• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Elefterie
Din rădăcina cea bună iese rodul cel bun.
Acest mare Sfînt Elefterie a fost fiul unor foarte nobili părinţi, din
stirpea imperială a Romei. Acolo tatăl lui a fost proconsul imperial.
Maica lui, Antia, învăţase credinţa creştină de la Sfîntul Apostol
Pavel, primind de la el şi Sfîntul Botez. Rămînînd văduvă de foarte
tînără, ea a încredinţat creşterea şi educaţia singurului ei fiu lui
Anichit, Episcopul Romei. Văzînd marile daruri ale lui Dumnezeu care
luminează sufletul copilului Elefterie, episcopul 1-a hirotonit diacon
la vîrsta de cincisprezece ani, preot la vîrsta de optsprezece ani şi
episcop la vîrsta de douăzeci de ani. Marea înţelepciune a Sfîntului
Elefterie, cea de Dumnezeu dăruită, a împlinit cu prisosinţă lipsa
vîrstei lui. Astfel, vasul ales al lui Dumnezeu, Sfîntul Elefterie, a
fost trimis Episcop în Iliria, cu scaunul în cetatea Valona (Avlona) din
Albania de azi. Bunul păstor şi-a păstorit cu vrednicie turma
încredinţată lui, astfel încît ea creştea pe zi ce trece. Auzind de
acestea, împăratul Hadrian, prigonitorul creştinilor, 1-a trimis cu
oaste pe comandantul Felix ca să îl aresteze pe Sfîntul Elefterie şi să
îl aducă la Roma. Sosind sălbaticul Felix la Valona şi intrînd în
biserică, el 1-a văzut slujind în ea pe sfîntul arhiereu al lui Hristos.
Deodată inima lui s-a schimbat şi Felix s-a făcut creştin. Sfîntul
Elefterie 1-a luminat pe Felix cu Sfîntul Botez, apoi a plecat împreună
cu el la Roma. Întorcerea lui a fost o prăznuire de bucurie, nicicum
apăsare sau chin. Hadrian 1-a dat pe Sfîntul Elefterie celor mai
bestiale torturi: biciuiri, ardere pe pat de fier, aruncarea în smoală
clocotită şi arderea în cuptor de foc. Dar Sfîntul Elefterie s-a izbăvit
din toate aceste chinuri cu puterea lui Hristos Dumnezeu. Văzînd
acestea Caribus, eparhul de la Roma, s-a ridicat şi a strigat tare că şi
el este creştin. Caribus a fost torturat bestial şi apoi decapitat,
după cum a fost şi Fericitul Felix. La urmă călăii imperiali au tăiat şi
cinstitul cap al Sfintului Elefterie. Venind maica lui, Antia, şi
plîngînd asupra trupului lui, călăii au decapitat-o şi pe ea cu sabia.
Trupurile lor au fost mutate la Valona, unde şi astăzi se preaslăveşte
Dumnezeu prin minunile care se lucrează la sfintele moaşte ale Sfintului
Elefterie. Ei cu toţii au luat mucenicia sub împăratul Hadrian, la anul
120.
• Pomenirea Sfântului Ştefan Mărturisitorul de la Suroj
El s-a născut în Capadocia şi a fost
educat la Constantinopol de către Sfântul Patriarh Ghermano. El s-a
retras în liniştea pustiei, trăind ascuns de lume. Un înger al lui
Dumnezeu s-a arătat Sfântului Ghermano şi i-a poruncit să îl sfinţească
pe Sfântul Ştefan episcop pentru cetatea Suroj (astăzi Sudak, în
Crimeea), ceea ce Sfîntul Patriarh a împlinit întocmai. Sfîntul Ştefan,
plin de dumnezeiasca rîvnă, a întors la Hristos pre mulţi păgîni din
cetatea aceea. Pentru cultul sfintelor icoane el a luat chinuri
sîngeroase de la răul împărat Leon Isaurul. El i-a prorocit împăratului
reaua moarte cu care va pieri. După ce acest necurat împărat a pierit cu
sunet, Sfîntul Ştefan a fost retrimis la eparhia lui, unde a hrănit cu
cuvîntul lui Dumnezeu turma încredinţată lui şi unde s-a şi săvîrşit cu
pace, în veacul al optulea.
• Pomenirea Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru Pavel din Latro
El s-a născut la Pergam şi a schimnicit
în muntele Latro, din Asia Mică. Făcîndu-se vestit pentru marile lui
nevoinţe şi sfinţenia vieţii lui, el s-a săvîrşit cu pace către Domnul
la adînci bătrîneţi, srămutîndu-se la locaşurile cele neîmbătrînitoare
ale Împărăţiei lui Dumnezeu, la anul 950.
