• Pomenirea Sfântului Porfirie, Episcopul Gazei
Acest mare şi slăvit arhipăstor s-a
născut din părinţi bogaţi, în cetatea Tesalonicului. De la naştere şi
până la vârsta de douăzeci şi cinci de ani Porfirie a locuit la
Tesalonic. După aceea, luându-şi îngăduinţă
şi rămas bun de la părinţi, el a lepădat toată grija şi viaţa lumească
şi s-a retras în pustia Egiptului. Călăuzit de un părinte
încercat, tânărul Porfirie a fost tuns monah şi a rămas acolo timp de
cinci ani. Apoi a mers în pelerinaj la Ţara Sfântă împreună cu monahul
Marcu, un frate credincios. În apropiere de Ierusalim, el a dus o viaţă
de nevoinţe ascetice şi duhovniceşti într-o peşteră, timp de încă cinci
ani. Dar după aceea picioarele lui Porfirie
s-au îmbolnăvit şi el nu mai putea să meargă. Dar cu toate acestea,
târându-se pe genunchi, el continua să meargă la Sfintele Slujbe ale
Bisericii. Într-o noapte Mântuitorul Hristos S-a înfăţişat lui în
vedenie, vindecându-l desăvârşit de boala lui de picioare şi făcându-l
întreg sănătos. Când a fost înălţat episcop al Gazei, Porfirie a luat
această cruce cu o inimă grea, căci în Gaza el a aflat doar două sute şi
optzeci de creştini. Toţi ceilalţi locuitori erau nişte fanatici
închinători la idoli. Doar prin marea sa credinţă şi răbdare a reuşit
Sfântul Porfirie să-i convertească pe locuitorii Gazei la credinţa în
Hristos. El a călătorit personal la Constantinopol ca să-l vadă pe
Împăratul Arcadie şi pe Sfântul Patriarh Ioan Gură de Aur şi ca să le
ceară sprijinul în această luptă inegală cu închinătorii la idoli. El a
găsit la aceştia sprijinul pe care îl căuta. Templele păgâne au fost
închise, idolii distruşi şi Sfântul Porfirie a purces la zidirea unei
minunate biserici, împodobită cu treizeci de stâlpi de marmură.
Împărăteasa Eudoxia mai ales a ajutat la zidirea acestei biserici.
Sfântul Porfirie a trăit destui ani încât să vadă întreaga cetate a
Gazei întoarsă la credinţa în Hristos, dar aceasta a fost numai după
mari lupte, suferinţe şi lacrimi de durere înălţate către Dumnezeu. Sfântul
Porfirie a adormit cu pace la anul 421 după Hristos. El a fost făcător
de minuni atât în timpul vieţii, cât şi după moarte. Sfintele sale moaşte se află şi astăzi în Gaza.
• Pomenirea Sfântului Mucenic Ioan Zidarul (Calfa)
Acest sfânt s-a născut în Galata lângă
Constantinopol. De meserie el era zidar (calfă înseamnă zidar în limba
greacă). Din cauza credinţei lui în Hristos şi a mărturisirii ei
înflăcărate, Ioan i-a jignit pe turci, care au început să facă presiuni
asupra lui ca să treacă la islam. „Nu-L voi
trăda niciodată pe dulcele meu Iisus,” a răspuns Ioan fără să se teamă:
„în El cred, Lui Îi slujesc, pe El Îl mărturisesc“. După
schingiuiri care nu se pot povesti, turcii l-au decapitat în ziua de 26
februarie a anului 1575, la Constantinopol. El a primit astfel cu cinste
mucenicia pentru Hristos şi s-a strămutat la locaşurile cele cereşti.
Cântare de laudă la Sfântul Porfirie, pe care Mântuitorul de paralizie l-a vindecat
Monahul Marcu pe Porfirie îl întreabă:
„Olog erai ieri, sfinţite părinte,
Pe genunchii tăi tu către biserică te târai.
Cu mine de mână aşa ai fost,
Iar astăzi, iată, eşti vindecat!
Noaptea bolnav ai petrecut-o,
Şi iată zorii te-au găsit sănătos!
Atât de fulgerător, cine te-a vindecat?
Al alesului doctor nume
Spune-mi-l şi mie degrabă!”.
Către Marcu Porfirie astfel grăi:
„Vindecătorul meu Ziditorul meu este,
Ieri pe Golgota, eu de durere am adormit, învins de suferinţă.
