Deci, vazand Nichifor ca Saprichie preotul n-a primit pe mijlocitorii sai, a mers el insusi la el si, cazand la picioarele lui, ii zicea: "Iarta-ma parinte, pentru Domnul, iarta-ma". Iar Saprichie nici sa caute la dansul nu voia, el care dator era ca pe fratele sau si mai inainte de rugaminte, sa-l ierte, ca unul ce era crestin si preot. Si s-a dus de la dansul Nichifor, rusinat si necastigand iertare.
In acea vreme, s-a pornit in Antiohia, fara de veste, gonire mare asupra crestinilor, ca era pe vremea imparatiei lui Valerian si a lui Galeriu. Si a fost prins si Saprichie si l-au dus inaintea dregatorului si l-au intrebat acesta: "Cum iti este numele tau ?" Iar el a raspuns: "Saprichie ma cheama". Zis-a dregatorul: "De ce neam esti ?" Raspuns-a Saprichie:"Crestin sunt." Grait-a dregatorul: "Oare esti cleric ?" Raspuns-a Saprichie: "Preot sunt". Zis-a dregatorul: "Imparatii nostri, stapanii tarilor acestora si ai hotarelor Romei, Valerian si Galeriu, au poruncit ca cei ce se numesc a fi crestini, sa aduca jertfa zeilor, celor fara de moarte. Iar daca cineva defaimand, va lepada porunca imparateasca, sa stie unul ca acela ca, dupa multe chinuri, osandit va fi la cea mai grea moarte." Iar Saprichie, stand inaintea dregatorului, a zis: "Noi crestinii, stapane, pe Hristos il avem Dumnezeu, ca Acela Unul este imparatul-Dumnezeu, Ziditorul cerului si al pamantului, al marii si al celor ce sunt intr-insa, iar toti dumnezeii paganilor sunt draci, sortiti sa piara de pe fata pamantului, fiind facuti de maini omenesti si neputand sa ajute nimanui". Si a poruncit atunci dregatorul sa fie dat la chinuri, fara de mila. Si, mult fiind chinuit, Saprichie, toate le-a rabdat cu barbatie. Si, vazandu-l pe el neplecat, dregatorul a dat asupra lui porunca de moarte, zicand: "Saprichie preotul, cel ce a defaimat imparatestile porunci, nevrand sa aduca jertfa zeilor fara de moarte, cu sabia poruncim sa i se taie capul".
Si, auzind fericitul Nichifor, ca Saprichie este in drum spre taiere si spre cereasca cununa, i-a iesit, alergand, in cale, si s-a aruncat la picioarele lui, zicand: "Mucenice al lui Hristos, iarta-ma, ca ti-am gresit tie." Iar acela nu i-a raspuns, fiind inima lui cuprinsa de draceasca rautate. Si Sfantul Nichifor, de mai multe ori i-a iesit in cale, acelasi lucru rugandu-se. Iar Saprichie, de ura orbindu-se, impietrit la inima petrecea, nevrand nicidecum sa-l ierte pe el, si nici un cuvant n-a zis catre fratele ce se ruga de el, cat si calaii se mirau de impietrirea lui. Si sosind la locul unde avea sa fie taiat Saprichie, iarasi a zis catre dansul Sfantul Nichifor: "Rogu-ma tie, mucenice al lui Hristos, iarta-ma de ce ti-am gresit tie, ca un om." Acestea si altele asemenea, graind Nichifor, impietritul la inima Saprichie nu l-a ascultat, ci si-a inchis urechile inimii sale, ca o aspida surda. Pentru aceea, Dumnezeu, de vreme ce Saprichie n-a luat aminte la cuvintele Lui din Evanghelie: "Iertati si veti fi iertati" (Luca 6, 37), a luat darul Sau de la Saprichie si indata acela a cazut de la Dumnezeu si s-a lipsit de cununa cea impletita lui.
