unei singure predici. A lăsat lumea şi s-a făcut monah. Şi-a făcut o colibă în deşert şi îşi plângea în
fiecare zi cu durere păcatele. Cu nimic nu putea fi mângâiat.
Într-o noapte i s-a arătat în vis Domnul, în lumină. S-a apropiat de el şi 1-a întrebat cu blândeţe:
- Ce ai de plângi cu atâta durere?
- Plâng, Doamne, că am căzut, spuse deznădăjduit păcătosul.
- Ridică-te!
- Nu pot singur, Doamne.
A întins atunci dumnezeiasca mână Împăratul dragostei şi 1-a ajutat să se ridice. Acela însă nu
se oprea din plâns. - Acum de ce plângi?
- Mă doare, Hristoase al meu, că te-am întristat. Am cheltuit atâta bogăţie a darurilor Tale pe
fărădelegi.
Atunci Iubitorul de oameni a pus mâna Sa pe capul îndureratului păcătos şi i-a zis cu blândeţe:
- Dacă tu pentru Mine te întristezi atât de mult, atunci Eu nu Mă mai întristez de cele trecute ale
tale.
Tânărul a ridicat privirea să-i mulţumească Mântuitorului său, dar Acela se făcuse nevăzut. Cu
recunoştinţă în suflet s-a închinat apoi.
Apoi, după acea vedenie, a coborât iarăşi în lume, ca să fie fierbinte propovăduitor al pocăinţei
şi să-i, îndrume către Hristos pe mulţi alţi rătăciţi.”
