Luna decembrie în 19 zile: pomenirea Sfântului Mucenic Bonifatie(+307).

      

       Acesta a trait pe vremea imparatiei lui Diocletian, fiind rob al unei femei de neam mare si de cinste, anume Aglaia, fiica a lui Avachei, prefect al Romei. Si era femeia aceasta, Aglaia, foarte bogata, iar Bonifatie, sluga ei credincioasa, purta de grija averii sale, dar el vietuind in pacate trupesti cu stapana-sa si era si betiv. Nu spre defaimare se spune aceasta, ca degraba se va arata si fericita schimbare a acestora, cum pacatosul se face sfant, ba inca si mucenic al lui Hristos.

        Dar, si in vremea vietuirii sale,  cea cu iubire de patima, macar ca slujea pacatului, avea si parti bune, ca era milostiv si iubitor de straini si da cu dragoste celor lipsiti si i se frangea inima si i se facea mila de nevoile oamenilor, ca n-astepta sa fie rugat ca sa vina in ajutor; asemenea si stapana lui era milostiva si iubea pe mucenici. Si, fiindca adeseori suspinau catre Dumnezeu pentru pacatele lor, Domnul nu i-a lasat mai mult sa se intineze, cu pacatele lor cele necurate, ci a randuit o spalare de intinarile lor.
        Deci, intr-una din zile, stapana a zis lui Bonifatie: "Mergi in Rasarit, unde marturisesc Sfintii, si-mi ada moaste de Mucenici, ca sa le avem de ajutor si de sufleteasca mantuire." Iar Bonifatie, raspunzand, a zis: "De vor aduce moastele mele le vei primi oare?" Iar ea a ras, zicandu-i: "Betivule." Si, invatandu-l, l-a trimis. Si el a luat douasprezece slugi si multi galbeni si a ajuns la Cilicia, unde erau dati la chinuri Sfintii. Si, aflandu-i in chinuri, le saruta legaturile si ranile.
        Deci, aprinzandu-se de ravna dumnezeiasca, a stat Bonifatie in fata dregatorului, marturisind ca este crestin. Si, prinzandu-l, l-au spanzurat cu capul in jos si l-au strujit fara mila si l-au impuns cu trestii ascutite pe sub unghii si i-au dat plumb topit pe gura, si l-au bagat cu capul in jos intr-o caldare plina de smoala ce fierbea. Dar, din toate, nevatamat a iesit. Atunci dregatorul a poruncit sa i se taie capul. Deci, l-au luat ostasii si l-au scos, spre ucidere. Iar Sfantul, dupa ce s-a rugat, si-a plecat capul si a fost taiat. Si ceea ce zisese stapanei sale, razand, cand a plecat, s-a implinit cu fapta.
        Iar slugile ce venisera cu dansul de la Roma, daca vazura ca zaboveste, socotira ca va fi umbland prin carciumi dupa betie, cum ii stiau naravul. Iar daca au aflat de chinurile si de taierea ce a rabdat si cum si-a dat sfarsitul, au umblat de i-au gasit moastele si, plangandu-l, cadeau catre el, cerandu-si iertare, ca il graisera de rau, ci cumparandu-i trupul cu pret de cinci sute de galbeni, l-au adus la Roma. De acestea afland, Aglaia, stapana lui, a dat slava lui Dumnezeu si l-a primit cu cinste mare si l-a ingropat aproape de cetate, ca la cincizeci de stadii si, facand o o biserica cu numele lui, la casa ei in oras, l-a mutat acolo. Si, in toate zilele, la sfintele lui moaste, se faceau multe tamaduiri. Iar ea, de atunci binevietuind, cu cuviinta si randuiala dumnezeiasca, cu pace si-a dat sufletul la Dumnezeu.
 

Sinaxar 19 Decembrie

În această lună, în ziua a nouăsprezecea pomenirea Sfântului Mucenic Bonifaciu şi a sfintei Aglaia Romana.

