(17 aprilie)
Melitina, cetatea Armeniei, a crescut pe acest plăcut al lui Dumnezeu, Acachie, născut din părinţi binecredincioşi şi de Dumnezeu temători, care, fiind neroditori, prin rugăciuni şi prin post au cerut de la Dumnezeu pe acest rod binecuvîntat. Apoi, crescîndu-l în învăţătura cărţii, l-au dus la episcopul cetăţii aceleia şi l-au dat la slujba lui Dumnezeu, pentru că astfel se făgăduiseră, cînd au cerut de la Dumnezeu acest rod. Şi era atunci episcop al cetăţii Melitinei fericitul Otrie, care la al doilea Sinod din toată lumea al Sfinţilor Părinţi, pe vremea împărăţiei Marelui Teodosie, a fost împotriva lui Macedonie, luptătorul contra Sfîntului Duh.
Deci Otrie, fiind unul din cei o sută cincizeci de Sfinţi Părinţi, bine se nevoia pentru dreapta credinţă, împreună cu Sfîntul Grigorie Teologul şi cu ceilalţi rîvnitori şi apărători ai dreptei credinţe, stînd tare şi luptînd împotriva eresului. Acestui bărbat, de Dumnezeu însuflat, Otrie, i s-a încredinţat de către părinţi fericitul copil Acachie. Iar Sfîntul Otrie episcopul, văzînd mai înainte darul lui Dumnezeu ce era în pruncul acela, l-a făcut cleric bisericesc. Şi mergea Acachie din putere în putere, sporind în fapte bune şi în bisericeştile osteneli întinzîndu-se, iar cu anii, cu înţelegerea şi cu viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, venind întru desăvîrşire şi sfinţenie, s-a făcut şi altora spre folos şi învăţătură. La dînsul fiind şi Eftimie cel Mare, în anii copilăriei, a învăţat carte, precum de aceasta se povesteşte în viaţa lui Eftimie. Şi nu numai copiilor, ci şi bătrînilor a fost învăţător Fericitul Acachie, cu cuvîntul şi cu chipul îmbunătăţitei sale vieţi, după ce acum şi la treapta preoţiei se suise şi i se încredinţase grija pentru mîntuirea sufletelor omeneşti.
Fiind vas ales al Sfîntului Duh, s-a învrednicit de arhiereasca cinste în a sa vreme, ca un vrednic. Pentru că după ce Sfîntul Otrie, episcopul Melitinei s-a dus către Domnul din viaţa aceasta, în locul aceluia Fericitul Acachie alegîndu-se de toţi cu un glas şi la scaunul acela ridicîndu-se după rînduială, a fost pus ca o făclie luminoasă într-un sfeşnic de aur, ca toată lumea să o lumineze. Şi atît a plăcut lui Dumnezeu arhiereul acesta, şi s-a făcut mare cu sfinţenia, încît s-a învrednicit şi de darul facerii de minuni. Deci, se cade ca din cele mai multe minuni ale lui, să povestim aici pe unele din ele.
Fiind secetă mare în acel an şi foametea stînd deasupra şi mîhnirea poporului înmulţindu-se, s-a dus arhiereul lui Dumnezeu împreună cu poporul cel flămînd la biserica Sfîntului Marelui Mucenic Eustatie, care era afară din cetate, rugînd pe pătimitorul lui Hristos, ca să-i ajute în rugăciunile lor şi împreună să ceară de la Dumnezeu ploaie pămîntului celui uscat. Şi, afară de biserică, la un loc frumos făcînd jertfelnic şi prestol dumnezeiesc, în cîmp, fără de acoperămînt şi poruncind cele cu cale, a început jertfa cea fără de sînge a o săvîrşi, ridicîndu-şi ochii cei plini de lacrimi spre cer. Şi n-a amestecat în sfîntul pahar apă în vin, precum este obiceiul a amesteca, ci înălţîndu-şi mintea la Dumnezeu, cu dinadinsul se ruga ca El Singur de sus cu apă de ploaie să amestece paharul şi brazdele pămîntului cele uscate să le adape. Şi atît a fost de tare şi de puternică la Domnul rugăciunea lui, încît îndată s-a vărsat ploaie mare şi nu numai paharul a amestecat, ci şi pămîntul a adăpat din destul. Şi s-a schimbat în bucurie mîhnirea tuturor popoarelor ce erau acolo, care se veseleau şi mulţumeau lui Dumnezeu. Şi a fost în acel an îmbelşugare preaîndestulată cu rugăciunile plăcutului lui Dumnezeu Acachie.