• Pomenirea Sfântului Preacuvios Pardus Sihastrul
În tinereţile lui Sfîntul Pardus fusese
vizitiu, dar din pricina unui păcat făcut fără voie, el a părăsit lumea
şi s-a retras la pustie. El a vieţuit în Palestina, în veacul al
şaselea.
Deci, l-a adus Antia pe Sfantul, copil fiind, la Anichit, episcopul Romei, care l-a dat pe el sa invete Sfanta Carte si l-a asezat in randuiala clericilor; iar la cinsprezece ani l-a hirotonit diacon, si la optsprezece ani, preot, iar cand a ajuns la douazeci de ani l-a hirotonit episcop in Iliric. Si, de vreme ce pe multi invata si-i intorcea la credinta lui Hristos, a trimis Adrian imparatul de l-au adus inaintea lui si marturisind luminat pe Hristos, Dumnezeu adevarat, iar pe idoli defaimandu-i, a fost dat la chinuri. A poruncit sa-l culce pe un pat de arama si sa-i dea foc, l-au pus, apoi, pe un gratar de fier inrosit in foc si iarasi l-au bagat intr-o caldare plina cu untura si cu smoala in clocot; si cu puterea si cu darul lui Hristos a fost pazit de toate nevatamat. Apoi, cu sfatul lui Coremon eparhul, l-au aruncat pe Sfantul Elefterie intr-un cuptor de arama ars in foc, in care a intrat mai intai Coremon insusi, fiind luminat de Duhul Sfant; si iesind nevatamat si marturisind ca Hristos este Dumnezeu, i s-a taiat capul; iar pe Sfantul Elefterie, iesind neatins, a poruncit tiranul sa-l arunce in temnita. A fost legat apoi de un car tras de cai salbatici si, fiind slobozit de ingeri, a fost dus intr-un munte inalt; acolo traia cu fiarele salbatice, care se imblanzeau la cuvintele lor. A botezat aici pe slujitorii trimisi sa-l prinda, precum si pe altii, care au crezut in Hristos, ca la cinci sute de oameni. L-au prins apoi si l-au dus iarasi in fata imparatului, care l-a dat sa-l manance fiarele. Dar, scapand nevatamat, imparatul a poruncit la doi slujitori de l-au strapuns cu sulitele: si, asa, si-a dat fericitul sau sufletu in mana Ziditorului. Iar maica sa, Antia, imbratisand pe Sfantul mort si sarutandu-l, a cazut peste dansul si i s-a taiat si ei capul cu sabia.
Intru aceasta zi, invatatura din Cuvintele lui Ava Moise, trimise lui Ava Pimen.
Sinaxar 15 Decembrie
Sfântul
Mucenic Elefterie era din cetatea Romei. De mic a rămas orfan de tată
şi a fost crescut numai de mama sa Antia, care fusese învăţată
credinţa creştină de Sfântul Apostol Pavel. Copilul a fost dus de mama
lui la episcopul Anichit şi a învăţat de la el Sfintele Scripturi.
Anichit l-a rânduit în ceata clericilor; când a fost în vârstă de 15
ani l-a hirotonit diacon, la 18 ani preot, iar când a ajuns de 20 de
ani a fost făcut episcop al Iliricului. Pentru că învăţa şi propovăduia
pe Hristos a atras pe mulţi la credinţă; de aceea împăratul Adrian a
trimis de l-a adus la el. Dus înaintea lui, sfântul a mărturisit că
Hristos este Dumnezeul tuturor. La porunca împăratului a fost supus la
chinuri pe care le-a îndurat cu seninătate. Sfătuit de prefectul
Coremon, împăratul a făcut un cuptor, care avea ţepuşe ascuţite, de o
parte şi de alta. La rugăciunea sfântului către Dumnezeu, Coremon,
umplându-se de Duh Sfânt a intrat el întâi în cuptor şi a mărturisit că
Hristos este Dumnezeu. Din cuptor a ieşit nevătămat şi i s-a tăiat
capul. A fost aruncat şi Sfântul Elefterie în cuptor; dar s-a stins
focul şi a ieşit sănătos. Apoi a fost legat într-un car tras de cai
sălbatici. Dezlegat de îngeri, sfântul a fost dus într-un munte înalt,
unde trăia cu animalele sălbatice; aceste fiare se îmblânzeau când
sfântul le vorbea cuvintele lui Dumnezeu. Împăratul a trimis ostaşi ca
să-l prindă; dar sfântul i-a îndrumat la Hristos şi i-a botezat. Odată
cu ei au mai crezut în Hristos şi alţii ca la cinci sute. Dus la
împărat a fost ucis de doi ostaşi. Mama lui, Antia, a fost ucisă şi ea cu sabia pe când îmbrăţişa şi săruta pe fiul ei mort.
Tot în această zi, pomenirea Sfintei Antia, mama Sfântului Elefterie, care pe când îmbrăţişa pe fiul ei mort, de sabie s-a săvârşit.
