Proloagele din 20 aprilie

Proloagele din 20 aprilie

Luna lui aprilie în 20 de zile: pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Teodor Trihina (sec. IX)

Cuviosul Părintele nostru Teodor, cel numit Trihina, adică părosul, a fost din cetatea marelui Constantin, născut şi crescut de părinţi cu bună stare. Deci, încredinţându-se de înţelepciunea ce izvorăşte din Sfintele Scripturi, a lăsat lumea, bogăţia şi slava pentru Dumnezeu şi ducându-se la munte, a intrat într-o mânăstire pustnicească şi s-a făcut monah. Şi avea o petrecere aspră, pentru înfrânarea pornirilor trupeşti, că se nevoia, luptându-se, în fiecare noapte, cu gerul şi sta la rugăciune, neacoperindu-şi niciodată capul şi purta tot timpul o haină aspră de păr pe trup, de unde i s-a tras şi numele de Trihina. De aici, încă şi acea mânăstire pustnicească, în care Cuviosul ducea, viaţă aspră, a luat numele de Trihina. Deci, Sfântul Teodor a luat, de la Dumnezeu, pentru nevoinţa lui, putere asupra duhurilor celor necurate şi darul facerii de minuni. Şi, făcându-se pildă tuturor, de viaţă duhovnicească, povăţuind şi tămăduind cu darul lui Hristos, durerile şi neputinţele celor ce veneau la el cu credinţă, Cuviosul Teodor s-a dus către Domnul, la adânci bătrâneţi.

Întru această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Anastasie, egumenul Muntelui Sinai

În ce fel de evlavie a fost crescut, din tinereţe, de Dumnezeu purtătorul, Părintele nostru Anastasie, ne încredinţăm din cuvintele lui, pe care, ca pentru sine, le-a grăit aşa: "Cei ce au văzut pe Hristos în trup, prooroc îl socoteau că este, iar noi, deşi nu L-am văzut pe El cu ochii cei trupeşti, însă din inimi tinere, copii şi prunci fiind noi, L-am cunoscut îndată pe El, că este Dumnezeu şi stăpân atotputernic şi făcător al veacurilor şi ne-am învăţat a-L mărturisi, ca lumină a slavei Tatălui. Iar sfânta Lui Evanghelie, cu atât de mare credinţă o ascultăm, ca şi cum pe Hristos Însuşi, L-am auzi vorbind cu noi. Iar pe mărgăritarul cel fără prihană, al Preacuratului Său Trup, primindu-L, credem că pe Hristos Însuşi Îl primim. Iar, când vedem pe icoană numai chipul Lui cel dumnezeiesc, Îl cinstim, ca pe Însuşi Cela ce, din cer, spre noi priveşte şi I ne închinăm şi către Dânsul cădem." Cu aceste scurte cuvinte, Cuviosul Anastasie a arătat, în ce fel, din tinereţea sa, a învăţat să cunoască pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, să creadă în El, să se teamă, cu frică curată, să-L iubească din toată inima şi să-L cinstească în Sfintele icoane, cu închinăciunea cuvenită lui Dumnezeu. Iar, după ce a ajuns la vârsta cea desăvârşită, a lăsat lumea şi cele din lume şi, luând crucea, după porunca Evangheliei, a urmat cu râvnă lui Hristos şi, intrând într-o mânăstire, s-a făcut monah. Deci, dorind să se povăţuiască la cele mai mari nevoinţe şi bărbaţilor celor desăvârşiţi să le urmeze, în fapta bună, s-a dus la Ierusalim şi, închinându-se cinstitelor şi Sfintelor Locuri, a mers la muntele Sinai. Şi, aflând acolo mulţi bărbaţi sfinţi, sporiţi în faptele bune, cele monahiceşti, a rămas la ei, supunându-se lor şi slujindu-le cu râvnă. Egumenia muntelui Sinai o ţinea, în acea vreme, Cuviosul Părintelui nostru Ioan Scărarul. Şi a luat de la Dumnezeu, pentru smerita lui cugetare, darul cunoştinţei celei duhovniceşti şi al înţelepciunii celei mari şi a alcătuit cuvinte mult folositoare de suflet şi a scris vieţile unor Sfinţi Părinţi, apoi şi de darul preoţiei s-a învrednicit. Asemenea, după Sfântul Ioan Scărarul şi după Gheorghe, fratele acestuia, Anastasie, a fost egumen al muntelui Sinai. Şi se nevoia împotriva ereticilor, scriind mult împotriva lor, că certându-se cu ei, îi mustra, îi biruia şi-i ruşina. Şi se începuse în Alexandria, pe vremea împărăţiei lui Zenon, acea erezie împotriva Sinodului al patrulea a toată lumea, al Sfinţilor Părinţi de la Calcedon. Şi, pe când acea erezie începea, era în Alexandria un patriarh mincinos, Petru ereticul, care se numea Mosog. La această erezie, s-a unit şi Sever, care se numea "fără de cap", din pricina ereziei şi care a răpit scaunul patriarhal al Antiohiei. Deci, pe aceşti eretici, Cuviosul Anastasie, în zilele sale, biruindu-i cu dumnezeieştile cărţi, se lupta cu ei, nu numai în muntele Sinai, ci şi în toată Siria, în Arabia şi în Egipt, pe de o parte, prin scrierile sale, iar pe de alta, străbătând el însuşi pretutindeni şi dezrădăcinând acea erezie, alungând-o şi întărind dreapta credinţă în Biserica lui Hristos. Şi aşa, plăcând lui Dumnezeu mai mult decât alţi părinţi, la adânci bătrâneţi, s-a dus către Domnul. Iar sfârşitul lui a fost pe vremea împărăţiei lui Heraclius (610-641).