Ca şi când aş fi fost de faţă,
Atunci în vis cu ochii mei am văzut
Pe Stăpânul meu pironit pe Cruce,
Iar pe cealaltă, pe bunul tâlhar.
Văzându-L, am strigat!:
«O Stăpâne şi Doamne, pomeneşte-mă,
Pomeneşte-mă şi pe mine
Întru Împărăţia Ta!»
Stăpânul Cel Bun către tâlharul a grăit:
«Coboară şi vindecă trupul lui,
Aşa cum şi Eu pe al tău suflet
L-am vindecat.»
Grabnic bunul tâlhar a coborât de pe cruce,
M-a îmbrăţişat, m-a sărutat, şi m-a ridicat,
Zicându-mi:
«De Mântuitorul nostru, apropie-te!»
În acea clipă Mântuitorul şi El
A pogorât de pe Cruce,
A ridicat-o şi pe umerii mei
O a aşezat.
«Primeşte acest sfânt lemn, mi-a zis,
Şi pentru mântuirea cea veşnică,
Poartă-l pe el.»
De îndată ce eu, cu mâinile mele,
Sfânta Cruce o am apucat,
Tot atunci eu drept pe picioarele mele am stat,
Şi cu desăvârşire sănătos m-am făcut.
Slavă în veac Ziditorului, Domnului meu!
Slavă în veac lui Hristos, Mântuitorul meu!”.
Cazand bolnav si aducandu-si aminte ca lasase in Tesalonic multa avere, pe care n-o impartise la saraci, Sfantul Porfirie a trimis acolo pe Marcu. Facand cum i se poruncise, acesta a impartit saracilor o mare parte din avere si, vazand lucrurile de pret, a adus dascalului sau multi galbeni, pe care acesta i-a impartit cu mana sa la saraci, neoprind pentru sine nimic. Iar pentru traiul sau, a invatat meseria de a face corturi, socotind, ca si Apostolul Pavel, ca cine nu lucreaza sa nu manance. Si lumina pe multi cu cuvantul sau si invataturile sale.
Deci, auzind Iraclie, episcopul Ierusalimului, de numele bun pe care-l avea invatatura si viata Sfantului Porfirie, l-a chemat si l-a sfintit preot, incredintandu-i paza Crucii Domnului, pentru care Sfantul avea o mare evlavie. Si, prin aceasta ascultare, Sfantul s-a si tamaduit.
Si era pe vremea imparatului Arcadie si a imparatesei Eudoxia (395-408), cand a murit episcopul din Gaza. Si, atat Ieraclie, episcopul Ierusalimului, cat si Ioan, mitropolitul din Cezareea Palestinei, luand in seama cererea clerului si a poporului, au hotarat si au trimis acolo pe Sfantul Porfirie, sfintindu-l episcop de Gaza. Si era Gaza, pe vremea aceea, o cetate plina de pagani si de maretie si bogate temple idolesti, iar crestinii erau saraci si putini la numar. Si paganii necontenit unelteau prigoniri impotriva crestinilor si a episcopului lor. Cu ajutor de la Sfantul Ioan Gura de Aur si de la imparatul, Sfantul episcop a izbutit sa mai linisteasca pe paganii din Gaza si, cu daruri bogate de la imparateasa Eudoxia, in locul celei mai mare templu pagan din cetate, a inaltat o frumoasa biserica.
Si, asa, cu mangaierea de a vedea crescand an de an numarul dreptcredinciosilor si micsorandu-se multimea paganilor, Sfantul episcop din Gaza s-a mutat la Domnul, la 26 februarie din anul 420 in varsta de 67 de ani, dupa 25 de ani de pastorire, iar viata lui a scris-o ucenicul sau, Marcu preotul.
Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Antioh, ca nu se cade a crede in vise.
Chiar de s-ar arata cuiva, ca lumina sau ca foc, nicidecum sa nu crezi, ca diavolul cu acelea inseala. Ca zice Pavel: "Si ca inger al luminii se inchipuie el." Deci, bine este ca, mai inainte de somn, sa ne rugam spre gonirea vrajmasului.
Inca sunt si alte vise, precum zice Iov: "Intai, adica, graieste Domnul, dar omul nu ia aminte si atunci El vorbeste in vis, in vedeniile noptii, si-l cutremura cu aratarile sale." (Iov, 33, 14-16). Ci noi, nu se cuvine sa le credem, macar si aratare dumnezeiasca de ni se va trimite noua, pentru ca, in loc de soare, sa primim fum, ca mare este primejdia inselarii. Sunt si multe povestiri, despre cei ce s-au inselat cu visele si cumplit au pierit, ci numai una aici o spun, spre intarirea cititorilor.
