Pe vremea lui Deciu (249-251) şi a lui Valerian (253-259) s-a născut Sfîntul Mucenic Codrat şi a fost crescut astfel: Fiind prigonire mare asupra creştinilor de la împăraţii şi domnii cei păgîneşti şi în multe feluri mărturisitorii lui Hristos fiind munciţi şi ucişi cumplit, mulţi din cei credincioşi, temîndu-se de muncile cele nesuferite, părăseau cetăţile, casele şi averile lor şi se ascundeau prin pustietăţi, prin munţi şi în prăpăstiile pămîntului. Căci voiau a se sălăşlui mai bine cu fiarele, decît cu necuraţii închinători de idoli, ca doar ar putea să-şi păzească acolo fără de prihană sfînta lor credinţă, întru Hristos Domnul.
Într-acele cumplite vremi o femeie binecredincioasă, anume Rufina, din cetatea Corintului, a fugit pentru frica ce avea de acei muncitori şi se ascundea, rătăcind prin locuri neumblate. Şi, fiind îngreunată cînd a fugit din cetate, i s-au împlinit zilele şi a născut prunc de parte bărbătească, chiar acolo în pustie. Iar după naştere, mai trăind ea puţine zile, s-a sfîrşit. Însă Dumnezeu, Care dă hrană la tot trupul, Care deschide mîna Sa şi satură pe tot cel viu de bunăvoie, n-a trecut cu vederea pe acel prunc care rămăsese orfan din scutece. Ci El i S-a făcut tată şi maică, păzitor şi hrănitor; căci a poruncit norilor Săi de sus, iar aceia, pogorîndu-se din înălţime şi plecîndu-se jos, revărsau rouă dulce în gura pruncuşorului; şi astfel ca şi cu nişte lapte sau miere îl hrăneau, pînă ce singur a putut a se hrăni cu verdeţurile pustiei.
Şi vieţuia copilul în pustie ca Sfîntul Ioan Botezătorul, păzit de Dumnezeu, povăţuit de Sfîntul Duh şi înţelepţit spre dumnezeiasca vedenie. Deci, el fiind copil, l-au găsit nişte oameni credincioşi şi l-au dus în cetate, unde, învăţînd citirea cărţilor şi meşteşugul doctoriei, tămăduia toate bolile; dar nu cu meşteşugul doctoriei pămînteşti, ci cu darul cel dat lui de sus, tămăduia bolile omeneşti. Însă mai pe urmă a plecat de la petrecerea cea împreună cu oamenii şi de la gîlcevi, ca unul ce din pruncie se deprinsese la liniştea pustiei. Deci cei mai mulţi ani i-a petrecut în munţi şi pustietăţi, iubind singurătatea şi îndeletnicindu-se în gîndirea de Dumnezeu, deşi venea în cetate cîteodată pentru trebuinţele omeneşti. Căci cu doctorie vindeca bolile cele trupeşti, iar cu cuvîntul lui Dumnezeu tămăduia neputinţele cele sufleteşti, făcîndu-se la toţi de trebuinţă şi de folos.
Însă, nezăbovind mult în cetate, iarăşi a venit în singurătatea pustiei cea iubită lui, în care a stat pînă la bătrîneţe. Iar cei ce întru Hristos aveau dragoste către el, mergeau la el în pustie, dorind a se îndulci de vederea feţei lui cea cu sfîntă cuviinţă şi a se folosi de auzirea cuvintelor lui cele de Dumnezeu insuflate. Unul ca acesta era Ciprian şi, împreună cu el, Dionisie, Anect, Pavel şi Crescent, care au şi pătimit împreună cu dînsul pentru Hristos Domnul. Iar pătimirea lor a fost astfel:
De la Deciu, păgînul împărat al Romei, a mers în Corint un ighemon, Iason, ca să muncească şi să ucidă pe creştini. Acela, prinzîndu-i, îi arunca în temniţă. Într-acea vreme a fost prins şi Sfîntul Codrat, împreună cu fericiţii prietenii săi: Ciprian, Dionisie, Anect, Pavel şi Crescent; şi i-a aruncat în temniţă, cu ceilalţi creştini care erau în legături.