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Anastasie, de la Sinai Celor ce sunt în credinţa creştinească, tuturor oamenilor, li se dă, de la Dumnezeu, înger spre păzire în toată viaţa lor; numai dacă cineva nu l-ar goni pe el, cu faptele cele rele. Că, precum pe albine le goneşte fumul, iar pe porumbei mirosul urât, aşa şi pe îngerul păzitor al vieţii noastre îl gonesc, departe de noi, păcatele noastre cele rele, adică: beţia, desfrânarea, ţinerea mâniei şi celelalte fapte rele. Pentru aceasta, dar, şi Proorocul a zis: "Nu va lăsa să se clatine piciorul tău, nici nu va dormita Cel ce te păzeşte" (Ps. 120, 3). Adică, să nu încline piciorul tău mai mult spre jocuri, decât la Biserică şi să nu iubeşti mai mult deşertăciunile, decât Scripturile. Iar, ca să nu aţipească îngerul, trebuie să nu-l facem să se depărteze pentru răutăţile noastre. Că Dumnezeu, când a făcut neamul omenesc, a poruncit îngerilor ca să-l păzească pe el. Drept aceea, pe sufletul fiecărui om credincios, îngerul lui îl povăţuieşte la toate bunătăţile. Iar dracii mult smintesc pe credincioşi, pe cei ce vieţuiesc, voind să placă lui Dumnezeu, ca să-i lipsească pe dânşii de Împărăţia Cerurilor. Dar îngerul lui Dumnezeu, cel ce-i păzeşte pe ei, nu-i lasă. Iar necredincioşilor nu le fac dracii nici o sminteală, nici nu-i supără. Ci numai pe credincioşi îi înşeală, ca împreună cu ei, să fie osândiţi la chinuri. Şi când omul cel credincios vieţuieşte întru dreptate, îngerul lui Dumnezeu se bucură de el. Iar când începe a nu face adevărul, ci a minţi şi a fura, a se îmbăta şi a învrăjbi, a nu umbla la biserică, a se mânia, a pârî, a fi zgârcit, atunci, îngerul lui Dumnezeu se scârbeşte de dânsul, iar dracii dănţuiesc, aducând tot felul de răutăţi cumplite asupra lui. Pentru aceasta marele Vasilie zice: "Îngerii scriu numele tuturor celor ce intră în biserică, fără de mânie şi fără de răutate, precum şi numele celor ce se roagă şi postesc." Vezi, o, omule, să nu te lipseşti de scrierea îngerului, pentru lenevirea ta, că fiecărui credincios i s-a dat, de la Dumnezeu, înger şi acela toate lucrurile cele bune le scrie. Şi, chiar la cei necredincioşi, fiecare ţară are, totuşi, câte un înger de la Dumnezeu, precum zice Scriptura: "A pus Dumnezeu hotare neamurilor, după numărul îngerilor lui Dumnezeu." Iar Antioh a zis: "Se cade nouă a lua aminte la cele de folos, că doi îngeri sunt împreună cu omul, unul drept, iar altul al satanei." Şi îngerul lui Dumnezeu este blând, tăcut, milostiv şi ruşinos. Deci, când acesta se suie în inima omului, îl sfătuieşte la dreptate, la curăţie, la smerenie, la supunere, la dragoste şi la milostenie. Iar cel viclean este mânios, mândru şi urător, iute, zgârcit, urâtor de fraţi şi nesupus şi toate lucrurile cele