miercuri, 2 februarie 2022

3 februarie – Sfântul și Dreptul Simeon (protectorul copiilor mici);Sfântul Ansgar, luminătorul Danemarcei şi al Suediei; Sfântul Ignatie de Marioupolis; Sf. Mc. Adrian și Evul




• Pomenirea Sfântului şi Dreptului Simeonsf_dreptul_simeon
În timpul domniei Împăratului Ptolemeu Filadelfus în Egipt, Simeon a fost ales să fie unul dintre cei șaptezeci cărora li s-a încredinţat traducerea Bibliei [Vechiului Testament] din limba ebraică în cea grecească [alcătuirea Septuagintei]. Simeon lucra cu râvnă, dar când a ajuns la locul de la Prorocul Isaia care zice „Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu” (Isaia 7: 14), s-a nedumerit şi a luat un cuţitaş cu care voia să răzuiască cuvântul Fecioara şi să îl înlocuiască cu tânăra, ca să-l traducă astfel în limba grecească. Dar îngerul lui Dumnezeu l-a împiedicat să facă aceasta, spunându-i că aceasta este prorocie adevărată; şi că el, Simeon, după voia lui Dumnezeu, nu va putea muri până când nu o va vedea cu ochii săi împlinindu-se, că nu va muri până când nu-L va vedea pe Cel născut din Fecioară. Dreptul Simeon s-a bucurat la glasul îngerului, şi I-a mulţumit lui Dumnezeu de învrednicirea aceasta. Când Pruncul Iisus a fost adus la Templul din Ierusalim de Fecioara Maria, Duhul lui Dumnezeu i-a poruncit lui Simeon, care era alb de ani [Dreptul Simeon avea deja peste trei sute de ani], să meargă la Templu în întâmpinarea Pruncului. El L-a recunoscut pe Prunc şi pe Mama Lui după lumina negrăită care le înconjura capetele. Bătrânul Simeon L-a luat cu bucurie pe Pruncul Iisus în braţele sale şi s-a rugat lui Dumnezeu să-l elibereze din viaţa aceasta: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta” (Luca 2: 29-30). Prorociţa Ana, fiica lui Fanuil, care era şi ea acolo, L-a recunoscut pe Mesia în Prunc şi L-a vestit poporului. „Şi venind şi ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim” (Luca 2: 38). Ana avea atunci optzeci şi patru de ani. Sfântul şi Dreptul Simeon a trecut la Domnul imediat după ce L-a întâmpinat pe Pruncul Iisus. El este socotit protectorul copiilor mici.
• Pomenirea Sfinţilor Mucenici Adrian şi Evul
Aceste două sfinte suflete erau din cetatea Vaneea şi au venit în Cezareea Capadociei ca să-i cerceteze pe mucenicii închişi pentru Hristos, să-i mângâie şi să-i întărească în alergarea lor. Dar şi ei au fost prinşi şi osândiţi la moarte. Lui Adrian i s-a tăiat capul, iar Evul a fost aruncat înaintea unor fiare sălbatice şi înfometate, la anul 309 d. Hr. Astfel, nepărându-le rău de această viaţă trecătoare, s-au mutat cu cinste şi cu bucurie în Împărăţia Cerurilor.
Luna februarie in 3 zile: pomenirea Sfantului si dreptului Simeon, primitorul de Dumnezeu si a Anei Proorocita.
    Dreptul Simeon era din Ierusalim, ca si Sfanta Ana Proorocita, si, impreuna cu altii, asteptau venirea lui Mesia, traind in jurul templului si sub indrumarea Duhului Sfant. Ca, fiind drept si credincios, sufletul lui ajunsese salas al Duhului Sfant. Izvor de lumina pentru mintea lui, Duhul Sfant era si un izvor de bune indemnuri pentru faptele lui.
    Deci, prin Duhul Sfant i se descoperi ca nu va vedea moartea, pana ca nu va vedea, pe Mesia. Tot prin Duhul Sfant a fost indemnat sa iasa in intampinare si sa ia in brate pe Domnul, atunci cand pruncul Iisus a fost adus la templu. Prin Duhul Sfant i s-a descoperit si toata vestea cea buna, pe care a rostit-o in cantarea lui, la templu.
    Cantarea lui: "Acum slobozeste pe robul Tau Stapane", arata ca marea lui asteptare s-a implinit si ca poate muri in pace. La vederea Pruncului dumnezeiesc, pe Care L-a tinut in bratele sale, el nu s-a mai gandit decat la acest Mantuitor, pe Care il vedea stralucind ca Marea Lumina, care va smulge popoarele lumii din bezna marelui intuneric. In lume, Iisus avea sa nasca impotriviri; pentru unii, pricina de ridicare si, prin El, se vor da pe fata gandurile ascunse ale multor inimi. In viata Lui, va fi insa si o impotrivire, care, pentru Maica Domnului, va fi o durere, ce-i va strapunge sufletul ca o sabie.
    Asemenea, si Sfanta Ana proorocita, prin postul si rugaciunea ei de zi si de noapte, cu statornicia ei in viata curata, vreme de atatia ani, s-a invrednicit si ea, de la Duhul Sfant, a vedea pe Mesia in pruncul Iisus si a proorocit si ea cu laude si multumiri pentru El, zicand catre cei ce erau atunci in templu: "Acest prunc este Domnul, Cel ce a intarit cerul si pamantul. Acesta este Mesia Hristos, de Care au proorocit toti Proorocii".
    Si asa, facandu-se astazi pomenirea acestora, care au vorbit prin Duhul Sfant, insemnam si propovaduim infricosatoarea pogorare si iubirea de oameni, pe care a savarsit-o cu noi Dumnezeu.   