Deci, cand i-au zis lui slujitorii, pleaca-ti genunchii ca sa ti se taie capul, Saprichie a zis catre dansii: "Pentru ce voiti sa ma taiati ?" Zis-au lui aceia: "Pentru ca n-ai voit sa aduci jertfa zeilor si ai defaimat porunca imparatilor, pentru un om ce se zice Hristos". Iar ticalosul Saprichie, a zis catre dansii: "Sa nu ma ucideti, ca voi face ceea ce poruncesc imparatii." Asa l-a orbit ura, ca de la darul lui Dumnezeu s-a departat.
Deci, auzind Nichifor aceste ticaloase cuvinte ale lui Saprichie, s-a rugat de el cu lacrimi, zicand: "Sa nu faci aceasta, o, frate iubite, sa nu o faci, sa nu te lepezi de Domnul nostru Iisus Hristos, nu pierde cununa cea cereasca. Iata, langa usa sta stapanul Hristos, nu pierde rasplata pentru care atat te-ai ostenit". Iar Saprichie, nicidecum nu voi a sa-l asculte, ci se sarguia spre pierzania cea vesnica, lepadand viata cea nesfarsita. Si, cazand astfel Saprichie cu totul din sfanta credinta si de la Hristos, adevaratul Dumnezeu, a inceput, Sfantul Nichifor a strigat cu mare glas catre slujitori: "Eu sunt crestin, eu cred in Domnul nostru Iisus Hristos; deci, in locul lui Saprichie, pe mine taiati-ma." Si n-au cutezat slujitorii sa-l ucida fara porunca dregatorului. Deci, alergand unul si instiintandu-l, acesta a poruncit ca pe Saprichie sa lase liber, iar pe Nichifor sa-l taie cu sabia. Si asa a fost taiat pentru Hristos capul Sfantului Nichifor, in locul lui Saprichie, in noua zile, ale lui februarie, luand cununa biruintei din dreapta Lui si stand inaintea Lui, in ceata Sfintilor Mucenici, celor ce cinstesc pe Tatal si pe Fiul si pe Sfantul Duh, pe unul din Treime Dumnezeu, Caruia se cuvine Cinstea si inchinaciunea, slava si stapanirea in veci. Amin.
Sfântul
Sfințit Mucenic Pangratie, Sfântul Cuvios Roman, Sfântul Mucenic
Nichifor, Sfântul Sfințit Mucenic Filagrie din Cipru, Sfântul Sfințit
Mucenic Marcel
Viaţa Sfântului Petru Damaschinul
Cel despre care vorbim acuma fost un mare nevoitor. El era preamilostiv. Pentru aceasta Damaschinul nu avea nici măcar o carte; ci mai curând împrumuta cărti ca să le citească. El citea cu râvnă, strângând înţelepciunea precum albina mierea. Un timp el a fost episcop în Damasc, dar când a stat împotriva credinţei islamice şi a ereziei manihee, arabii i-au tăiat limba şi l-au aruncat în surghiun (exil) în Arabia cea mai dinăuntru. Dar cu toate acestea Dumnezeu i-a dat darul grăirii, astfel încât şi în surghiun el predica Sfânta Evanghelie şi îi întorcea pe mulţi la credinţa în Hristos.
Petru Damaschin a fost un monah, cel mai probabil isihast, pe care Nicodim Aghioritul, orientându-se după apelativul „Damaschin”, îl identifică cu Petru, episcop în Damasc în cea de-a doua jumătate a secolului al VIII-lea.
Petru Damaschinul este autorul unei scrieri în două cărţi, o veritabilă sinteză a spiritualităţii creştine de până la el. Aceasta poate fi considerată prima metodă, sau primul itinerar al vieţii duhovniceşti apărut în Răsăritul creştin. Faţă de autorii mai vechi, el evidenţiază legătura organică dintre virtuţi şi pune accentul pe caracterul practic al vieţii duhovniceşti.
