• Pomenirea Sfinţilor Mucenici Mina, Ermoghen şi Evgraf
Sfinţii Mina şi Ermoghen s-au născut
amîndoi la Atena. Ei au locuit amîndoi la Bizanţ, fiind ţinuţi la mare
cinste de împărat şi de popor. Sfîntul Mina
a fost vestit pentru marea sa învăţătură şi darul elocinţei, şi, deşi
în afară se comporta ca şi cînd ar fi fost şi el din păgînătate,
înlăuntrul inimii lui era creştin convins. Sfîntul
Evgraf a fost mai înainte Eparhul Bizanţului, fiind păgîn şi cu
purtarea şi cu credinţa inimii, dar era din fire bun şi drept şi
lucrător de multe şi mari fapte bune. Izbucnind conflicte grave
între păgîni şi creştini la Alexandria, împăratul 1-a trimis acolo pe
marele lui demnitar, Mina, să restabilească ordinea şi să îi anihileze
pe creştini cu desăvîrşire. Sfîntul Mina a mers şi a restabilit cu
adevărat ordinea, dar pe creştini i-a lăsat în pace, declarîndu-se
însuşi pe faţă creştin, aducînd multă păgînătate la Hristos şi lucrînd
multe şi mari minuni. Auzind aceasta, împăratul 1-a trimis la Alexandria
pe celălalt mare demnitar al lui, Ermoghen, ca să îl pedepsească pe
Sfîntul Mina şi să îi dea morţii pe creştini. Ermoghen a împlinit
ordinul împăratului: el 1-a adus pe Sfîntul Mina înaintea judecăţii, i-a
tăiat picioarele şi limba, i-a scos ochii, apoi 1-a aruncat în
închisoare. Dar acolo S-a pogorît la Sfînt Domnul lisus Hristos şi 1-a
vindecat şi 1-a întărit pe robul Lui multpătimitor. Văzîndu-1 pe Sfîntul Mina vindecat cu desăvîrşire, Ermoghen s-a schimbat cu inima şi a primit Sfîntul Botez.
El a propovăduit atunci cu putere Cuvîntul lui Dumnezeu şi a fost
înălţat Episcop al Alexandriei. Atunci Maximian, înfuriat, a venit în
persoană la Alexandria şi i-a supus pe Sfinţii Mina şi Ermoghen celor
mai bestiale torturi, pe care ei le-au îndurat cu bărbăţie, acoperiţi de
harul lui Dumnezeu. Privind la vitejia
acestor oşteni ai lui Hristos şi la minunile pe care le lucra Dumnezeu
prin ei, secretarul şi prietenul Sfîntului Mina, pe nume Evgraf, a stat
înaintea tribunalului şi i-a strigat împăratului în faţă: „Şi eu sînt
creştin!”. Împăratul înnebunit de drăcească furie a scos sabia de
la şold şi 1-a decapitat atunci pe loc pe Sfîntul Evgraf. După aceasta
el a ordonat călăilor să-i decapiteze pe Sfinţii Mina şi
Ermoghen. Sfintele lor moaşte aruncate în mare au plutit minunat pînă la
Constantinopol, unde Episcopul cetăţii, mai înainte vestit prin vedenie
de aceasta, a venit şi le-a întîmpinat pe ele, primindu-le şi
îngropîndu-le cu cinste.
• Pomenirea Sfintei Anghelina şi a Sfântului lovan Despotul
Sfînta Anghelina a fost fiica principelui
albanez Gheorghe Skanderbeg şi soţia lui Ştefan, Despotul Serbiei, fiul
Despotului Gheorghie. Ea a fost pururea alături de soţul ei, cu care a
îndurat amarnice prigoane şi surghiun în Serbia, Albania şi Italia. Ea
i-a crescut pe fiii ei Maxim şi Iovan întru adevărat şi curat duh
creştinesc. După moartea soţului ei, ea s-a
tuns întru îngerescul chip, închinîndu-se pe sine cu totul rugăciunii,
faptelor de milostenie şi zidirii şi refacerii sfintelor locaşuri ale
lui Dumnezeu. Soţie credincioasă, mamă exemplară şi creştină
desăvîrşită, ea cu adevărat a meritat numele de „Maica Anghelina”, aşa
cum o numeşte poporul şi în ziua de azi. Sfintele ei moaşte făcătoare de
minuni, împreună cu acelea ale dreptului ei soţ Ştefan, odihnesc la
Mănăstirea Kruşedol (deşi parte din ele au fost distruse de turci). Ea
s-a săvîrşit către cereştile locaşuri ale Împărăţiei lui Hristos la
începutul veacului al şaisprezecelea.
