Viaţa Sfântului Cuvios Ioan Casian Romanul
Acest Cuvios Părinte de neam străromân s-a născut prin anii 365 de
la venirea mântuirii prin Hristos-Domnul, în Dobrogea, numită pe atunci
Sciţia Mică, la un loc ce-i păstrează din vechime până azi numele
"podişul Casian" şi "peştera lui Casian". Localitatea Casimcea din
judeţul Tulcea îi poartă, de asemenea, numele. Provenind dintr-o familie
distinsă, a urmat la şcolile timpului. Dar însufleţit de o arzătoare
sete de desăvârşire duhovnicească renunţă de tânăr la atracţiile deşarte
şi înşelătoare ale vieţii lumeşti şi pleacă la Locurile Sfinte însoţit
de prietenul său Gherman, frate nu prin naştere, ci în duh. Aşa au ajuns
amândoi călugări într-o mănăstire din Betleem. Întemeindu-se după
cuviinţă în rânduielile vieţii chinoviale, adică de obşte, după modelul
de viaţă al călugărilor din Palestina, Mesopotamia şi Capadocia şi
simţind în ei dorul de o mai mare desăvârşire, au hotărât să plece în
sihăstriile Egiptului, la anahoreţii despre a căror îmbunătăţită viaţă
duhovnicească auziseră. Aşa au ajuns la comunităţile din delta Nilului,
adâncindu-se de acolo tot mai mult în pustie. Dar pretutindeni pe unde
treceau, căutau cu râvnă pe sfinţii însinguraţi, ca să cinstească în ei
strălucirea harului şi bogăţia roadelor lor şi pentru a le cere sfaturi
duhovniceşti pentru mântuirea sufletului. Aceste întrebări şi răspunsuri
ne vor fi lăsate ca o moştenire sfântă în cartea Convorbirilor, cu care
Cuviosul Casian a înzestrat Biserica.
Dobândind pe cât puteau să adune din învăţătura lor cerească, la
sfatul Avei Iosif, au mai rămas în Egipt şapte ani şi apoi au mers mai
departe cercetând din loc în loc pe aceşti învăţători în lucrul
duhovnicesc până ce au ajuns în vestita pustie Schitică, unde Sfântul
Macarie întemeiase şi făcuse "pustia strălucitoare" vrednică de a fi
sărbătorită de toţi. Aici se nevoiau într-o asceză aspră un mare număr
de călugări printre care străluceau îndeosebi, cuvioşii părinţi Moise,
Serapion, Teona, Isaac şi preotul Pafnutie, învăţătorul lor. El le
spunea că nu este deajuns pentru călugăr să renunţe la lume, părăsind
bunurile şi măririle lumeşti pentru a se dedica grijii de suflet în
nevoinţă, în asceză şi tăcere. De aici înainte trebuie împlinită o a
doua "renunţare" care constă în a te lepăda de obiceiurile, viciile şi
atracţiile vechi ale sufletului şi ale trupului printr-o luptă
îndelungată şi răbdătoare, plină de ispite, dar care duce la curăţia
inimii. Căci acesta este scopul călugărului: să stea de vorbă permanent
cu Dumnezeu prin neîncetată rugăciune, încât mintea, nerisipită la
grijile lumii, să ajungă cu linişte şi pace în altarul despătimit,
curăţit al inimii. Iar capătul lucrului său este viaţa de veci, unirea
cu Dumnezeu, din care se poate dobândi chiar de aici, de jos, o arvună, o
pregustare a ei prin sfânta iubire. Căci, într-adevăr, ajuns la un
anume sfârşit al celei de a doua "renunţări", sufletul pe de-antregul
tinzând către Hristos Cel dorit, călugărul trebuie să mai împlinească
cea de-a treia "renunţare" care cuprinde întreaga desăvârşire. Iar
aceasta constă în părăsirea oricărei amintiri a acestei lumi, cu toate
cele de faţă şi văzute ale ei, socotite măreţe, deşi sunt deşarte şi
repede trecătoare, pentru a se lăsa condus de Dumnezeu în "pământul
făgăduinţei" în care nu mai cresc spinii şi buruienile viciilor, în
locaşurile cele veşnice în care vom rămâne pentru totdeauna (Convorbirea
a 3-a), în simţirea negrăitei bucurii şi a revărsării luminii
dumnezeieşti.
Acesta este marele dar al rugăciunii curate căci "atunci - precum
grăia ava Isaac - acea iubire desăvârşită, prin care El ne-a iubit mai
întâi, trece şi în adâncul inimii noastre prin virtutea rugăciunii
curate". Aceasta se va face aşa când toată dragostea, Toată dorinţa,
toată râvnă, toată strădania, tot cugetul nostru, tot ce trăim, ce
vorbim, ce respirăm va fi cu Dumnezeu. Şi, când acea unitate care există
veşnic între Tatăl cu Fiul şi între Fiul cu Tatăl, prin Duhul Sfânt va
trece şi în simţirea şi în mintea noastră. Aşa precum El ne iubeşte cu
iubirea cea adevărată şi curată care nu se stinge niciodată, să ne
dăruim şi noi Lui printr-o legătură veşnică, de nedespărţit, pentru ca
orice respirăm, orice înţelegem, orice vorbim, să fie cu Dumnezeu. Iar
de starea aceasta ne vom putea apropia, atât cât este cu putinţă pe
pământ, plinindu-se cuvântul Apostolului: Dumnezeu este totul în toate.
