• Pomenirea Sfântului Vucol, Episcopul Smirnei
Sfântul Vucol a fost ucenicul Sfântului
Ioan Teologul, care l-a sfinţit pe Vucol episcop al Smirnei. Puţini
botezaţi în Sfânta Credinţă se aflau atunci în Smirna, în acel întuneric
al păgânismului, Sfântul Vucol a strălucit ca o candelă strălucitoare. El era împodobit cu toate virtuţile, mai cu seamă cu blândeţea şi cu smerenia.
Înaintea morţii lui, Sfântul Vucol l-a sfinţit episcop în locul său pe
Sfântul Policarp. Sfântul Vucol a adormit cu pace şi s-a mutat la
locaşurile cereşti.
• Pomenirea Sfintei Muceniţe Fausta
Fausta a fost ucisă pentru Hristos în timpul domniei împăratului Maximian dintre anii 305 şi 311 după Hristos. Prin vitejia ei Fausta i-a uluit pe chinuitorii ei şi a reuşit să-i convertească pe unii dintre ei la creştinism:
pe preotul idolesc Evilasie, în vârstă de optzeci de ani şi pe Maximus,
eparhul. Când judecătorul a ameninţat-o pe Fausta cu chinuri şi mai
groaznice, ea i-a cerut să-i facă o icoană reprezentând acele chinuri.
Când tabloul a fost gata, judecătorul l-a pus în faţa Faustei, care a
zis: „Aşa cum această închipuire din pânză şi vopsele nu poate simţi
durerea chinurilor tale, aşa nici trupul meu nu le va simţi, căci
sufletul meu este în mâinile lui Dumnezeu”. Atunci chinuitorul a aruncat-o pe această fecioară de treisprezece ani într-o baie cu apă clocotită, unde tânăra, cu rugăciunea pe buze, cu cinste a răposat, iar sufletul ei s-a mutat la locaşurile cele din Rai.
• Pomenirea Sfintei Muceniţe Doroteea
Doroteea era o fecioară foarte frumoasă
şi de neam bogat din Cezareea Capadociei. Saprichie, guvernatorul
provinciei, a dat-o pe Doroteea în grija a două surori, păgâne cu
credinţa, Christina şi Kallista, care s-o convingă să renunţe la
credinţa ei în Hristos. Însă mai curând contrarul acestui lucru s-a
întâmplat. Doroteea a reuşit să le convertească pe cele două surori la Hristos.
Plin de furie, Saprichie a poruncit ca cele două surori să fie legate
spate la spate şi aruncate într-o baie de păcură la care să se pună foc.
Apoi el o osândi pe Doroteea la moarte. Ea a primit sentinţa cu bucurie
şi a strigat: „Îţi mulţumesc Ţie, o, iubitorule de suflete Hristoase, Cel Care mă duci pe mine la locaşurile Tale cereşti”.
Teofil, un oarecare aristocrat acolo de faţă, a râs la aceste cuvinte
şi i-a strigat Doroteei: „Ascultă, o, mireaso a lui Hristos, să-mi
trimiţi şi mie mere şi flori din pomii Raiului Mirelui tău!”. „Cu
adevărat îţi voi trimite”, i-a răspuns muceniţa. Când Doroteea s-a aflat
la locul execuţiei, dintr-o dată a apărut în faţa ei un tânăr
preafrumos, având în mâini trei mere şi trei flori roşii din pomii
Grădinii Raiului. Acela era îngerul lui Dumnezeu, iar anotimpul era
iarna. Doroteea i-a cerut îngerului să ducă merele şi florile lui Teofil
şi să-i spună: „Iată, ia ce ai cerut!”. Când Teofil a primit cuvântul
trimis şi a văzut darul, s-a cutremurat, iar viaţa lui s-a răsturnat,
căci Teofil păgânul cel convins s-a făcut creştin. Atunci şi el a fost
schingiuit şi omorât pentru Hristos, iar sufletul lui a intrat în Raiul
Stăpânului Iisus, curând după Sfânta Doroteea.
• Pomenirea Sfântului Fotie, Patriarhul Constantinopolului
Sfântul Fotie a fost un mare luminător al Bisericii. El era rudă a împăratului şi al slăvitului Patriarh Tarasie. El a fost zelos apărător al Bisericii în contra papismului şi a altor erezii ale latinilor.