Sfântul Ignatie de Marioupolis (+1786) – 3 februarie


Sfântul Ignatie de Marioupolis s-a născut la începutul secolului al 18-lea în insula Thérmi. Este vorba, probabil, despre insula Kýthnos din Ciclade, care purta şi numele Thermiá (Fierbinţi), pentru că pe insulă se găseau multe izvoare termale tămăduitoare. Era fiul binecunoscutei şi evlavioasei familii Ghezedinoú.
A mers încă de tânăr în Sfântul Munte. La Mănăstirea Vatopedi vieţuia o rudă apropiată a sa. Iubind din tot sufletul viaţa mănăstirească, a părăsit orice deşertăciune lumească şi a fost tuns monah cu numele Ignatie. Mai târziu a fost hirotonit preot.
Pentru virtutea sa, a fost ales să păstorească o turmă aflată într-un loc îndepărtat, care se afla sub jugul tătarilor. În anul 1769 a fost hirotonit episcop de Gotféi şi Kefái, în Crimeea. S-a arătat ierarh plin de bunătate şi neobosit, câştigând iubirea şi respectul turmei sale. Pentru slujirea sa cea bună, patriarhul ecumenic de la Constantinopol i-a conferit titlul de arhiepiscop şi l-a făcut membru al Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice.
Contemporanii săi îl caracterizează drept bărbat cinstit, cucernic, moral, smerit, neprihănit şi neobosit în privegheri. Avea o înfăţişare exterioară liniştită, purtare îngerească, fiind un bun cunoscător al chestiunilor bisericeşti şi având aptitudini şi daruri înnăscute. Cu aceste însuşiri era inevitabil să devină un nou Moise al turmei pe care o păstorea. A reuşit să înfăptuiască o mare şi dificilă operă, aceea de a-i scoate pe grecii ortodocşi din Crimeea, aflaţi sub jug tătărăsc şi să-i strămute în pământul creştinesc al Azovului, care se afla sub chiriarhie rusească. Rugându-se cu lacrimi lui Dumnezeu pentru turma sa cea prigonită de-a lungul vremii, a luat hotărârea plecării. Conştientizase foarte bine pericolul imediat în care se aflau ortodocşii, acela de a fi nimiciţi trupește şi duhovniceşte.

La data de 23 Aprilie 1778, după Sfânta Liturghie ţinută în biserica Schitului Adormirea Maicii Domnului, ce era amenajată într-o peşteră, Sfântul i-a chemat pe creştini să se pregătească de ieşirea din pământul robiei şi al îndelungii lor smeriri. Oameni de încredere i-au anunţat pe toţi credincioşii din peninsulă despre data plecării. Autorităţile tătărăşti nu au aflat nimic despre acest eveniment iminent şi de aceea nu au putut împiedica mulţimile. Oamenii au fost obligaţi să-şi lase averile, casele şi pământurile, bisericile şi mormintele părinteşti. În luna iunie a anului 1778 a început acest mare şi dificil exod. Purtau icoana Maicii Domnului de la Bahtisaráï, care-i apăra. Călăuză duhovnicească le era Episcopul Ignatie. Aproximativ 50000 de greci au părăsit atunci Crimeea stăpânită de turci şi tătari. Pentru curajul, îndrăzneala, bărbăţia şi eroismul său, împărăteasa Ecaterina a Rusiei i-a acordat viteazului şi înţeleptului ierarh cea mai înaltă decoraţie, Engolpionul de diamant al Maicii Domnului. Cu rugăciunile bunului şi credinciosului lor păstor, refugiaţii au depăşit multele greutăţi, lipsuri şi boli în vremea îndelungatei lor călătorii. Fiind loviţi, în timpul marşului lor, de o molimă necunoscută şi înfricoşătoare, sfântul ierarh s-a rugat fierbinte Sfântului Haralambie făcătorul de minuni, care i-a apărut în vedenie, ajutând poporul”.
Pe malul rusesc al Mării Azov, unde s-au aşezat cu binecuvântarea Mitropolitului Ignatie, grecii plecaţi din Crimeea au întemeiat marele şi frumosul oraş Mariupolis, închinat Maicii Domnului, având în jurul său 23 de sate greceşti. În acest oraş a fost înfiinţată o nouă mitropolie sub conducerea duhovnicească a sfântului ierarh, supusă acum Bisericii Ortodoxe Ruse. Preocuparea de căpătâi a Mitropolitului Ignatie era continua îndrumare duhovnicească a turmei sale. Dificultăţile şi problemele din noua aşezare, atacurile dese din partea turcilor în vederea întoarcerii populaţiei în locurile din care plecaseră, i-au făcut să fie temători şi tulburaţi, protestând, prin urmare, de mai multe ori înaintea ierarhului lor din pricina acestor multe încercări.
Sfântul episcop nici nu s-a înspăimântat, nici nu a cedat, ci şi-a adus aminte de ieşirea evreilor din pământul robiei Egiptului, precum şi de multele plângeri ale evreilor faţă de eliberatorul şi conducătorul lor, de Dumnezeu-văzătorul Moise. Credinciosul rob al lui Dumnezeu, Ignatie, L-a iubit pe Dumnezeu din toată inima, cu toată puterea şi din tot cugetul, răbdându-i pe credincioşii săi şi îndreptăţindu-i, fiindcă trăiseră viaţă martirică şi încă se aflau în dureri. El obişnuia să spună: „pentru Biserică şi din Biserică izvorăşte binecuvântarea cerească şi se vădeşte izbânda în toate acţiunile şi întreprinderile omeneşti”. Astfel, pe toate le întâmpina cu rugăciune, răbdare şi blândeţe.
Locuind într-o chilie de piatră, pe care o construise el însuşi la 6,5 kilometri de Marioupolis, după două săptămâni de boală, Sfântul şi-a dat sufletul cu pace Ziditorului la data de 3 februarie 1786. A fost înmormântat în cea dintâi biserică din Marioupolis, aceea a Sfântului Haralambie. Mormântul său a devenit, mai târziu, mare loc de închinare. Locuitorii cucernici îl cinsteau cu recunoştinţă pe sfântul lor părinte duhovnicesc, care le fusese şi eliberator.
În 1936, după instalarea teribilei stăpâniri ateiste, Biserica Sfântului Haralambie a fost distrusă. Mormântul Sfântului a fost deschis, iar cinstitele sale moaşte au fost găsite nestricate. Mai târziu au fost mutate altundeva, dar în timpul celui de-al doilea război mondial, oraşul Marioupolis a fost ars de către germani, la fel şi moaştele Sfântului. Astfel s-a împlinit profeţia Sfântului care spunea că trupul său va arde împreună cu oraşul. O parte din oseminte au fost salvate, păstrându-se astăzi în Biserica Sfântului Gheorghe din Marioupolis.
În anul 1977 a fost recunoscut sfânt de Biserica Ortodoxă Ucraineană, pomenirea sa făcându-se pe 3 februarie