Apoi devenind deplin fii printr-o comuniune atât de desăvârşită cu
Tatăl, vom putea zice Celui Care este Fiu şi moştenitor prin fire: Toate
câte are Tatăl ale Mele sunt (Ioan 16,15). Pentru că El Însuşi S-a
rugat, grăind despre noi: Părinte, cei pe care Mi i-ai dat, vreau ca
unde sunt Eu să fie şi ei cu mine. Aceasta trebuie să fie năzuinţa
pustnicului, aceasta toată strădania, pentru ca, după cuviinţă, să aibă
chiar în acest trup chipul fericirii viitoare şi să înceapă să guste
înainte din începutul vieţii şi măririi cereşti. Acesta este scopul
întregii desăvârşiri: ca sufletul eliberat de orice lanţuri trupeşti să
se înalţe zilnic la negrăitele daruri ale vieţii duhovniceşti, într-atât
încât întreaga viaţă şi bătaie a inimii să devină o unică şi negrăită
rugăciune (din Convorbirea a X-a). Cât de mângâiat şi uimit este
creştinul, descoperindu-i-se un asemenea suiş al sufletului întru care
petreceau străbunii noştri sfinţi.
Astfel, îndrumaţi de pe culmile vieţii călugăreşti şi contemplând
plinirea vie la aceşti străluciţi anahoreţi, cei doi prieteni s-au
dedicat cu mare severitate şi neclintită statornicie vieţii
contemplative în timpul anilor petrecuţi aici, în pustia Schitică. În
liniştea chiliei, Sfântul Casian a izbutit să facă experienţa luptei
aspre a sufletului îndrăgostit de Dumnezeu, împotriva gândurilor
pătimaşe şi a demonilor pizmaşi, îndeosebi împotriva ispitei amorţirii
sufletului, a plictiselii care-i tulbură pe eremiţi şi îi silesc să-şi
părăsească retragerea liniştirii. Din această adâncă experienţă adâncă
personală şi din învăţătura altor bărbaţi învăţaţi, ca Sfântul Evagrie
Ponticul pe care l-a cunoscut în Nitria, Cuviosul Casian întocmi o
învăţătură aleasă de luptă duhovnicească şi despre cele opt păcate
capitale, anume: al lăcomiei, adică al îmbuibării de mâncare; al doilea,
al desfrânării; al treilea, al iubirii de arginţi sub care se înţelege
zgârcenia; al patrulea, al mâniei; al cincilea, al tristeţii; al
şaselea, al neliniştii, sau al dezgustului inimii; al şaptelea, al
slavei deşarte şi al optulea, al trufiei.
După şapte ani, Cuvioşii Ioan şi Gherman s-au întors la Betleem,
unde au dobândit de la părintele lor duhovnicesc binecuvântarea de a
trăi de aici înainte în pustnicie. Şi aşa plecară cu râvnă şi grăbire în
Egipt. Dar, cu tot dorul lor nestins, n-au putut regăsi liniştea
cuvenită contemplaţiei, din pricina unor învinuiri nedrepte la care erau
supuşi călugării din Egipt de către arhiepiscopul Teofil al
Alexandriei. Atunci, Cuvioşii Ioan şi Gherman, urmând un grup de 50 de
monahi, hotărâră să-şi caute liniştea la Constantinopol, sub ocrotirea
Sfântului şi marelui Ioan Gură de Aur. Aceasta se petrecea pe la anii
401. De îndată ce îi văzu marele între patriarhi, desluşind cu o tainică
privire calitatea sufletelor lor, reuşi să-l convingă pe Gherman să
primească prin mâinile lui preoţia, iar Casian diaconia. Cucerit de
curăţia şi sfinţenia Sfântului Ioan Gură de Aur şi de negrăita sa
măiestrie a cuvântului, Casian se aşeză cu un zel fierbinte sub
călăuzirea sa spirituală, consimţind să jertfească liniştea pustiei
pentru a scoate câştig din petrecerea pe lângă un asemenea învăţător.
Dar n-a trecut mult timp că iată, Sfântul Ioan Gură de Aur -
victimă a lui Teofil - fiind dus în exil, Cuvioşii Casian şi Gherman au
fost trimişi în misiune la Roma de cler şi popor, însoţindu-l pe
episcopul Paladie ca să încunoştiinţeze pe episcopul Romei, Inocenţiu I,
printr-o scrisoare, privind suferinţele Sfântului Ioan Gură de Aur.
Sfântul Casian petrecu astfel zece ani la Roma şi în acest timp a fost
hirotonit preot. De aici a mers la Marsilia, în sudul Galiei, unde a
întemeiat, pentru bărbaţi, mănăstirea Sfântului Victor, pe mormântul
unui martir din secolul al III-lea; iar pentru fecioare, aceea a
Mântuitorului, pe la anul 415. Bărbat mult încercat în viaţa ascetică şi
totodată părinte ajuns la o mare înţelepciune pastorală, el a oferit
mulţimii călugărilor care se adunau în jurul lui adevărata tradiţie
monahală pe care o primise de la Părinţii din Răsărit, ţinând seama însă
de condiţiile de viaţă din Galia, de climă şi de firea locuitorilor de
aici.
