(2 aprilie)
Sfinţii mucenici Amfian şi Edesie au fost fraţi după trup, născuţi dintr-un tată în păgînătatea elinească, iar patria lor a fost cetatea Patara din ţara Lichiei. De acolo au fost trimişi de părinţii lor la Virit (Beirut), pentru învăţătura înţelepciunii celei din afară, unde, cu cinste, cu blîndeţe şi cu toată înţelepciunea petrecînd zilele lor din tinereţe, erau în mirarea tuturor, pentru viaţa lor cea fără de prihană. Căci, lepădînd năravurile cele obişnuite ale tinerilor, se asemănau bătrînilor celor cinstiţi, avînd drept cărunteţe, înţelepciunea - după Scriptură - şi în loc de vîrsta bătrîneţilor, viaţa cea curată.
Pentru aceasta nu s-au lipsit de darul lui Dumnezeu, pentru că a răsărit în inimile lor lumina cunoştinţei adevărului şi au început a vedea rătăcirea închinătorilor de idoli şi a cunoaşte calea cea dreaptă a bunei credinţe celei creştineşti. Apoi, doreau ca mai desăvîrşit să ştie cele despre Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu şi să se facă robi ai Aceluia. Întorcîndu-se de la Virit acasă, au găsit pe tatăl lor avînd boierie în Patara, dar păgînătatea elinească nu o lăsase; asemenea şi pe toate rudeniile, care nu voiau să se deştepte din întunericul închinării idoleşti. Deci, nesuferind să se împărtăşească cu păgînii şi să petreacă în loca-şurile păcătoşilor, au plecat în taină de la ai lor, lăsîndu-şi părinţii, casa, averile şi desfătarea vieţii pentru Hristos.
Purtîndu-se cu duhul lui Dumnezeu, au mers în Cezareea, cetatea Palestinei, unde au aflat pe plăcutul lui Dumnezeu, Sfîntul Pamfil, prezbiterul creştinesc, care după aceea s-a făcut mucenic al lui Hristos şi s-au încredinţat lui spre învăţătura duhovniceştii înţelepciuni. De la el învăţînd sfînta credinţă şi deprinzînd toate creştineştile taine, s-au luminat cu Sfîntul Botez şi vieţuiau împreună cu dascălul lor Pamfil, spre lauda lui Dumnezeu. Apoi se îndeletniceau cu citirea cărţilor şi în legea Domnului învăţau ziua şi noaptea.
Într-acea vreme, Maximian, al doilea împărat cu acelaşi nume, a luat partea Răsăritului de la Maximian Galeriu, unchiul său, fiind foarte cumplit asupra creştinilor. Pentru că, arătîndu-şi păgînătatea după neamul său şi ură împotriva adevăratului Dumnezeu, prigonea Biserica lui Hristos mai amar decît împăraţii care au fost înaintea lui. Şi a fost tulburare mare în toate părţile Răsăritului, pretutindeni fiind ucişi robii lui Hristos. Mulţi, sîrguindu-se să scape de primejdiile ce veneau asupra lor, îşi lăsau casele şi cetăţile şi fugeau, ascunzîndu-se de frica muncitorilor; iar mulţi se dădeau în mîinile păgînilor şi în nevoinţa pătimirii intrau, pentru dragostea lui Hristos.
Unul ca acesta a fost Sfîntul Amfian, viteazul tînăr cu vîrsta trupească abia fiind de douăzeci de ani, iar de o sută de ani cu înţelegerea şi cu mărirea de suflet. Cînd în toată Cezareea, precum şi prin celelalte cetăţi şi ţări, propovăduitorii chemau pe nume pe fiecare dintre cetăţeni la diavoleştile locaşuri, prin porunca boierilor, şi toţi creştinii erau în mare primejdie, atunci viteazul Amfian, urmărind scopul său, a ieşit din acel loc în care se ascundeau creştinii, tăinuit de toţi, şi s-a dus la necurata capişte idolească, în care Urban ighemonul în acel ceas aducea idolilor jertfă. Fără frică apropiindu-se de el, a apucat de dreapta lui cea cu jertfă şi cu îndrăzneală, cu mare glas, printr-o dumnezeiască stăpînire îl sfătuia ca să înceteze de la o rătăcire ca aceea, iar pe diavolii şi idolii cei făcuţi de mîini omeneşti să nu-i socotească zei, defăimînd pe Unul adevăratul Dumnezeu.