Tot în această zi, Sfântul Coremon prefectul, crezând în Hristos şi, botezându-se, de sabie s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea celor doi călăi, care, crezând în Hristos, de sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Pavel, care a schimnicit în muntele Latro.
Tot în această zi, pătimirea Sfintei Muceniţe Suzana.
Sfânta Muceniţă Suzana a trăit pe vremea împăratului Maximian. Era de loc din Palestina. Tatăl ei era păgân şi mama evreică. Sfânta însă a fugit de necredinţa celor doi; a alergat la Hristos şi a primit botezul de la episcopul Silvan. După moartea părinţilor ei, a împărţit toată averea la săraci şi a slobozit din jugul robiei pe robii şi roabele sale. S-a îmbrăcat în haine bărbăteşti, şi-a tuns părul şi a intrat într-o mănăstire de călugări, schimbându-şi numele în Ioan. După ce a trăit acolo douăzeci de ani, a fost clevetită. Venise la mănăstire o schimnică. Socotind că e bărbat, a îndemnat-o la desfrânare. Suzana n-a vrut, aşa că schimnica a pârât-o că a încercat să o necinstească. Sfânta s-a plecat bârfelii şi a cerut să i se dea canon pentru păcatul de care era învinuită. Când episcopul Elefterupolei a aflat de aceasta, s-a dus la mănăstire şi a mustrat pe stareţ. Stareţul atunci a vrut s-o descălugărească. Fericita, găsindu-se într-o nevoie ca aceasta, a cerut să vina la ea două fecioare şi două diaconiţe. Şi lor le-a destăinuit toată taina ei. Când s-a aflat aceasta, episcopul s-a umplut de uimire; a hirotesit-o diaconiţă şi a poruncit să fie stareţă.
Multe minuni a făcut ea în numele lui Hristos. Când a venit ighemonul Alexandru în Elefterupole şi a adus jertfe idolilor, sfânta, de bunăvoie, s-a dus acolo şi numai prin rugăciunea ei a dărâmat la pământ idolii. Pârâtă ighemonului, a fost dusă înaintea lui şi a fost supusă la felurite chinuri şi la sfârşit a fost aruncată în foc. Acolo şi-a dat lui Dumnezeu duhul.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Elefterie Cubiculariu.
Acest sfânt mucenic, de loc din Constantinopol, strălucea în dreapta credinţă. Din copilărie fusese crescut la curtea împărătească şi acolo primise de la început cele mai mari cinstiri; întrecea în bogăţii şi slava pe toţi oamenii acelor vremi. Cuprins de dumnezeiasca dragoste după cele nestricăcioase şi veşnice, a socotit pe toate cele pământeşti ca nimic şi a ales să fie mai bine lepădat în curţile Domnului, decât să rămână în locaşurile păcătoşilor. Depărtat de lume, era cu ochii minţii aţintiţi spre Dumnezeu; se îndeletnicea în fiecare zi cu cântări dumnezeieşti şi plinea toată virtutea.
Dar stricătorul sufletelor noastre, diavolul, n-a suferit să vadă toate acestea; s-a slujit de o slugă a fericitului punându-i în gând să se ducă la împărat şi să pârască pe stăpânul său. S-a dus deci sluga la împărat şi i-a spus că stăpânul său Elefterie s-a botezat şi că a zidit o biserică. I-a mai spus că se închina Celui Răstignit, că batjocoreşte legiuirile şi rânduielile împărăteşti. A mai adăugat că are sub pământ o casă ascunsă, că aduce Dumnezeului creştinilor slujbe de toată noaptea, că-şi chinuie trupul cu post, cu plânsete şi cu culcări pe pământ. Împăratul s-a aprins de mânie şi l-a chemat pe sfânt la el. Când a venit, împăratul i-a pus întrebări, la vedere paşnice şi măgulitoare, grăindu-i aşa: "De ce ne-ai părăsit, Elefterie? Cum te-ai depărtat atâta vreme de la noi? Cum ai dispreţuit dorul nostru şi curţile noastre împărăteşti? Cum ai dispreţuit dragostea noastră cea mare şi curată ce-ţi păstrăm?".
"Împărate, i-a răspuns Sfântul Elefterie, trupul mi-i şubrezit de multe şi nenumărate boli; am voit să stau la aer curat ca să-mi recapăt sănătatea".
"Dar pentru ce să te desfătezi numai tu singur, i-a spus împăratul, de aerul cel curat? Pentru ce să te bucuri numai tu singur de bunătatea lui? Pentru ce să nu ne bucurăm împreună, mergând şi eu cu tine acolo?".