Sfântul Bonifaciu a trăit pe vremea împăratului Diocleţian (284-305). Era robul unei femei de neam mare, cu numele Aglaia, fiica lui Acacius, proconsulul Romei. Bonifaciu trăia în păcate trupeşti cu stăpâna lui şi era şi beţiv, dar era milostiv, iubitor de străini, îndestula cu dragă inimă pe cei lipsiţi, îşi pleca urechea şi inima la suferinţele şi rugăminţile oamenilor. La fel şi stăpâna lui era milostivă şi iubitoare de mucenici.
Într-una din zile i-a zis lui Bonifaciu: "Du-te în Răsărit, unde sfinţii sunt chinuiţi şi adu-mi moaşte de sfinţi, ca să le avem spre ajutor şi mântuire sufletească". Bonifaciu i-a răspuns, râzând: "Dacă-ţi voi aduce moaştele mele, ai să le primeşti?". "Nu mi-i de glumă", i-a spus Aglaia. Apoi i-a dat unele sfaturi, şi s-a rugat pentru el, i-a dat bani şi l-a liberat.
Şi a plecat Bonifaciu însoţit de doisprezece robi cu aur mult în Tarsul Ciliciei, unde sfinţii erau chinuiţi. A găsit acolo pe sfinţi pătimind şi suferind pentru Hristos. Le-a sărutat lanţurile şi rănile. Dar aprinzându-se de râvnă dumnezeiască, s-a dus înaintea ighemonului şi a mărturisit că este creştin. A fost prins şi supus la multe şi felurite chinuri, pe care le-a răbdat cu seninătate, ceea ce a adus la Hristos 50 de bărbaţi care au şi fost botezaţi. Apoi i s-a tăiat capul.
Robii, care veniseră cu el din Roma, nu ştiau de cele ce se petrecuseră. Când au auzit de la ostaşi cu de-amănuntul chinurile lui şi că s-a săvârşit pătimind, s-au dus să-i caute moaştele. Le-au găsit şi au căzut peste ele; au plâns, le-au sărutat şi-i cereau iertare. Au cumpărat trupul cu 500 de galbeni, l-au uns cu mir, l-au înfăşurat în giulgiuri şi l-au dus la Roma.
Aglaia, stăpâna lui, prin descoperire îngerească, a aflat totul. A ieşit întru întâmpinarea lui ca să-l primească şi să-l cinstească precum se cuvenea. L-a îngropat la 50 de stadii de Roma. Mai târziu a zidit o biserică măreaţă în numele lui, în mijlocul Romei, şi l-a mutat în ea. Acolo se făceau în fiecare zi nenumărate tămăduiri. Iar Aglaia, trăind de atunci cu cuviinţă şi bineplăcut lui Dumnezeu, şi-a dat cu pace lui Dumnezeu duhul.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Ilie, Prov şi Ares.
Aceşti sfinţi mucenici erau din Egipt şi erau creştini. S-au pornit la drum să se ducă în Cilicia ca să cerceteze pe mărturisitorii de acolo. Când au ajuns în Ascalon, au fost prinşi şi duşi înaintea Judecătorului Firmilian. Acolo au mărturisit că sunt creştini; pentru asta au fost supuşi la felurite chinuri. Ares s-a săvârşit prin foc, iar lui Prov şi lui Ilie li s-au tăiat capetele cu sabia.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Timotei şi Polieuct.
Sfântul Timotei a fost prins şi a mărturisit că este creştin. După ce a fost chinuit mult, s-a săvârşit prin foc în Mauritania. Sfântul Polieuct a fost supus la felurite chinuri. A fost aruncat în foc în Cezareea şi aşa şi-a primit sfârşitul.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Eutihie şi Tesalonica şi a celor împreună cu ei, 200 de bărbaţi şi 70 de femei care de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Grighentie.
Cuviosul Părintele nostru Grighentie, era de loc din cetatea Milanului. Părinţii lui se numeau Agapie şi Teodota. Grighentie, ca un pământ bun, a primit seminţele cele dumnezeieşti şi a dat rod bun. De aceea când s-a mărit s-a arătat ascultător şi împlinitor al poruncilor lui Hristos. Cu voia lui Dumnezeu a fost hirotonit diacon şi se supunea fericitul la post şi la aspră vieţuire. Şi din ziua aceea, primind dumnezeiescul Duh, făcea semne şi minuni. După aceea a venit iar în Milan. Aici a găsit într-un loc retras de lume pe un bătrân preaînţelept. De la acesta a aflat tot ce i se va întâmpla în viitor. Aceleaşi lucruri, la care a mai adăugat şi cele ce lipseau, i le-a spus mai târziu şi marele Apostol Petru, care i s-a arătat faţă către faţă.
Pe vremea aceea, pe când cârmuia împărăţia romanilor Iustin, s-a întâmplat de a scris Elesvaan, împăratul etiopienilor, lui Proterie, patriarhul Alexandriei, cu rugămintea să-i trimită ca episcop, un om desăvârşit. Patriarhul se mâhnea că nu ştia unde să găsească un astfel de bărbat.
Dar în zilele acelea, printr-o descoperire dumnezeiască, i s-a arătat patriarhului Fericitul Marcu şi l-a arătat pe minunatul Grighentie, care, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, venise nu de multă vreme în oraş şi era găzduit de un creştin. Patriarhul l-a luat cu multă bucurie, l-a hirotonit episcop şi l-a trimis îndată în Etiopia, întărindu-l cu scrisori şi cu tot ce se cuvine arhiereilor. Împăratul etiopienilor, încredinţat din scrisori, l-a îmbrăţişat şi l-a primit ca pe un apostol şi făcător de minuni. A mulţumit lui Dumnezeu şi i-a dat Sfântului Grighentie toată puterea. Sfântul a hirotonit preoţi şi diaconi, a sfinţit bisericile zidite de curând de împărat în Arabia fericită şi a botezat pe mulţi iudei, că mai înainte aproape tot poporul era iudeu. După aceasta a convins cu temeiuri din Scriptură şi cu dovezi pe dascălii şi mai-marii iudeilor, i-a uimit cu minunile lui şi i-a adus pe toţi la credinţa cea adevărată. A dat apoi poporului legi şi a făcut tot ce este plăcut lui Dumnezeu. Păstorind dar bine turma sa şi săvârşind multe minuni spre slava lui Dumnezeu, s-a odihnit cu pace, după ce ajunsese la adânci bătrâneţi.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Trifon.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