La rugămintea Sfântului Castor, episcop de Apt, el întocmai
lucrarea sa "Instituţii cenobitice" (rânduieli pentru viaţa în comun),
pentru mănăstirile pe care le întemeiase în Provenţa. În această lucrare
el descrie modul de vieţuire al călugărilor din Egipt, dar cu oarecare
pogorământ în ceea ce era prea aspru pentru călugării din Galia, urmând
şi aici rânduielile care se obişnuiau în Palestina, în Capadocia, în
Mesopotamia. Căci, scrie el: "Dacă se împlineşte porunca dumnezeiască cu
dreaptă socoteală şi după putere, atunci păzirea ei are măsura
desăvârşirii, chiar dacă mijloacele nu sunt aceleaşi". El descrie apoi
leacurile şi căile de vindecare de cele opt păcate capitale, spre a
conduce sufletul la desăvârşirea virtuţii. Mai târziu el a completat
această învăţătură duhovnicească prin cartea Convorbirilor în care
înfăţişează, la cererea ermiţilor care trăiau la Lerins şi în insulele
Hâeres de lângă Marsilia, treptele mai înalte ale luptei pentru
curăţirea inimii şi contemplaţie, folosindu-se de învăţătura marilor
anahoreţi, pe care îi întâlnise în Egipt. Sfântul Casian a înzestrat
astfel, din începuturile lui, monahismul din Galia cu o temeinică
armătură duhovnicească, adăpându-l din izvoarele vii ale Părinţilor
pustiei.
Ca ucenic credincios al marilor învăţători Sfinţii Capadocieni
Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Grigore de Nîssa, ca şi al
Sfântului Ioan Gură de Aur, Cuviosul Ioan Casian s-a ridicat atunci
împotriva unei separări adânci între firea omenească şi harul divin, pe
care Fericitul Augustin o stabilise pentru a lupta împotriva ereziei lui
Pelagiu. Într-adevăr, deşi tot darul desăvârşit şi tot harul de sus
coboară, de la Dumnezeu Părintele Luminilor, libertatea noastră
omenească, zidită după chipul libertăţii absolute a lui Dumnezeu şi
reînnoită în Sfântul Botez, este chemată să răspundă şi să conlucreze cu
harul dumnezeiesc pentru a produce în suflet roadele mântuitoare ale
sfintelor virtuţi şi, într-o aşa măsură, încât se poate spune, cu
Sfântul Ioan Gură de Aur, că: "Lucrul lui Dumnezeu este de a ne dărui
Harul Său, iar cel al omului este de a-şi oferi credinţă". Căci, aşa cum
grăieşte acelaşi mare învăţător al Bisericii în alt loc: "Harul lui
Dumnezeu curge atât pe cât este de deschis vasul credinţei pus sub
şipot". O asemenea învăţătură îşi avea limpede rădăcina în cuvântul lui
Dumnezeu, pentru că Domnul a arătat: Cel care luase cinci talanţi de la
stăpânul său, a adus alţi cinci talanţi, iar cel ce a luat doi, a adus
de asemenea alţi doi (Matei 25, 20-22). Deci cu adevărat, precum spune
şi Sfântul Apostol Pavel, suntem împreună lucrători cu Hristos (2 Cor.
6,1).
Faţă de aceste împotriviri care au mai durat, Cuviosul Ioan Casian a
rămas statornic în dreapta credinţă a Bisericii, departe de zgomot şi
certuri, învăţat cu adâncul contemplării divine, taină a unei păci
nesurpate şi blânde, şi a unei linişti senine. El îşi încredinţă în pace
sufletul său lui Dumnezeu către anul 435. Cunoscut ca sfânt de cei din
vremea lui, el este cinstit de toţi călugării Bisericii Apusene ca
Părinte al lor şi unul dintre cei mai mari învăţători. Sfintele sale
moaşte sunt păstrate până în ziua de astăzi în mănăstirea Sfântului
Victor din Marsilia.
Acest sfânt şi purtător de Dumnezeu Gherman s-a născut pe la anul
368 în nordul Dobrogei, din părinţi străromâni, fiind din acelaşi sat şi
contemporan cu Sfântul Ioan Casian. Localitatea Casimcea este
considerată vatra străbună a acestor doi sfinţi daco-romani de la gurile
Dunării.
Părinţii şi strămoşii lor erau creştini din primul secol, fiind
botezaţi în numele Prea Sfintei Treimi poate chiar de Sfântul Apostol
Andrei şi de ucenii lui, care au semănat cuvântul Evangheliei lui
Hristos în jurul Mării Negre şi în Sciţia Mică, adică Dobrogea de
astăzi.