Un rîu din acele părţi de multe ori surpîndu-şi malurile sale, îneca satele învecinate; iar odată atît s-a umplut, încît şi casele cele mari, care erau aproape, cu totul le-a înecat, iar pe altele le dărîma şi din ceas în ceas mai mult ameninţa cu înecarea mai multor locuinţe. Iar arhiereul lui Dumnezeu, Acachie, văzînd necazul cel mare al poporului său de potopul acela şi făcînd rugăciune către Dumnezeu, a pus o piatră nu departe de mal şi a poruncit rîului să nu treacă de hotarul cel pus de dînsul. Şi îndată s-a împreunat apa în malurile sale şi se vedea că-şi făcea curgerea mai sus decît pămîntul, din cauza apei multe, iar din maluri nu se revărsa mai departe, fără numai pînă la piatra aceea, cu care arhiereul a încuiat rîul acela în ale sale hotare.
A fost un loc elinesc, de la cetatea de acolo ca de optsprezece stadii, care se numea Miasini, foarte frumos, potrivit şi desfătat, avînd de amîndouă părţile cîmp larg, care se despărţea între două dealuri; iar prin mijloc curgea un rîu repede şi curat spre răsărit, care se numea Azoros sau Azur şi cu bălţi era înconjurat şesul acela. Şi era acolo la un loc deosebit ales şi preafrumos, o capişte idolească şi sad de pomi bine roditori împrejur, care se adăpau cu apa iezerului Azurului. Însă se întina cu diavoleştile urîciuni, pentru că adunîndu-se acolo elinii cei ce se ţineau de închinarea de idoli cea veche, îşi săvîrşeau necuratele lor jertfe. Iar rîvnitorul lui Hristos, Sfîntul Acachie, a voit să curăţească acel loc şi să-l sfinţească spre lauda adevăratului Dumnezeu. Şi multe osteneli a suferit, de vreme ce slujitorii de idoli se împotriveau foarte mult aceluia, nelăsîndu-şi locul lor de jertfit idolilor.
După ce sfîntul a început a zidi acolo o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, atunci oamenii aceia răi îi făceau noaptea rău; pentru că cele ce ziua zideau credincioşii, pe acelea noaptea le dărîmau păgînii închinători la idoli. Dar, înarmîndu-se cu rugăciunea asupra lor, Arhiereul lui Hristos, Acachie, a biruit puterea potrivnicilor. Deoarece, cu ajutorul lui Dumnezeu, a dărîmat capiştea idolească şi a săvîrşit Biserica Maicii lui Dumnezeu şi a sfinţit-o, făcînd locul acela locuinţă sfinţilor îngeri, care mai înainte era locaş al diavolilor. Şi a zidit o mănăstire lîngă Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru monahii cei îmbunătăţiţi. Apoi unde se făceau jertfele sîngeroase ale diavolului, acolo fără de sînge şi curată jertfă se aducea lui Dumnezeu şi în toate zilele, măriri şi rugăciuni. Apoi se săvîrşeau minuni, cu darul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi cu rugăciunile făcătorului de minuni Acachie pe care văzîndu-le elinii, îşi părăseau păgînătatea şi se întorceau la Hristos Dumnezeu.
Deci, să pomenim o minune preaslăvită, care s-a făcut acolo. Vîrful bisericii, din întîmplare nefiind bine întemeiat, pe cînd Arhiereul lui Dumnezeu săvîrşea dumnezeiasca slujbă în Altar, se pleca să cadă înlăuntrul bisericii, începînd chiar a cădea. Şi poporul cu mare teamă fugea afară, iar arhiereul a strigat: "Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?" Şi îndată s-a ţinut vîrful bisericii şi stătea spînzurat în văzduh, sprijinindu-se prin rugăciunea sfîntului ca de un stîlp tare, pînă ce arhiereul a săvîrşit slujba şi a ieşit afară cu clerul său; iar după ce a ieşit, a căzut vîrful la pămînt cu mare zgomot, nevătămînd pe nimeni.
