viaţă făcător, a alcătuit o lucrare cu privire la cele ce erau discutate atunci, susţinând cu putere, îndoita lucrare şi cele două voinţe în Hristos Dumnezeul nostru, şi a trimis-o Sinodului cu o epistolă a sa. Preacuvioşii părinţi primind-o au fost mulţumiţi şi o socoteau ca pe un stâlp al Ortodoxiei. Sfântul Sinod, sprijinindu-se pe ea, s-a ridicat şi a stat împotriva ereticilor cu mai multã îndrăzneală, şi a biruit meşteşugirile de multe feluri ale lor. Iar minunatul Leon trăind încă multă vreme şi strălucind ca un luminător cu faptele sale cele bune, la adânci bătrâneţi s-a mutat către Domnul.
A se vedea si: Leon cel Mare (în ro.OrthodoxWiki.org).

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Leon şi Parigoriu, care s-au nevoit în Patarele Liciei.

Dintre aceşti doi mucenici, fericitul Parigoriu cu multe feluri de chinuri fiind chinuit, a luat cununa cea nestricăcioasă a muceniciei, săvârşindu-se în Hristos. Iar fericitul Leon, rămânând singur, nu suferea despărţirea de mucenicul Parigoriu şi fiindcă n-a câştigat şi el acea cunună a muceniciei, cu amar suspina şi se tânguia. Ieşind afară la locul unde erau îngropate moaştele sfântului Parigoriu, lăcrima şi i se aprindea inima de dorul muceniciei. Pentru aceasta plecând de acolo, s-a dus la locul unde se făcea adunarea închinătorilor de idoli. Şi văzând acolo candele şi făclii, care dădeau multă lumină, le-a luat cu mâinile lui şi le-a zdrobit; şi aruncându-le la pământ, le călca cu picioarele. Fiind prins, a fost adus la stăpânitorul cetăţii, şi fiind cercetat a propovăduit pe Hristos Dumnezeu adevărat. Pentru aceasta a fost bătut tare cu vine de bou. Iar nevoitorul lui Hristos suferea cu atâta bucurie ca şi când ar fi pătimit un altul, iar nu el. Şi iarăşi fiind bătut, a fost târât cu silnicie pe marginea unei văi adânci şi prăpăstioase; şi îngăduindu-i-se şi-a făcut rugăciunea, şi şi-a dat sufletul lui Dumnezeu. Iar chinuitorii îndată luând cinstitele sale moaşte, le-au aruncat de sus în prăpastie, şi astfel s-a săvârşit mucenicia lui.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Agapit, episcopul cetăţii Sinau, mărturisitorul şi făcătorul de minuni.