A murit mărturisitor şi mucenic şi s-a mutat la locaşurile cele cereşti ale Împărăţiei lui Hristos.
Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre faptul, ca nu se cuvine a cere de la toti aceeasi nevointa, ci dupa viata dusa mai inainte si dupa puterea trupului.
Si, suspinand de cele ce a auzit, egipteanul a zis: "O, amar mie, ca eu din stramtoare si din necazul vietii mele celei dintai, acum am venit la odihna; ca cele ce n-am avut atunci, acum le am. Iar tu, din cea multa odihna, ai venit la necaz si din cea mai mare slava si bogatie, intru smerenie si saracie ai venit". Si, mult folos primind, a plecat si s-a facut lui prieten si venea la dansul pentru folos. Ca staretul era barbat cu dreapta socoteala si plin de buna mireasma a Sfantului Duh.
Predică la Odovania Praznicului Întâmpinării Domnului - Arhim. Zaharia Zaharou
Hristos a venit ca să fie înainte-adus în Biserica lui Dumnezeu, în
cetatea lui Dumnezeu. Înainte-aducerea Sa este o înainte-aducere
desăvârşită.
Astăzi este odovania unui praznic al dragostei. Astăzi Domnul Se aduce înainte în Biserică şi cuvântul „se aduce înainte” este plin de înţelesuri.
Odinioară, ca mirean, obişnuiam să mă rog înainte de Liturghie ca Domnul să mă învrednicească să mă împărtăşesc cu Sfântul Său Trup şi Sânge. Însă din clipa în care Dumnezeu mi-a dăruit - măcar că sunt nevrednic - harul preoţiei, nu m-am mai rugat niciodată să fiu învrednicit de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ci întotdeauna m-am rugat ca El să-mi dăruiască o înainte-aducere sfântă înaintea sfântului Său altar şi Sfânta Împărtăşanie se cuprinde în aceasta.
Hristos a venit ca să fie înainte-adus în Biserica lui Dumnezeu, în cetatea lui Dumnezeu. Înainte-aducerea Sa este o înainte-aducere desăvârşită.
În Liturghie, „înainte-aducerea” ne aminteşte de o jertfă şi Sfântul Apostol Pavel spune limpede că noi ar trebui să punem înainte trupurile noastre ca pe o jertfă vie (cf. Rom. 12, 1), nu urmând lumii acesteia, ci căutând voia cea sfântă şi desăvârşită a lui Dumnezeu şi urmând ei. Pentru că în această voie este viaţă veşnică din belşug (cf. In. 10, 10), în timp ce această lume e numai trecătoare - se sfârşeşte.
Astăzi este începutul înainte-aducerii Domnului nostru, începutul jertfei Sale, începutul arătării marii Sale iubiri. Înainte-aducerea Domnului a fost desăvârşită şi întru tot bine plăcută lui Dumnezeu-Tatăl, pentru că a fost o jertfă curată (cf. Ef. 5, 2).
Înainte-aducerea noastră nu este o jertfă curată şi de aceea în Liturghie aducem mulţumiri şi cereri - mulţumim şi facem cereri stăruitoare. Mulţumim pentru toate câte a făcut Dumnezeu pentru noi - şi sunt atâtea care pot fi enumerate - şi ce lucruri mari! Dar facem şi rugăciuni de cerere, pentru că nu suntem încă slobozi de păcat; pe când Domnul - fără de păcat cum era El - a fost o jertfă curată adusă lui Dumnezeu-Tatăl (cf Ev. 7, 26-27). Cu înainte-aducerea Sa - într-o singură lucrare - Hristos a cuprins cerul şi pământul şi ţinuturile iadului (cf. Ef. 4, 9-10).
Prin această desăvârşită înainte-aducere, Domnul L-a îndreptăţit atât pe Dumnezeu, cât şi pe om. L-a îndreptăţit pe Dumnezeu, întrucât a arătat neţărmurita Lui dragoste spre mântuirea lumii: „Că aşa au iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-au dat” spre mântuirea ei (cf. In. 3, 16).