După cîteva zile ighemonul Iason, şezînd la păgîneasca judecată, a scos pe creştini din temniţă şi i-a pus înaintea sa la întrebare. Iar între ei mai bătrîn era Sfîntul Codrat, mergînd ca un voievod înaintea cetei alese a lui Hristos şi îndrăznind fără de frică a răspunde pentru toţi către muncitorul. Deci muncitorul a început a grăi către sfîntul astfel: "Codrate, ce lucru te-a înnebunit, de socoteşti a te da de voia ta la atît de cumplite munci? Sau spre ce nădăjduieşti fără de nici o frică, a-ţi alege temniţa şi legăturile şi să te lipseşti de patrie şi de prieteni? Pentru ce nu te supui mai bine legilor celor împărăteşti, închinîndu-te zeilor şi nu-ţi alegi a fi fericit împreună cu noi şi a te desfăta într-această viaţă?"
Sfîntul Codrat a răspuns: "Nimeni, avînd înţelegere firească, nu se va lepăda de această viaţă dulce, dar de vreme ce pe aceasta a dăruit-o Dumnezeu, de aceea este trebuinţă ca mai mult să iubim pe Dătătorul ei; şi pentru darul cel atît de mare să mulţumim prin laude şi prin viaţă îmbunătăţită Dătătorului de daruri; iar slava Lui s-o lăţim pretutindeni prin pătimirea noastră. Pentru că nu este de nici o trebuinţă să iubim atît de mult această viaţă scurtă, încît, temîndu-ne de lipsirea ei, să dăm idolilor cinstea cea cuvenită lui Dumnezeu; căci pe cine vom putea mai bine şi mai adevărat să numim Dumnezeu, decît pe Acela care cu mari şi veşnice dăruiri ne-a îmbogăţit dintru început? Şi din nişte daruri atît de mari, pe cine altul vom putea să cunoaştem, dacă nu pe Însuşi Hristos Mîntuitorul? Şi pe cine se cade să numim Mîntuitor, decît numai pe Iisus, Care pentru noi a răbdat munci şi moarte?
De voim a fi îmbunătăţiţi, mai întîi ni se cuvine ca pentru adevărata şi dreapta credinţă să suferim munci şi să nu cădem din credinţă şi din împărăţia Lui. Iar cei ce se sîrguiesc să înşele şi să răzvrătească pe iubitorii dumnezeieştilor Taine, judecata acelora este rea şi rugăciunea întru păcat. Deci se cuvine fiecăruia să-şi aleagă cele mai bune. Aceasta iarăşi se cuvine a o cugeta, ca să nu mergem în urma acelora care par a avea chip de fapte bune, ci din lucruri să socotim faptele acelea care, de vor fi rele, mai multă frică de pierzare ne aduc. Deci vezi că noi, ţinînd rînduielile strămoşilor noştri, călătorim spre acelea care sînt mai bune.
Drept aceea nu te mai sîrgui a ne îndupleca, prin faptele cele vrăjmăşeşti ca să ne lipim de partea ta şi să lăsăm pe Hristos. Căci adevărul lui Dumnezeu ne este sfetnicul cel bun şi legile dreptei credinţe au mare putere spre sfătuire, căci acelea ne unesc cu Dumnezeu. Apoi trebuie să mai socotim că tuturor ni se cuvine a muri cu legea firii cea de obşte şi nimeni nu poate să fie liber de acea lege a morţii. Iar ceasul acela al morţii sosind, pier toate gîndurile şi faptele omeneşti făcute cu nedreptate şi slava cea de puţină vreme se sălăşluieşte în ţărînă. Dar cele ce se lucrează cu bunătate şi mărime de suflet, acelea nasc veşnică slavă şi după moartea oamenilor celor îmbunătăţiţi. Astfel noi, petrecînd în scopul nostru spre fapta bună şi spre bărbăteasca pătimire pentru Hristos şi într-acel scop fiind întăriţi, vom lăsa pildă celor ce voiesc să ne urmeze mai cu dinadinsul; că cei ce înţeleg şi cred drept, de nimic altceva nu se îngrijesc, decît numai să aibă luminoase chipuri spre cele ce sînt mai bune, prin care povăţuindu-se, pot să sporească spre desăvîrşire".
Iason ighemonul a grăit către sfîntul astfel: "Codrate, dacă cinsteşti pe acel Dumnezeu, de ale Cărui faceri de bine te-ai îndulcit din tinereţile tale, bine faci, arătîndu-te a fi recunoscător. Dar caută ca nu cumva, propovăduind pe Hristos că este om, să faci deşartă firea lui Dumnezeu". Sfîntul Codrat zise: "De voieşti, ighemonule, să-ţi lepezi mînia, iar iuţimea s-o schimbi în blîndeţe şi să vezi adevărul, apoi pentru aceste mari lucruri, deşi nu este lesne a grăi, totuşi voi spune ceva". Ighemonul zise: "Să ne arăţi luminos înţelegerea voastră despre Hristos".