Sfântul nu i-a dat răspuns la aceste cuvinte. Iar împăratul, îndată ce s-a făcut seară, a trecut râul Sangarin, căci dincolo de acest râu îşi avea sfântul locuinţa. S-a uitat pe o uşă ascunsă şi a văzut o gaură ca gura unui puţ. S-a coborât pe ea şi a dat de o biserică frumos împodobită. Cele văzute l-au tulburat. A lăsat mânia la o parte şi a început să spună cuvinte linguşitoare, căutând să slăbească tăria fericitului. Dar pentru că izbea cu pumnii în aer, căci n-a putut să-l înduplece pe sfânt cu cuvintele lui, a poruncit să i se taie capul cu sabia, iar cinstitul lui trup să fie aruncat mâncare câinilor şi pasărilor. Fericitul şi-a dat lui Dumnezeu sufletul, iar trupul lui, care zăcea părăsit, a fost luat de un creştin împodobit cu harul preoţiei, evlavios şi iubitor de Dumnezeu, care l-a înmiresmat cu mir şi l-a îngropat într-un loc de seamă.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Vah cel Nou.
Sfântul Mucenic Vah cel Nou era de loc din Palestina şi a trăit pe vremea binecredincioşilor împăraţi Irina şi Constantin. Tatăl lui, creştin din moşi, strămoşi, era căsătorit cu o femeie foarte credincioasă. Ademenit însă de slava deşartă a lumii acesteia şi de înşelăciune, s-a lepădat de credinţa cea adevărată moştenită din strămoşi şi a trecut la necurata credinţă a agarenilor. A avut şapte copii, pe care i-a crescut în aceeaşi rătăcire. Stricându-şi viaţa în necredinţă, a lăsat, la moartea lui, pe soţia lui cu cei şapte copii. Al treilea dintre ei în şirul naşterii, cu numele Dahac, care tălmăcit în elineşte înseamnă Ghelasie, nu s-a însurat. Chiar înainte de moartea tatălui său voia să se facă creştin, lucru pe care l-a săvârşit după ce tatăl său a murit. I-a spus mamei sale gândul; ea a consimţit şi l-a încurajat. Atunci a plecat de la mama lui şi s-a dus la Ierusalim. De acolo, povăţuit de un monah, s-a dus în lavra Sfântului Sava, unde a fost învrednicit de Sfântul Botez şi i s-a pus numele Vah. Apoi în urma rugăciunilor lui, a fost îmbrăcat cu haina monahală.
Ca monah a vieţuit bine şi s-a întărit în înfrânare şi în celelalte virtuţi. La porunca stareţului a plecat din mănăstire, că stareţul se temea să nu afle de el agarenii care stăpâneau Palestina. Din întâmplare, sau mai bine-zis din rânduială dumnezeiască, s-a dus la Ierusalim şi acolo s-a întâlnit cu mama lui, căreia i-a spus tot ce a făcut; i-a mai spus că-l doare inima că fraţii lui trăiesc în rătăcire. Când fraţii lui au auzit aceasta de la mama lor, au trecut la credinţa în Hristos, afară de unul care a rămas în rătăcire. Acesta a spus agarenilor toate cele făcute de Sfântul Vah. Agarenii l-au căutat, l-au prins şi l-au dus la Amira, stăpânul cetăţii Ierusalimului. Amira l-a trimis la aşa-numitul de ei general şi la judecători. Înaintea lor a mărturisit pe Hristos, a defăimat ca deşartă credinţa agarenilor şi şi-a bătut joc de ea. Pentru asta i s-a tăiat capul.
Trebuie să se ştie ca cel întru sfinţi părintele nostru Ioan Gură de Aur a fost hirotonit patriarh al Constantinopolului în această zi, din care a şi început să se săvârşească de el sărbătoarea Naşterii lui Hristos până la douăzeci şi cinci ale lunii, căci unii din Apus veneau şi o vesteau de fiecare dată. Pentru aceasta a şi fost rostit de el acel Cuvânt apologetic, preafrumos şi preafolositor.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Intru aceasta zi, cuvant al Preacuviosului Parintelui nostru Efrem Sirul, despre pocainta si judecata si despre despartirea sufletului de trup.
Iubitilor, ce folos aflam intru aceasta viata trecatoare? Vai noua! Fericit este acela care, din toate cate le-a facut in viata, a aflat indrazneala in ceasul despartirii, cand se desparte sufletul de trupul sau. Ca, vin ingerii sa ia sufletul din trup si sa-l puna inaintea judecatii celei groaznice. Mare frica este, fratilor, in ceasul mortii, ca sufletul se desparte de trup cu frica si cu dureri. Ca stau inaintea sufletului faptele lui, in ceasul despartirii, faptele pe care le-a lucrat noaptea si ziua, si bune si rele. Si ingerii se sarguiesc, silindu-se sa scoata sufletul din trup.Ca sufletul, vazandu-si faptele sale, se teme sa iasa. Iar sufletul pacatosului cu frica se desparte de trup si, temandu-se, se duce sa stea inaintea Imparatului celui fara de moarte. Si, silit fiind sa iasa din trup, vazandu-si faptele sale, le zice lor cu frica: "Dati-mi mie vreme si ragaz de un ceas, ca sa ies." Si ii raspund faptele lui: "Pe noi tu ne-ai lucrat si noi impreuna cu tine mergem la Dumnezeu."