Era un oarecare mare sihastru si traia in pustie si se inchisese intr-o pestera, care, cu multa lui infranare, cu postul si cu privegherea intru rugaciuni si cu alte nevointe, osteneli si fapte bune, intrecea si covarsea pe multi. Dar, nepazindu-se si socotind inselaciunea vicleanului diavol, a fost batjocorit de vrajmasul si in cumplita alunecare a cazut. Ca, amagindu-l, vrajmasul ii arata lui in vis, feluri de feluri de vedenii si aratari si cele ce vedea el in vis se izbandeau aievea, pana s-a increzut de-a binelea in vise. Si, dupa ce s-a increzut el bine, intr-o noapte, i-a aratat lui diavolul in vis, ca tot neamul si soborul crestinesc, cu Apostolii si cu Mucenicii se afla la un loc intunecat si de osanda si lipsit de orice bine, plin de toata rusinea si murdaria si de aceea toti erau mahniti si scarbiti. Iar in fata lor, neamul evreiesc cu Moise si proorocii, se afla intr-un loc luminat, linistit, plin de frumusete si de toata mangaierea, desfatarea si veselia. Si-l sfatuia pe el inselatorul, zicand: "Iata, acum, vezi si neamul vostru crestinesc, in ce loc si in ce chip se afla, si vezi si neamul evreiesc. Deci, de vei vrea sa fii insotit si impartasit fericirii neamului evreiesc, te sfatuiesc sa mergi si sa primesti taierea-imprejur si legea si credinta evreiasca." Iar el, fiind foarte intarit in visele sale, a facut asa cum l-a sfatuit vrajmasul in vis. Si, iesind din pestera, lasand pustia si viata sihastreasca, a iesit in lume; si se implinisera saizeci de ani de cand nu iesise din pustie. Si, mergand la scoala si soborul evreiesc, le-a spus lor cum a vazut el, in vis, neamul crestinesc, la loc intunecat si de osanda, iar neamul evreiesc, la loc minunat, plin de frumusete si de bucurie. Si s-au bucurat mult toti evreii, auzind acestea, si l-au indemnat sa primeasca legea lor. Iar el, cu mare bucurie, a primit taierea imprejur pe trupul sau si toata legea lor; si asa l-a biruit vrajmasul.
Aceasta i s-a intamplat lui, ca n-a castigat dreapta socoteala si s-a deprins, din tineretile lui, numai voii si sfatului gandurilor sale a se supune, iar sfatul cel bun si folositor al parintilor si al fratilor, niciodata nu l-a cercat. Drept aceea, fratilor, sa nu credem in vise, nici in naluciri, pentru ca zice Domnul: "Privegheati ca nu stiti in ce ceas va veni furul. De ar fi stiut stapanul casei ceasul venirii, ar fi privegheat si n-ar fi lasat sa-i sape casa lui." Sa ne rugam, dar, Stapanului Hristos, Dumnezeului nostru, sa ne izbaveasca pe noi de duhurile cele potrivnice.
Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Vasilie, despre mandrie.
Drept aceea, aducandu-ti aminte de firea ta, sa nu te inalti niciodata, ca tot trupul omenesc este putrejune si slava lui, ca o floare ce se trece, vestejindu-se. Ca, iata, ca o haina se invecheste trupul si ca de niste molii se mananca.
Ci, ia seama ca sufletul si trupul sunt ca un frate cu o sora. Sa nu vietuiasca, deci, sufletul tau, fara de trup, nici trupul tau, fara de suflet. Socoteste ca se cuvine a imparti averile pe jumatate, pe cat trupului, pe atat si sufletului. Iar pacatul omenesc este asemenea cu o haina nespalata; ca asa este si pacatul negru. Si, daca nu te cureti de el, apoi tot mai mult se innegreste. Sa ne pocaim deci, ca sa luam de la Dumnezeu iertare.
Sinaxar 26 Februarie
În această lună, ziua a douăzeci şi şasea, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Porfiriu, episcopul Gazei.