După ce a învăţat carte în satul natal şi pe lângă Episcopia
Tomisului, împreună cu fericitul Ioan Casian, cu care a fost prieten şi
împreună-vieţuitor până la moarte, s-a dus să deprindă învăţătura
Sfinţilor Părinţi în părţile Constantinopololului. Apoi, tot împreună,
au intrat în viaţa monahală, la una din mănăstirile din sudul Dobrogei,
ce depindeau de vestita eparhie a Tomisului, unde străluceau mari
ierarhi şi purtători de Dumnezeu, că Sfinţii Bretanion şi Teotim.
Dorind o viaţă mai înalt duhovnicească în Hristos, s-a dus împreună
cu fericitul Casian să se închine Cuvioşilor Părinţi ce se nevoiau în
Egipt, pe valea Nilului. După ce au vizitat pe marii sihaştri de acolo
şi au primit multe cuvinte de folos de la ei, s-au nevoit un timp în
preajma marilor anahoreţi egipteni, învăţând de la ei neîncetata
rugăciune. Apoi s-au dus la Sfintele Locuri şi s-au închinat la
mormântul dătător de viaţă al Domnului nostru Iisus Hristos.
S-au nevoit apoi un timp în mănăstirile din Constantinopol, în
preajma Sfântului Ioan Gură de Aur, care i-a hirotonit pe amândoi -
Sfântul Ioan Casian diacon, iar pe Cuviosul Gherman, preot. Aceasta era
pe la anul 400.
În anul 403, când unii ierarhi şi dregători din Răsărit, îndemnaţi
de împărăteasa Eudoxia, s-au ridicat împotriva Sfântului Ioan Gură de
Aur cerând să-l depună din treaptă, atunci şi Coviosul Gherman s-a aflat
printre cei ce au luat apărarea marelui ierarh.
Acest mare nevoitor era atât de cinstit de prietenul său, Sfântul
Ioan Casian, încât îl numea, în cartea sa "Convorbiri cu Părinţii din
Pustie", "Sfântul Părinte Gherman". El a contribuit mult la întărirea
vieţii monahale în Dobrogea, din Italia şi din Galia.
După o aspră şi îndelungată nevoinţă duhovnicească, ajungând la
măsura sfinţeniei, Cuviosul Părintele nostru Gherman a răposat la Roma,
prin anii 405-415, dându-şi sufletul cu pace în mâinile lui Hristos,
plin de zile şi de harul Duhului Sfânt. Pentru viaţa lui aleasă, Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în ceata Sfinţilor
Părinţi, la 20-21 iunie 1992, cu data de prăznuire la 29 februarie, iar
când nu sunt ani bisecţi, la 28 februarie.
Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
După aceasta, pe vremea împărăţiei lui Marcian, adunându-se în Calcedon, al patrulea Sinod al Sfinţilor Părinţi din toată lumea, Dioscor a fost mustrat pentru eresul său şi a fost osândit la îndepărtarea din treapta patriarhiei şi la despărţirea de Biserică. Fiind izgonit în ţara Paflagoniei, în cetatea ce se numea Gangra, a murit acolo după câtăva vreme. Iar în Alexandria, după lepădatul Dioscor, a fost ales de credincioşii arhierei, de clerici şi de dreptcredincioşii din patriarhicescul scaun Sfântul Proterie, bărbat cu adevărat vrednic de o treaptă ca aceea. Dar poporul de obşte al Alexandriei, cel adăpat cu erezia lui Dioscor şi unii clerici care se vătămaseră cu erezia, nu primeau alegerea lui Proterie.
Deci, alegându-se patriarh Sfântul Proterie de cei credincioşi, a ocupat scaunul şi a început a preamări credinţa cea dreaptă, întărită de Sinodul Sfinţilor Părinţi din Calcedon. Apoi s-a făcut gâlceavă şi tulburare, pentru că unii din clerici, între care erau mai de frunte preotul Timotei, care se poreclea Eliur şi diaconul Petre Mongos, amândoi sfinţiţi de Dioscor şi plini de eresul acestuia şi alţii, s-au despărţit de soborul bisericesc, nevoind să aibă împărtăşire cu Sfântul Proterie şi făceau dezbinare în popor, pornindu-l spre gâlceavă.
Deci era mare dezbinare în Biserica Alexandriei. Unii se ţineau de acest nou patriarh, socotind bine Ortodoxia, iar alţii, poftind iarăşi pe Dioscor şi blestemând dogmele Sinodului din Calcedon. Apoi gâlcevindu-se şi făcând război unii cu alţii, îndrăzneau şi asupra patriarhului; căci strigau nepricepuţii tulburători asupra Sfântului Proterie, numindu-l desfrânat, deoarece, fiind în surghiunie arhiereul Dioscor, i-a luat mireasa lui, adică Sfânta Biserică; apoi mai ziceau că Proterie este şi eretic şi nevrednic de treapta patriarhiei.
Deci, Sfântul Proterie răbdând multe primejdii, prin tulburarea poporului eretic şi temându-se de ucigaşele mâini, a avut neapărată nevoie de oaste pentru apărarea sănătăţii sale; căci totdeauna îi era frică, aşteptând năvălirea poporului, fiindcă şi asupra începătorilor curţii sale se răsculase şi se pornise şi asupra împărăteştii oşti, care se afla în cetate. Căci în acea vreme antipatul din Tebaida, venind în cetate ca să împace tulburarea, popoarele aruncau cu pietre asupra ostaşilor care intrau cu dânsul. Ostaşii, văzând răscularea poporului, au alergat în locaşul ce se numea Serapidis şi s-au închis într-însul; iar poporul, alergând, a împresurat locaşul şi luându-l, au ars cu foc de vii pe ostaşii de acolo.