Viaţa Sfântului Ansgar, luminătorul Danemarcei şi al Suediei


Ansgar a fost tipul călugărului ideal al epocii carolingiene, atunci când Carol cel Mare încredinţa mănăstirilor nu numai misiunea de reevanghelizare şi de reorganizare a Europei, răvăşite de precedentele migraţii ale popoarelor din nord şi din est, dar de convertirea tuturor acelor regiuni care, încetul cu încetul, treceau sub influenţa Sfântului Imperiu Roman. Despre Ansgar se spune că a fost „călugăr în interior şi apostol în afară”, căci a făcut să strălucească în viaţa sa carisma monastică a sfântului Benedict şi cea apostolică a sfântului Patriciu.

 

Sfântul Ansgar, Apostolul Nordului şi Luminătorul Danemarcei, numit şi Anskar sau Oscar (8 septembrie (?), 801 - 3 februarie, 865) a fost Arhiepiscop de Hamburg-Bremen. Prăznuirea sa se face în ziua adormirii în ziua de 3 februarie.
Ansgar a fost tipul călugărului ideal al epocii carolingiene, atunci când Carol cel Mare încredinţa mănăstirilor nu numai misiunea de reevanghelizare şi de reorganizare a Europei, răvăşite de precedentele migraţii ale popoarelor din nord şi din est, dar de convertirea tuturor acelor regiuni care, încetul cu încetul, treceau sub influenţa Sfântului Imperiu Roman. Despre Ansgar se spune că a fost „călugăr în interior şi apostol în afară”, căci a făcut să strălucească în viaţa sa carisma monastică a sfântului Benedict şi cea apostolică a sfântului Patriciu.
S-a născut la Corbie, în Piccardia, în Franţa septentrională, în 801, la un an după încoronarea imperială a lui Carol cel Mare, dintr-o familie de emigranţi saxoni. Încă de copil şi-a pierdut mama şi a fost educat de călugării de la abaţia din Corbie, unde învăţatul abate Adelard, vărul împăratului, avea misiunea de a pregăti tinerii saxoni pentru evanghelizarea conaţionalilor lor.
Ansgar reuşea foarte bine în studii şi practica cu mult zel disciplina monastică. Dacă nu se va face monah, – se gândeau aceşti călugări – va putea face carieră alături de legaţii imperiali, oameni de încredere ai împăratului, care controlau activitatea episcopilor şi a principilor din diferitele provincii.
Pe când părăsea adolescenţa, a avut loc un fapt neaşteptat, care l-a făcut să reflecteze îndelung. Biograful său, Rimberto, povestea că moartea neprevăzută a lui Carol cel Mare l-a bulversat pe Ansgar. Împăratul era cunoscut ca „cel mai strălucit dintre toţi domnii” şi Ansgar însuşi îl văzuse în „splendoarea puterii sale” şi „auzise despre el că ţinuse sceptrul regatului cu multă înţelepciune şi cu mare faimă. Moartea unui asemenea domn i-a provocat teamă şi consternare”.
În faţa morţii, într-adevăr, chiar şi cele mai importante personaje se întorc spre a fi din nou ceea ce sunt în mod real: fiinţe muritoare. Merită oare să-şi consume viaţa în serviciul lor, sau este mai bine să ţintească mai sus? Ansgar avea doar 13 ani, dar, din acel moment, „a început să aspire la totala dăruire lui Dumnezeu” şi o dată ajuns adult, s-a făcut călugăr.
Pentru un timp, a fost maestru în şcoala mănăstirii din Corbie, apoi, în 823, a devenit predicator în Noul Corbie, la Korvey pe Weser, în Germania nord-occidentală.
În locul lui Carol cel Mare, după dureroase şi sângeroase dispute în familia regală, a venit Ludovic cel Pios, care şi-a asumat cu hotărâre programul de lărgire şi consolidare a hotarelor imperiului. Acest lucru, pentru mentalitatea timpului, însemna chiar şi botezarea popoarelor supuse.
În 826, regele Harald al danezilor vine să ceară ajutor împăratului pentru a pune capăt luptelor interne ce împiedicau guvernarea paşnică a poporului. Cererea a fost primită cu condiţia ca regele să primească creştinismul.
Harald s-a botezat cu alţi 400 de bărbaţi la Sant-Albano, aproape de Meinz şi a cerut un grup de misionari, alături de care s-au întors în ţara lor.
Danezii erau recunoscuţi pentru modul în care îşi preţuiau independenţa. Şi alţi misionari încercaseră mai înainte să-i evanghelizeze, dar au trebuit să abandoneze. Merita oare să se încerce din nou?
Împăratul i-a cerut abatelui Wala din Korvey „un bărbat consacrat lui Dumnezeu, care să fie gata să înfrunte pentru Hristos o călătorie aşa de periculoasă” şi abatele i l-a oferit pe Ansgar, care în mai multe rânduri îşi manifestase dorinţa de a fi misionar. Abatele ar fi voit să trimită împreună cu el un grup de călugări, dar unul singur, Autbert, a avut curajul să-l urmeze pe Ansgar.