• Pomenirea Sfântului Mucenic Ghemel
El a fost un cetăţean de vază al Ankirei [Ankara de azi]. Venind
împăratul Iulian Apostatul în această cetate, Ghemel a stat înaintea
lui şi 1-a certat cu îndrăzneală pentru lepădarea lui de credinţă.
Pentru aceasta el a fost torturat bestial şi răstignit pe cruce la anul
361. Dîndu-şi în chinuri lente duhul pe cruce, Sfîntul Mucenic Ghemel a
auzit un glas din cer Care i-a zis: „Ghemele, binecuvîntat eşti tu”.
• Pomenirea Sfântului Preacuvios Toma Defurchinu [din Bitinia]
El a fost un mare nevoitor, un biruitor asupra diavolului şi un văzător cu duhul.
Împăratul Leon cel înţelept i-a trimis lui o scrisoare în care îi cerea
sfat, iar Sfîntul i-a răspuns împăratului la acea epistolă fără ca să
aibă nevoie să o deschidă. El s-a săvîrşit către Domnul cu pace în
veacul al nouălea, la foarte adînci bătrîneţi.
Sinaxar 10 Decembrie
În această lună, în ziua a zecea,
pomenirea sfinţilor mucenici ai lui Hristos: Mina Calicheladu (adică
cel cu viers frumos), Ermogen şi Evgraf.
Aceşti sfinţi mucenici
au trăit pe vremea împăratului Maximian. Făcându-se odată întrebarea de
locuitorii Alexandriei de unele lucruri care tulburaseră liniştea
oraşului, împăratul Maximian a trimis pe Mina, ca să dea răspuns acelor
întrebări, pentru că Mina învăţase toată înţelepciunea acelei vremi
şi era iscusit în meşteşugul vorbirii fiind atenian de neam, trăise la
Atena şi acolo deprinsese meşteşugul vorbirii frumoase. Când a venit Mina la Alexandria nu numai că a lămurit pe alexandrini despre lucrurile ce-i tulburaseră, nu numai că a pus capăt oricărei îndoieli şi a dat răspuns oricărei întrebări ce i s-a pus, dar a şi făcut pe cei ce primiseră cuvântul credinţei în Hristos să ţină şi mai tare la credinţa lor şi a tămăduit pe mulţi bolnavi. Împăratul, aflând de aceasta, a trimis pe Ermogen, prefectul, cu poruncă să-l facă pe Mina să se lepede de credinţa creştină, iar de nu-l va îndupleca să-l piardă cu fel şi fel de chinuri. Prefectul l-a adus pe sfânt la scaunul de judecată; dar pentru că nu l-a putut îndupleca să se lepede de Hristos, şi pentru că îl vedea că i se împotriveşte în cuvânt l-a supus la chinuri. Dar văzând cum rabdă Sfântul Mina chinurile aspre, a trecut şi el la credinţa în Hristos şi a fost botezat de Sfântul Mina şi apoi a fost ridicat de soborul episcopilor la arhierie. Aflând împăratul acestea, i-a supus pe amândoi la chinuri felurite, pe care sfinţii le-au îndurat cu ajutorul lui Dumnezeu. Atunci Sfântul Evgraf, care era scriitor al Sfântului Mina, a mărturisit cu îndrăznire pe Hristos şi a zis multe cuvinte împotriva împăratului, defăimându-l. Iar împăratul, plin de mânie a scos sabia şi l-a ucis cu mâna lui pe Evgraf. Odată cu el au fost ucişi şi Sfinţii Mina şi Ermogen cu săbiile, de către slujitorii împăratului. Sfintele lor moaşte au fost ridicate şi duse în Constantinopol, unde se află şi acum şi fac minuni şi semne nenumărate.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Ghemel, care pe cruce s-a săvârşit.