Auzind de aceasta, dreptcredinciosul împărat Marcian s-a mâniat foarte şi a trimis oaste mai mare, care a smerit pe cetăţeni şi popor, luând grâul şi hrana cetăţii care se aducea în Alexandria cu corăbiile din cetăţile şi hotarele Egiptului, poruncind să nu le mai ducă în Alexandria, ci în Pilusia, iar de acolo în Constantinopol. A mai luat de la alexandrini şi băile poporului şi alte lucruri mai plăcute; apoi le-a oprit toată libertatea şi obişnuitele privelişti.
De acest lucru supărându-se cetăţenii şi mai ales pentru lipsa pâinii, fiind cuprinşi de foame, s-au smerit şi au rugat pe Preasfinţitul Patriarh Proterie să se ducă să roage pe împărat pentru dânşii. Deci, ducându-se preasfinţitul patriarh a înduplecat pe împărat pentru cetatea sa şi a câştigat toate cele cerute, căci s-a dăruit cetăţii libertatea cea dintâi şi pâinea li s-a întors. Apoi a vieţuit arhiereul lui Dumnezeu în pace câtăva vreme pe scaunul său. Iar pe Timotei Eliur, cel ce n-a voit să se pocăiască şi pe gâlcevitorii cei răi, i-a despărţit de Biserică.
După aceasta, a murit dreptcredinciosul împărat Marcian şi tulburătorii eretici şi-au înălţat iarăşi cornul lor, începând a îndemna poporul cel nepriceput la gâlceavă şi tulburare şi n-au încetat până ce nelegiuiţii nu şi-au săvârşit răutatea lor. Căci Timotei Eliur, fiind viclean, înşelător şi vrăjitor, cu meşteşug i-a amăgit pe monahii din Egipt care vieţuiau în mănăstiri şi în sihăstrii. Astfel, căutând o noapte fără lună şi acoperindu-se cu îmbrăcăminte întunecoasă, a înconjurat chiliile călugăreşti, chemând pe nume pe fiecare şi când răspundea fiecare din ei şi întreba cine este şi ce îi trebuie, el le zicea: „Eu sunt unul din slujitoarele duhuri, trimis de la Dumnezeu ca să nu aveţi împărtăşire cu Proterie şi soborul din Calcedon să nu-l primiţi; iar pe Timotei Eliur să-l puneţi episcopul Alexandriei”. Astfel vicleanul înşelător, ajutându-i diavolul, i-a amăgit cu farmece. Iar aceia, neînţelegând meşteşugul vrăjmaşului, au crezut minciuna ca pe un adevăr şi spunând unul altuia arătarea cea îngerească, s-au sfătuit şi s-au adunat în număr mare şi ducându-se în Alexandria cu mânie asupra celui nevinovat dreptcredincios arhiereu al lui Dumnezeu Proterie, au vrut să-l izgonească din biserică.
În acea vreme Timotei, îndemnând în Alexandria pe unii cu amăgire, iar pe alţii în taină, şi-a adunat o ceată mare de tulburători şi socotind vreme lesnicioasă, când Dionisie antipatul nu era în cetate, ci zăbovea în părţile de sus ale Egiptului, a mers în biserică cu mult popor şi cu ostaşi înarmaţi şi cu monahii care veniseră la dânsul, având cu sine doi episcopi lepădaţi pentru credinţa lor cea rea; asemenea şi cu clericii care erau goniţi pentru alte pricini. Deci s-a sfinţit Timotei de episcopii cei lepădaţi şi s-a numit Patriarh al Alexandriei, netemându-se de canoanele bisericeşti, căci de la legile împărăteşti nu aştepta vreo judecată, pentru că toată nădejdea sa îşi pusese în poporul cel tulburat şi în mulţimea monahilor celor amăgiţi. Iar Preasfinţitul Patriarh Proterie, văzând acea tulburare şi neavând ajutor şi apărare de la nimeni, nefiind în cetate antipatul, a gândit să fugă şi tăinuindu-se de toţi, noaptea, a ieşit din cetate. Şi odihnindu-se el la un loc ascuns, i s-a arătat în vedenie Sfântul Prooroc Isaia, zicându-i: „Întoarce-te în cetate, căci eu aştept să te iau pe tine”.
Această vedenie luând-o în seamă Preasfinţitul Proterie şi cunoscând mucenicescul sfârşit ce va fi, s-a întors şi a intrat în botezătoarea bisericii. Iar tulburătorii, căutând pretutindeni pe Proterie, s-au înştiinţat că este în botezătoare şi mai întâi l-au încuiat acolo, apoi intrând la dânsul cei înşelaţi de Timotei, l-au ucis cu nemilostivire cu ciomegele de trestie pe care le purtau în mâini şi care aveau în capete fier ascuţit. Apoi au ucis şi pe alţi şase oameni care erau cu dânsul.