Acest sfânt a trăit pe vremea lui Diocleţian şi Maximian şi era de fel din Capadocia, fiu de părinţi creştini. Pe când era încă tânăr cu vârsta, s-a dus la mănăstirea de acolo, în care se afla ca la o mie de monahi. De la aceia culegând felurite bunătăţi, precum strânge albina din felurite flori, a ajuns un încercat lucrător al poruncilor Domnului, şi şi-a topit trupul cu postul şi cu privegherea şi cu înfrânarea de la toate. Pentru aceasta era iubit şi admirat de toţi. El s-a arătat folositor în ascultările fraţilor mănăstirii, şi pe toţi monahii îi socotea şi îi numea stăpâni ai săi. Pentru aceasta s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu darul minunilor. El vindeca nu numai bolile oamenilor, ci şi ale animalelor.
Împăratul Liciniu, aflând despre el că este tare la trup, l-a luat şi fără voie l-a încorporat în oastea lui. Dar sfântul şi acolo aflându-se, nu a părăsit nevoinţele sale pustniceşti; căci şi ostăşeştile slujbe fără zăbavă le împlinea şi obişnuitele pustniceşti osteneli urma. Iar în vremea aceea fiind chinuiţi cumplit pentru credinţa în Hristos, Victorin şi Dorotei, Teodul şi Agripa, bunii biruitori mucenici şi alţii mai mulţi, fericitul acesta Agapit a voit să fie şi el părtaş cu aceia. Dar aceia săvârşindu-se în Hristos prin sabie, sfântul Agapit, fiind doar rănit de o suliţă, a scăpat, poate spre mântuirea mai multora fiind păzit. După ce a murit Liciniu, şi cârmele ocârmuirii împărăţiei romanilor le-a luat marele Constantin, s-a întâmplat următorul lucru.
O slugă vrednică a împăratului a fost cuprins de un duh necurat şi chema numele sfântului Agapit. Împăratul a adus pe sfânt la palat şi, îndată ce acesta a făcut rugăciune, a izgonit duhul necurat, iar sluga a dobândit vindecare. Sfântul n-a cerut alt dar de la împărat, decât să fie slobozit din oştire şi să se ducã la dorita lui linişte, iar împăratul i-a împlinit dorinţa. Şi întorcându-se sfântul la liniştea sa, episcopul cetăţii Sinau a trimis de l-a chemat la sine şi l-a hirotonit preot; şi nu după multă vreme, mutându-se episcopul din viaţă, sfântul Agapit, din voinţă dumnezeiască şi cu alegerea preoţilor şi a întregului popor, a fost făcut episcop al cetăţii Sinau. Şi îndată ce a fost făcut arhiereu, sfântul a făcut şi mai mari minuni, învrednicindu-se şi de dar proorocesc. Dar nu putem să pomenim aici proorocirile şi marile faceri de minuni ale sfântului. Deci, bine şi în chip plăcut lui Dumnezeu vieţuind, şi plin de zile făcându-se, s-a odihnit în Domnul.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Piuliu, care prin sabie s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

 