Sfântul Mucenic Ghemel a trăit pe vremea împăratului Iulian Apostatul. Trecând odată împăratul prin cetatea Ancira, Sfântul Ghemel a stat înaintea împăratului şi a mărturisit cu îndrăznire pe Hristos. Pentru aceea a fost încins sfântul cu cingătoare de fier înroşita în foc şi pus să meargă în urma împăratului pe cale. Când au ajuns la mică cetate a Edesei, a fost întins sfântul în patru parţi şi chinuit în chip cumplit; iar la sfârşit i s-a dat drumul aşa jupuit. Şi era o privelişte înfricoşătoare şi nemaiîntâlnită să-l vezi mergând aşa şi vorbind. Dar printr-o rânduială dumnezeiască, s-a întâlnit mucenicul lui Hristos cu un preot, care l-a botezat, căci sfântul nu era încă botezat; şi când a ieşit din apa botezului a fost cu totul sănătos. Atunci a auzit şi glas dumnezeiesc din cer, care i-a zis: "Fericit eşti, Ghemel, pentru că mult te-ai ostenit!". Apoi a fost dus iar înaintea împăratului, care a poruncit să fie răstignit pe cruce. Şi aşa, rugându-se, şi-a dat lui Dumnezeu duhul. Nişte bărbaţi credincioşi i-au coborât pe ascuns cinstitul lui trup de pe cruce şi l-au îngropat în pământ.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Toma Defurchinu.
Cuviosul
Părintele nostru Toma era de loc din ţinutul care se întinde la
poalele muntelui Chimeneu. Părinţii lui erau oameni de rând, dar aveau
tot ce le trebuia pentru trai. Încă de pe când era copil, sfântul
dispreţuia pe toate cele din lume şi-i era dragă viaţa călugărească,
căci obişnuise de mic să se ducă cu tatăl său la mănăstiri. De aceea a
fost dat să deprindă virtutea şi să înveţe Sfintele Scripturi la un
dascăl în una din acele sfinte locaşuri. În scurtă vreme a învăţat
Psaltirea, cuvintele apostolilor şi toată slujba bisericească. Aşa a
fost începutul vieţuirii lui virtuoase. Când copilul a ajuns în vârstă,
a îmbrăcat haina cea îngerească şi a pornit fără întoarcere spre
luptele cele împotriva vrăjmaşilor. Pe vremea aceea unul din mai-marii Constantinopolului, cu numele Galolict, a zidit o mănăstire alături de râul Sangarin. A înştiinţat pe episcopul locului de aceasta şi l-a rugat să-i aleagă pe cei mai învăţaţi monahi din mănăstirile de sub stăpânirea să, ca să-i aşeze în noua mănăstire zidită de el. Episcopul a primit şi l-a sfătuit ca dintre monahii adunaţi să pună stareţ al mănăstirii pe fericitul Toma, care era bărbat vestit şi îndreptar desăvârşit al înfrânării.
Şi a ocârmuit sfântul mănăstirea aceea destui ani; şi pe cât se ascundea de oameni prin smerenia sa, pe atât se făcea cunoscut tuturora ca locaş a fel şi fel de virtuţi. Se necăjea însă pentru că era tulburat de cei ce veneau la el. Şi ce născoceşte? A căutat printre fraţii mănăstirii pe cel mai ales şi a poruncit că acesta să fie stareţ. Iar el, însoţit de rugăciunile lor, a plecat şi a locuit singur într-un loc foarte potrivit pentru linişte, la poalele unui munte.
Odată au venit la el doi mireni foarte cucernici, care l-au rugat să-i tundă călugări şi să-i fie ucenici. Pe aceşti doi mireni, ca pe nişte trimişi de la Dumnezeu, i-a îmbrăcat în haine sfinţite şi le-a pus numele ca şi celor dintâi ucenici ai lui Hristos, unuia Ioan, iar altuia Petru. Şi făcea împreuna cu ei rugăciuni stăruitoare către Domnul.