Deci au vărsat sânge nevinovat într-acea vreme, când Paştile nostru, Hristos, pentru noi S-a jertfit; căci era ziua Sâmbetei celei mari când s-a săvârşit acea cumplită ucidere. Dar nu le era destul ucigaşilor, ci cei ce nu se săturaseră de sângele cel nevinovat, mai mult şi-au întins răutatea lor. Căci, legând trupul cel mort al Sfântului Proterie de picioare, l-au tras în mijlocul cetăţii, bătându-i şi zdrobindu-i în bucăţi mădularele lui. Iar unii, mai fără de omenie, rupeau trupul lui cu dinţii, ca fiarele şi câinii; apoi, aprinzând un foc mare, l-au ars şi l-au făcut cenuşă şi praful în vânt l-au aruncat. După aceea cu porunca celui fără de lege patriarh al lor, Timotei, au ars şi scaunul patriarhiei, pe care şezuse Sfântul Proterie ca şi cum era întinat de el, singuri necuraţi fiind ei.
După o ucidere cumplită ca aceea a Sfântului Proterie, mincinosul patriarh Timotei Eliur a trimis pe ostaşii săi în toate cetăţile Egiptului ca să gonească pe dreptcredincioşii arhierei iar în locul acelora să aşeze pe alţii, pe care singur i-a pus. Atunci episcopii şi clericii cei necăjiţi şi toţi cei ce erau dreptcredincioşi, au scris cu lacrimi împăratului Leon, cel ce după Marcian se alesese, cum şi la Preasfinţitul Anatolie, patriarhul Constantinopolului, înştiinţându-l de toate cele ce se făcuseră şi rugându-l să izbăvească Biserica Alexandriei de o tiranie ca aceea.
Împăratului şi patriarhului le-au fost jale de uciderea nevinovatului arhiereu al lui Dumnezeu, Proterie. Şi îndată, trimiţând împăratul pe dregătorii săi cu oaste mare, au pedepsit pe cei ce au tulburat liniştea; pe unii cu tăierea mâinilor, pe alţii cu tăierea limbii, iar pe alţii în legături şi în temniţe, pe alţii cu bătăi şi cu izgoniri; dar pe Timotei Eliur, mincinosul patriarh, cu episcopii şi cu clericii lui, l-au trimis la judecata duhovnicească.
Deci, judecându-se Timotei de dreptcredincioşii arhierei, a luat plată după lucrurile sale, că nu numai de arhierie, ci şi de creştinătate înstrăinându-se, l-au trimis în surghiun, în cetatea Gangra, unde s-a săvârşit şi Dioscor învăţătorul său. Iar în locul lui s-a ales la Patriarhia Alexandriei alt Timotei, care se chema Salofachiul, bărbat dreptcredincios şi înţelept, care pentru bunul său obicei era iubit.
Astfel a primit pace şi linişte Biserica lui Hristos cea din Alexandria care, cu dreaptă credinţă, slăveşte pe Tatăl şi pe Fiul şi Sfântul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Acesta a trăit pe vremea lui Leon Isaurul, luptătorul de icoane. El,
lăsând lumea şi cele lumeşti, s-a făcut monah şi a petrecut în viaţa
monahicească cu fapte bune, precum se cădea. Apoi, când cinstirea
sfintelor icoane era lepădată, s-a împotrivit cu tărie luptătorilor de
icoane. Pentru aceea, l-au prins şi l-au chinuit mult, însă nu s-a supus
şi nu s-a învoit cu erezia lor, propovăduind adevărul până la moarte,
având ajutor pe dumnezeiescul Procopie.
Deci Sfântul Vasile a fost strujit, ca şi cuviosul Procopie, peste
tot trupul şi pe grumaji, şi aruncat în temniţă, stând legat foarte
multă vreme, până ce a pierit de pe pământ împăratul cel fără de lege.
Murind tiranul acela, au fost eliberaţi Cuviosul Vasile şi Sfântul
Procopie şi ceilalţi mărturisitori. Şi vieţuiau în aceleaşi pustniceşti
osteneli ca şi mai înainte, aducând pe mulţi la dreapta-credinţă şi
povăţuindu-i la viaţa cea îmbunătăţită. Apoi, după mulţi ani şi după
viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, a venit fericitul său sfârşit şi s-a dus
veselindu-se întru rugăciuni şi mulţumiri, la Dumnezeu, pe Care l-a
iubit din tinereţe
Ivindu-se lupta contra Sfintelor Icoane, a stat cu multa tarie impotriva taberelor ratacirii. Drept aceea, a fost prins si multe chinuri patimind, l-au aruncat in temnita, unde a indurat si mai cumplite chinuri. Si avand intr-ajutor si pe dumnezeiescul Procopie, neincetat a propovaduit adevarul, pana la sfarsit. Si a fost strujit si Sfantul Vasilie, ca si Sfantul Procopie, cu unghii de fier, peste tot trupul si a petrecut in lanturi, nu putina vreme, neprimind a se invoi cu erezia.