Sfîntul Codrat a grăit: "Începutul facerii lumii a fost prin voinţa lui Dumnezeu; prin Cuvîntul Lui s-a săvîrşit şi prin puterea Duhului Sfînt s-a întărit. Cel ce a voit este Tatăl; Cel ce a săvîrşit toată făptura, adică Cuvîntul, Acela este Fiul; iar Cel ce a întărit este Duhul Sfînt. Şi toate lucrurile frumoase şi alese, fiind zidite de Dumnezeu cu hotare pentru începutul şi sfîrşitul lor, Ziditorul a voit ca omul să se îndulcească de acele bunătăţi şi, mulţumind, să slăvească pe Ziditorul. Deci a zidit neamul omenesc ca toate cele văzute să i se dea moştenire şi, suflînd duh de viaţă în omul cel dintîi, l-a pus în Rai care este locul dulceţilor negrăite. Iar el, împreună cu femeia făcută lui, văzînd multe feluri de lucruri frumoase, s-au bucurat şi au luat stăpînire a se îndulci de bunurile Raiului.
Apoi, cugetînd strămoşii noştri, cu ce fel de rînduială şi aleasă stare sînt rînduiţi de Dumnezeu în Rai, au socotit a fi lucru vrednic să mulţumească Ziditorului şi Făcătorului lor de bine şi aşa au început a merge pe calea cea îmbunătăţită, prin porunca dată de Dumnezeu, adică să se păzească de a nu gusta dintr-un pom oarecare. Dar înşelătorul şi vicleanul diavol, tulburîndu-se de mînie, avînd în gură înşelăciune iar înăuntru răutate, a turnat asupra lor veninul ce era într-însul din zavistie, voind să-i lipsească de o viaţă ca aceea a Raiului.
Pizmuindu-le cinstea, diavolul a pus într-înşii poftă spre călcarea poruncii lui Dumnezeu. Ei s-au învoit cu sfatul cel viclean al lui şi cei ce vieţuiau în Rai cu Dumnezeu, au căzut din darul Său şi s-au lipsit de Rai, fiind izgoniţi. Dintr-acea vreme au început a se primejdui în poftele cele deşarte, legîndu-se cu păcate ca şi cu nişte legături, cei ce mai înainte erau părtaşi ai slavei lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre zidirea Sa şi căutînd cu milostivire spre neputinţa omenească, a voit, nu numai cu Dumnezeirea să ne dezlege din legăturile vrăjmaşului şi să ne întoarcă la libertate pe noi cei robiţi de împărăţia morţii, ci şi a veni şi a petrece cu trup la noi ticăloşii şi pierduţii şi să ne izbăvească din pierzare.
Deci a binevoit Cuvîntul, la plinirea vremii, să se sălăşluiască prin întrupare în preacuratul pîntece al Fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu, să se îmbrace în om. Iar Preacurata Fecioară, zămislind de la Duhul Sfînt, a născut pe Dumnezeu în trup. Şi aşa, cu ochi omeneşti s-a văzut cu adevărat Dumnezeu în trup, pe care Îl numim Hristos. Acela astfel S-a arătat cunoştinţei omeneşti, fiind Dumnezeu adevărat şi îmbrăcîndu-Se în om din Fecioară. Apoi, oştindu-Se împotriva stăpînirii vrăjmaşului, a lărgit hotarele de sus ale împărăţiei Sale, a surpat rînduielile morţii, a rupt lanţurile cu puterea dumnezeiască, a risipit iadul şi a scos de acolo pe strămoşi, cu mulţimea de oameni care se înmulţiseră dintr-înşii.
Şi S-a numit Mîntuitor de la început, izbăvind din pierzare toate popoarele şi ţările; apoi, descoperind comorile milostivirii, a voit să aducă darurile Sale tuturor de obşte şi, izbăvind pe toţi din tulburarea muncitorului, îşi păzeşte întreagă moştenirea, scutită de pierzare, pentru că nimic nu este tăinuit de El, nici începutul naşterii noastre, nici lungimea sau scurtimea vieţii, nici moartea, nici altceva nu este neştiut. Ci cele ce sînt rînduite, prin aşezămîntul cel pus de Tatăl, acelea sînt arătate spre lucrarea Fiului şi ştiute. Acela este Hristos, pe Care Îl propovăduim. El este Care Se îngrijeşte pentru mîntuirea neamului omenesc. El este Care ne dă bogăţia neîmpuţinată a bunătăţii Sale şi, fiind pretutindeni, celor ce-L slujesc le este de faţă şi le ajută".