Au intrat în Danemarca şi au început să-l predice pe Hristos, dar după un an, regele Harald a murit şi cei doi misionari au fost izgoniţi.
Fără să se piardă cu firea, doi ani mai târziu, Ansgar a încercat pe un alt drum, acceptând invitaţia regelui Björn al Suediei şi luându-l cu sine pe Witmar, în locul lui Autbert care murise. În 830, se năştea, la Birka, la vest de Stockholm, prima Biserică creştină. Evanghelizarea devenea tot mai fecundă şi el s-a gândit la un proiect mai articulat, pe care l-a prezentat curţii imperiale.
După părerea sa, dacă se voia implantarea creştinismului în ţinuturile scandinave, nu era suficient să fie trimişi la derută câţiva misionari, ci era necesar să li se dea o bază de sprijin în interiorul teritoriului imperiului, la hotarul cu acele ţinuturi.
Propunerea a fost primită şi el a fost desemnat episcop misionar cu sediul la Hamburg. Ansgar, „pentru a nu alerga în zadar”..., s-a dus la Roma pentru a avea aprobarea papei. Grigore al IV-lea nu numai că a confirmat alegerea, dar l-a făcut arhiepiscop şi legat al său personal pentru toate ţările scandinave.Sediul episcopal din Hamburg a înfiinţat „Misiunea pentru Creştinarea Nordului” şi astfel Sfântul Ansgar a devenit cunoscut ca Apostolul Nordului.
Întors la Hamburg, s-a pus imediat pe treabă, organizând baza misionară, trimiţând în Suedia un alt monah, Gautbert, după ce l-a consacrat episcop, în timp ce el urma să se dedice misiunii celei mai dificile, cea daneză.
Totul mergea cu pânzele întinse şi cu ajutorul confraţilor săi, a putut să creeze o mănăstire pentru formarea tinerilor din aceste noi ţinuturi, când invazia normanzilor, în 845, a distrus toate operele sale din Hamburg, danezii s-au revoltat şi suedezii l-au expulzat pe Gautbert.
Şi de această dată, chiar dacă este abandonat până şi de călugării săi, nu-şi pierde cumpătul. A continuat să-i susţină pe creştinii danezi şi suedezi şi a acceptat invitaţia regelui Olaf, ducându-se la Sigtuna. Aici l-a lăsat ca episcop pe prietenul şi discipolul său, Rimbert şi el s-a dus la Bremen, ca arhiepiscop de Bremen-Hamburg, pentru a reorganiza o nouă bază misionară.
Rimbert îl cunoştea îndeaproape pe maestrul său şi astfel, a scos în evidenţă unele caracteristici foarte interesante. Ansgar, profund cunoscător al timpului său, a ştiut să se mişte cu abilitate înăuntrul politicii imperiale, fără să renunţe vreodată la libertatea omului Bisericii. Astfel, el a lucrat întotdeauna în simfonie, mai întâi cu papa Grigore al IV-lea şi apoi cu papa Nicolae I.
În planurile sale pastorale folosea prudenţa...: „El avea timp - scrie Rimbert - pentru toate deciziile importante; nu dispunea nimic fără să fi meditat îndelung, fără să ştie dinainte, luminat de harul lui Dumnezeu, ceea ce era drept să facă. Când îşi dădea seama de valoarea supranaturală a cauzei sale, dispunea fără ezitare ceea ce trebuia făcut”.
Nu rar misionarii îşi aflau martiriul în mijlocul acestor noi popoare. Ansgar niciodată nu a renunţat la predică din cauza fricii de moarte, ba chiar aspira mereu la martiriu. Rimbert, în relatarea sa, observa: „E cunoscut că există două tipuri de martiriu: acela ascuns, în timpurile pacifice ale Bisericii şi acela manifest, în timpurile de persecuţie; totuşi, el a fost pregătit pentru amândouă, l-a atins însă numai pe primul. Dar la un om care era consumat de slujirea Domnului prin atâtea grave suferinţe fizice şi tulburări sufleteşti, nu se poate în nici un mod nega dreptul la onoarea martiriului”.
Papa Nicolae I, care îl făcuse arhiepiscop de Bremen, a avut şi bucuria de a-l canoniza ca apostol al Nordului.
Sfântul Ansgar (Oscar) a murit la 3 februarie 865 în Bremen, după o viaţă dăruită cu totul vestirii Sfintei Evanghelii. A trăit 64 de ani, între care, 34 de ani ca misionar.
Viaţasa a fost scrisă de succesorul săuArhiepiscopul Rimbert, în lucrarea „Vita Ansgari”: „Prin vestirea cuvântului lui Dumnezeu, a căutat cu toate puterile sale să vină în ajutorul oamenilor. Din când în când, totuşi, el a preferat singurătatea, pentru a se dedica studiului Înţelepciunii divine, dar niciodată propria comoditate şi dragostea pentru singurătate nu a însemnat pentru el mai mult decât binele turmei ce i-a fost încredinţată. A voit astfel să fie ochi pentru cei orbi, picior pentru cei şchiopi, adevărat părinte al săracilor” (fragment din „Vita Ansgari”, de Arhiepiscopul Rimbert).
 O statuie dedicată lui se găseşte în Hamburg iar o cruce de piatră în Birka.