Fiul aşa a iubit lumea, încât a primit, de dragul nostru, să fie precum un miel dus la junghiere (cf. Fapte 8, 32, Is. 53, 7). Duhul Sfânt, aşijderea, cu dragoste, a mărturisit această lucrare a Domnului nostru, întrucât înainte-aducerea Sa - în care El a îmbrăţişat cerul şi pământul şi toată zidirea - a fost făcută în puterea Duhului celui Veşnic.
Prin această înainte-aducere, El a umplut întreaga lume creată cu puterea Sa ziditoare şi mântuitoare, aşa încât noi să putem să-L întâmpinăm oriunde ne-am afla. Fie în bucurie, fie în iadul durerilor noastre, Domnul este de faţă, pentru că El a umplut toată zidirea cu puterea Sa Dumnezeiască şi cu viaţă. A sfinţit apele, botezându-Se în Iordan; a luminat ţinuturile iadului, prin pogorârea Sa la iad. Când S-a înălţat la cer, precum se spune în Evanghelie, S-a înălţat încet, încet (cf. Lc. 24, 50-51), ca să sfinţească tot văzduhul şi toate cerurile.
Aşadar, toată viaţa Domnului nostru nu a fost decât o înainte-aducere lui Dumnezeu şi această înainte-aducere a fost desăvârşită şi sfântă şi L-a îndreptăţit pe Dumnezeu înaintea omului prin marea Sa dragoste.
Dar Hristos l-a îndreptăţit şi pe om înaintea lui Dumnezeu, întrucât ne-a dat o pildă desăvârşită de ascultare. Aşa L-a iubit pe Dumnezeu-Tatăl şi tot neamul omenesc, încât nu Şi-a cruţat propria viaţă şi a făcut aceasta fără ca cineva să poată să-L vădească de păcat. A făcut aceasta fără de păcat, în chip desăvârşit şi ne-a dat o pildă desăvârşită.
Drept aceea, oricine calcă pe urmele paşilor Domnului nostru este primit, de Dumnezeu, întrucât în înainte-aducerea Sa, El ne îmbrăţişează şi pe noi. Viaţa fiecăruia dintre noi şi îndeosebi, viaţa preoţilor, este o înainte-aducere în faţa lui Dumnezeu.
Înainte-aducerea Domnului nostru a fost desăvârşită, datorită dragostei Sale. Înainte-aducerea noastră este bine primită şi bine plăcută lui Dumnezeu, când avem dragoste, când Îi răspundem cu dragoste. În dragoste ni s-a descoperit nouă persoana Sa, dragoste „până în sfârşit” (cf. In. 13, 1), întrucât a spus: „Mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-şi pună pentru prietenii săi” (In. 15, 13).
Omul devine adevărat şi vrednic de încredere înaintea lui Dumnezeu când îi răspunde cu dragoste; dragoste potrivit poruncii lui Dumnezeu; dragoste până la ura de sine; întrucât atunci el se arată a fi de asemenea chip adevărat al lui Dumnezeu.
Trebuie să spun că zilele acestea am fost foarte mişcat să fiu cu dumneavoastră, să trăiesc cu dumneavoastră şi să vă văd dragostea şi simplitatea - pornind în primul rând de la adânc-cinstitul şi mult iubitul nostru episcop, până la cel mai de pe urmă dintre preoţi; să văd dragostea pe care o aveţi întreolaltă şi simplitatea, îndemnându-vă unul pe altul cu dragoste, sfătuindu-vă unul pe altul, adunându-vă cu dragoste, aşteptând acea măreaţă şi aleasă zi a Domnului nostru.