În şase zile el a parcurs toate treptele sfinte ale preoţiei, de la
mirean la patriarh. El a fost întronizat pe scaunul patriarhal în Sfânta
Zi de Crăciun a anului 857 după Hristos şi a adormit în Domnul treizeci
şi patru de ani mai târziu, în 891.
• Pomenirea Sfinţilor Cuvioşi Varsanufie şi Ioan
Varsanufie şi Ioan au fost nevoitori asceţi dintre cei mai mari ai lumii, înzestraţi cu darul străvederii şi facerii de minuni,
care au trăit în Gaza. Ei au lăsat nişte scrieri minunate şi cunoscute
în toată lumea creştină sub numele de „Cartea răspunsurilor”, care
conţine dezlegări la cele mai variate şi grele probleme ale vieţuirii
creştine. Sfinţii Varsanufie şi Ioan au trăit în secolul al şaselea.
• Pomenirea Sfintelor Muceniţe Marta şi Maria şi a fratelui lor Licarion
Toţi aceşti trei Sfinţi au fost răstigniţi pentru Hristos şi apoi străpunşi şi ucişi cu lancea.
Cântare de laudă la Sfintele Marta şi Maria, şi la fratele lor, Licarion
Sfintelor Marta şi Maria, surori după trup,
Împreună şi fratelui lor Licarion, cel prunc cu vârsta,
Acestora trei a lor bătână maică, învăţătura cea bună lor a o dat:
„Iubiţi-L pe Hristos, copiii mei, pentru El, Chiar şi viaţa să o daţi“.
Iată chinuitorul se apropie: înfricoşat şi puternic,
Plin de mânie; el pe iubitorii de Hristos îi ucide.
A casei lor uşă, surorile o deschid,
De faţa tiranului, nu se înfricoşează.
„Ascultă-ne bine, sol al împăratului,
Noi suntem creştini, cu totul neasemenea ţie,
Care diavolului eşti vândut”.
Pe cruce tiranul i-a înălţat,
Şi atunci copilul Licarion lângă el a venit
Şi i-a zis: „Şi eu sunt creştin, şi pe mine să mă răstigneşti”.
Chinurile de pe Cruce cumplite sunt,
Maica este înspăimântată,
Ea picioarele copiilor ei
Le sărută pe rând.
Cu glasul lor, de pe Cruce, fiicele ei
O îmbărbătează: „Pentru noi, maica noastră, de durere să nu te frângi,
Căci iubirea de Hristos ne-ai învăţat,
Şi ştim că pentru aste chinuri de nimic,
În Rai ne aşteaptă locaşurile cereşti.
Acolo noi te vom întâmpina pe tine, Maică,
Noi, fiicele tale,
Şi fratele nostru Licarion.
Bucură-te de noi, maica noastră,
Bucură-te de noi, rodul pântecelui tău!”.
Ca şi un stâlp de foc chipul maicii s-a luminat:
„O, binecuvântaţi fiţi voi, copiii mei!
O, copiii mei,
Fericită sunt eu întru voi!”.
Cugetare
Sfântul Varsanufie, care timp de
cincizeci de ani a trăit în zăvorâre, neprimind să vadă pe nimeni, a
ajuns la mari înălţimi duhovniceşti prin cugetarea de Dumnezeu şi prin
rugăciune. Iată câteva gânduri din „Cartea Răspunsurilor” [v. Filocalia
română, vol. 11]:
„Orice gând care nu are mai înainte tăcerea umilinţei, nu vine de la Dumnezeu. Tot ceea ce este de la diavolul vine amestecat şi cu tulburare”.„Atunci când te rogi iar Dumnezeu întârzie să-ţi împlinească rugăciunea, El o face în folosul tău, cu scopul de a te învăţa răbdarea”.„Hoţii cei văzuţi sunt slugile hoţilor celor de gând, adică ale închipuirilor cu mintea”.„Stăpânul Hristos a îndurat toate iar la sfârşit S-a înălţat pe Cruce, care este omorârea trupului şi patimilor şi odihna cea sfântă şi desăvârşită”.„Stăpânul nostru voieşte ca noi să cinstim pe orice om mai mult decât pe noi înşine”.