Iar cand a murit tiranul imparat Leon, slobozit a fost din lanturi si din temnita si Sfantul Vasilie, impreuna cu Sfantul Procopie si cu alti marturisitori ai dreptei credinte. Si s-a intors el la manastirea sa, la aceleasi pustnicesti osteneli, ca si mai inainte, pe multi indreptand la cunostinta adevarului si la viata placuta lui Dumnezeu.
Iar dupa multi ani, venind la fericitul sau sfarsit, cu rugaciuni si cu multumiri, s-a dus el veselindu-se, catre Dumnezeu, pe Care din tinerete L-a iubit.
Intru aceasta zi, pomenirea Sfintelor femei Chira si Marana.
Cu asemenea chip vietuind, au savarsit patruzeci si doi de ani; cu postire si cu suferirea rabdarii, atat s-au nevoit, incat gustau hrana o data la patruzeci de zile, timp de trei ani intregi, iar in ceilalti trei ani, o data la trei saptamani, precum dumnezeiescul Daniil. Ci si la purtatorul de viata Mormant al lui Hristos, ducandu-se, nici cum n-au gustat hrana, pana ce au savarsit inchinaciunea, si iarasi, intorcandu-se, fara a manca, au incheiat calatoria; iar lungimea caii era de douazeci de zile de mers. Si ducandu-se inca si la biserica cea din Isauria, a bunei biruitoarei Mucenite Tecla, asemenea au facut; s-au dus si s-au intors fara a manca.
Deci, acestea, cu asemenea vietuire impodobind neamul femeilor, au alergat catre Domnul, pe Care-L doreau.
Sinaxar 28 Februarie
În această lună, ziua a douăzeci şi opta, pomenirea preacuviosului
părintelui nostru Vasile, cel ce a pătimit împreună cu sfântul
Procopiu.
Acest cuvios a trăit pe vremea împărăţiei lui Leon Isaurul,
luptătorul împotriva sfintelor icoane. Lăsând el lumea şi cele din
lume, s-a făcut monah. Şi a petrecut mai întâi în nevoinţă, iar mai
târziu văzând în primejdie cinstirea sfintelor icoane, a stat cu
hotărâre împotriva sfărâmătorilor de icoane. Pentru aceea a fost prins
şi foarte chinuit, fiindcă nu s-a înduplecat cu firea, ci a propovăduit
adevărul până la moarte, având ajutător şi pe dumnezeiescul Procopiu.
Drept aceea a fost chinuit rău şi apoi băgat în temniţă. După moartea
tiranului însă ieşit din temniţă şi iarăşi cu aceeaşi petrecere şi
nevoinţă s-a ostenit îndemnând spre dreapta credinţă în multe vremi.
Apoi bucurându-se şi mulţumind, se mută către Dumnezeu, pe Care din
pruncie L-a dorit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Proteriu, arhiepiscopul Alexandriei.
Acest fericit a fost preot al Bisericii din Alexandria. Şi
adunându-se cu alexandrinii ce veniseră în Constantinopol şi mult
nevoindu-se împreună cu sfinţii părinţi împotriva eresurilor a fost pus
de sobor episcop al Alexandriei. Partizanii lui Eutihie şi ai lui
Nestorie, revoltându-se şi ameninţând că vor opri aducerea grâului la
Alexandria, evlaviosul împărat Marcian, a poruncit să ducă grâul nu la
Alexandria, ci la Pedusia, folosindu-se de plutirea pe Nil. Pentru
aceasta alexandrinii pierind de foame, au pus mijlocitor către
împăratul, pe arhiereu, la ale cărui mijlociri plecându-se împăratul,
iarăşi a poruncit să se pogoare grâul la Alexandria. Iar după
săvârşirea din viaţă a prea evlaviosului împărat Marcian, un oarecare
Timotei, supranumit Eluros, pândind într-o noapte întunecoasă şi
ducându-se la chiliile monahilor, pe la miezul nopţii, zicea despre
sine că este înger, şi le poruncea să se depărteze de împărtăşirea cu
Proteriu. Şi ei, ca nişte oameni simpli, lăsându-se înşelaţi, au
ridicat tulburarea împotriva arhiereului, care, fugind, a văzut pe
dumnezeiescul prooroc Isaia zicându-i: întoarce-te şi eu aştept ca să
te primesc pe tine. Cu aceasta i s-a arătat silnica lui moarte. Căci
întorcându-se şi intrând în dumnezeiasca colimvitră, acolo a fost
spintecat de aceia cu trestii ascuţite. Apoi în locul lui Proteriu, a
fost hirotonit Timotei, care îi înşelase şi pe care l-au suit în
scaunul arhieresc. Iar Leon cel Mare, care a împărăţit după Marcian,
fiind înştiinţat de aceasta, a poruncit ca Timotei să fie dat în
stăpânirea episcopilor ca să-l judece canoniceşte. Şi aceia
dezbrăcându-l de cinstea arhierească, l-au surghiunit la Gangra; iar pe
mirenii ce fuseseră părtaşi la uciderea lui Proteriu, pedepsindu-i
împăratul, cu bătăi şi cu închisori şi cu ciuntiri de mădulare, a
poruncit să fie hirotonit episcop al Alexandriei un alt Timotei,
dreptcredincios, supranumit Salofachiolul. Şi aşa a luat sfârşit cearta
de acolo.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Nestor.