Dar n-a suferit multă vreme născocitorul răutăţii să-şi vadă biruite vicleniile şi meşteşugurile lui. Mai întâi a trimis asupra sfântului mulţime de ţânţari, care l-au chinuit vreme de trei ani; apoi a trimis cel viclean asupra cuviosului muşte mari care l-au chinuit alţi trei ani; după aceea a trimis asupra sfântului furnici, care l-au chinuit alţi trei ani.
Văzând însă că sfântul rabdă toate fără să cârtească a trimis vicleanul asupra sfântului mulţime de şerpi care-l înconjurau, încolăcindu-se de trupul sfântului în toată vremea. Dar sfântul a răbdat şi această ispitire. Când însă un balaur înfricoşător îl împiedică să săvârşească Sfânta Liturghie, sfântul, după ce a săvârşit Sfânta Liturghie, fără să se dezbrace de veşmintele preoţeşti, a ieşit afară fără frică, zicând balaurului: "Urmează-mă, fiară, ca să vezi sfârşitul şi pieirea ta, cu purtarea de grija a lui Dumnezeu!". Şi fiara apucându-se cu dinţii de poalele felonului, era tras târâş de cuvios. Depărtându-se sfântul ca la o bătaie de săgeata, a ajuns la o prăpastie care avea de o parte şi de alta munţi; şi a stat acolo la rugăciune. Pe lângă alte cuvinte, a adăugat la sfârşit şi pe acestea: "Doamne, Cel ce ai spus că cei ce cred în Tine vor călca peste şerpi şi peste scorpii, binevoieşte ca şi eu cel prea mic, să calc după cuvântul Tău peste această fiară!". Şi cum a grăit sfântul aceste cuvinte, s-a ridicat balaurul şi s-a cufundat în prăpastie; munţii cei de pe cele două margini ale prăpastiei s-au prăbuşit peste balaur, aşa că prăpastia s-a umplut şi a ajuns loc şes. Atunci şi toţi şerpii care se aflau în chilia sfântului s-au dus la locul unde pierise balaurul şi acolo au fost mâncaţi de păsările cerului.
De atunci dar, scăpând cuviosul de ispite, a primit de la Dumnezeu harul vindecărilor şi al prezicerilor; iar el se supunea la şi mai aspre nevoinţe pustniceşti. Şi pentru că iubea liniştea şi pentru că vedea că sunt mulţi cei ce vin la el şi-l tulbură, s-a gândit să se ducă în locurile cele mai pustii ale munţilor. Pe Ioan l-a rânduit stareţ al mănăstirii, iar lui Petru i-a arătat mai dinainte harul mai înainte vederii. Şi n-a fost dezminţită prezicerea cuviosului Toma cel sfinţit dar, după ce a rânduit bine toate treburile turmei sale, a plecat de acolo şi s-a dus într-un loc necălcat de picior omenesc şi neumblat. Trăia acolo singuratic ca o pasăre şi stătea închis toată vremea postului. Iar dacă se întâmpla ca unul din fraţi să cadă în vreo primejdie sufletească, cerceta pe fraţi vreme îndelungată, le dădea povăţuiri mântuitoare şi se suia iarăşi la locul acela necălcat de picior omenesc, ca la un loc plin de mare desfătare.
Vieţuind aşa mulţi ani şi ajungând la adânci bătrâneţi, i s-a slăbănogit trupul şi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Teotecn, care de sabie s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Marian, care s-a săvârşit împroşcat cu pietre.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Eugeniu, care s-a săvârşit lovit cu pietre.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Aceasta auzind, imparatul a scris din nou la Alexandria si a trimis de i-a adus pe amandoi inaintea lui si, incercand sa-i desparta de credinta in Hristos si vazand ca nu poate sa-i plece, a poruncit sa impunga pe Sfantul Ermoghen in pantece cu o sulita, sa-i taie mainile si picioarele si sa-l puna pe un gratar de foc, iar ce va ramanea in trup sa se arunce in rau. Iar pe Sfantul Mina a poruncit sa-l spanzure la un loc intunecat si sa-i lege de picioare o piatra foarte grea. Acestea facandu-se dupa porunca, Sfintii, insa, fiind paziti de ingeri, prin dumnezeiasca putere, au stat intregi si sanatosi inaintea imparatului si aspru, ca pe un pagan, l-au mustrat.