Într-altă biserică oarecare, la un loc ce se numea Samurie, pe cînd acest bun păstor dădea hrană duhovnicească la turma sa cea cuvîntătoare, adică propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, vorbind către popor, o mulţime de rîndunele care erau acolo, cu cîntarea lor cea glăsuitoare făceau împiedicare glasului lui cel lin, asurzind urechile ascultătorilor, încît nu se auzeau bine cuvintele ce ieşeau din gura cea de Dumnezeu glăsuitoare a arhiereului.
Atunci învăţătorul, încetînd puţin din vorbirea cea către popor, şi-a întors cuvîntul spre rîndunele şi le-a poruncit în numele Celui de obşte Ziditor al tuturor, să tacă din strigarea lor şi îndată rîndunelele au tăcut, fiind legate cu amuţire; şi nu numai au tăcut, ci au şi zburat mai departe, lăsîndu-şi cuiburile. Din acea vreme nu se mai încuibau acolo şi chiar dacă una din rîndunele zbura din întîmplare pe la biserica aceea, nu putea să-şi dea acolo firescul său glas, ci ca o mută zbura; şi îndată se ducea de acolo, ca şi cum era gonită de cineva.
Casa acestui făcător de minuni era înaintea cetăţii, în care vieţuia mai înainte de luarea cinstitei episcopii. Iar după ce a luat scaunul arhieresc, a făcut casa sa bolniţă de odihnă săracilor şi bolnavilor şi adeseori mergea la dînşii, îi cerceta, le dădea cele de trebuinţă şi slujea singur bolnavilor. Odată, pe vremea secerişului, mergînd la bolnavi, îi întreba de ce sînt lipsiţi, sau de ce nu le ajung cele de trebuinţă. Ei spuneau că sînt îndestulaţi cu de toate, decît numai de una au necaz, că îi supără mulţime de muşte, căzînd pe rănile şi bubele lor şi cu durere le pişcă trupurile. Sfîntul, rugîndu-se lui Dumnezeu, a izgonit muştele cu rugăciunea şi a pus hotar, să nu fie acolo muşte niciodată. Şi a fost aceea pînă la sfîrşitul plăcutului lui Dumnezeu, pentru că de la acea vreme în toţi anii, nici o muscă nu s-a mai văzut în casa aceea.
Minuni ca acestea a făcut multe, acest minunat bărbat cu darul lui Dumnezeu. Pe nişte broaşte, care orăcăiau asurzitor într-un lac, le-a certat, poruncindu-le să tacă. Iar după cîtăva vreme miluindu-le, le-a dezlegat de amuţire, însă nu cu totul, pentru că le lăsase să-şi dea glasurile, dar nu cu mare glas ca mai înainte. Într-un loc fără de apă a scos izvor de ape vii dintr-o piatră uscată şi pe cei însetaţi i-a adăpat. Şi cu mai multe alte faceri de minuni a uimit lumea făcătorul de minuni cel ales. Iar la Sinodul al treilea din Efes cel din toată lumea, care s-a ţinut pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Tînăr, cu Sfîntul Chiril patriarhul Alexandriei şi împreună cu ceilalţi Sfinţi Părinţi, a biruit pe rău credinciosul Nestorie, patriarhul Constantinopolului, pe hulitorul Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu şi l-au dat anatemei. El era lăudat şi iubit de toţi Sfinţii Părinţi, precum şi de dreptcredinciosul împărat mult cinstit. Şi păscînd biserica lui Hristos din destul şi făcînd multe minuni, s-a dus către Domnul şi s-a aşezat lîngă mormîntul Sfîntului Mucenic Polieuct, cu care acum în ceata sfinţilor slăveşte pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeu Cel slăvit de toată făptura în veci. Amin.