Acesta se trăgea din cetatea Tesalonic şi era fiu de părinţi aleşi
şi bogaţi. Deci pornind din patria lui, s-a dus în Egipt şi mergând
acolo într-un schit, a îmbrăcat cinul monahal, iar după cinci ani, s-a
dus la Ierusalim, luminând pe mulţi cu cuvântul său. Pentru aceasta a
fost hirotonit preot de Pravliu patriarhul Ierusalimului, după care,
mai târziu, a fost hirotonit episcop al Gazei de Ioan episcopul
Cezareii Palestinei împreună cu alţi episcopi. Acolo a întărit pe
credincioşi, şi a întors pe mulţi la dumnezeiasca cunoştinţă. Văzând el
că creştinii, eparhioţii săi, erau nedreptăţiţi de către stăpânitorii
Gazei, care erau închinători la idoli şi eretici, s-a dus la
Constantinopol şi aflând pe sfântul Ioan Gură de Aur, care era atunci
patriarh, şi spunându-i nevoia care l-a adus acolo, a fost dat de
acesta în seama lui Amantiu Cubicularul. Şi acesta spunând cele ce a
aflat de la el împărătesei, aceasta l-a primit cu bucurie şi a spus şi
împăratului de venirea preacuviosului şi de proorocirea ce a făcut
sfântul pentru pruncul lor ce avea să se nască. Iar împăratul,
mirându-se de aceasta, a mulţumit după cum se cuvine lui Dumnezeu. După
aceea împărăteasa a născut pe Teodosie cel Tânăr. Şi chemând pe
sfântul Porfiriu, acesta a binecuvântat pruncul şi împărăteasa a
făgăduit să facă tot lucrul după voia lui. Pentru care a rugat pe
împărat, iar împăratul încă a făgăduit şi el. Iar dacă a citit câte
cerea preacuviosul, s-a mâhnit zicând: nu este cu putinţă să fie
izgoniţi slujitorii idolilor şi ereticii, din pricina multului folos şi
ajutor pe care îl aduc. Atunci, împărăteasa a zis către împărat:
adevărat, greu lucru este cererea aceasta, împărate, dar şi mai grea
este respingerea ei. După aceea a fost înduplecat şi împăratul să
împlinească cele cerute. Şi a trimis cărţi, poruncind să fie goniţi din
Gaza ereticii şi slujitorii la idoli. Iar fericitul Porfiriu a luat de
la împărăteasă două sute de monede de aur ca să zidească biserică şi
două sute monede simple de cheltuială, şi sosind în eparhia lui, a
sfărâmat toate celelalte altare idoleşti şi a gonit pe ereticii. Iar
altarul lui Marnis arzându-l, a făcut acolo biserică, după forma ce i-a
hotărât împărăteasa Eudoxia. Luminând după aceea înainte şi vieţuind
cu cinste în aceeaşi eparhie şi făcând multe minuni, după douăzeci şi
patru de ani, unsprezece luni şi opt zile, s-a mutat către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniţe
Fotini samarineanca, cu care a vorbit Domnul Hristos la fântână, şi cei
împreună cu dânsa.
Pe
vremea lui Neron, împăratul Romei, s-a pornit prigoană mare împotriva
creştinilor. Căci după ce sfinţii apostoli Petru şi Pavel au pătimit
mucenicia, căutau şi pe ucenicii lor să-i piardă. Atunci, sfânta
Fotini, aflându-se cu Iosi, fiul ei, în cetatea Cartaginei, în Africa,
propovăduia acolo Evanghelia lui Hristos, cu îndrăzneală. Iar Victor,
fiul ei cel mai mare în vârstă, făcând vitejii mari în războiul cu
avarii, care se ridicaseră cu oaste asupra romanilor, a fost făcut
general de către împărat şi a fost trimis, după aceea, în Italia, ca să
chinuiască pe toţi creştinii ce se aflau acolo. Atunci ducele
Sebastian, care era în Roma, auzind de el şi chemându-l la sine, i-a
zis: ştiu bine, generale, că eşti creştin, şi mai ştiu că maica ta
împreună cu Iosi, fratele tău, urmau lui Petru. Dar ceea ce ţi-a
poruncit împăratul caută să faci cu toată nevoinţa, ca să nu-ţi
primejduieşti viaţa. Atunci Victor i-a zis: eu vreau să fac voia
cerescului şi nemuritorului Împărat; cât priveşte însă porunca
împăratului Neron, ca să chinuiesc pe creştini, nici măcar nu pot să
aud un lucru ca acesta. Atunci ducele îi zise: te sfătuiesc, Victore,
ca pe un bun prieten, că de vei şedea la judecată şi vei cerceta pe cei
ce se cunosc că sunt creştini şi-i vei chinui, vei plini şi voia
împăratului şi vei dobândi şi averile creştinilor. Dar trimite ştiri