Ighemonul, deşi se minuna de cuvintele Sfîntului Codrat, nevrînd să creadă în adevărul cel grăit, a zis: "Despre lucruri înalte mi se pare că grăieşti minciuni, Codrate, deoarece pe Dumnezeu Îl supui tulburărilor omeneşti şi zici că pe Acela a putut să-L încapă pîntece de fecioară, care, purtîndu-L în pîntece, a născut pe Hristos; şi aşa zici, că un Dumnezeu este văzut pe pămînt, purtînd trup omenesc, iar altul zici că este aiurea adevărat Dumnezeu".
Sfîntul Codrat zise: "Tainele dreptei credinţe nu se cuvine să le ispitească oamenii cei necredincioşi; căci nu este lucru mic cunoştinţa aceea, nici se descoperă cu înlesnire la oricine; nici noi nu lăsăm ca pe cele sfinte să le iscodească necredincioşii. Fiul lui Dumnezeu de bunăvoie S-a smerit pe Sine, luînd chipul robului. El, fiind Dumnezeu, a voit a Se face om ca să ne scoată din robia diavolească. Iar tu, fiind plin de necredinţă şi de nedumnezeire, nu poţi să înţelegi acestea. Şi să ştii că nici cu meşteşugurile tale cele viclene, nici cu îngrozirea ta cea mînioasă nu ne vei atrage pe noi de la Hristos, Domnul nostru".
Atunci ighemonul a poruncit să bată tare cu toiege trupul gol al alesului rob al lui Hristos, iar slujitorii cei nemilostivi împlineau porunca aceea cu asprime. Dar sfîntul mucenic răbda cu bărbăţie şi grăia către muncitorul: "Au nu ştii, ighemonule, cum că tot lucrul ce se face cu sila este potrivnic libertăţii şi nici nu este puternic spre înduplecarea sfătuirii? Pentru că cel ce sileşte nedrept, se arată pe sine cumplit, iar cel ce sfătuieşte şi înduplecă cu îndemnare, acela se arată a fi blînd şi iubitor de oameni.
Pentru aceasta tu, silindu-ne prin munci spre închinarea la idoli, să nu nădăjduieşti că ne vei atrage cu sila spre păgînătatea ta, ca pentru frică să ne lepădăm de dreapta credinţă; căci fiind robi Lui, precum nu ţinem seamă de înşelătoarele amăgiri, tot astfel şi de toate muncile, cîte ai putea să le scorneşti asupra noastră, nu ne îngrijim; pentru că Hristos ne uşurează toate durerile, cu nădejdea răsplătirilor. El ne întăreşte ca să nu ne supunem potrivnicului şi ne face viteji la suflet şi nebiruiţi întru nevoinţa chinurilor".
Muncitorul, tulburîndu-se mai mult, a poruncit să spînzure pe sfîntul cu capul în jos şi cu unghii de fier să-i strujească trupul. După aceea, aţîţînd foc sub dînsul, să ardă pe răbdătorul de chinuri. Însă acela toate răbdîndu-le cu vitejie, era nebiruit.
După aceasta ighemonul, întorcîndu-se către celălalt, adică spre Sfîntul Ciprian, cu amăgitoare cuvinte se sîrguia să-l întoarcă spre a sa socoteală. Dar Sfîntul Ciprian, deşi era încă tînăr cu anii, fără nici o frică şi cu bărbăţie se pregătea spre primirea muncilor. Iar Sfîntul Codrat grăia către dînsul şi către cei ce se pregăteau cu dînsul la răni şi către cei ce se dezbrăcau de haine: "O, prietenii şi împreună nevoitorii mei, socotiţi cu gîndul cît de multe bunătăţi sînt gătite vouă de la Domnul, adică cinstea pentru dreapta credinţă, slava pentru mucenicie, iar mai ales că vă învredniciţi de mila lui Iisus Hristos, al Cărui ajutor îndată va sosi la voi. Deci, acum se cuvine să vă arătaţi credinţa voastră cea nemişcată, întru Hristos Dumnezeu; acum vremea nevoinţei este de faţă ca să împliniţi cu osîrdie legea dragostei, iar sufletul vostru punîndu-vă pentru Cel iubit, să vă arătaţi pildă tuturor celor ce doresc să intre, pentru Hristos, întru nevoinţa chinuirii.