Atunci când Sfântul Varsanufie a fost
întrebat dacă ar trebui să folosească ajutorul unui avocat în rezolvarea
unui conflict dintre mănăstire şi oarecare cetăţeni, Bătrânul a
răspuns:
„Dacă cumpăraţi apărarea oamenilor, atunci vă lipsiţi de apărarea lui Dumnezeu”.
Sinaxar 6 Februarie
În această lună, ziua a şasea, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Vucol, episcopul Smirnei.
Acest sfânt, din tânăra sa vârstă păzindu-se pe sine curat, s-a
făcut vas al Sfântului Duh. De aceea de Hristos iubitul şi
dumnezeiescul Ioan, cel de Dumnezeu cuvântător, aflându-l iscusit şi
vrednic, l-a hirotonit episcop şi păstor ales al Bisericii din Smirna.
Ca episcop, călăuzit fiind de lumina Duhului Sfânt, lumina pe cei ce
se aflau în întunericul rătăcirii; iar prin sfântul botez, îi făcea fii
ai luminii, mântuindu-i de neîmblânzitele fiare, adică de sălbaticii
şi întunecaţii demoni. Mai înainte de a se săvârşi din viaţă a
hirotonit urmaş, în locul său, în această cetate, şi păstor şi dascăl
al oilor celor cuvântătoare, pe fericitul Policarp. Şi aşa s-a mutat
către Domnul. Cinstitul său trup a fost îngropat în pământ, iar
Dumnezeu a făcut sã crească un copac la care îşi găsesc tămăduire până
astăzi, cei ce se apropie de el, cu credinţă.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Iulian, cel din Emesa.
Acest mucenic era din cetatea Emesei. Pe când se găsea în floarea
vârstei, vrând să-şi arate credinţa în Dumnezeu, a găsit cu cale să
poarte grijă întocmai ca un doctor de trupurile oamenilor,
îngrijindu-se în acelaşi timp şi mai mult de sufletele lor, încât era
deopotrivă doctor şi al trupurilor şi al sufletelor. Când, pe vremea
împărăţiei lui Numerian, au fost prinşi episcopul Silvan, Luca diaconul
şi Mochie anagnostul şi au fost osândiţi de închinătorii la idoli a
fi daţi pradă fiarelor, în timp ce aceştia erau duşi la locul de chin,
sfântul Iulian, întâmpinându-i, s-a închinat lor. Dar fiind prins şi
el, după moartea acelora, i s-au bătut piroane de fier în cap, în mâini
şi în picioare, şi aşa precum se afla cu piroanele înfipte în el, a
fost închis, într-o peşteră, unde şi-a dat duhul lui Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici, Fausta, Evilasiu şi Maxim.
Sfânta Fausta a trăit pe vremea împăratului Maximian şi era din
cetatea Cizicului. Avea părinţi bogaţi şi pioşi, iar după moartea lor a
rămas stăpână pe multă bogăţie. Dar nici tinereţea vârstei, nici
înşelăciunea bogăţiei nu au despărţit-o de faptele cele bune; ci s-a
păstrat în nestricăciune, în post şi în rugăciune, având pururea gândul
la dumnezeieştile Scripturi. Vestea despre ea ajungând până la
împărat, a fost trimis la ea un oarecare Evilasiu, care făcea parte
dintre cei mai aleşi bărbaţi ai senatului, ca să o înduplece să
jertfească idolilor, iar dacă nu se va lăsa înduplecată, să o arunce în
mare. Acela întrebuinţând faţă de ea toată cercarea chinurilor, şi
văzând-o că s-a izbăvit în chip minunat din ele, şi că făcea minuni, a
crezut în Hristos. Apoi a fost trimis Maxim eparhul la Evilasiu şi la
sfânta Fausta. Acela i-a supus pe amândoi la chinuri cumplite, dar
prin minuni şi prin rugăciuni muceniceşti, a crezut şi acesta în
Hristos. Apoi intrând, împreună cu cei doi de bună voie în cazanul pe
care-l pregătise pentru sfinţi, din porunca împăratului, şi-au săvârşit
toţi lupta, luându-şi sfârşitul prin foc.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului
părintelui nostru Varsanufie, "Marele Bătrân", şi a cuviosului Ioan,
cel numit "Proorocul", ucenicul sfântului Varsanufie.