Atunci, Sfantul Evgraf, care era scriitor al Sfantului Mina, a marturisit cu indrazneala pe Hristos si a grait multe cuvinte impotriva imparatului, de fata ocarandu-l. Iar imparatul, nesuferind a fi biruit si infruntat de cuvintele Sfantului, pornindu-se spre multa manie, a scos sabia si a omorat, cu mana sa, pe Evgraf. Deci, impreuna cu Evgraf au fost ucisi si Sfintii Mina si Ermoghen de slugile imparatului, care au navalit asupra lor cu cutitele. Iar sfintele lor moaste, s-au adus, prin dumnezeiasca randuiala, la Bizant, facand multe minuni si semne nepovestite.
Intru aceasta zi, cuvant din Pandoc, ca sa nu scarbim pe nimeni.
Aceasta, dar, stiindu-o, fratilor, ca prin acestea suntem placuti lui Dumnezeu, daca nu dispretuim pe aproapele nostru, apoi si noi cu toata puterea sa ne silim sa facem spre placere fratilor si sa nu le dam pricini din care ei sa fie scarbiti, ca primita la Dumnezeu sa fie rugaciunea noastra, ca o jertfa fara prihana.
Ca daca unul se roaga pentru tine, iar altul te blestema, precum si la Intelepciune este scris: "Daca unul zideste, iar altul risipeste, apoi ce spor este, fara numai osteneala?" Asa si omul cel ce posteste si se paraseste de pacatul sau, dar, iarasi, la acelasi pacat intra, rugaciunea lui cine o va asculta si cu ce spor se va alege? Si iarasi graieste, zicand: "Sa nu mestesugesti asupra prietenului tau rele, cand nadajduieste el la tine, ca numai gura nebunilor se preface in stalp de batjocura, dar buzele dreptilor sunt cu paza." Deci, "cel ce umbla intru dreptate se teme de Dumnezeu, iar cel ce-si stramba cararile, osandit va fi." Si proorocul Miheia, suspinand, graieste pentru Israel: "Spre rau indeamna fiecare pe aproapele sau si impotriva lui minile-si gateste." Iar Apostolul zice: "Daca fratele tau se scarbeste imptriva ta, iata ca nu cu dragoste umbli." Iar Domnul a zis: "Tot cel ce se manie asupra fratelui sau, in zadar, vinovat este judecatii, iar cel ce va zice fratelui sau, raca (prostule), vinovat va fi de judecata soborului, iar cel ce-i zice nebunule, vinovat va fi de gheena focului." Si inca mai zice: "Daca-ti aduci darul tau la altar si acolo iti aduci aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa-ti acolo darul tau inaintea altarului si mergi mai intai de te impaca cu fratele tau si vino apoi sa-ti aduci darul tau inaintea lui Dumnezeu."
Intru aceasta zi, cuvantul lui Cosma preotul, despre monahii care umbla in voiele lor si nu voiesc sa fie impreuna cu fratii si sa slujeasca ostenelile manastirii.
Si acolo sezand, randuiesc casele altora, iar de casa lor, manastirea, cu nebunie fug. Randuiesc tocmeli si cumparari multe, si castigare de averi si de case randuiesc si multe alte nebunii se afla la dansii. Isi fac nume vestit si scrisori trimit la toti, ostenindu-se si poftind ca sa se instiinteze de s-ar putea pana si in alte tari. In acest fel este diavolul cel cu rau mestesug, ca pe toti ii intoarce de la calea cea dreapta, la voile sale. Incat se implineste proorocia lui David, care zice: "Toti s-au abatut, impreuna netrebnici s-au facut, nu este cel ce face bine, nu este pana la unul.." Ca acestea s-au scris pentru cei rai, care fara de lege si fara de randuiala vantura lumea si toate cetatile, si, care, uitand invataturile Apostolului Pavel, mananca intru lenevire paine straina si zilele lor rau isi petrec.