    Intru aceasta zi, cuvant despre voirea cea buna si cea rea.
    Un frate a intrebat pe un staret, zicand: "Ce este, parinte, lucrul cel bun si ce este voirea cea rea?" Iar parintele acela i-a raspuns lui: "Frate, toata odihna trupeasca, uraciune este lui Dumnezeu. Ca Insusi a zis: Sa avem si sa alegem stramta si anevoioasa cale, care sa ne duca  pe noi la viata cea vesnica. Deci, oricine isi alege aceasta cale, acela are voirea cea buna. Si cel ce se infraneaza pe sine, la tot lucrul, dupa puterea sa, stramtorare isi face lui. Ca a zis Apostolul: Imi chinuiesc trupul si-l robesc pe el, fapta cea buna facand-o. Vezi, cum si fara voia trupului sau, acest dumnezeiesc barbat, de buna voia sa, isi robea trupul? Deci, cel ce are aceasta buna voire a mantuirii, acela in tot locul vietii sale amesteca putin necaz. Deci, voind ca sa ma culc pe un asternut moale si facut din fulgi, sa ma intreb: Oare, nu voi face vreun lucrul placut trupului? Pentru care se cuvine sa-l necajesc putin, adica sa ma culc pe o patura, pentru neputinta trupeasca, pentru ca cela ce se rusineaza a face asa, nu face bine, ca, iata, unii numai pamantul au spre odihna, iar altii piatra, precum dumnezeiescul Arsenie, si multi altii, Unii, inca si spini isi puneau in loc de capatai, alegandu-si lor necazul acesta. Si iara, de aflu pe aproapele izvor de apa sau bucate, care dau odihna, atunci, ca un iubitor de lucrare, sunt dator sa-mi aleg cele mai departate, ca sa-mi misc trupul meu in putin necaz. Inca se cade mie a avea painea cea mai proasta, ca sa ma stramtorez putin, aducandu-mi aminte de cei ce nicidecum nu mananca bucate, iar, mai ales, de Stapanul nostru Hristos, Care nu a pregetat sa guste fiere si otet pentru mine. Aceasta este voia cea dupa Dumnezeu. Iar voia cea dupa trup cauta, dimpotriva, toata odihna. Ca zic unii: "Inchide degraba usa, ca sa nu ma bata vantul, sau sa nu ma supere praful. Sau, catre ucenic: Vezi frate, ai afumat fiertura si nu pot sa mananc, si altele. Aceasta este voia cea rea, sa o tai pe ea si te vei mantui. Iar de te vezi vinovat la o fapta rea ca aceasta, apoi, singur sa te indreptezi si sa lepezi de la tine niste patimi ca aceasta si vei scapa de muncile cele vesnice si toate bunatatile vei dobandi". Fie, deci, si spre mine, pacatosul, mila Domnului, de vreme ce multe rele si fara numar pacate am facut.
 


Intru aceasta zi, cuvant despre un talhar, care a omorat un prunc si, care, facandu-se calugar, s-a mantuit.
    A fost un talhar si, venind la ava Zosima, il ruga pe batran, zicand: "Pentru Dumnezeu, fa mila cu mine, pacatosul, de vreme ce, multe rele si fara de numar pacate am facut ca doar m-oi curati de rautatile mele". Iar staretul, invatandu-l, indata l-a facut calugar, dandu-i lui si sfantul chip. Dupa aceasta, i-a zis lui staretul: "Sa ma crezi pe mine, fiule, ca aici nu vei putea sa petreci, ca de va auzi dregatorul, indata te va lua pe tine. Ci, asculta-ma pe mine si de voi duce la o manastire mai departe de aici". Deci, l-a dus pe el la manastirea lui Dorotei, la marginea Gazei si, vietuind acolo noua ani, a deprins Psaltirea si toata randuiala calugareasca. Dupa aceasta, iarasi s-a intors la staretul Zosima si i-a zis lui: "Parinte, fa mila cu mine, da-mi mie hainele cele mirenesti, iar acestea calugaresti, ia-le". Si, fiindu-i mila, staretul i-a zis: "Pentru ce, fiule voiesti sa faci asa?" Raspuns-a lui fratele: "Iata ca, dupa ce m-ai imbracat in stantul acesta chip, parinte, si m-ai trimis la alta manastire, noua ani am petrecut acolo si pe cat am putut am flamanzit si m-am infranat si, cu toata frica lui Dumnezeu, in tacere m-am supus. Si stiu ca bunatatea lui Dumnezeu m-a iertat pe mine de relele mele cele multe. Dar, cand merg in biserica, sa ma impartasesc la altar, indata imi sta un prunc si-mi zice mie: Pentru ce m-ai omorat pe mine? Si in nici o zi nu ma slabeste, mustrandu-ma. Deci, pentru aceasta parinte, voiesc sa ma duc, ca sa mor pentru pruncul acela, pe care l-am omorat, fara de minte fiind eu".
    Dupa aceasta, luandu-si hainele, s-a imbracat intr-insele si a iesit din lavra. Iar dupa ce s-a dus in cetatea Diospolis, indata, a doua zi, l-au prins pe el si l-au omorat. Si asa s-a dus la Domnul, curatindu-se de toate pacatele sale si cu Sfintii numarandu-se.
 