Intru aceasta zi, cuvant de invatatura al Sfantului Efrem catre calugari.     Insa tu, prietene, de vreme ce te-ai lepadat de lume, pentru ce, dar, mai cauti odihna lumeasca ? Ca Dumnezeu nu pentru necaz te-a chemat pe tine ? Iar tu rasfatare cauti ? La golatate esti chemat, iar tu haine bune cauti. Spre insetare esti chemat, iar tu bautura cauti. La razboi esti chemat, iar tu nu te saturi de somn. Spre plangere si tanguire esti chemat, iar tu joci si razi. La dragoste esti chemat, iar tu urasti pe fratele tau. La supunere esti chemat, iar tu graiesti impotriva. Mostenitor al Imparatiei Sale te-a numit, iar tu cele trupesti cugeti. Si ce-i vei raspunde Lui, la infricosatoarea zi, cea mai de pe urma ? Ori esti sihastru la liniste ? Adu-ti aminte, dar, de cei ce sunt in temnite, ca nu numai inchisi sunt, ci fiare pe grumazii lor poarta, iar altii, fiind si in obezi, batuti sunt. Sau pustnic esti ? Adu-ti aminte de pastorii de oi, ce fel de primejdii ridica si rabda prin pustietate si prin munti, ca iarna sunt stramtorati de ger, iar vara arsi sunt de zaduful soarelui.
    Cel ce a castigat rabdarea se atinge de toate faptele bune, ca se bucura in necazuri si in primejdii este iscusit; intru napasta se veseleste, la ascultare este gata, in dragoste deplin, in vorbire de rau slabeste, la ocari se smereste, la liniste viteaz, la cantari nelenes, in postire gata, intru rugaciuni silitor, prin rabdare, la ascultare vesel, la nevoie sprijin tare, la raspunsuri negrabnic, in viata osardnic, la umblari frumos, bun in adunarea fratilor, la raspunsuri placut, la privegheri gata si osardnic catre straini, cunoscator al celor neputinciosi, la intalniri intampinator, treaz la intelegeri si la tot lucrul destept. Ca tot cela ce a castigat rabdare si-a castigat nadejde si cu toate faptele este impodobit unul ca acela. Si unul ca acesta cu multa indrazneala striga catre Dumnezeu, zicand: "Asteptand, am asteptat pe Domnul si S-a plecat spre mine" (Ps. 39, 1). Deci, pe o cale ca aceasta sa mergem, pe care merg toti cei ce au iubit pe Dumnezeu. Calatoria acestei cai a vietii este cu necazuri, insa odihna fericita este. Calatoriile caii acesteia sunt acestea: pocainta, privegherea, rugaciunea, smerita intelepciune, saracia duhovniceasca, neingrijirea peste masura a trupului, ingrijirea sufletului, culcarea pe jos, tacerea, mancarea uscata, foamea, setea, golatatea, milostenia, lacrimile, plangerea, suspinarea, napasta, osteneala mainilor, primejdiile, uneltirile celor rai, a fi clevetit si a rabda, a fi urat si rau a patimi, a rasplati cu bine pentru rau, a ierta greselile celor ce-ti gresesc, a pune sufletul sau pentru prieteni, iar, cea mai desavarsita, a-si varsa sangele sau pentru Domnul.
    Fericit cel care nu se indestuleaza cu viata lumii acesteia, care din cele dumnezeiesti si-a facut cugetarea lui; fericit cela ce pe pamant s-a facut ca un inger, asemenea serafimilor, avandu-si curat cugetul sau totdeauna. Fericit este acela ce, avand in minte ziua judecatii, se sarguieste spre vindecarea ranilor sufletului sau, prin lacrimi. Fericit esle cela ce totdeauna este eliberat, intru Domnul, de toate cele pamantesti si vremelnicele lucruri ale veacului acestuia. Fericit este cela ce inainte sporeste prin faptele calugariei si prin infranare. Fericit este cela ce are porunca cea infricosatoare, spre paza buzelor sale. Fericit este cela ce a urat pacatele si a facut fapte bune. Fericit este cela ce, intru cele nevazute si intru cele vazute, pe singur unul Dumnezeu iubeste si toata zidirea Lui. Fericit este cela ce s-a facut ca un nor, cu totul in lacrimi, stingandu-si focul poftelor trupesti. Fericit este cela ce si-a vandut toate averile sale si si-a agonisit pe Unul Hristos, Margaritarul ceresc. A Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Cugetare

Cu mare dificultate şi cu încă şi mai mari osteneli şi jertfe s-a cernut grâul adevărului Bisericii, lăsând în sita focului neghinele şi pleava ereziilor.

Ereticii întotdeauna au uzat de mijloacele cele mai joase şi de persoanele cele mai mediocre când au vrut să submineze Ortodoxia.

Arhimandritul Eutihie de la Constantinopol şi Dioscor, patriarhul Alexandriei, care au răspândit învăţătura cea eretică conform căreia nu s-ar fi aflat două naturi în Hristos, cea dumnezeiască şi cea omenească, ci doar una singură într-un fel de amestec, şi l-a aflat ca aliat la curtea imperială pe obscurul famen Hrisafie. Cu aceştia în ascuns era aliată şi împărăteasa Eudoxia. Patriarhul Flavian a stat ca un leu în apărarea Ortodoxiei, în această sfântă luptă el fiind sprijinit de Pulheria, sora împăratului. Eunucul Hrisafie a mers la Împăratul Teodosie cu cele mai josnice şi mai murdare calomnii la adresa Patriarhului, ca astfel să obţină de la împărat înlăturarea lui din scaun şi aducerea în loc a ereticului Eutihie. Când această murdară manevră şi încă multele altele au eşuat, ereticii au pus la cale nimic mai puţin decât uciderea lui Flavian. La Sinodul ticălos de la Efes din anul 431 Sfântul Flavian a fost bătut şi călcat în picioare atât de sălbatic, încât după trei zile a şi murit. Dar criminalii eretici nu au biruit cu aceasta. Căci până la urmă, la Sinodul al Patrulea Ecumenic de la Calcedon (451), asupra lui Eutihie şi a lui Dioscor s-a aruncat anatema. Famenul a fost alungat de la curte şi şi-a sfârşit viaţa acoperit de batjocură şi de ruşine, împărăteasa Eudoxia a fost alungată de la curtea imperială şi surghiunită în Palestina, iar Flavian patriarhul şi cinstita Pulheria, sora împăratului, au fost proclmaţi sfinţi de către Sfânta Biserică. Astfel Sfânta Credinţă Ortodoxă a biruit.