Sa traim cu paza, fratilor, viata aceasta trecatoare. Si mai presus de toate, pe Hristos cel Sfant sa-L iubim si sa-L dorim. Ca nu stim, fratilor, in care ceas va fi iesirea noastra. Nimeni din noi nu stie ceasul si ziua despartirii. Ca, umbland noi si desfatandu-ne fara grija pe pamant, se da porunca, fara veste, ca sufletul sa fie luat din trup. Si se duce in ziua intru care nu gandeste, plin fiind de pacate si neavand indrazneala. Pentru aceasta ma rog, fratilor, sa ne facem liberi, sa nu fim robi vietii acesteia trecatoare. Sa intraripam sufletul nostru catre Dumnezeu, in fiecare zi, de curse si de sminteli ferindu-ne.
Vicleanul ascunde de-a pururea curse inaintea sufletului nostru, ca tulburandu-l pe dansul, sa-l vaneze spre munca vesnica. Prin mijlocul smintelilor si al curselor calatorim, iubitilor, sa ne rugam, drept aceea, sa nu cadem intru ele. Pline de dulceata sunt cursele mortii vesnice. Sa nu ne moleseasca pe noi cu dulceata lor cursele mortii, adica grija peste fire a lucrurilor celor pamantesti si a banilor si, mai ales, grija gandurilor si a faptelor celor rele. Sa nu te indulcesti tu, fratele meu, de cursa mortii. Sa nu te molesesti, nici sa te slabesti atunci cand cresc intru tine gandurile rele. De va afla gandul cel intinat intrare in sufletul tau, acesta se indulceste spre cugetarea rea; si cugetarea rea omoara sufletul. Si se face gandul cel rau ca o cursa in sufletul tau, daca nu-l vei goni prin rugaciune, prin lacrimi, prin infranare si prin priveghere. Fa-te pururea liber de toate lucrurile cele pamantesti, ca sa te izbavesti de curse, de ganduri si de fapte rele. Sa nu te molesesti macar o clipa in cugetarea gandurilor cele rele. Sa nu zaboveasca in sufletul tau gandul cel rau, frate. Fugi de-a pururea catre Dumnezeu prin rugaciune, prin ajunare si prin lacrimi, ca sa te izbavesti de toate cursele, smintelile si patimile. Sa nu socotesti, frate, ca multa vreme vei trai pe pamant. Ca, fara de veste va veni porunca Domnului si, vezi, sa nu te afle pe tine pacatuind, nemaiavand vreme de pocainta si nici de iertare. Ce vei zice atunci, in ceasul despartirii, frate?
Multi sunt cei care socotesc ca vor trai pe pamant multa vreme. Si, iata, vine, fara de veste, moartea si desarta face nadejdea lor si nefolositoare. Repede vine moartea si raul cel mai mare e pierzarea vesnica. Sa ai, drept aceea, de-a pururea moartea inaintea ochilor tai, frate, si nu te teme de despartirea de trupul tau. Asteapta moartea in fiecare zi, ca un om intelept si duhovnicesc, asa asteapta de-a pururea sederea inaintea judecatii Domnului. Pregateste-ti in fiecare zi candela ta si, ca un slujitor intelept si sarguitor, cerceteaz-o pe ea in fiece ceas, cu lacrimi, cu rugaciuni si cu fapte bune; cata vreme te afli inca in libertate, foarte te sarguieste. Ca vine vremea cea plina de temere, de frica si de tulburare, care nu-ti mai ingaduie sa gandesti cele inalte si bune. Luati aminte, iubitii mei, cum toate cele rele cresc si sporesc in fiecare zi rautatile si biruieste viclenia. Acestea pregatesc tulburarea cea mare, ce va sa fie, si necazul cel mare, care va veni, peste toate marginile pamantului, pentru pacatele noastre, ca, pentru trandavia noastra, sporesc cele rele.
Sa ne facem, dar, vazatori cu duhul, razboinici iubitori de Dumnezeu in fiecare zi, sa biruim razboiul vrajmasului, o, iubitorilor de Hristos. Sa ne invatam obiceiurile razboiului, ca razboiul nevazut este. Arma a razboiului acestuia este de-a pururea slobozirea de lucrurile pamantesti. Daca ai moartea inaintea ochilor, in fiecare zi, nu pacatuiesti. Daca te vei elibera de lucrurile pamantesti, slobozindu-te din cele vremelnice, vei putea, ca un preaviteaz luptator, sa iei darul biruintei. Ca, daca lucrurile cele pamantesti ne trag in jos, catre ele, apoi si patimile ne intuneca ochii inimii, in vremea luptei launtrice. Pentru aceasta se lupta cu noi si ne biruieste vicleanul, ca pe unii ce suntem plini de lucrurile cele pamantesti si de patimile grijilor pamantesti ne robim. Ca, pe cele pamantesti toti impreuna le iubim, fratilor, dar unii se lupta sa-si elibereze mintea, iar altii nu. Si, atunci mintea noastra ne lasa si se imprastie pe pamant, din pricina trandaviei noastre.