Acest mucenic a trăit pe vremea împăratului Deciu, şi a ighemonului
Publiu, în Perga Pamfiliei. Pentru că cinstea pe Hristos, a fost prins
de mai-marele Irinah, şi adus la ighemon, înaintea căruia mărturisind
credinţa în Hristos, a fost răstignit, şi cu glasuri de mulţumire către
Dumnezeu a strigat şi pe credincioşi întărindu-i şi-a dat duhul.
Tot în această zi, pomenirea sfintelor femei: Chira şi Marana.
Patria acestora a fost Bereea cea dinspre Răsărit. Şi erau de neam
ales şi strălucit, având şi creşterea potrivită cu neamul. Dar pe toate
acestea defăimându-le au intrat într-o căsuţă mică, căreia i-au
astupat uşa cu zid şi cu pietre, lăsând o ferestruică prin care primeau
hrana cea de nevoie, şi vorbeau cu femeile cele ce mergeau către
dânsele, înălţau doxologii lui Dumnezeu. Şi toată vremea cea de peste
an o petreceau în tăcere; numai în vremea Cincizecimii vorbeau. Şi
singură Marana vorbea cu cele ce veneau la ele; căci glasul Chirei
nimeni niciodată nu l-a auzit. Şi purtau pe trupul lor lanţuri de fier
prea grele, şi îmbrăcămintea le era foarte mare, încât le acoperea cu
totul picioarele şi tot trupul. În asemenea chip vieţuind, au petrecut
patruzeci şi doi de ani. Cu postirea şi cu înfrânarea răbdării atât
s-au osebit, încât timp de trei ani întregi odată la patruzeci de zile
gustau hrana, şi în ceilalţi trei, după trei săptămâni, întocmai ca
proorocul Daniil. Şi la purtătorul de viaţă Mormânt al lui Hristos
ducându-se nicidecum n-au gustat hrana până ce n-au făcut închinăciune.
Şi iarăşi întorcându-se fără a mânca, au săvârşit călătoria lor. Iar
lungimea drumului era de douăzeci de verste, precum am zice de douăzeci
de zile. Şi ducându-se încă şi la biserica cea din Isauria, a bunei
biruitoare muceniţe Tecla, asemenea au făcut: s-au dus şi s-au întors
fără a mânca. Cu asemenea vieţuire împodobind neamul femeiesc, s-au
mutat către Domnul, pe Care Îl doreau.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici cei şase din Egipt, care de sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor apostoli: Nimfas şi Evvul, care în pace s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului Varsos, episcopul Damascului, care în pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Avrichiu, care de sabie s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfintei noii muceniţe
Chirana preaînţeleapta, din Tesalonic, care în chinuri s-a săvârşit, la
anul 1751.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor Casian Romanul şi Gherman.
Pentru vieţile acestora, a se vedea ziua de 29 februarie.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Iar dupa plecarea ei a inceput diavolul a ma imboldi spre gand de desfranare si, biruindu-ma, n-am mai putut rabda infocarea. Deci, luandu-mi toiagul meu, am iesit din pestera la zaduf. Si era arsita, cat si pietrele se aprindeau. Si mergeam spre dansa, vrand sa-mi implinesc pofta mea si m-am apropiat cat era cu putinta a se vedea si locul, iar pofta ma aprinsese foarte tare. Si, inca neajungand eu la locul acela, am vazut, ca in vis, pamantul deschizandu-se si pe mine aruncat in deschizatura lui si am vazut acolo niste trupuri moarte, putrezite si risipite. Insa, am vazut si un barbat cu sfintita cuviinta, cu haine preotesti imbracat, aratandu-mi trupurile acelea si zicandu-mi: Acest trup este femeiesc si acesta de copil, iar acesta-i barbatesc, deci, satura-ti pofta ta, pe cat voiesti, si, pe cat ai dorit, din trupurile acestea pline de viermi si de stricaciune, pentru ca si acestia, asemenea facand, toti acestia au murit si trupurile lor s-au risipit langa iad, iar sufletele lor se chinuiesc in osanda. Deci, cazi si osandei vinovat sa fii.
Pentru o pofta ca aceasta voiesti sa-ti pierzi plata unor atat de mari osteneli? Teme-te dar, o, omule, de toate ostenelile pe care le vei pierde intr-o frantura de ceas, vezi si intelege ca, pentru o biata pofta ca aceasta, primesti sa te desparti pe tine de Imparatia lui Dumnezeu. O, vai si amar de slabiciunea omeneasca! Ca, pentru o frantura de ceas, de toata plata ostenelilor tale primesti sa te lipsesti, de la Dumnezeu sa
Iar eu, de multa rusine, am cazut cu fata la pamant si cel ce mi s-a aratat in haine preotesti, venind, m-a ridicat pe mine; iar eu m-am dus la locul meu, multumind lui Dumnezeu si graind: De nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, putin mai trebuia si sufletul meu s-ar fi salasuit in iad. Deci, laudand pe Dumnezeu, Cel ce m-a mantuit si m-a izbavit de pacat si de amarele chinuri gatite desfranatilor, v-am spus voua toate acestea. Dumnezeului nostru, slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Evagrie, despre ascultare.