Drept aceea, unora ca acestora, in Epistola cea catre Tasaloniceni, Apostolul le graieste: "Fratilor, va poruncesc, in numele Domnului nostru Iisus Hristos, sa va feriti de orice frate care umbla fara de randuiala si nu dupa predania pe care ati primit-o de la noi. Caci voi insiva stiti cum trebuie sa va asemanati noua, ca noi n-am umblat fara randuiala intre voi, nici n-am mancat de la cineva paine in dar, ci cu munca si cu truda, am lucrat ziua si noaptea, ca sa nu impovaram pe nimeni dintre voi. Nu doar ca n-avem putere, ci ca sa ne dam pe noi pilda voua spre a ne urma. Ca si cand ne aflam al voi, am dat porunca aceasta daca cineva nu vrea sa lucreze, acela nici sa nu manance. Pentru ca auzim ca unii de la voi umbla fara randuiala, nelucrand nimic, si iscodind. Dar unora ca acestia le poruncim, si-i rugam, in Domnul Iisus Hristos, ca sa munceasca in liniste, si sa-si manance painea lor." (II Tes. 3 6-10).
Intru aceasta zi, cuvant pentru Tobit cel milostiv, care a fost in Israel.
Deci, era in muntele Ecbatana o fecioara, rudenie a lui, Sara cu numele, care fusese maritata dupa sapte barbati, dar toti fusesera omorati de un drac cu numele Asmodeu, inainte de a se uni ei ca soti cu ea. Si s-a rugat lui Dumnezeu fecioara si i-a trimis Dumnezeu ei ajutor pe ingerul Rafael.
Ca Tobit cel orb a zis fiului sau, Tobie cu numele, sa nu-si ia femeie din alta parte, fara numai din semintia si din neamul lor, dupa lege. Si i-a dat lui si o scrisoare pentru zece talanti, zicandu-i: "Cand erai prunc i-am dat lui Gabel, din cetatea Raghes a Mezilor, acesti bani spre pastrare. Drept aceea, sa cauti sa te duci la dansul, ca sa iei de la el talantii ce i-am dat si-i vei da lui scrisoarea, si banii sa-i aduci degraba." Iar tanarul isi cauta tovaras, ca nu stia calea, si a aflat, cu voia lui Dumnezeu, pe ingerul Rafael, stand ca un om, si l-a tocmit. Ca zicea Rafael ca stie calea si adeseori umbla pe ea, iar numele a spus ca-i este Azaria, fiul marelui Anania, si zicea: "Iata sunt gata sa merg cu tine."
Deci, venind ei la raul Tigrului, tanarul s-a pogorat la rau ca sa-si spele picioarele sale, si, iata, un peste mare a iesit ca sa-l inghita pe el. Tobie s-a inspaimantat si a strigat cu glas mare si a zis: "Stapane, ma inghite pe mine pestele." Iar ingerul i-a zis: "Apuca-l de ureche, si-l trage pe el la tine." Si l-a tras pe el la uscat. Si i-a zis lui, iarasi ingerul: "Prinde pestele si, spintecand pantecele lui, sa-i iei rarunchii, inima si fierea si sa le pastrezi pe ele." Iar tanarul l-a intrebat: "La ce trebuinta folosesc acestea?" Iar ingerul i-a zis: "Cu rarunchii si cu inima, cadind si afumand, vei gonii dracii, iar cu fierea vei tamadui albeata de pe ochi."
Deci, asa a luat tanarul femeie din neamul sau, pe fecioara acea Sara, mai inainte zisa, prin sfatul si indemanarea ingerului, gonind pe neprietenul diavol, prin punerea pe carbuni a inimii pestelui, prin cadire si prin afumare si gonindu-l in pustie. Dupa aceea, luand cei zece talanti, tanarul s-a intors impreuna cu femeia lui la tatal sau Tobit, caruia i-a uns ochii cu fierea cea de peste si indata batranul a vazut. Apoi s-a descoperit pe sine ingerul, ca nu a fost om, ci de la Dumnezeu trimis era, spre ajutorul lor. Iar pe fecioara aceea le-a daruit-o lor, pentru a lor evlavie, si a zis catre dansii: "Taina imparateasca bine este a o ascunde, dar faptele lui Dumnezeu sunt lucru slavit si binecuvantat a le vesti si a le lauda." A Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Cântare de laudă la Sfânta Cuvioasă Anghelina
Plăcuta lui Dumnezeu Sfînta Anghelina
Soţie sfîntă a fost şi monahie sfîntă;
Îndelungrăbdătoare-n necazuri, milostivă şi bună,
Cu cei ce pătimeau pătimind şi ea.