Precum Simeon - care era drept şi credincios - şi prorociţa Ana - care, din pricina dragostei ei de Dumnezeu, era tot timpul în biserică - au putut să-L recunoască şi să-L primească pe Dătătorul de viaţă, Hristos, tot aşa această convorbire şi acest „preaplin” al dragostei, care este însuflat în întrunirile noastre, sunt cea mai bună pregătire spre a-L primi pe Domnul, Care a venit şi iarăşi va veni.
Dragostea, spune apostolul, niciodată nu cade (cf. 1 Cor. 13, 8). Cel ce are dragoste, slujitorul dragostei, nu poate fi despărţit de Dumnezeul dragostei (cf. Rom. 8, 35-39), pentru că dragostea e nemuritoare, dragostea e însuşi Dumnezeu.(cf. 1 In. 4, 8; 4, 16).
Aşadar, ca înainte-aducerea noastră să fie vrednică şi bineplăcută Domnului, trebuie să avem întotdeauna în minte că acesta este semnul prin care recunoaştem pe slujitorul lui Dumnezeu, dragostea: „Unde sunt Eu, acolo şi slujitorul Meu va fi”, zice Domnul (In. 12, 26); şi dacă El este un Dumnezeu al dragostei şi al dragostei „până în sfârşit” şi dacă „mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are”, astfel trebuie şi slujitorul Său să fie.
Trebuie să fie un slujitor al dragostei. Întrucât am fost atât de întărit de dragostea pe care mi-aţi arătat-o în cele câteva zile care au trecut - măcar că sunt nevrednic şi cel mai de pe urmă - îndrăznesc să mă rog ca Dumnezeu să binecuvânteze această „rămăşiţă” (cf. Rom. 11, 5; Is. 1, 9) de aici, să vă binecuvânteze pe toţi şi lucrarea pe care o săvârşiţi în această ţară şi să vă facă „aluat” care să dospească toată frământătura... (cf. 1 Cor. 5, 6, Gal. 5, 9).
Aceasta este rugăciunea mea şi cu această rugăciune intru în Liturghie, cu binecuvântarea episcopului nostru.: „Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze această rămăşiţă. Fie ca Dumnezeu s-o facă „aluat” care să dospească toată frământătura... . Şi fie ca Dumnezeu să binecuvânteze pe toţi cei ce binecuvântează această rămăşiţă. Amin.
(extrase din: Arhim. Zaharia Zaharou, „Lărgiţi şi voi inimile voastre, predică ţinută la odovania Praznicului Întâmpinării Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, în ultima zi a întrunirii, 9 februarie, 2013)
Sinaxar 9 Februarie
În această lună, ziua a noua, pomenirea sfântului mucenic Nichifor.
Sfântul Nichifor a trăit pe vremea împăraţilor Valerian şi Galin, şi
era om de jos. El avea ca prieten pe un preot al Bisericii creştine,
cu numele de Sapriciu, care din îndemn diavolesc, s-a pornit cu ură
asupra sfântului Nichifor şi-i purta pizmă. Însă când Sapriciu a fost
prins de slujitorii idolilor şi supus la multe chinuri, sfântul
Nichifor a trimis la el mijlocitori, cerându-i iertare, dar acesta nu a
voit să audă de rugăciunile lui. Dar când sfântul Nichifor a văzut că
duc pe Sapriciu să-i taie capul, a alergat şi a căzut la picioarele
lui, cerându-i iertare. Şi, aducându-i aminte de poruncile lui Hristos
privitoare la dragostea creştină, Sapriciu nu l-a ascultat. Şi, trecând
prin multe chinuri şi apropiindu-se de cunună şi de răsplată, ca unul
care urma să fie junghiat pentru Hristos, Sapriciu n-a primit să-i dea
sfântului Nichifor iertare şi dezbrăcat fiind de ajutorul lui
Dumnezeu, a zis călăilor: lăsaţi-mă, că voi aduce jertfă idolilor.