 
 
Întru aceastã zi, cuvânt despre alt Sfânt Bonifatie, cel milostiv.         Acest Sfant Bonifatie, slavitul intru milostenii si indurari, era cunoscut in toata tara Italiei. Iar iubirea de saraci, din copilarie a cinstit-o. Ca, inca la maica sa fiind, cand era copil, iesind din casa sa, uneori, adica, se intorcea fara de camasa, iar, alteori, fara de haina. Ca, daca vedea pe cineva gol, se dezbraca de haina si imbraca pe cel gol. Deci, adeseori, si maica lui il mustra, zicandu-i: "Nu este drept, fiule, ca tu insuti fiind sarac, sa imbraci pe cei saraci."
        Iar odata, maica lui, intrand in hambarul in care isi pregatise hrana peste tot anul, a aflat hambarul gol, intrucat fiul ei Bonifatie impartise hrana, in taina, la saraci. Si a inceput ea a plange, batandu-se peste obraz si zicand: "Oh, vai mie, de unde voi lua eu alta hrana pentru tot anul?" Iar el, venind la maica sa, a incercat a o mangaia pe dansa, dar nu putea. Si a rugat-o sa iasa putin afara din hambar. Si, iesind ea, Bonifatie a inchis usile hambarului, si a cazut indata la pamant, rugandu-se lui Dumnezeu din toata inima. Si, minune! Indata s-a umplut hambarul de grau. Si vazand ceea ce s-a facut, maica lui s-a inspaimantat si s-a bucurat. Si de atunci, nu-l mai oprea pe el, ca sa dea oricui va voi. Ci, intelegand puterea milosteniei a proslavit pe Dumnezeu pentru ca l-a facut vrednic pe el Domnul la Biserica cetatii Fiului.

 
 
Întru aceeasi zi, cuvânt despre pocãintã.         Fiului celui desfranat, la intoarcerea lui, sa-i urmezi, adica sa cazi catre Dumnezeu, cu inima infranta si duh smerit, si, ca acela, sa graiesti: "Gresit-am inaintea Ta, Doamne, primeste-ma, Parinte, pe mine, cel ce ma pocaiesc". Inca si de caderi sa te lasi si de pacate sa te lepezi si sa fugi. Ca, de te vei intoarce spre Dumnezeu, cu pocainta, si fapta cea rea o vei indeparta de la viata ta si nu o vei mai face, atunci iti va fi tie ajutator Atottiitorul Dumnezeu si Domnul.
 

 
 