maicii tale şi fratelui tău să nu-şi mai arate pe faţă învăţăturile
lor, învăţând pe elini, ca să se lepede de credinţa părintească,
pentru ca să nu cazi şi tu în nevoie până în cele din urmă; ci să vă
păstraţi credinţa în Hristos, precum voiţi. Victor însă i-a zis:
departe de la mine să fac una ca aceasta şi să chinuiesc vreun creştin,
sau să iau ceva de la dânsul, sau să sfătuiesc, cum zici tu, pe mama
mea sau pe fratele meu ca să nu propovăduiască pe Hristos Dumnezeu; ci
încă mai vârtos şi eu propovăduitor al lui Hristos sunt şi voi fi, ca
şi ei şi suntem gata să primim orice rău ce ni se va întâmpla. Atunci
ducele zise: eu, frate, te sfătuiesc ceea ce îţi este de folos, iar tu
vei vedea ce vei face. Acestea zicând ducele, îndată a orbit şi a
căzut jos, din pricina unei dureri neaşteptate şi crude a ochilor şi a
rămas fără glas. Ridicându-l de la pământ, cei ce se aflau acolo, l-au
aşezat pe un pat, şi a zăcut trei zile nevorbind nimic. Apoi, după trei
zile, a strigat cu glas mare, zicând: unul este Dumnezeu: Cel al
creştinilor! Şi Victor intrând la dânsul i-a zis: cum de te-ai schimbat
aşa, îndată? Iar el i-a zis: mă cheamă Hristos, dulcele meu Victor!
Şi îndată catehizându-l şi învăţându-l, l-a botezat şi după ce a ieşit
din apă, îndată a văzut şi a slăvit pe Dumnezeu. Văzând mulţimea
această minune s-a înfricoşat ca nu cumva să păţească şi ei asemenea,
de nu vor crede şi au venit către Victor de s-au botezat. După aceasta a ajuns la urechile împăratului Neron, că Victor, generalul Italiei şi Sebastian ducele cetăţii propovăduiesc învăţătura lui Petru şi a lui Pavel şi a celorlalţi apostoli şi că aduc pe toţi la Hristos. Încă şi că mama generalului, Fotini, cu Iosi fiul ei, trimişi fiind la Cartagina, făceau şi ei asemenea. Împăratul, fierbând de mânie, a trimis slujitori în Italia să aducă pe creştinii de acolo, bărbaţi şi femei, la Roma. Atunci Domnul s-a arătat acestor creştini zicându-le: "Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi. Nimic să nu vă temeţi, că Eu sunt cu voi şi Neron cu ai lui va fi biruit". Iar către Victor, a zis: "De acum Fotin va fi numele tău, căci mulţi luminându-se prin tine, vor veni la Mine; iar cuvântul tău va întări pe Sebastian spre mărturisire; şi fericit va fi cel ce se va nevoi până la sfârşit". Acestea zicând Hristos Domnul, S-a suit la cer.
Şi au fost descoperite şi sfintei Fotini toate cele ce erau sã i se întâmple mai târziu. Purcezând ea de la Cartagina cu mulţime de creştini, a ajuns la Roma cea mare. Şi s-a tulburat toată cetatea, zicând: cine este aceasta, care a venit cu atâta mulţime? Dar ea, cu îndrăzneală, mărturisea pe Hristos. Atunci a fost prins de către soldaţi şi Fotin fiul ei, împreună cu Sebastian ducele. Iar sfânta mergând mai înainte de dânşii, s-a înfăţişat lui Neron, cu Iosi şi cu cei ce erau cu dânsa. Şi Neron i-a zis: pentru ce aţi venit la noi? Iar sfânta i-a spus; pentru ca să te învăţăm, să te închini lui Hristos. După aceea cei ce se găseau de faţă au adăugat: Sebastian ducele şi Victor generalul, cei ce tăgăduiesc credinţa în zeii voştri au venit din Italia la Roma. Şi împăratul a poruncit să-i aducă, şi venind ei înăuntru, la împărat, acesta le-a zis: ce aud despre voi? Şi sfinţii i-au răspuns: câte ai auzit despre noi, împărate, toate sunt adevărate. Iar el privind cu căutătură sălbatică asupra sfinţilor, le-a zis: vă lepădaţi de Hristos, sau voiţi mai degrabă să pieriţi într-un chip cât se poate de groaznic? Dar sfinţii, ridicând ochii spre cer, au zis: O, Hristoase, Împărate al cerului, să nu se întâmple niciodată una ca aceasta, ca să ne despărţim de credinţa şi dragostea pe care o avem către Tine! . Apoi împăratul a întrebat iarăşi pe sfinţi: care este numele vostru? Iar sfânta i-a zis: eu am fost numită Fotini de Iisus Hristos, Dumnezeul meu; iar surorile mele: cea de a doua, care s-a născut după mine, se numeşte Anatoli; a