Luare aminte

Să luăm aminte la Stăpânul Hristos, Cel Care S-a aflat printre farisei şi cărturari:

• La cum nu a cruţat nici o osteneală pentru a-i ridica pe farisei şi cărturari şi a-i mântui, iar ei nu au cruţat nici o osteneală pentru a-L alunga şi a-L ucide;
• La cum a dorit El să le îndrepte toate cugetele şi cuvintele, iar ei nu au dorit decât să I le răstălmăcescă cu totul pe ale Lui;
• La cât de trist a fost El că nu-i poate deloc învia şi la cât de trişti au fost ei că nu-L pot ucide.

Predică

Despre lupta neputincioşilor împotriva Atotputernicului – „Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare” (Ioan 12: 10).

Adică, ei s-au sfătuit mai întâi să-L ucidă pe Ziditor, iar apoi să ucidă şi zidirea Lui. Căci Lazăr era lucrarea lui Hristos. Căci ce folos vom avea, îşi ziceau nelegiuiţii, dacă-L vom ucide pe Făcătorul de minuni, dar vom lăsa să trăiască dovada vie a celor mai mari minuni ale Lui? Se gândeau că dacă ar lăsa să trăiască dovadă, atunci poporul i-ar ucide pe ei ca pe nişte răufăcători.

Cu toate acestea, s-a întâmplat că şi de L-au ucis pe Hristos, pe Lazăr nu l-au mai nimerit. Şi apoi? Apoi ei şi cei de un fel cu dânşii au ucis mai departe zeci de Apostoli ai Săi, nemainimerind să ucidă şi multe alte sute. După care au omorât mii de mărturisitori, dar sute de mii de mărturisitori nu au mai reuşit să-i ucidă. Nu s-au lăsat, şi au omorât pe mai departe sute de mii, dar au ratat milioane.

În sfârşit, au văzut clar că pe la spatele lor, chiar cei ucişi înviau ca iarba cosită iar cei făcuţi ţintele uciderii în faţa executorilor creşteau ca iarba semănată. Zadarnic le-a grăit înţeleptul Gamaliel „Dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi” (Fapte 5: 39).

Cei care îndrăznesc să se ridice luptători împotriva lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor zadarnic se căznesc să-şi încordeze neputinţa şi să secere la pământ recolta lui Dumnezeu. Căci cu cât o seceră mai mult, cu atât mai bogată creşte ea.

O, nebunilor luptători împotriva lui Hristos, cei care aţi fost şi care sunteţi! Satârul vostru se repede din cetatea lui Hristos şi nu loveşte decât în propriile voastre şoproane, prefăcându-le în praf şi cenuşă! De-a lungul veacurilor, aţi avut cu voi mulţime de aliaţi: în afară de însuşi Satan, cu voi au fost mulţimi de eretici, închinători la idoli, fanatici, descântători, vrăjitori, regi depravaţi, miliardari, tirani şi păcătoşi înecaţi în nesimţirea păcatului. Şi totuşi aţi fost bătuţi cu desăvârşire şi încă veţi mai fi şi aliaţii şi tovarăşii voştri împreună cu voi, până la sfârşitul veacurilor.

Pentru aceasta Ţie, o, Atotputernice Doamne, se cuvine slava, închinăciunea şi mulţumirea în veci, Amin!