rele le are. Deci, din lucruri să-l cunoaştem pe fiecare înger şi celui viclean să nu-i dăm loc în noi, ci, cu frica lui Dumnezeu, să-l gonim pe el. Iar celui drept să-i deschidem inima şi să-l primim pe el, ca să ne povăţuiască pe noi la adevăr şi de la vicleşugul diavolului şi de la smintelile lui să ne izbăvească pe noi. Întru această zi, cuvânt al aceluiaşi Anastasie egumenul, despre mărturisirea păcatelor. Bine este, cu adevărat şi de folos, ca să ne mărturisim păcatele, însă, la părinţi duhovniceşti iscusiţi, iar nu la preoţi simpli şi neiscusiţi, nedestoinici a folosi un lucru ca acesta. Ca nu cumva, prin dragostea lor cea nefolositoare şi prin canonul dat fără iscusinţă, să păgubească pe cela ce vine la spovedanie şi nefolositor şi leneş să-l facă. Deci, de vei afla un om duhovnicesc, care să poată să te îndrume pe tine, să nu te ruşinezi să te mărturiseşti la el, ca lui Dumnezeu, iar nu ca la un om. Că a zis unul din sfinţi: "Cel înţelept în sufletul său, nu se ruşinează de căderea sa şi nu se sfieşte şi nici nu se sminteşte, a-şi mărturisi păcatele sale." Că, zice Ioan Teologul: "Dacă mărturisim păcatele noastre El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea" (I Ioan 1,9). Sunt însă mulţi din cei de rând, preoţi făţarnici, care fac lucruri de ruşine, nu numai umblând ei înşişi prin noroiul faptelor celor rele, ci, încă, se fac şi învăţători la rău, încât, nici ei înşişi nu ies la lumină, nici pe cei ce ar voi să vină, nu-i lasă. Drept aceea şi Domnul, pentru unii ca aceştia, a zis: "Voi vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici ! Că închideţi Împărăţia cerului înaintea oamenilor: că voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi" (Matei 23,13). Şi iarăşi: "Voi sunteţi lumina lumii şi sarea pământului." Şi: "Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer" (Matei 18,18). Iată pentru ce nu se cade a ierta păcatele pe plată şi fără de canon. Drept aceea, ca un om ce eşti, la om să te mărturiseşti, iar Dumnezeu, printr-însul întorcându-te şi învăţându-te, te va ierta ca şi pe David, prin Natan. Drept aceea şi zice: "Să mă întoarcă pe mine cei ce se tem de Tine, Doamne şi cei ce cunosc mărturiile Tale. Certa-mă-va dreptul cu milă şi mă va mustra." Pentru că preoţii sunt slugi ale lui Dumnezeu şi împreună vieţuitori cu îngerii şi dătători de mântuire. Iar aceasta şi Apostolul o zicea: "Aşa să ne socotiţi pe noi, ca pe nişte slugi ale lui Hristos şi iconomi ai tainelor lui Dumnezeu." Că om pe om ajută, mustrându-l prin învăţătură spre pocăinţă, iar Dumnezeu curăţeşte păcatele celor ce se pocăiesc şi mai mult nu le mai pomeneşte. Pentru că a zis: "Spune-ţi tu, mai întâi, păcatele tale, ca să te îndreptezi." Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.