Apoi să fiţi, prin răbdarea voastră cea tare, spre mirarea tuturor celor ce caută la priveliştea aceasta. Acum se va cunoaşte deosebirea care este între cei buni şi cei răi, acum să se adauge grija cea mai mare pentru păzirea dreptei credinţe. Să ţineţi o credinţă şi o mărturisire, ca cei ce aveţi să staţi înaintea lui Dumnezeu la judecata cea înfricoşată. Să nu vă lăsaţi de calea cea îmbunătăţită, ca cei ce acum aveţi să vă săvîrşiţi alergarea voastră şi degrabă să treceţi de aici la Hristos. Pe Dumnezeu Cel bun să-L mărturisiţi cu bună inimă. Să nu cruţaţi floarea tinereţilor voastre, cei ce acum îndată aveţi să treceţi spre viaţa cea neîmbătrînită. Cugetaţi cu mintea că lîngă uşi este sfîrşitul şi, fiind tineri, mai cu înlesnire puteţi răbda muncile pentru Hristos Dumnezeu, ca cei ce aveţi trupească tărie.
Deci cu îndrăzneală să vă daţi singuri la munci şi cu bărbăţie să le suferiţi ca, biruind pe vrăjmaşul, să vă preamăriţi de la Domnul şi să vă rînduiţi în cer, în numărul sfinţilor mucenici".
Muncitorul, auzind cuvintele grăite către fraţii săi de Sfîntul Codrat, cele, s-a mîniat şi îndată a poruncit ca şi pe Sfîntul Ciprian, fiind gol şi spînzurat ca şi Sfîntul Codrat, să-l muncească cu bătaie, cu strujire şi cu ardere de foc, apoi şi pe Dionisie, după dînsul pe Anect, după aceea pe Pavel, iar la sfîrşit pe Crescent, asemenea muncindu-i şi de dînşii fiind ruşinat şi biruit, i-a osîndit pe ei mai întîi la mîncarea fiarelor, iar după ce fiarele nu s-au atins de sfinţii mucenici, i-a dat spre tăiere de sabie; dar mai întîi a poruncit să-i tîrască de picioare legaţi, prin cetate.
Făcîndu-se aceasta, popor fără număr, dar mai vîrtos mulţime de copii, băteau pe sfinţii mucenici cu beţe şi cu pietre, pînă ce au fost duşi afară din cetate la locul cel de moarte. Acolo sfinţii, cerînd puţină vreme, s-au rugat cu dinadinsul către Domnul, apoi şi-au plecat sub sabie sfintele lor capete şi s-au tăiat în a zecea zi a lunii martie. Iar în locul acela unde s-au tăiat cinstitele lor capete şi pămîntul s-a înroşit cu sîngele lor, a curs izvor de apă curată, spre neuitată pomenire a pătimirii sfinţilor din cetatea Corintului.
După uciderea celor şase Sfinţi Mucenici - Codrat, Ciprian, Dionisie, Anect, Pavel şi Crescent -, au fost munciţi şi pierduţi în multe feluri alţi creştini care fuseseră prinşi; adică un alt Dionisie a fost junghiat cu cuţitul, iar Victorin, Victor şi Nichifor (atunci fiind Tertie ighemon, după Iason) fiind puşi în piuă de piatră, i-au pisat pînă la moarte. După aceea Claudie, pătimind tăierea mîinilor şi a picioarelor, s-a săvîrşit; apoi Diodor, fiind aruncat în focul cel pregătit ca într-o cămară luminoasă, s-a odihnit cu pace. Lui Serapion i-a tăiat capul; pe Papie l-a aruncat în mare, asemenea şi Leonid a suferit de la Venust ighemonul - care a fost în Corint după Tertie -, multe şi cumplite munci, apoi a fost înecat în mare.
Încă şi nişte sfinte femei, avînd în inimile lor învăţătura Sfîntului Codrat şi urmîndu-i la munci pentru Hristos, au îndrăznit a pătimi, adică: Hariesa, Nunehia, Vasilisa, Nica, Gali, Galina, Teodora; cum şi alţii mulţi, bărbaţi şi femei, unii de săbii tăindu-se, iar alţii în ape înecîndu-se şi alţii cu alte munci ucigîndu-se, au trecut către Domnul. Deci, rînduindu-se de Sfîntul Codrat, povăţuitorul şi învăţătorul lor, ceata mucenicească a luat cununile biruinţei din dreapta lui Hristos Dumnezeu, Căruia Se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.