treia, Foto; a patra, Fotida; a cincea, Paraschevi; şi a şasea, Chiriachi. Iar fiii mei aceştia: cel dintâi se numeşte Victor, care a fost numit mai pe urmă de Domnul meu Iisus Hristos, Fotin; iar al doilea, care este cu mine, Iosi. Atunci Neron a zis: cu toţii v-aţi înţeles între voi să vă supuneţi la chinuri şi să muriţi pentru Nazarinean? Şi sfânta a zis: da, toţi pentru Dânsul, cu veselie şi cu bucurie, vom muri. Atunci împăratul a poruncit să fie supuşi toţi sfinţii la cele mai grele chinuri, până ce vor înceta să mai creadă în Hristos. Însă cu ajutorul lui Dumnezeu, sfinţii au îndurat toate felurile de chinuri, mărturisind cu tărie că Hristos este Dumnezeu. Aceasta a făcut ca mulţi dintre chinuitori şi dintre păgâni care erau de faţă să creadă în Dumnezeul creştinilor şi să mărturisească pe Hristos Dumnezeu adevărat. Din pricina aceasta au fost şi ei supuşi la chinuri şi ucişi fiind au primit cununa muceniciei dimpreună cu sfânta Fotini şi cu toţi sfinţii care erau împreună cu ea.
Tot în această zi, pomenirea sfintei Anatoli, a doua soră a sfintei Fotini, care de sabie s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfintei Foto, a treia soră a sfintei Fotini, care de sabie s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfintei Fotida, a
patra soră a ei, care fiind legată de doi copaci şi despicându-se, s-a
săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfintei Paraschevi, a cincea soră a ei, care de sabie s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfintei Chiriachi, a şasea soră a ei, care de sabie s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Iosi, fiul sfintei Fotini, care de sabie s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Fotin, celălalt fiu al sfintei Fotini, care de sabie s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Sebastian, ducele, şi Hristodul, care de sabie s-a săvârşit.
Sfinţii mucenici Sebastian şi Hristodul au murit de
sabie în vremea împărăţiei lui Nero (54-68). Ei au împreună-pătimit cu
sfânta muceniţă Fotini (sau Fotina).
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Victor, care de sabie s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului noul mucenic
Ioan Calfa, care a mărturisit în Constantinopol, la anul 1575, şi care
de sabie s-a săvârşit.
Sfântul Nou Mucenic Ioan Calfa (Ucenicul) trăia în Galata, o
suburbie a Constantinopolului. De profesie era tâmplar şi fiind foarte
îndemânatic, mulţi oameni importanţi apelau la serviciile lui. I s-a
încredinţat chiar lucrarea de ornamentare interioară a palatului
sultanului.Sf. Ioan Calfa era renumit pentru bunătatea sa creştină pe care o arăta faţă de orfani sau faţă de cei închişi în închisori şi, de aceea, mulţi îi cereau ajutorul. Odată, un înalt demnitar l-a rugat să-l ia pe nepotul său ca ucenic. Acesta a acceptat şi, după terminarea perioadei de ucenicie, tânărul a primit un post important la curte.
Într-o zi, întâlnindu-l pe fostul său profesor şi binefăcător, tânărul l-a întrebat ce zic scrierile creştine despre "profetul" lor Mohamed. Sf. Ioan n-a vrut să răspundă la o astfel de întrebare, dar la insistenţele băiatului, i-a răspuns zicând că Mohamed a fost un simplu muritor, fără educaţie, care n-a făcut nici o minune în viaţa lui. Şi a continuat spunând că Mohamed nici nu a fost profet, ci mai degrabă un duşman al lui Dumnezeu. La auzul acestora, tânărul devotat credinţei sale islamice, a fugit la confraţii săi spunându-le cum Sf. Ioan l-a insultat pe profetul lor.
Sf. Ioan a fost trimis în judecată unde i s-a cerut să se lepede de Hristos, dar el şi-a mărturisit cu demnitate credinţa în Mântuitorul. După ce l-au torturat, a fost condamnat la 6 luni de penitenţă şi în primele trei luni a fost bătut în închisoare. Văzând că nu-l pot convinge nicicum să le facă voia, i-au tăiat capul în piaţa Ergat-Bazara, lângă Bedestan (o piaţă acoperită) în 26 februarie 1575.