Intru aceasta zi, cuvant din Pandoc, ca nu se cade a cauta la fata omului.
    Fatarnicia si placerea omeneasca le aflam pe amandoua, prihanite si lepadate de Sfintele Scripturi, de vreme ce cuvintele celor fatarnici sunt viclene si laudele lor mincinoase, aducand materie lesne stricacioasa in firea omului, ca lemnele si finul  care atata focul. Despre ei, a zis Proorocul: "Cei ce va fericesc, va inseala pe voi si, in loc de folos, va fac pe voi a pacatui. Ca bogatul aduna prieteni multi, iar saracul, si de cel ce-i este prieten adevarat, se desparte; si moartea saracului nebagata in seama va fi". Iar noua nu se cuvine a face asa, ci datori suntem a ne sfii unul de altul, si nu trupeste sa cautam pe aproapele. Si sa ne ferim ca intre noi sa nu fie nimic din cele ale prietenilor celor fatarnici; ci, adica, in Hristos, sa scoatem pe sarac din mainile pacatosilor si sa-l izbavim pe el. Pentru ca zice Psalmistul: "Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor; rusinatu-s-au ca Dumnezeu i-a urgisit pe ei" (Ps.52,7). Ca nu este bine a fi rusinat la judecata. Ca, zice Scriptura: "Sa nu primesti sprijin omenesc pentru sufletul tau, nici sa te invoiesti cu vreun dregator la judecata". Caci a zis dreptul Iov: "Cautand la fata voastra nu voi minti". Iar Iacov zice: "Fratii mei, nu cautand la fata omului sa aveti credinta in Domnul nostru Iisus Hristos, Domnul slavei. Caci, daca va intra in adunarea voastra un om cu inele de aur in degete, in haina stralucita, si va intra si un sarac, in haina murdara, iar voi puneti ochii pe cel care poarta haina stralucitoare si-i ziceti: Tu sezi bine aici, pe cand saracului ii ziceti: Tu stai acolo, in picioare, sau: Sezi jos, la picioarele mele, n-ati facut voi, oare, in gandul vostru, deosebire intre unul si altul si nu v-ati facut judecatori cu socoteli viclene?" (Iacob, 2, 1-3). Ca nu stiti ce fel de suflet este in acel sarac, nici in cel cu haina luminoasa si n-ati luat seama ca este si un judecator al gandurilor celor rele. Si iarasi, mai zice: "Daca pliniti Legea lui Hristos, adica sa iubesti pe semenul tau ca pe tine insuti, bine faceti. Iar de va uitati la fata, pacat faceti, si veti fi mustrati, de Lege, ca niste neascultatori". Asemenea si la Pilde, zice: "Nu este bine a se sfii de fata celui necurat si nu se cuvine a se abate de la dreptate, la judecata. Ca cel ce zice celui necurat, ca este drept, blestemat este de noroade si urat intre neamuri. Iar cel ce mustra pe cel necurat, il face lui bine, ca sa vie catre dansul binecuvantarea". Si Pavel zice: "Nu este fatarnicie la Dumnezeu, cei ce se socotesc, aici, a fi mari, acolo, nimic nu vor fi. Ca Dumnezeu nu se uita la fata. Ca i-a zis Dumnezeu lui Samuil, pentru fiii lui Israel: Sa nu te uiti la fata si la marimea lor, ca omul la fata cauta, iar Dumnezeu la inima priveste". Inca si Domnul, auzind de la unii: "Iata mama Ta si fratii Tai stau afara, vrand sa Te vada, a raspuns si a zis, intinzandu-Si mana Sa spre ucenicii Sai: Iata mama Mea si fratii Mei. Ca, oricine va face voia Tatalui Mei, acela Imi este Mie frate, sora si mama". A Caruia este slava in veci. Amin.