Acea îndrăzneală a lui pe mulţi creştini i-a întărit în credinţă, iar pe necredincioşi şi mai ales pe însăşi ighemonul, l-a pornit spre mînie şi urgie. Şi îndată ostaşii care erau cu ighemonul s-au năpustit ca lupii asupra oilor, i-au dat lovituri peste gură, peste faţă şi peste tot trupul, apoi, tăvălindu-l pe pămînt şi călcîndu-l cu picioarele, l-au aruncat în temniţă şi l-au înfăşurat în legături.
Iar a doua zi l-au scos la judecată şi l-a silit ighemonul la jertfă idolilor, dar s-a arătat nesupus şi nebiruit ostaşul lui Hristos. Fiind spînzurat şi cu unelte ascuţite de fier strunjit peste tot trupul, pînă la oase, bătut cu vergi de plumb peste faţă, peste grumaji şi peste coaste, nu i se vedea faţa de răni, încît nici de cei cunoscuţi nu se cunoştea, iar coastele lui erau sfărîmate şi zdrobite. Dar el n-a încetat a mărturisi în munci numele lui Iisus Hristos, pătimind ca într-un trup străin. După aceea l-au înmuiat în untdelemn, învăluindu-l şi legîndu-i picioarele, l-au aprins cu foc şi, arzînd pătimitorul, se topea ca ceara. Însă nici cu această muncă nu l-au putut birui, ci, mai ales umplîndu-se de o mai mare îndrăzneală, striga cu mare glas, preamărind pe Hristos, iar nedumnezeirea elinească vădind-o şi ocărînd-o. Apoi, l-au aruncat în temniţă, iar în a treia zi, fiind abia viu, iarăşi muncitorii îl întrebau cu munci şi în aceeaşi mărturisire petrecînd neschimbat, ighemonul a poruncit să-l arunce în adîncul mării.
Ducînd pe mucenicul în mijlocul noianului şi legîndu-i o piatră de dînsul l-au aruncat în mare. Şi îndată, în acel ceas, s-a umflat marea cu valurile, s-a cutremurat pămîntul, cetatea s-a clătinat şi toţi erau cuprinşi de frică mare. Valurile mării, înălţîndu-se, au scos trupul mucenicului afară pe pămînt, înaintea porţilor cetăţii. Astfel a fost pătimirea şi sfîrşitul Sfîntului Mucenic Amfian, în a doua zi a lunii Aprilie, joi. După aceasta, au fost prinşi şi ceilalţi creştini, precum şi Edesie, fratele lui Amfian. Deci unii îndată au fost munciţi în multe feluri, iar alţii s-au osîndit la tăiere, prin unelte de aramă, în Palestina, unde au şi fost trimişi, printre care şi Edesie.
După cîtăva vreme l-au adus pe Edesie în Alexandria, cetatea Egiptului. Acolo, văzînd pe Ieroclei voievodul şezînd la judecată, mai presus de măsură iuţindu-se asupra creştinilor, iar pe fecioarele cele sfinţite lui Dumnezeu şi pe femeile creştine foarte înţelepte dîndu-le spre batjocură desfrînaţilor celor fără de ruşine, sfîntul s-a umplut de rîvnă pentru Hristos şi înaintea tuturor, repezindu-se asupra acelui boier, l-a lovit peste obraz şi, trîntindu-l la pămînt, îl bătea cu mîna, iar cu cuvîntul îl ocăra pe acel păgîn judecător, pentru judecăţile cele nedrepte.
Atunci, îndată cei ce stăteau împrejur l-au apucat şi l-au muncit asemenea ca pe Sfîntul Amfian, fratele său, şi astfel şi-a cîştigat sfîrşitul. Pentru că după cumplitele munci l-au înecat în mare, luînd Sfîntul Edesie cununa biruinţei împreună cu Sfîntul Amfian, de la Hristos, Mîntuitorul nostru, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.