Sfântul
Varsanufie cel Mare şi Ioan Profetul au trăit în timpul secolului al
VI-lea, în timpul domniei împăratului Iustinian I (483-565). Ei au dus o
viaţă ascetică în mănăstirea Avvei Seridus (Serid sau Serida) din
Palestina, lângă oraşul Gaza.Sf. Ioan, discipol al Sf. Varsanufie, a locuit într-o chilie în afara mănăstirii Avvei Seridus timp de 18 ani până la moartea sa. Sf. Ioan l-a imitat pe învăţătorul său în virtute, viaţă ascetică şi folosirea tăcerii. Datorită darului înaintevederii cu care era învrednicit, sfântul era numit "profetul".
Există manuscrise cu date despre viaţa, faptele şi darurile cu care erau înzestraţi Sfinţii Varsanufie şi Ioan, care au fost traduse pe vremea Sf. Paisie Velicicovschi (prăznuit la 15 noiembrie) în limbile română şi slavonă. Manuscrisele au fost traduse în limba rusă şi publicate în secolul al XIX-lea de părinţii Mănăstirii Theotokos - Optina. O sută din "scrisorile" acestea de răspuns la problemele monahilor din comunitatea sa se găsesc în volumul 11 din Filocalia românească, în traducerea Părintelui Dumitru Staniloae .
Învăţăturile Sfinţilor Varsanufie şi Ioan arată desluşit perfecţiunea lor duhovnicească şi dragostea pentru oameni, dar conţin prea puţine elemente despre viaţa lor.
După ce a petrecut timp îndelungat în izolare, până la moartea Sf. Ioan Profetul şi după aceasta, Sf. Varsanufie s-a dedicat celor din jur, povăţuindu-i pe calea mântuirii, după cum mărturiseşte Avva Dorotei (prăznuit la 5 iunie). Sf. Varsanufie răspundea celor ce întrebau, prin Sf. Ioan, uneori cerându-i lui să dea răspunsuri. Alteori îl ajuta Avva Seridus (prăznuit la 13 August), care-şi nota răspunsurile sfântului.
În răspunsurile celor doi sfinţi, care erau îndrumători de viaţă spirituală nu numai pentru contemporani ci şi pentru generaţiile următoare, se vede foarte clar înduhovnicirea lor crescândă, "din putere în putere".
Nu ştim când a ajuns Sf. Varsanufie la mănăstirea Avvei Serid (Seridus) şi nici nu ştim nimic despre casa şi familia Sf. Ioan Profetul. Ascultând poveţele Sfântului Varsanufie, Ioan a atins culmile perfecţiunii, asemănându-i-se întru totul mentorului său. Din smerenie, Ioan îi îndruma spre Avva Varsanufie pe cei care veneau să ceară cuvinte de folos de la el.
Sf. Ioan a prevăzut şi a proorocit o mulţime de lucruri, până şi data morţii sale, la o săptămână de la moartea Avvei Seridus. Avva Elian, tânărul egumen al acestei mănăstiri, l-a implorat pe Ioan să rămână cu el încă două săptămâni ca să-l înveţe cum să conducă mănăstirea. Sf. Ioan i-a îndeplinit rugămintea şi s-a stins din viaţă două săptămâni mai târziu.
Sf. Varsanufie cel Mare a trăit mai mult decât discipolul şi prietenul său dar a îmbrăţişat tăcerea refuzând să mai dea răspunsuri oamenilor.
Despre cuviosul Părintele nostru Varsanufie se spune că era unul din acei puţini pentru care ţinea Dumnezeu lumea în timpul său, fiind supranumit "Marele Bătrân". A trecut la Domnul pe la anul 540, în chip minunat.
Aceşti doi sfinţi au lăsat moştenire cartea mântuitoare de suflete numită ÎNDREPTAR DE VIAŢĂ SPIRITUALĂ: RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRILE DISCIPOLILOR de către Sfinţii Monahi Varsanufie şi Ioan, care a fost foarte cunoscută printre sfinţii, asceţii şi scriitorii generaţiilor următoare, după cum arată scrierile Sf. Teodor Studitul (11 noiembrie şi 26 ianuarie), ieromonahului Nikon Chernogorets (+1060) său Sf. Simeon Noul Teolog (prăznuit pe 12 Martie).
