"Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr. Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare, pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni. Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor. De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin! Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor
unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor."
(Romani 1, 18-27) ***
Mânia lui Dumnezeu de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel nu este o răbufnire de sentimente, nu este o răzbunare, ci expresia iubirii şi sfinţeniei Sale. Fărădelegea şi nedreptatea oamenilor exprimă indiferenţă faţă de Dumnezeu, ignorarea Creatorului de către creaţie. Din această atitudine a Domnului, aflăm că noi contăm pentru El, faptele noastre nu îl lasă fără răspuns, nu ignoră viaţa ce ne-a dat-o ca dar. Am putea face o comparaţie cu relaţia dintre părinţi şi copii. Dragostea părintească ceartă pentru a corecta, mustră pentru a îndrepta, cu alte cuvinte sculptează viaţa copilului, modelează o persoană după criteriile binelui şi moralului. Atunci când omul ţine nedreptatea drept adevăr, Dumnezeu intervine pentru a aduce normalitate. De multe ori, în istorie, omul, când a fost lăsat de Dumnezeu singur, a ajuns să fie stăpânit de ceea ce era în stăpânirea lui. Sufletul se face trup, viaţa spirituală copiază viaţa biologică, omul trăieşte consumându-se spiritual şi fizic. Marea dramă a omului care Îl alungă pe Dumnezeu este viaţa lui care devine minciună, credinţa lui care devine amăgire şi scopul vieţuirii pe pământ care se pierde. Omul se minte pe el însuşi, infirmând existenţa Domnului vieţii, uitând că Cel care Îl neagă pe Dumnezeu se neagă pe el însuşi. Mintea fără Dumnezeu nu mai are reper şi măsură, duce la patimi ce distrug familia, relaţia dintre oameni şi, până la urmă, îl distrug şi îl urâţesc pe om.