Pătimirile Sf. Mucenic Ioan Calfa au fost consemnate de Părintele Andrei, iconomul şef al Patriarhiei Constantinopolului, care s-a împărtăşit împreună cu el în închisoare.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Sebastian din Poshekhonye.
Sfântul Sebastian din Sokhota, Poshekhonye, a pus temeliile unei
mănăstiri cu Hramul Schimbarea la Faţă, pe malul râului Sokhota, la
distanţa de 90 verste de oraşul Romanov (azi Tutaev), în districtul
Yaroslav. Călugării mănăstirii au cultivat ei înşişi pământul şi se
hrăneau cu rodul mâinilor lor. Fondatorul mănăstirii era primul care
dădea acest exemplu pentru munca câmpului. Sf. Sebastian a încetat din
viaţă în anul 1500.Mănăstirea Schimbarea la Faţă de pe râul Sokhota s-a alăturat mai târziu mănăstirii Cherepovets iar în 1764 s-a închis. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, pe locul unde se aflau moaştele Sfântului Sebastian, s-a construit o biserică din piatră. Sfântul Sebastian mai este prăznuit şi în ziua de 18 decembrie.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre plangere.
Deci, asa rugandu-se el un an intreg si acestea cu lacrimi fierbinti, din tot sufletul, cerand si cu post in priveghere si in alte grele patimiri, trupul si sufletul cheltuindu-l si zdrobindu-l, intr-o zi, sezand el jos si plangand dupa obicei si tare tanguindu-se, din multa intristare, i-a venit lui somn si a adormit. Si, iata, sta de fata Hristos, zicandu-i cu glas bland: "Ce ai omule? Ce plangi asa?" Iar fratele, cunoscandu-l pe El, Cine este, a raspuns inspaimantat: "Am gresit Doamne." A zis lui Cel ce S-a aratat: "Scoala-te." Iar el a zis: "Nu pot, Stapane, de nu-mi vei da mana." Iar Acela, intinzand mana si apucandu-l pe el, l-a sculat. Si acesta, sculandu-se, foarte tare plangea. I-a zis lui, iarasi, Cel ce S-a aratat, cu glas lin si bland: "Si acum de ce plangi? Ce te mahneste?" Raspuns-a fratele: "Nu voiesti Doamne ca sa plang si sa ma mahnesc, eu, care cu atatea Te-am intristat; eu, care am dobandit atatea bunatati de la Tine?" Iar Acela, intinzandu-Si iarasi mana Sa, a pus-o pe capul fratelui si i-a zis lui: "De acum nu te mai intrista Ca de vreme ce tu te-ai intristat pentru Mine, Eu nu ma voi intrista asupra ta. Ca asa cum sangele Meu l-am dat pentru tine, cu mult mai mult iti voi da tie iertare, tie si la tot sufletul, care se intoarce la Mine curat si cinstit."
Deci, fratele, viindu-si intru sine dintru acel vis, si-a aflat inima sa plina de toata bucuria si s-a incredintat ca Dumnezeu a facut mila cu dansul. Si a petrecut totdeauna, multumind Domnului, cu multa smerenie. Si, intru aceeasi marturisire si lauda, s-a dus catre Domnul. Aceluia este slava, acum si purureas in vecii vecilor! Amin.
Cugetare
Sfântul Ioan Gură de Aur astfel scrie
împotriva celor care fac tulburare în biserică în timpul Sfintelor
Slujbe şi care părăsesc biserica mai înainte de încheierea Sfintei şi
Dumnezeieştii Liturghii.
„Unii nu se
apropie de Sfintele Taine cu frică şi cu cutremur, ci cu înghesuială şi
cu tulburare, împingându-se unii pe alţii, roşii de mânie, cu strigări
şi cu ceartă, plini de toată tulburarea! Despre acestea eu ades
v-am grăit vouă şi nu voi înceta niciodată a grăi. Oare nu vedeţi cu
câtă rânduială se comportă păgânii la Jocurile lor Olimpice atunci când
trece prin arenă Maestrul jocurilor, purtând pe cap cunună, îmbrăcat în
toga lui strălucitoare, şi ţinând în mâini toiagul său? Câtă tăcere şi
ordine strictă se face atunci la porunca şi strigarea Heraldului, celui
care umblă înaintea lui? Oare nu este un lucru obscen acesta care se
petrece aici?!