Tot în această zi, pomenirea cuviosului Ioan, cel din cetatea Lico, care în pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului
părintelui nostru Fotie mărturisitorul, cel întocmai cu apostolii,
patriarhul Constantinopolului.
Sfântul
Fotie, Patriarhul Constantinopolului, "farul departe luminător al
Bisericii", a trăit în secolul IX, într-o familie de creştini zeloşi.
Tatăl său, Serghie, a murit ca martir apărând sfintele icoane. Sf.
Fotie a primit o educaţie excelentă şi, datorită faptului că familia
lui aparţinea casei imperiale, el a ocupat funcţia de prim secretar de
stat în Senat. Contemporanii săi spuneau despre el: "Avea cunoştinţe remarcabile în aproape toate ştiinţele vechi, încât, pe bună dreptate ai putea compara gloria vremurilor sale cu cea a anticilor."
Mihail, tânărul succesor la tron, împreună cu Sf. Chiril, viitorul iluminător al slavilor, au fost instruiţi de el. Credinţa lui creştină puternic înrădăcinată l-a ferit pe Sf. Fotie de seducţia şarmului vieţii de la palat, tânjind cu tot sufletul său după viaţa de călugărie.
În 857 Bardas, care a condus împreună cu Împăratul Mihail, l-au deposedat pe Patriarhul Ignatie (la 23 octombrie) de Scaunul din Constantinopol. Episcopii, cunoscând credinţa şi vastele cunoştinţe ale lui Fotie, i-au spus împăratului că el ar fi vrednic să ocupe tronul arhipastoral. Sf. Fotie a acceptat propunerea cu smerenie şi a trecut prin toate rangurile clericale în 6 zile. În ziua Naşterii Domnului a fost sfinţit episcop şi ridicat la tronul patriarhal. În scurt timp însă au apărut tulburări în cadrul Bisericii datorita înlăturării Patriarhului Ignatie. Pentru a calma spiritele a fost convocat Sinodul din 861, în care s-a retras Ignatie şi a fost instalat Fotie ca Patriarh.
Papa Nicolae I, care-şi trimisese acoliţii la sinod, a crezut că prin recunoaşterea lui Fotie ca patriarh, îl va putea subordona lui. Dar când noul patriarh s-a dovedit nesupus, Nicolae l-a anatemizat pe Fotie într-un sinod roman.
Sf. Fotie a fost un luptător ferm împotriva intrigilor papale şi ale schimbărilor din cadrul Bisericii de Răsărit, până la sfârşitul vieţii sale. În 864, Bulgaria s-a convertit de bună voie la creştinism. Prinţul bulgar Boris a fost botezat de însuşi Sf. Fotie. Mai târziu, sfântul a trimis preoţi şi un arhiepiscop pentru a boteza poporul bulgar. În 865, Sfinţii Chiril şi Metodie au fost trimişi să propovăduiască pe Hristos în limba slavonă. Cu toate acestea, partizanii papei i-au incitat pe bulgari împotriva misionarilor ortodocşi.
Situaţia dezastruoasă din Bulgaria s-a agravat o dată cu invazia germanilor din cauza cărora au fost nevoiţi să ceară ajutor din vest, iar prinţul bulgar l-a rugat pe papă să-şi trimită episcopii. Când au ajuns în Bulgaria, trimişii papali au început să înlocuiască credinţa şi practicile ortodoxe cu învăţătura şi obiceiurile latineşti. Sf. Fotie, ca ferm apărător al dreptăţii şi demascator al falsităţii, a scris o enciclică prin care i-a informat pe episcopii de răsărit despre acţiunile papei, explicând că diferenţele dintre biserica romană şi cea ortodoxă nu constau doar în ritual, ci şi în confesiunea credinţei. Astfel s-a convocat un sinod în care s-a cenzurat aroganţa celor din vest.
În 867, Vasile Macedoneanul a pus mâna pe tronul imperial, asasinându-l pe împăratul Mihail. Sf. Fotie a denunţat crima şi nu i-a permis acestuia să se împărtăşească cu Sfintele şi Dumnezeieştile Taine. Drept aceea, Sf. Fotie a fost înlăturat de la tronul patriarhal şi închis în mănăstire sub pază, iar Ignatie a fost readus ca patriarh în locul său.