Atunci sfântul Nichifor, văzând aceasta s-a dat pe sine călăilor, şi
mărturisind pe faţă pe Hristos, i s-a tăiat capul din porunca
tiranului, luând îndată răsplata dragostei pe care se nevoia să o
plinească pentru Dătătorul dragostei, Hristos.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Roman Cilicianul.
Acest cuvios Roman, fiind cilician de neam din cetatea Rosos s-a
nevoit pentru fapta bună în Antiohia. Căci făcându-şi o căscioară în
afară de zidurile cetăţii, la o margine, se nevoia sihăstreşte fără a
întrebuinţa foc şi fără a avea lumină de lumânare. Hrană avea pâine şi
sare; băutură, apă de izvor; avea haină de peri de capră; şi părul lung
ajungea până la picioare. Şi mult dar i s-a dat lui de la Dumnezeu: că
a vindecat multe boli grele, şi multe femei sterpe prin rugăciunile
lui au dobândit prunci. Şi astfel bine nevoindu-se a adormit în pace.
Tot în aceastã zi, pomenirea sfinţilor mucenici
Marcel episcopul Siciliei, Filagriu episcopul Ciprului şi Pangratiu
episcopul Tavromeniei.
Aceşti sfinţi au fost câteşitrei ucenici ai sfântului apostol Petru.
Şi încă de pe când umbla Hristos cu trupul pe pământ şi făcea minuni,
Marcel auzind, s-a dus de la Antiohia la Ierusalim, împreună cu
Pangratiu, ca să-L vadă. Pangratiu de atunci făcându-se cunoscut
sfântului Petru, după înălţarea lui Hristos, i-a urmat lui Petru şi,
fiind făcut de acesta episcop al Tavromeniei şi slujitor al lui
Hristos, a fost omorât pe ascuns de eleni. Iar Marcel, fiind
hirotonisit de asemenea episcop al Siciliei şi pe mulţi din
necredincioşi întorcându-i către Domnul, s-a săvârşit din viaţă. Tot
astfel şi Filagriu, ajungând arhiereu la Cipru, şi învăţând şi acolo
în numele lui Hristos şi multe chinuri suferind pentru adevărata
credinţă, s-a mutat către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Petru Damaschin, care de sabie s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Intru aceasta zi, invatatura a Sfantului Ioan Gura de Aur.
Iar radacina tuturor bunatatilor este postul, precum si calea tuturor rautatilor este imbuibarea. Ca nu se cade a grai de rau pe cel drept, pentru ca cei ce clevetesc si urasc pe robii lui Duninezeu, lui Hristos gresesc. Pentru ca suflelul, cel ce vrea sa placa oamenilor si slava lor o doreste, nu va vedea Imparatia lui Dumnezeu, macar de ar face toate bunatalile.
In trei chipuri se poate lipi de Dumnezeu, orice suflet cuvantator: ori prin credinta cea fierbinte, ori prin frica lui Dumnezeu, ori prin invatatura si certarea de la Domnul. Iar, smerenia este varf, fiindca rabda cu bucurie clevetirile cele mincinoase si cuvintele cele napraznice. Ca cel ce este smerit cu adevarat, asuprit fiind, nu se tulbura, nici nu zice ceva, jelandu-se, ca a fost asuprit. Ci, primeste asupra sa clevetirea ca un adevar si nu se mai ingrijeste, certandu-se cu oamenii, care l-au clevetit, ci iertaciune iti cere. Ba inca, unii si nume de defaimare si-au facut, macar ca nu erau vrednici de defaimare.
Stiut lucru este ca intr-altfel se tamaduieste desfranatul, intr-alt chip ucigasul, intr-altul, fermecatorul si intr-altul lacomul. Intr-alt chip se tamaduiesc hotii, intr-alt fel betivii. Pentru aceasta, de mult mestesug are trebuinta cel ce carmuieste oile cele cuvantatoare, ca sa stie a lega la rani doctoriile cele potrivite si de folos. Dumnezeului nostru, slava!