Adică, acolo unde petrece diavolul, să fie atâta linişte şi ordine, şi aci, unde Însuşi Stăpânul Hristos ne cheamă la Sine, să fie atâta strigare şi tulburare?
Pe stadion să domnească rânduiala, iar în Biserică, gălăgia? Pe mare să domnească liniştea şi pacea, iar la liman, furtuna!
Când sunteţi invitaţi la un ospăţ, oare nu rămâneţi pe loc, nepărăsind masa, chiar dacă v-aţi şi săturat înaintea celorlalţi? Dar iată aici Ospăţul cel Dumnezeiesc este, prezidat de Însuşi Hristos şi, în timp ce Sfinţiţii Preoţi încă slujesc la el, voi îndrăzniţi să-l părăsiţi, ieşind afară din mijlocul lui? Dar oare cum credeţi că vi se va ierta aceasta vreodată? Cum oare v-aţi putea vreodată îndreptăţi? Iuda, după ce a primit Sfânta Împărtăşire la Cina cea de Taină în acea ultimă noapte, a ieşit afară grăbit în timp ce ceilalţi încă mâncau la masă. Iată al cui exemplu îl urmează cei care grăbesc să plece înaintea binecuvântărilor de la sfârşit!
Luare aminte
Să luăm aminte la Stăpânul Hristos Care Se afla în corabie cu ucenicii Săi:
„Şi iată, furtună mare s-a ridicat pe mare, încât corabia se acoperea de valuri; iar El dormea” (Matei 8: 24).
- La cum furtuna s-a ridicat în timp ce El dormea;
- La cum ucenicii înspăimântaţi L-au deşteptat, alergând la ajutorul Lui;
- La cum Stăpânul i-a mustrat pe ucenici pentru puţina lor credinţă şi a certat marea şi vânturile şi le-a potolit astfel desăvârşit;
- La cum nu trebuie să-mi fie frică nici mie de nici o furtună de pe marea acestei vieţi dacă Îl ţin pe Dumnezeu în inimă ca şi pe o cârmă a vieţii mele.
Predică
Despre milostenia cea lăuntrică – „Daţi mai întâi milostenie cele ce sunt înlăuntrul vostru şi, iată, toate vă vor fi curate” (Luca 11:41).
Curăţenia cea din afară îi sade bine omului. Dar aceasta este o curăţenie mai mică. Curăţenia lăuntrică este incomparabil mai importantă decât cea trupească. Aceasta este cea mai mare curăţenie.
Un blid este mult mai folositor când este curat şi strălucitor în interior, chiar dacă exteriorul este plin cu funingine. Dar când el e strălucitor pe dinafară, dar plin de murdărie în interior cine va îndrăzni să mănânce sau să bea oare de acolo?
În lume se află nenumărate exemple de
curăţenii şi de învăţători care sunt mai mult ai trupului decât ai
sufletului. Căci iată, fraţilor, cum învăţătorul nostru, adevăratul şi
marele nostru Model de curăţenie, pune această curăţenie mai mare pe
seama milostivirii celei lăuntrice.
Milostenia inimii, cea făcută din inimă, este cea care spală sufletul omului. Milostenia făcută din inimă este cea care curăţeşte inima omului. Milostenia făcută din suflet este cea care curăţeşte sufletul omului.
Milostenia făcută întru toată cunoştinţa
şi cu toată mintea este cea care curăţeşte mintea şi cugetul omului,
într-un cuvânt, milostenia cea lăuntrică este cea care curăţeşte întreg
omul.
Dacă milostenia vine doar din mână, ea nu curăţeşte nici mâna şi cu atât mai puţin inima, sufletul şi mintea omului.
Milostenia cea făcută cu mâna este
indispensabilă, dar ea îl curăţeşte pe omul care o face doar atunci când
cu mâna este unită şi inima. Mai există şi alte feluri de milostenie,
pe lângă cea făcută cu mâna.
Rugăciunea fierbinte pentru celălalt, este un fel al milosteniei lăuntrice şi de asemenea durerea inimii pentru suferinţa umană, sau bucuria cea mare la vederea bucuriei celuilalt.
Aceasta este milostenia cea din inimă, care curăţeşte şi inima, şi sufletul şi mintea, şi trupul.
O, Atotmilostive şi Atotcurate
Stăpâne, ajută-ne nouă să ne dobândim curăţenia cea mai mare, prin
milostenia cea adevărată a inimii. Căci Ţie se cuvine slava şi
mulţumirea în veci, Amin!