Sfântul Sinod din 869 s-a întrunit pentru a cerceta atitudinea Sfântului Fotie. La sinod au participat reprezentanţi ai papei, care au cerut ca toţi cei prezenţi să semneze un document (Libellus) prin care să-l condamne pe Fotie şi să recunoască supremaţia papei. Episcopii de răsărit nu au fost de acord cu aşa ceva şi s-au certat cu delegaţii papei. Chemat la sinod, Sf. Fotie a primit toate acuzaţiile în tăcere. Doar când judecătorii l-au întrebat dacă se căieşte pentru cele făcute, el a răspuns: "De ce vă credeţi judecători?" După lungi dispute, acuzatorii lui Fotie au ieşit victorioşi. Chiar dacă nu aveau motive pentru acuzaţiile făcute, ei i-au anatemizat atât pe patriarhul Fotie cât şi pe episcopii care l-au apărat. Sfântul a fost condamnat la 7 ani de închisoare şi, conform propriei lui mărturii, I-a mulţumit lui Dumnezeu pentru răbdarea cu care şi-a îndurat judecătorii.
În tot acest timp, clerul latin a fost expulzat din Bulgaria iar Patriarhul Ignatie şi-a trimis episcopii acolo. În 879, la doi ani de la moartea Patriarhului Ignatie, s-a convocat un alt sinod (considerat de mulţi ca al optulea sinod ecumenic) în care Sf. Fotie a fost, din nou, numit ca arhipăstor recunoscut legal al Bisericii din Constantinopol. Papa Ioan al VIII-lea, care l-a cunoscut personal pe Fotie, a declarat prin trimişii săi ca deciziile papei de dinainte au fost anulate. Sinodul a recunoscut caracterul neschimbat al Crezului de la Niceea - Constantinopol, respingând conceptul fals de "filioque" şi recunoscând independenţa şi egalitatea ambelor tronuri şi ambelor biserici, cea de vest şi cea de răsărit. Consiliul a decis renunţarea la ritualurile şi învăţăturile latine din biserica bulgară introduse de clerul roman.
Sub succesorul împăratului Vasile, Leo, Sf. Fotie a suferit din nou din cauza falselor acuzaţii, fiind acuzat că vorbeşte împotriva împăratului. În 886 a fost deposedat din nou de Scaunul său şi şi-a încheiat cursul vieţii în anul 891. A fost înmormântat la mănăstirea Eremia.
Biserica Ortodoxă îl venerează pe Sf. Fotie ca pe un "stâlp şi fondator al Bisericii," un "ghid inspirat pentru ortodocşi" şi un teolog înţelept care a lăsat în urmă o mulţime de lucrări în care demască erorile latinilor, respinge ereziile distrugătoare de suflete, explică Sfânta Scriptură şi explorează multiplele aspecte ale Credinţei.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Intru aceasta zi, cuvant despre Pavel episcopul, care traia in Antiohia, lucrand ca zidar.
Deci, l-a chemat pe el Efrem, vrand sa afle de la el, ce fel de om este si din ce tara ? Si a inceput, luandu-l deoparte, a-l intreba pe el: "De unde esti, tu, omule, si cum te cheama pe tine ?" Iar el, raspunzand, a zis: "Eu unul din cei de rand sunt, sarac al cetatii acesteia si nu cunosc vreun mestesug ca sa ma hranesc mai lesne pentru aceea lucrez la zidaria aceasta si Dumnezeu ma hraneste pe mine cu osteneala mea". Iar Efrem, de Dumnezeu fiind indemnat, i-a raspuns lui, zicand: "Sa ma crezi, ca nu te voi lasa pe tine pana ce nu-mi vei spune adevarul despre tine, ca nu poti sa ascunzi cele despre tine". Atunci a grait Pavel: "Sa-mi dai mie fagaduinta, inaintea lui Dumnezeu, ca nu vei spune nimanui cele despre mine". Atunci i s-a jurat lui fericitul Efrem, ca nu va spune nimanui, cat timp va voi Dumnezeu ca sa fie ei in viata aceasta. Deci, el i-a spus lui, zicand: "Eu sunt episcop, iar pentru Dumnezeu, lasandu-mi episcopia mea, am venit aici, pentru ca pe aici nu ma cunoaste nimeni si cu aceasta nevointa lucrez si, din osteneala mea, imi adun mie hrana, iar cealalta o dau la saraci milostenie, stiind ca, prin jertfe ca acestea, se imblanzeste Dumnezeu. Iar tu poarta-ti grija de milostenia ta, pentru ca in aceste zile, Dumnezeu te va ridica pe tine la scaunul acesta al arhiepiscopiei si al cetatii lui Dumnezeu si al Bisericii, ca sa pastoresti pe poporul Sau, pe care, cu al Sau sange l-a castigat Hristos, adevaratul Dumnezeul nostru". Care lucru s-a si intamplat, dupa putine zile.