Cuvânt din Everghitinos, al lui ava Casian, cã nu trebuie sã învinuim pe draci pentru cele ce gresim, ci pe noi însine; cã pe cei ce iau aminte, nici dracii nu pot sã-i vãtãme, mare fiind ajutorul cel de la Dumnezeu.         Zis-a ava Serinu ca dracii nu pun in gandul oamenilor toate patimile deodata, ci fiecare patima are duhurile ei deosebite, si hotarate, care o seamana pe ea in gandul omului. Ca unele duhuri se veselesc in necuratenii si in dulcetile intinaciunilor, iar alte duhuri se bucura in defaimari, la iutime si la turbare; altele, la necaz; altele, in slava desarta, si altele, la mandrie. Si fiecare din aceste duhuri, doreste sa puna in gand ceea ce vede ca primeste sufletul mai cu dulceata. Si aceste duhuri nu-i supara pe toti deopotriva, nici rautatea lor nu o seamana deopotriva, ci foarte felurit, dupa vremuri si locuri, dupa prilej si dupa om. Unele, altora, sau isi ajuta, sau, isi dau loc, nu pazesc un sir si o danduiala, unele fata de altele. Ca se zice: "Cauta-vei la cei rai pricepere, si nu vei afla." Insa, pe cat se poate, isi dau oarecare inlesnire unele altora, in lupta lor impotriva noastra.
        Si, fiecare duh isi pazeste randuiala sa si, asa il asupreste pe om, iar, daca este infrant, va pleca de la el, dar pe alt duh, mai cuplit, spre razbunare, i-l lasa.
        De asemenea, trebuie si aceasta sa stii: ca nu toti dracii sunt la fel de salbatici sau ca au aceeasi putere. Ci felurita este la ei si lucrarea si puterea si felurita este si ispitirea cu nevoitorii lui Hristos cu cei ce sunt incepatori in fapte bune si inca slabi, se lupta duhuri mai slabe, iar cand acestea sunt biruite, atunci le urmeaza o treapta de mai mari luptatori. Ca, daca nu, s-ar fi facut, dupa masura puterii omenesti si nevoia luptei, nimeni, dintre nevoitori, n-ar fi putut rabda cumplita salbaticie a unor atat de multi diavoli razboinici ca acestia. Nici n-ar fi putut sta omul impotriva pandirii, celor cu viclesug, diavolilor, de n-ar fi stat, mai intai, Hristos, Iubitorul de oameni, Mijlocitorul si de nevointa puitorul si Judecatorul, potrivind, dupa a noastra putere, luptele unei nevointe, si, pornirile celor covarsitoare ale vrajmasului oprindu-le si intorcandu-le si pe noi nelasandu-ne, dupa cuvantul scris, a fi ispititi peste putinta noastra. Ci, impreuna cu ispita a facut si sfarsitul ei, ca s-o putem suferi. Si noi credem ca insisi dracii, nu fara de osteneala si durere savarsesc aceasta lupta, ca au si ei griji si mahnire. Si cu osebire cand se lovesc in lupta cu anumiti barbati tari, rabdatori si impotriva ravnitori. Despre acestea si Apostolul marturiseste, zicand: "Nu ne este noua lupta impotriva sangelui si a trupului, ci impotriva incepatoriilor, a stapaniilor si celelalte." Si iarasi: "Asa lovesc, nu ca batand vazduhul." Si in alt loc: "Nevointa cea buna m-am nevoit." Iar unde este nevointa si lupta si cearta, este nevoie de amandoua partile ce se impotrivesc, de grija, de osteneala si de durere. Si precum noi, biruindu-i pe dansii, ne bucuram, iar fiind biruiti, ne intristam, asa si aceia patimesc. Si de cele ce pe noi ne biruie se veselesc, iar de cele ce, mult trudindu-se, nu le pot asupra noastra, ci sunt biruiti, se amarasc si se intorc la dansii cu rusinea infrangerii. Si astfel se implineste ceea ce sta scris: "Intoarce-se-va durerea lui la capul lui." Si iarasi: "Cursa, pe care in ascuns a intins-o, sa-l prinda pe el." Ca Proorocul David, pe aceste toate stiindu-le si cu ochii cei dinlauntru privind la nevazutul razboi si stiind ca se bucura vrajmasul pentru caderea noastra, zicea catre Dumnezeu: "Lumineaza ochii mei, ca nu candva sa adorm intru moarte, ca nu candva sa zica vrajmasul meu: l-am biruit pe dansul. Cei ce ma necajesc se vor bucura, de ma voi poticni." Si iarasi: "Sa nu se bucure de mine cei ce ma vrajmasesc cu nedreptate. Sa nu zica in inimile lor: Bine, bine sufletului nostru. Nici sa zica: "Inghititu-l-am pe dansul." Inca si rusinea lor, de care se rusineaza cand sunt biruiti, vorbind catre Dumnezeu, David o canta: "Sa se rusineze si sa se infrunte cei ce cauta cele rele mie." Iar Ieremia zice: "O, de s-ar rusina vrajmasii mei si sa nu fiu rusinat eu. Sa aduci peste dansii mania Ta si, cu indoita sfaramare, sfarama-i pe dansii." Cu adevarat, indoit se vor si sfarama, cand de noi biruiti vor fi dracii. Intai, ca oamenii cuceresc sfintenia, in vreme ce ei pe aceasta, avand-o, au pierdut-o, iar, al doilea, ca, duhuri fiind ei, de cei trupesti si pamantesti sunt biruiti. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.