Sinaxar 3 Februarie


În această lună, ziua a treia, pomenirea sfântului şi dreptului Simeon, primitorul de Dumnezeu şi a proorociţei Ana.
Simeon primitorul de DumnezeuAcest sfânt, primind adaos vieţii sale întru acest veac, aşa cum i se vestise de mai înainte de Duhul Sfânt că nu va muri, până ce nu va vedea pe Hristos, primind acum pe Hristos în braţele sale şi adeverindu-i-se mai înainte prin Duhul Sfânt cele ce aveau să fie cu dânsul, după aceasta a primit sfârşit vieţii sale.
Iar Ana proorociţa era fata lui Fanuil, din neamul lui Aşer. După ce a locuit cu bărbatul ei şapte ani, acela săvârşindu-se prin moarte, ea a rămas la Templu toată viaţa ei, zăbovind cu rugăciunea şi cu postul. Ţinând acest fel de viaţă în chip neobosit, ea s-a învrednicit a vedea pe Domnul, când a fost dus la Templu, la patruzeci de zile de la naşterea Sa în trup, de preasfânta Lui Maică şi de dreptul Iosif. Şi mulţumind lui Dumnezeu, Ana a proorocit despre Dânsul, către toţi cei ce se aflau în Templu: Acest prunc este Domnul, Cel ce a întărit cerul şi pământul; Acesta este Hristos, despre Care au proorocit toţi proorocii. Deci, făcându-se acestora astăzi pomenire, însemnăm şi propovăduim pogorârea şi iubirea de oameni pe care a făcut-o pentru noi Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Adrian şi Evul.
Aceşti sfinţi erau din cetatea Vaneea; şi fiindcă aveau dragoste către mărturisitorii şi mucenicii lui Hristos, s-au dus la Cezareea, unde mulţi pătimeau pentru Hristos. Şi aflându-se acolo că erau creştini, au fost duşi la ighemonul Firmilian, şi mărturisind în faţa tuturor pe Hristos, îndată au fost supuşi la chinuri mari. Dar fiindcă stăteau tari în mărturisirea lui Hristos, ighemonul s-a mâniat foarte, şi i-a dat spre mâncare fiarelor. Mai întâi fericitul Adrian a fost aruncat înaintea unui leu şi, luptându-se cu el, şi cu harul lui Dumnezeu rămânând nevătămat, i s-a tăiat capul. Apoi sfântul Evul a fost aruncat şi el înaintea aceluiaşi leu. Dar fiindcă a biruit pe leu şi a rămas nevătămat, i s-a tăiat capul. Şi aşa au luat cununa muceniciei cea neveştejită.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Vlasie Bouarul.
Sfântul Vlasie era din Cezareea Capadociei, fiu de părinţi foarte bogaţi, de pe urma mulţimii vitelor ce aveau. Ei dădeau însă cu îmbelşugare milostenie la săraci. Când elinii au pornit prigoană asupra creştinilor, au căutat pe acest fericit Vlasie şi nu l-au aflat, cu toate că l-au căutat şi prin pustietăţi şi prin văi. Iar viteazul mucenic al lui Hristos aflând despre aceasta, singur s-a dat pe sine în mâinile prigonitorilor săi, cu atâta bucurie, ca şi când ar fi fost chemat la masa împărătească. Deci, mergând la judecată şi întrebat fiind de ighemon, şi-a arătat şi numele şi credinţa, şi ocupaţia sa; pentru aceasta îndată a fost apucat de cele patru mădulare ale trupului, a fost întins şi a fost bătut cu vine crude. Dar Dumnezeu i-a uşurat durerile şi i-a vindecat rănile. Această minune văzând-o ighemonul, a socotit-o drept farmece. Pentru aceasta l-a aruncat într-un cazan cu apă care fierbea în clocot, poruncind ca să fie ţinut într-însul cinci zile. Dar îngerii lui Dumnezeu pogorându-se îndemnau pe mucenic să nu se teamă şi au împrăştiat focul şi vătămarea lui. După cinci zile venind ostaşii ca să scoată pe sfânt din cazan, şi văzându-l viu şi cântând împreună cu îngerii, îndată au mărturisit şi aceştia credinţa creştină. Lucrul acesta aflându-l ighemonul a trimis pe alţi ostaşi, ca să-l scoată din cazan dar şi aceia mergând, au mărturisit de asemenea credinţa creştină. Mai în urmă s-a dus însuşi ighemonul, şi văzând pe sfânt în cazan şi socotind că apa este rece, a poruncit ca să-i scoată apă de acolo ca să-şi spele faţa; iar aceasta făcând, îndată a orbit, şi şi-a dat şi sufletul. Iar mucenicul lui Hristos, cu apa aceea pe toţi ostaşii ce crezuseră i-a botezat în numele Sfintei Treimi. Apoi ducându-se la staulul vitelor sale, a povăţuit pe maică-sa şi pe rudele sale să facă cele ce se cuveneau spre mântuirea lor. Şi apoi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Iar cei ce s-au întâmplat de faţă la fericitul său sfârşit au îngropat sfântul sãu trup în acelaşi loc; iar toiagul său a odrăslit lângă jertfelnicul de acolo, şi făcându-se copac mare, umbrea acest jertfelnic.
Tot în această zi, pomenirea proorocului Azaria, feciorul lui Addo, care în pace s-a săvârşit.
Acest sfânt era fiul lui Addo, din pământul Simvata. El a întors din Israel robia lui Iuda şi murind a fost îngropat în ţarina sa.
Tot în această zi, pomenirea mucenicilor Pavel şi Simon, care de sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Claudiu, care în pace s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Cântare de laudă la Dreptul Simeon, apărătorul copiilor mici
Atotputernice Doamne, miluieşte şi mântuieşte,
Ţine aceasă mică flăcăruie de viaţă.
Asemenea luminii unei candele
Este viaţa acestui copil,
Iar vânturile lumii cumplite sunt,
Chiar şi pentru strălucitoarele stele.
Un foc mic se păstrează sub cenuşă,
Iar sub mâna Ta, sufletul omului.
O, Doamne, mântuieşte-ne, miluieşte-ne şi ne uşurează
Trecerea prin această viaţă.
Aşa s-a rugat şi Prorocul David,
Deşi el era torţă strălucitoare.
Păzeşte sufletul şi cugetul copiilor
De toată întinarea cea rea a păcatului.
Sufletul lor uşor ar pieri
Dacă Tu, Doamne, nu le-ai apăra ca un Puternic.
O, Stăpâne miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi şi acum,
Ţine această mică flăcăruie în viaţă!
Pentru rugăciunile Sfântului Tău, Dreptul Simeon,
Cel care în braţele sale pe Pruncul Iisus L-a primit.