Deci, acestea auzindu-le, fericitul Efrem a proslavit pe Dumnezeu, zicand: "O, cati tainuiti robi ai Sai are Dumnezeu si deci Lui, unuia stiuti !" Iar noi, acestea auzindu-le, fratilor, sa ne nevoim pentru milostenie, sporind in dreapta credinta.
Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Teodor Studitul, despre dreapta petrecere a calugarilor.
Pentru ca unul se nevoieste la citire, altul la rugaciune, unii stau inlauntru si lucreaza cu mainile, altii au ascultari in afara, unul sapa via, altul ara pamantul, iar altul ciopleste; nimeni nu sta fara de lucru si toti se ostenesc, dupa putinta lor. Si dupa cum mi se pare, nici cel ce sta la usa, sa ia aminte la cei ce intra si la cei ce ies, nici cel ce izgoneste pasarile de la roade, nu stau degeaba, fara lucru. Ca si ei implinesc trebuinta cea de obste pentru intregul trup si, daca savarsesc un lucru cat de mic, se socotesc, insa, ca picior sau deget al trupului. Asadar, daca ne socotim toti un suflet si o voie, asa sa ne aratam totdeauna.
Sa nu va smintiti cu indaratnicia si sa luati parte la munca obsteasca numai pentru a fi vazuti acolo, ci sa impliniti porunca cu bunavointa. Sfintiti-va mainile cu slujba ce vi s-a dat, ca sa aduceti lui Dumnezeu jertfa bine primita. Caci, cu adevarat, jertfa este fapta voastra! Oare, nu sunt hraniti cei pe care ii primim in orice zi ? Nu saturam zilnic pe batrani ? Nu dam strainilor paine, legume, vin si orice are manastirea ? Nu primiti pe prietenii care vin la voi. Si nu sunteti hraniti si voi toti ? Toate acestea sunt prinosuri aduse lui Dumnezeu, ca El zice: "Mila voiesc; nu jertfa". Adica, sa fim milostivi. Insa tot ce se da, nu dau numai eu, ci dam toti, fie argint, fie vesminte, fie orice altceva, ca fiii mei sunteti voi si impreuna impartasim si cele sufletesti si cele trupesti. Inima mea arde pentru voi toti, macar ca pacatos sunt; pe fiecare il imbratisez cu dragoste duhvniceasca si pe toti va tin la pieptul meu, dorind sa va feresc de orice ispita si sa va mangii in orice clipa.
Asadar, nici unul sa nu se impotriveasca altuia si nimeni sa nu defaime. Pentru aceea, traiti in pace si iubiti-va intre voi cu dragoste duhovniceasca, cinstiti-va si ajutati-va unul pe altul. Cei mai mici sa cinsteasca pe intai-statatori ca pe mine, dandu-le ascultare in toate. Iar, daca vreunul nu se supune cuvantului meu, acela nu-mi este fiu.