Iata, ziua s-a plecat si catre seara este vremea noastra, iar noi, iubitilor, in necredinta noastra, socotim ca este dimineata. Iata, langa usi este Imparatia Cerurilor ca sa straluceasca, si noi nu voim sa intelegem. Uneori, s-au facut si semnele si minunile despre care a vorbit Domnul: foamete, ciuma, cutremure, infricosari si navaliri de neamuri. Si acestea toate se par noua ca un vis. Nu ne sperie pe noi auzirea, nici insasi vederea lor. Dar secerisul acum s-a apropiat si sfarsit are chiar si viata noastra. Iata, ingerii tin gata secerile; asteapta doar porunca.
Sa ne infricosam, iubitilor. Ceasul este al unsprezecelea din zi si calea este inca lunga. Sa ne sarguim, in camara sa ne aflam. Sa ne facem veghetori si sa ne trezim ca niste nesomnorosi. Nu stim in care ceas Stapanul va veni. Sa iesim de sub apasarea celor pamantesti. Sa nu ingrijesti de nimic, a zis Domnul. A iubi pe toti ne porunceste noua Dumnezeu. Iar noi, dimpotriva, am izgonit dragostea si ea a fugit de pe pamant. Nu afli nicaieri, pe pamant, dragostea cea desavarsita pentru oameni si pentru Dumnezeu, caci ea de la toti a fost gonita. Toti au urat dragostea. Acum, mai mult, invidia imparateste. Pricinile de tulburare pe pamant s-au inmultit nedreptatile au acoperit pe toti impreuna. Fiecare numai cele pamantesti le cauta, iar pe cele ceresti le defaimeaza. Cele vremelnice doreste, iar, pe cele ce vor sa fie, nimeni nu le iubeste. Voiesti sa fii om duhovnicesc? Invata sa te eliberezi de cele pamantesti. Nu cauta mai intai pe cele pamantesti, ci, nevoieste-te si doreste, ca un desavarsit, Imparatia Cerurilor, si apoi, cauta si pe cele pamantesti, dupa cuvantul Domnului.
Sa nu socotesti, zicand: Multa si grea este vremea pustniciei, si eu sunt lenes si neputincios si nu pot sa ma nevoiesc. Asculta graiurile de sfatuire preabuna si folositoare, intelege ce iti zic tie, iubitorule de Hristos, frate: Daca voiesti sa te duci intr-o alta tara departata, nu poti sa alergi intr-un ceas toata lungimea caii. Ci, numarand pasii in fiecare zi si avand rabdare, pleci la drum. Si, cu vremea si cu osteneala, ajungi in tara pe care o doresti. Asa este si Imparatia cea Cereasca si desfatarea Raiului: prin ajunari, prin infranare, prin privegheri, prin milostenie si prin dragoste, fiecare poate ajunge acolo. Acestea sunt caile care te duc la cer, catre Dumnezeu. Sa nu zabovesti a pune inceput de cale buna, care te duce la viata. Voieste numai sa calatoresti in calea aceasta si vei fi sarguitor si indata calea se face dreapta inaintea ta. Si, bucurandu-te de calatorie, faci popasurile veselindu-te. Ca se imputernicesc pasii sufletului tau, la fiecare popas. Si ca sa nu afli greutate in calea care te duce la viata, Domnul pe Sine Insusi S-a facut Cale a vietii, celor ce voiesc, cu bucurie, sa se duca la Tatal luminilor.