Cugetare
Ce mare este în ceruri slava Sfântului şi Dreptului Simeon, cel care în braţele sale pe Pruncul Iisus L-a primit! Ea se vede dintr-un eveniment din viaţa Sfântului Petru Atonitul, care se sărbătoreşte la 12 iunie.
Fiind comandant de oşti, Petru a fost luat prizonier şi aruncat în temniţă în cetatea Samara de pe malul Râului Eufrat. Suferind în temniţă, Petru se ruga cu lacrimi Sfântului Nicolae să-l roage pe Dumnezeu să scape de acolo, făgăduind că îşi va dărui după aceea toată viaţa lui Dumnezeu. Sfântul Nicolae i s-a înfăţişat în vedenie şi i-a spus că deşi el duce rugăciunea lui la Dumnezeu, Dumnezeu nu i-o împlineşte, pentru că altă dată la greu a mai făcut această făgăduinţă şi nu şi-a ţinut-o. Apoi
Sfântul Nicolae l-a sfătuit pe Petru să se roage Sfântului şi Dreptului Simeon care este foarte ascultat înaintea lui Dumnezeu, aflându-se aproape de Tronul Lui, împreună cu Preasfânta Fecioară şi cu Sfântul Ioan Botezătorul.
Petru a ascultat şi a început să se roage Sfântului şi Dreptului Simeon. Atunci din nou i-a apărut Sfântul Nicolae, împreună cu Dreptul Simeon, dar nu în vedenie, ci aievea. Petru l-a văzut pe Dreptul Simeon în slavă mare, cu faţa strălucitoare, şi îmbrăcat în hainele preoţeşti ale Vechiului Testament, purtând în mână un toiag de aur. Dreptul Simeon l-a întrebat pe Petru: „Voieşti să-ţi împlineşti făgăduinţa şi să te faci monah?”. La aceasta, Petru a răspuns: „Voiesc, Stăpâne, cu ajutorul lui Dumnezeu”. Sfântul Simeon atunci a atins lanţurile lui Petru cu toiagul său şi ele s-au topit ca ceara. Deschizând uşa temniţei, Sfântul l-a scos pe Petru afară.

Luare aminte
Să luăm aminte la Stăpânul Iisus, Piatra Cea din capul unghiului:
  • La Stăpânul Iisus, Piatra Care zideşte caracterul omului;
  • La Stăpânul Iisus, Piatra Care zideşte familia şi neamul;
  • La Stăpânul Iisus, Piatra de temelie a oricărei lupte pentru binele social şi uman.

Predică
Despre Duhul lui Dumnezeu Care grăieşte prin Purtătorii de Duh – „Nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi; Fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi” (Matei 10: 19-20).
Acestea sunt cuvintele Celui Care ştie toate şi Care a arătat lumii cunoaşterea pe care nimeni nu o avea înainte de Întruparea Lui.
Când cineva este plin de Duhul lui Dumnezeu, el nu vorbeşte din duhul omului, ci Duhul lui Dumnezeu grăieşte din el şi prin el. Omul plin de Duh este doar instrumentul sau alăuta Duhului lui Dumnezeu prin care Dumnezeu Duhul Sfânt grăieşte. Când vorbeşte un astfel de om, el vorbeşte fără greşeală şi nimeni nu-l poate vădi de minciună în afară de aceia care, minţi pervertite având, iau adevărul ca fiind minciună.
Cum grăiesc oamenii care stau direct sub înrâurirea Duhului Sfânt s-a văzut cu putere la Sfinţii Proroci şi cu şi mai mare putere la Sfinţii Apostoli. Cuvintele lor păreau de necrezut străinilor, adică acelora care nu aveau Duhul lui Dumnezeu în ei înşişi şi care ştiau să vorbească numai cu duh pământesc, şi care socoteau că Sfinţii Apostoli sunt beţi. De fapt ignoranţilor şi astăzi li se pare că vorbesc prostii, precum nişte oameni beţi cei care pun în evidenţă taine ale lumii create cum ar fi puterea aburului, magnetismul, electricitatea, telegrafia fără fir sau putinţa convorbirilor la distanţă [telefonul]. Cum atunci să nu le fi părut celor ignoranţi că Apostolii s-au îmbătat de vin, când ei, plini de Duhul lui Dumnezeu, grăiau despre taine infinit mai mari, despre tainele Împărăţiei Cerurilor?! Oricine se smereşte înaintea lui Dumnezeu, este dăruit cu putere de către El. Duhul lui Dumnezeu se sălăşluieşte în inima înfrântă şi smerită şi de acolo grăieşte prin gura omului. Aceasta a fost nu numai la proroci şi la apostoli, ci se vede şi la nenumăraţi credincioşi fii şi fiice ale Bisericii.
O, Stăpâne Atotbune, pe Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la noi. Căci Ţie se cuvine slava şi mulţumirea în veci, Amin!