Ea a privit doar la Domnul Dumnezeu Mîngîietorul,
Şi liniştitu-s-a urcînd pe Crucea lui Hristos.
Ea soţului ei i-a fost sprijin puternic şi blînd,
Iar copiilor ei pildă de vieţuire sfîntă:
Pentru aceasta şi ai ei fii sfinţi s-au făcut.
Oricine cu credinţă cheamă al Maicii Anghelina nume,
Află întru ispite grabnic ajutor.
În vremuri cumplite cînd se prăbuşea ţara,
Cînd mulţi se omorau cu păcatele lor,
Cînd al islamului întuneric cuprindea-mpărăţia,
Anghelina a mîntuit multe suflete de sîrbi.
Ea i-a mîntuit arătîndu-le adevărul, arătîndu-le cerul,
Cu-al ei deget şi duh.
Ea i-a mîngîiat cu Hristos, vindecîndu-i cu Crucea,
Ea grăbeşte şi-acum către cel îndurerat.
Ea cu mai multă putere vindecă şi acuma,
Pe tot sufletul ce cheamă sjînt ajutorul ei.
Oricine cu credinţă strigă „Maică Anghelina!”
Vede cum grabnic iese din necaz.
Cugetare
În nenumărate şi tainice feluri Domnul
Dumnezeu Cel Veşnic Viu ştie cînd să arate milostivire şi cînd să
pedepsească, cînd să izbăvească pe credincioşi din ispite, cînd să îi
prefacă pe necredincioşi în credincioși şi cînd să facă să piară cu
sunet pe prigonitorii nepocăiţi ai credinţei.
După ce bestialul Maximin i-a ucis pe Sfinţii Mucenici Mina, Ermoghen şi Evgraf, el s-a îmbarcat cu suita sa într-o corabie şi pornit de la Alexandria spre Bizanţ. Dar a orbit fără veste şi trupeşte cel ce în bezna întunericului deja zăcea cu sufletul şi cu inima. El a început să strige celor din jurul lui că mîini nevăzute îl lovesc pe el cu sălbăticie. La scurtă vreme după aceea el a pierit rău, aşa cum a şi trăit, în vremea Sfântului Episcop Ambrozie al Milanului s-a petrecut următorul fapt: eretica împărăteasă Iustina 1-a determinat pe Eftimie, mare latifundiar milanez să îl răpească şi să îl arunce într-un exil îndepărat pe Episcop, pe care îl ura. Eftimie a pregătit căruţa şi, încălecînd pe calul său, s-a poziţionat astfel încît să îl poată surprinde pe Episcop singur, să îl urce cu forţa în căruţă, şi să împlinească pofta ereticei împărătesc. Dar chiar în ziua în care organizase crima a venit ordin împărătesc cu exilarea imediată a lui Eftimie, din pricina unei crime ascunse. Venind garda de soldaţi, ei 1-au prins pe Eftimie, 1-au legat şi 1-au urcat în căruţa pe care el i-o pregătise Episcopului, omul lui Dumnezeu. Altă dată a intrat un eretic arian în biserica în care slujea Sfîntul Ambrozie, cu gîndul că îl va putea oarecum prinde şi învinui prin cuvintele pe care le va rosti Sfîntul la predică. Privind înăuntru, ereticul 1-a văzut pe sfîntul lui Dumnezeu cum învaţă poporul, dar a văzut şi un înger luminos lîngă el, care îi şopteşte la ureche dumnezeieştile cuvinte, înspăimîntat de vedenia aceasta, ereticul s-a ruşinat, s-a lepădat de erezia lui şi s-a întors cu totul la Sfînta Credinţă.