Tu Insuti, Hristoase, Fii mei Cale a vietii, care ma duce catre Tatal Tau si Tatal nostru. Aceasta este singura bucurie si sfarsitul ei este Imparatia Cerurilor. Fii mei, o, Stapane, Fiule al lui Dumnezeu, Cale a vietii si luminare. Am gustat eu insumi din izvorul darurilor Tale, plin sunt de dorire. S-a facut darul Tau, intru inima mea, lumina si bucurie si dulceata, mai mult decat mierea din fagure. S-a facut darul Tau, in sufletul robului Tau, ca o comoara: a imbogatit saracia mea. S-a facut darul Tau, robului Tau, scapare si putere si lauda si sprijin si inaltare si hrana de viata datatoare. Nu va tacea, robul Tau o, Stapane, sa vesteasca multa dulceata a dragostei si a darului Tau. Ai deschis gura mea, a nepriceputuluil; cum va rabda limba mea, avand atata folos, sa nu laude si sa nu mareasca in fiecare zi pe Datatorul bunatatilor? Si cum, iarasi, voi indrazni sa inchid si sa opresc valurile darului Tau, ce izvorasc in inima mea, a pacatosului? Umple-ma de dulceata cu darurile Tale, cele multe. Pentru multimea darurilor Tale, maresc darul Tau, Hristoase Mantuitorule. In toata Biserica Te maresc pe Tine. Intru dansa, nu va inceta limba mea a marturisi darul Tau, Stapane. Nu va tacea alauta mea a inalta cantari duhovnicesti. Dorul ma trage pe mine catre Tine, Mantuitorule, lauda vietii mele. Darul Tau indulceste mintea mea, incat s-a legat sa mearga dupa Tine. Faca-se Tie inima mea pamant bun, primind samanta cea buna, si darul Tau sa roureze intru dansa roua de viata vesnica. Si va secera darul Tau pe pamantul inimii mele, snop bun de umilinta, inchinaciune si sfintenie. Si cele placute Tie, sa le faca totdeauna inima mea.
Intoarce sufletul meu in staulul Raiului desfatarii, impreuna cu oaia cea aflata. Sa se afle sufletul meu intru lumina. Pastorul acela, pe oaia cea aflata, pe umeri a purtat-o, iar pe acest netrebnic suflet al meu, prin darul Tau, trage-l si du-l Tatalui Tau celui preacurat si nemuritor, inaintea ingerilor si a arhanghelilor. Ca, intru desfatarea Raiului, sa zic si eu, impreuna cu toti Sfintii: Slava Tatalui celui nemuritor si fiului celui nemuritor si Sfantului Duh celui nemuritor. Tatalui, adica. Celui nevazut, Fiului celui vazut in trup, Duhului celui ce a grait prin Prooroci si prin Apostoli. Slava insasi Sfintei si Celei de o fiinta Treimi, Celei inchinate si slavite de toata puterea cereasca, de cele pamantesti si de cele de dedesubt. Ca a dat daruri ceresti robului sau, ca sa aduca si el manunchi de slava Imparatului veacurilor si Dumnezeului tuturor: Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si de-a pururea si in vecii vecilor! Amin.
Cântare de laudă la Sfântul Sfinţit Mucenic Elefterie
Slăvitul Elefterie, sfîntul lui Dumnezeu,
De la oameni Adevărul lui Hristos nu l-a ascuns.
Ci el cu Adevărul a luminat lumea
Aducînd mîntuire fiecăruia şi tuturor.
Bucură-se Sfînta lui Dumnezeu Biserică!
Întreaga Ilirie să se bucure şi ea!
Iată Dumnezeu i-a trimis ei pre Sfîntul,
Pre Sfîntul Elefterie, păstorul cel bun!
Al lui nume chiar înseamnă „Libertate”:
Sfîntul Elefterie libertatea le-a adus:
Libertatea adevărată, aceea de păcate,
Libertate ce nu există fără de Hristos.
Bucură-se cetatea Avloniei toată,
În ea sfintele moaşte ale lui Elefterie odihnesc!
Ele minunat de boli vindecă toţi săracii,
Ele sînt foc de care diavolii fug.
Fericită maica ce pre un sfînt îl naşte,
Sfînta Antia este de trei ori aşa.
Acum ea în Rai odihneşte,
Privind la Elefterie, scump fiul ei.
O, Sfinte Sfinţite Elefterie Părinte,
Roagă-te pururi Domnului pentru noi!
Cugetare
Pentru o crimă comisă fără voie, tribunalele lumeşti îl achită pe cel care se face vinovat de ea.
Biserica însă impune penitenţă şi celui care a comis fără voie crima; desigur, o penitenţă mai uşoară decît aceea impusă pentru omorul cu voie, dar totuşi penitenţă.
Dacă un preot ucide fără să vrea, Biserica îl opreşte pe viaţă de la slujirea Sfintelor Taine. Dar
creştinii sensibili şi cu un acut simţ al conştiinţei iau asupra lor
pentru un astfel de păcat fără voie penitenţe mult mai aspre decît
acelea la care i-ar obliga Biserica.