Nevoiti-va sa dobanditi castiguri sufletesti, fiind cu privegherea la slujbe si cu luare aminte la rugaciune. Nevoiti-va si trupeste, trudindu-va la lucru, ca sa aveti indestulare de paine si de legume si putin vin, pentru cei bolnavi. Cei care vor sa se infraneze, aceia sa posteasca, insa, in Saptamana luminata, m-au suparat unii, care n-au voit in nici un chip sa bea vin. Am spus lor ca si infranarea se porunceste sa fie cu socoteala. Acuma, insa, deobste poruncesc voua, ca, in vremea cand se mananca de doua ori pe zi, sa aveti odihna si de la metaniile cu genunchi la pamant; iar, daca vrea careva sa adauge la infranarea sa, sa se indestuleze numai cu paine si cu apa, in afara de sambete si Duminici. Daca va lua seama ca slabeste, sa bea putin vin, pentru intarire si sa manance de doua ori pe zi. Cei neputinciosi, insa, totdeauna sa bea cate putin vin. Dar sa nu se sminteasca nici cel care bea, socotindu-se osandit, nici cel care nu bea, mandrindu-se, ca si cand ar face mare lucru. Ca pentru mancare si bautura, cand se face cu socoteala si cu binecuvantare, nu ne osandim, nici nu ne indreptam inaintea lui Dumnezeu, cand se face pentru intarirea firii. De folos este, insa, celor tineri sa nu bea vin. Ca au poruncit atat dumnezeiescul si marele Vasilie, cat si Sfantul Marcu si alti parinti, sa nu bem vin, in afara celor bolnavi si slabi. Cu toate acestea, mai buna este infranarea. De aceea, cand este dezlegare la vin, sa va multumiti cu un singur pahar, iar, daca unii doresc, se pot lipsi cu totul de vin.
Slava si cinstea cereasca sa va incununeze, mila, pacea si darul lui Dumnezeu sa va ajute si rugaciunea Parintelui nostru Teodor, sa ne intareasca si sa ne pastreze nevatamati. Dumnezeului nostru, slava !
Luare aminte
Să luăm aminte la Stăpânul Hristos, Cel Care este Lucrătorul:- La Stăpânul Hristos, Cel Care a lucrat în trupul Său ani îndelungaţi;
- La Stăpânul Hristos, Cel Care a povăţuit pururea oamenii, i-a mângâiat şi i-a vindecat, dându-le lor lege şi poruncă nouă;
- La Stăpânul Hristos, Lucrătorul neobosit care ne-a lăsat nouă porunca: „Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 9: 4).
Predică
Despre cunoaşterea reciprocă dintre Tată şi Fiu – „Eu Îl ştiu pe El, căci de la El sunt şi El M-a trimis pe Mine” (Ioan 7: 29).
Nimeni altcineva nu a mai îndrăznit să spună că Îl cunoaşte pe Dumnezeu. Mulţi au putut doar să zică: „Cred în Dumnezeu”.
Dar numai Mântuitorul Hristos a putut să zică: „Eu Îl cunosc pe Dumnezeu”. Şi a şi adăugat, pentru lămurirea noastră, de unde Îl cunoaşte, zicând: „Căci de la El sunt şi El M-a trimis”.
Primul argument: „De la El sunt, arată
fiinţa Lui co-eternă cu a Tatălui”; iar al doilea argument: „Şi El M-a
trimis pe Mine” arată venirea Fiului în trup şi în lumea creată ca
emisar al Sfintei Treimi. Nouă, celor care credem în Hristos, nu ne este
dat să-L cunoaştem pe Tatăl aşa cum Fiul Său Unul Născut îl cunoaşte;
ci nouă ne este dat şi ne este poruncit ca să credem.
Nevoinţa şi virtutea noastră este ca să credem, nu ca să cunoaştem. Căci dacă toţi L-am cunoaşte pe Dumnezeu pentru că L-am văzut, atunci loc pentru nevoinţa şi virtutea noastră nu ar mai fi. Căci ce merit este acolo când crezi ceea ce vezi? Merit este să crezi chiar dacă nu ai văzut; aceasta este nevoinţa, aici stă mântuirea.
Noi nu
suntem vrednici ca să-L vedem pe Dumnezeu şi să-L cunoaştem pentru că
L-am văzut, căci noi suntem slăbănogiţi de păcat şi înstrăinaţi de
Dumnezeu. Dar milostivirea lui Dumnezeu ne-a dăruit nouă credinţa
câtă vreme trăim pe pământ, ca prin ea să ne apropiem tot mai mult de
Dumnezeu şi pentru ca ea să ne conducă tot mai aproape de Împărăţia în
care vom vedea şi vom cunoaşte în viaţa cea veşnică. O fraţilor, să
credem în Hristos Stăpânul pentru că El cunoaşte. El nu grăieşte din
credinţă, ci din cunoaştere.
O, Preamilostive Doamne, întăreşte-ne
nouă credinţa întru Tine. Tinde marginea veşmântului Tău către noi, ca
să ne putem ţine de ea până la sfârşitul vieţii noastre. Căci a Ta este
slava şi mulţumirea în veci, Amin!