Luare aminte
Să luăm aminte la potopul care a înecat pămîntul (Facerea 7):
- La cum pămîntul se afla deja scufundat în oceanele păcatului, mai înainte de a fi acoperit de revărsările de ape;
- La cum Multînduratul Dumnezeu a îngăduit potopul din pricina păcatelor omenirii, şi la cum potopul a acoperit faţa întregului pătnînt.
Predică
Despre Avraam – „Eu… sunt pulbere şi cenuşă” (Facerea 1.8 :27).
Acestea sînt cuvintele pe care Părintele Avraam le grăieşte despre sine însuşi.
Fraţilor, de râs sînt acei oameni care se umflă de mîndrie pe seama relaţiilor lor înalte şi a prieteniei cu puternicii acestei lumi deşarte.
Dreptul Avraam a fost aflat vrednic de a sta de vorbă cu Dumnezeul Cerurilor Cel Atotputernic şi Veşnic. Cu toate acestea, el nu s-a mîndrit cu duhul, ci s-a smerit pe sine şi mai adînc, numindu-se pulbere şi cenuşă.
Dar cine a fost acest Avraam, de a fost aflat vrednic de atîta cinste
în timpul vieţii lui pămînteşti şi de atîta laudă şi după moarte, după
cum mărturiseşte despre dînsul Sfîntul Apostol Pavel (Galateni 3, Evrei
11) şi însuşi Domnul (Luca 16 : 22, loan 8: 39)? El a fost un lucrător
al pămîntului plin de toată virtutea care şi-a trăit viaţa lui toată
pururea numai după Legea lui Dumnezeu.
El a fost bărbat cu credinţă mare şi de nezdruncinat în Domnul, iubitor de dreptate, primitor de străini, milostiv, curajos, supus, curat şi smerit.
Dar dintre toate virtuţile lui, Dreptul Avraam este mai cu seamă vestit în istoria mîntuirii pentru puternica lui credinţă.
Dreptul Avraam a fost în vîrstă de o sută de ani cînd i-a vestit Domnul
că Sara, soţia lui, stearpă pînă atunci şi foarte înaintată în vîrstă
şi ea, îi va naşte prunc – iar Dreptul Avraam a crezut fără să se
îndoiască Cuvîntul Domnului. Şi chiar mai înainte ca să nască Sara pe
Isaac, Dumnezeu a zis către Avraam: „Voi face pe urmaşii tăi mulţi ca
pulberea pămîntului” (Facerea 13: 16). Iar Dreptul Avraam a crezut cu
adevărat, fără să se îndoiască. Iar cînd lui Avraam i s-a născut unicul
lui fiu, Dumnezeu, ca să-1 încerce, i-a poruncit ca să îl aducă pe fiul
lui unul născut şi să 1-1 jertfească Lui, Domnului. Iar
Avraam credinciosul, deşi 1-a durut inima lui de părinte, a mers să
împlinească fără îndoire, fără crâcnire şi fără murmur jertfa sufletului
lui. Dar 1-a oprit pe el Dumnezeu în ultima clipă, văzînd că
adevărată îi este credinţa. Cît de totală şi de minunată a fost credinţa
şi supunerea acestui bărbat din vechime faţă de Dumnezeu! De aceea 1-a
şi binecuvîntat pe el Domnul, preamărindu-1 şi pe pămînt şi în ceruri. Fraţilor,
fericiţi aceia care, fără ezitare şi fără îndoire cred în Dumnezeu şi
se sîrguiesc pururea să împlinească poruncile Lui cele sfinte. Binecuvîntarea lui Dumnezeu îi va însoţi pe unii ca aceştia în ambele lumi.
O, Stăpîne Doamne Dumnezeul nostru,
Cela Ce eşti Făcătorul nostru Cel Binecuvîntat, cercetează-ne şi pre noi
păcătoşii şi ne numără printre aleşii Tăi care parte au cu Părintele
Avraam întru împărăţia Ta cea Sfintă! Căci numai Ţie se cuvine toată
slava şi mulţumirea în veci, Amin!