Sfîntul Pardus a venit odată cu carul lui la Ierihon. El a voit să lase măgăruşii înaintea unui han şi să intre înăuntru. Dar pe cînd făcea aşa, un copil a căzut sub copitele unuia dintre mulari, a fost călcat de animal şi omorît. Văzînd copilul plin de sînge şi mort, Sfântul Pardus a fost atît de zdrobit, încît s-a socotit pe sine ucigaşul copilului. De aceea, acest bărbat al conştiinţei a luat asupra lui cea mai aspră penitenţă. Părăsindu-şi îndeletnicirea, el a lepădat şi lumea şi, deşi relativ tînăr cu vîrsta, s-a retras în cea mai sălbatică pustietate şi a luat asupra lui cele mai aspre nevoinţe trupeşti şi sufleteşti spre ispăşirea păcatului lui. El s-a pocăit cu lacrimi înaintea lui Dumnezeu pentru moartea copilului. El a dorit să plătească cu viaţa lui pentru viaţa copilului şi s-a rugat lui Dumnezeu să îi împlinească ruga. El a întărîtat un leu ca leul să sară şi să îl sfîşie, dar leul a fugit de la el. El s-a întins la pămînt pe cărarea pe care ştia că avea să treacă leul, dar leul a sărit peste el şi nu 1-a atins. Văzînd astfel că Dumnezeu voieşte ca el să trăiască iar nu să piară, Sfîntul Pardus s-a împăcat cu sine şi a rămas întru acea aspră petrecere pînă la moartea lui.
Oare nu este acesta sufletul cel sensibil
şi iubitor de oameni şi de Dumnezeu? Oare nu este aceasta conştiinţa
fină şi ascuţită a adevăratului creştin?
Luare aminte
Să luăm aminte la credinţa puternică a lui Avraam (Facerea 15):
- La cum Dumnezeu i-a făgăduit vîrstnicului Avraam celui fără de copii că va fi strămoşul multor neamuri;
- La cum Dumnezeu i-a făgăduit lui Avraam celui foarte vîrstnic şi fără copii că mulţimea urmaşilor lui va fi ca stelele cerului;
- La cum Avraam a crezut cuvîntul lui Dumnezeu în pofida a toate, iar Dumnezeu i-a socotit aceasta întru dreptate.
Predică
Despre Iosif – „El însă, lăsînd haina în mîinile ei, a fugit şi a ieşit afară” (Facerea 39: 12).
Iosif cel nevinovat şi cast a avut de îndurat două mari şi grele ispite, din care s-a izbăvit cu strălucire: ispita invidiei cu care 1-au urît proprii lui fraţi şi asalturile carnale ale desfrînatei egiptence, soţia lui Putifar, stăpînul lui.
Invidia fraţilor 1-a vîndut ca rob la
egipteni, iar ispita carnală 1-a aruncat pe nevinovat în închisoare. În
amîndouă cazurile însă el a răsplătit răului cu bine: el a dat hrană mai
apoi fraţilor lui înfometaţi şi a păzit viaţa, tronul şi poporul lui
Faraon cel înspăimîntat de vise prevestitoare de rele. Fraţii lui de
fapt au vrut să-1 omoare, dar Dumnezeu 1-a mîntuit din mîinile lor; iar
femeia adulteră a voit să-1 distrugă cu desăvîrşire şi ea, dar Dumnezeu
1-a mîntuit şi din mîinile ei. Din robia şi temniţa în care a fost aruncat, Dumnezeu 1-a înălţat cu slavă, punînd pe fruntea lui coroana puterii nelimitate.
Iată că pe acela pe care fraţii cei ticăloşi ar fi putut să îl omoare dintr-o lovitură şi pe care puternica soţie al lui Putifar ar fi putut să îl ucidă cu un singur semn, pe acela Dumnezeu 1-a făcut stăpînul absolut asupra vieţilor a milioane de oameni şi singurul hrănitor al fraţilor lui celor ajunşi la foamete.
Iată care este negrăita milostivire a lui Dumnezeu către drepţii Lui!
Iată cum ştie să mîntuiască Dumnezeu şi să îi preaslăvească pe cei
nevinovaţi şi caşti! În măreţia destinului personal al lui losif vedem
măreţia milostivirii lui Dumnezeu.
Există un ochi care niciodată nu doarme, fraţii mei. Să ne lipim aşadar de Domnul şi să nu ne temem de nimeni, în veac. Să fim nevinovaţi şi caşti şi de rău să nu ne temem, nici de calomnii mîrşave, nici de temniţă, nici de batjocura lumii, nici de nenorocire. Dimpotrivă, să ne bucurăm cînd toate acestea cad asupra noastră din pricina nevinovăţiei şi castităţii noastre; să ne bucurăm şi să aşteptăm cu credinţă descoperirea minunilor lui Dumnezeu în viaţa noastră.
Să aşteptăm, în mijlocul tuturor furtunilor vieţii noastre, tunetul dreptăţii lui Dumnezeu, iar apoi, pacea.
O, Atot-Tainice Doamne, Cela Ce
tainic, dar pururi Veghetor însoţeşti pe drepţi în robiile şi
închisorile lor şi arăţi mila Ta la vremea plăcută Ţie, ajută-ne şi nouă
să fim nevinovaţi şi caşti! Căci noi Ţie ne rugăm şi pre Tine Te slăvim
în veci, Amin!
