Această slăvită următoare a lui Hristos s-a logodit Lui încă din frageda ei tinereţe.
Tatăl ei, păgînul Dioscor, a fost vestit în cetatea Heliopolis din
Egipt, prin înălţimea rangului şi a bogăţiei. El a închis-o pe fiica lui
Varvara într-un turn înalt, spre a o păzi de ochii oamenilor, căci era
foarte învăţată şi neasemănat de frumoasă la trup. El a înconjurat-o cu
tot confortul şi cu toată strălucirea, i-a dăruit multe roabe, i-a făcut
idol de aur înaintea căruia să se închine şi i-a zidit o baie
somptuoasă cu două minunate ferestre. Dar
privind prin fereastra luxosului ei iatac la frumuseţea pămîntului ce se
desfăşura la picioarele ei şi la lumina strălucitoare a stelelor,
mintea înţeleaptă a Varvarei s-a deschis la harul lui Dumnezeu. Ea L-a
cunoscut atunci pe Unul Adevăratul Dumnezeu, Făcătorul, în pofida
faptului că nu a avut atunci aproape nici un învăţător omenesc care să o
aducă pe ea la cunoştinţa aceasta. Odată pe cînd tatăl ei a
lipsit din cetate, Varvara a coborît din turn să se preumble şi, prin
Purtarea de Grijă a lui Dumnezeu, a cunoscut nişte femei care i-au grăit
ei şi iau descoperit credinţa în Dumnezeul adevărat, Hristos. Atunci
inima Varvarei s-a aprins de dumnezeiasca dragoste pentru Făcătorul ei,
Hristos Domnul. Ea a poruncit atunci să se
taie a treia fereastră în zidul băii ei, astfel încăt cele trei ferestre
să fie spre cinstea Numărului Sfintei Treimi. Ea pe perete a
închipui semnul Sfintei Cruci cu al ei deget, iar semnul s-a săpat
prin lucrare dumnezeiască în zid ca şi cînd s-ar fi săpat cu o daltă.
Din urmele paşilor ei de pe pardoseala băii au izbucnit izvoraşe de apă
care, umplînd bazinul, au dat mai apoi multora vindecare din boli
incurabile. Auzind de credinţa fiicei lui, Dioscor a bătut-o bestial şi a
alungat-o din turnul ei. El a urmărit-o ca să o ucidă, dar s-a deschis
stînca şi a ascuns-o pe Muceniţă de bestialul ei tată. Dar venind
Varvara din nou înaintea tatălui ei, el a apucat-o şi a tîrît-o înaintea
lui Marţian magistratul, care a osîndit-o la bestiale torturi. Ei au
despuiat-o pe Varvara de haine şi au biciuit-o cu sălbăticie,
prefăcînd-o toată într-o rană, dar Domnul S-a pogorît la temniţa ei şi a
vindecat-o pe ea desăvîrşit. O anume femeie pe nume luliana, văzînd
martiriul Sfintei, a dorit mucenicia şi ea. Ambele femei au fost date la
cele mai bestiale chinuri, apoi purtate pe străzile cetăţii spre
batjocura gloatei. Lor li s-au tăiat sînii, din care au curs pîraie de
sînge. Ele au fost duse la urmă la locul de ucidere, unde Sfinta Varvara
a fost măcelărită de bestialul ei tată, iar Sfînta luliana, de soldaţi.
Întru aceeaşi zi însă fulgerul Domnului a izbit casa lui Dioscor,
omorîndu-1 şi pe el, şi pe Marţian. Sfânta Mare Muceniţă Varvara a luat
mucenicia la anul 306. Sfintele ei moaşte făcătoare de minuni odihnesc la Kiev.
Preaslăvită fiind întru Împărăţia Cerurilor, ea s-a arătat multora
chiar şi în vremurile noastre, uneori singură, iar alteori alături de
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.
• Pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ioan Damaschin, monahul şi preotul
El a fost la început cel mai de seamă
ministru al Califului Abdul Malik, iar la urmă monah în Lavra Sfîntului
Sava cel Sfinţit. Din pricină că a fost un înflăcărat apărător al
cultului sfintelor icoane, ticălosul împărat iconoclast Leon Isaurul 1-a
clevetit pe loan la Calif, iar acesta crezînd minciunile i-a tăiat lui
loan mîna dreaptă. Ţinîndu-şi mîna tăiată
în ştergar, loan a căzut cu lacrimi la icoana Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, iar mîna i s-a lipit la loc prin minune. Urma tăieturii a
rămas însă ca un fir roşu aprins pe braţul sfîntului, ca dovadă a
minunii. Văzînd minunea Califului i-a părut amarnic de rău pentru
nedreptatea făcută, dar Damaschinul nu a mai voit să rămînă ministru la
curtea lui şi nici să mai rămînă în lume. El a voit mai vârtos să
meargă la pustie şi să se facă monah, unde a fost fraţilor pildă de
smerenie, ascultare şi nevoinţă. Sfintul
loan Damaschinul este alcătuitorul Canonului Slujbei de Înmormîntare şi
al cărţilor liturgice intitulate Octoih (Cartea Celor Opt Ehuri sau
Glasuri), Irmologhion, şi Menologhion, precum şi al Canonului Pascal. El
a scris multe cărţi de adîncă cugetare teologică, insuflate de sus. El a
fost un mare nevoitor, un mare imnograf, un mare teolog şi un oştean
viteaz şi aprig al adevărului lui Hristos. Sfîntul loan
Damaschinul se numără printre cei mai mari Sfinţi Părinţi ai întregii
creştinătăţi ortodoxe. El s-a săvîrşit cu pace către Domnul cam pe la
anul 776, în vîrstă fiind de una sută şi patru ani.
• Pomenirea Sfântului Ghenadie, Arhiepiscopul Novgorodului
El a fost un distins scriitor, un atlet al adevărului creştin şi un mucenic al adevărului lui Hristos. El
a adunat multele cărţi ale Sfintei Scripturi într-un singur volum şi a
compilat o cheie care să ajute la stabilirea exactă a datei Sfintelor
Paşti [Paschalionul] pe o perioadă de cinci sute şi treizeci şi
doi de ani înainte. El s-a săvîrşit din lumea aceasta la anul 1505.
Sfintele lui moaşte făcătoare de minuni odihnesc la Mănăstirea Ciudov de
la Moscova.
Din viata Sfintei, dupa Metafrast
Asa rugandu-se Sfanta, s-a auzit glas din Cer chemand-o pe ea, impreuna cu Iuliana, intru cele de sus si fagaduindu-i a-i implini ceea ce cerea. Si mergeau amandoua Sfintele Mucenite Varvara si Iuliana spre moarte cu mare bucurie, dorind a se deslega mai degraba de trup si a trece catre Domnul. Si ajungand la locul cel insemnat, mieluseaua lui Hristos, Varvara si-a plecat sub sabie sfantul sau cap si a fost taiata de mainile nemilostivului sau tata. Si s-a implinit scriptura: "Va da frate pe frate la moarte si tata pe fiu" (Matei 10, 21).
Iar pe sfanta Iuliana alt ostas a taiat-o tot acolo; si asa s-a savarsit alergarea nevointei sale. Iar sfintele lor suflete sunt intru glasuri de bucurie, catre Hristos, Mirele lor, intampinandu-le pe ele ingerii si Insusi Stapanul, cu dragoste, primindu-le pe dansele.
Iar pe Dioscor si pe Marcian dregatorul i-a ajuns napraznica pedeapsa a lui Dumnezeu, pentru ca pe Dioscor, pogorandu-se din munte, iara pe dregator, sezand in casa sa, tunet si fulgere din cer lovindu-i, i-au ucis si i-au ars, atata cat nici praful lor nu s-a aflat.
Si era in cetatea aceea un oarecare barbat credincios, cu numele Galenlian. Acesta, luand cinstilele moaste ale Sfinlelor Mucenite, le-a dus in cetate si le-a ingropat cu cinstea ce se cuvenea si a zidit biserica peste dansele, intru care multe vindecari se faceau de la moastele Sfintelor, cu rugaciunile lor si cu darul Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, al unuia Dumnezeu in Treime, a Caruia este slava in veci! Amin.
Pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Ioan Damaschinul, monahul, si preotul (+749)
Deci, fiindca s-a intamplat a castiga un dascal intelept ca acesta, amandoi au ajuns la varful intelepciunii. Dupa aceea, s-au facut amandoi monahi, straduindu-se sa traiasca indeletnicindu-se cu cele ale lui Dumnezeu. Ca Ioan s-a dat de catre proistosul manastirii Sfantului Sava, la un batran, mare si inlelept in cele dumnezeiesti, si a invatat de la el fericita ascultare. Pentru ca i s-a poruncit de catre el ca sa nu cante niciodata, oricat de putina cantare, dupa mestesugul muzicii, pe care il stia. Si Ioan a pazit neschimbata porunca batranului, vreme de multi ani. Se zice, insa, ca, aratandu-se in vis batranului, Preasfanta de Dumnezeu Nascatoare i-a zis sa porunceasca ucenicului sau Ioan sa alcatuiasca laude spre slava lui Hristos, Celui ce S-a nascut dintr-insa fara de samanta, si spre lauda si veselia crestinilor, celor ce sunt datori sa o laude din inima; lucru care a si facut, punnda temeiul acesta la cuvintele scrierilor sale. Deci, petrecand amandoi sihastreste, fericitul Cozma, lasand multe scrieri Bisericii, a raposat cu pace, iar fericitul Ioan, facand si el asemenea si intarind dreapta credinta si rusinand paganul eres al iconomahilor, cu puterea cuvintelor sale si cu intelepte dovediri ale Scripturiolr, si lasand multe scrieri de lauda Bisericii lui Dumnezeu, prin mijlocirea carora se afla aievea cunostinta fiecarui lucru ce se va cerca, si-a savarsit viata intru adanci batraneti, traind ani o suta patru.
Intru aceasta zi, povestire din minunile Maicii Domnului, despre Sfantul Damaschin si vindecarea mainii lui celei taiate, de catre Cea Nevinovata.
Iar auzind imparatul de aceasta, a cerut sa-i dea una din scrisorile lui Ioan, pe care a aratat-o scriitorilor sai intrebandu-i pe dansii daca cineva dintre dansii poate alcatui intocmai chipul scrisorii. Deci s-a aflat unul preaiscusit la frumoasa scriere, care a fagaduit imparatului ca va scrie alta asemanatoare, incat, nici insusi Ioan sa nu cunoasca scrisul, ca este strain. Deci, acestuia i-a poruncit imparatul cel viclean de a scris catre dansul o epistola, ca din partea lui Ioan. Intru care acesta zicea: "Imparate, intru multi ani sa traiesti, inchinaciunea cea cuviincioasa imparatiei tale aduc eu, robul tau, Ioan din Damasc. Si iti arat ca sa stii ca cetatea noastra este in vremea aceasta slabanogita, pentru ca lipsesc cei mai multi ostasi ai agarenilor, fiind plecati la razboi. Si daca vei trimite putina oaste, cu lesnire o iei si iti voi ajuta si eu la o lucrare ca aceasta, pe cat pot, ca in mainile mele este toata cetatea.". Aceasta si altele mai mult scriind, vicleanul imparat a facut si alta scrisoare cu mana sa catre stapanitorul agarenilor, zicand acestea: "Prea bun neam si preaiubite dregatorule al cetatii Damascului, sa te bucuri! Stii ca nu este nici un lucru mai fericit si mai laudat, si lui Dumnezeu placut, decat dragostea, ca sa pazeasca cineva tocmelile cele de pace. Pentru aceasta nu voi sa stric prietenia, pe care o am cu bunul tau neam, cu toate ca si un prieten al tau adevarat, ma indeamna si ma cheama pe mine la aceasta si imi trimite scrisori de multe ori, ca sa vin sa ma razboiesc cu tine.
Iar, pentru incredintarea ta, iti trimit una din scrisori, ca sa cunosti adevarata prietenie pe care o am catre tine si viclesugul si raul narav al aceluia care a scris".
Aceste doua scrisori le-a trimis printr-un rob al sau, imparatul cu numele de leu si cu socoteala de sarpe, la cel viclean si barbar. Acesta, vazandu-le, s-a maniat si, chemand pe Ioan, i le-a aratat. Iar acesta, intelegand viclenia imparatului, marturisea adevarul, spunand, nu numai ca nu a scris el, ci nici macar in mintea lui nu a avut niciodata asa ceva. Dar barbarul, biruit fiind de manie, n-a crezut, nici soroc nu i-a dat ca sa arate adevarul, ci a poruncit sa-i taie mana lui.
Deci, s-a taiat dreapta aceea, care mustra pe cei ce urasc pe Domnul, si in loc de cerneala, cu care se vopsea mai inainte, s-a vopsit cu al sau sange. Si mana au spanzurat-o in targ, ca sa o vada toti. Deci, dupa ce a trecut ziua, a trimis Ioan mijlocitori, rugandu-se tiranului sa-i dea mana sa o ingroape, ca sa-i usureze durerea lui. Iar acela a primit si i-a dat-o. Deci, Ioan, luand-o si intrand in casa lui, a cazut la pamant cu fata in jos, inaintea sfintei icoane a Maicii lui Dumnezeu, zicand, cu lacrimi si cu credinta: "Stapana, preacurata, Maica ceea ce ai nascut pe Dumnezeul meu, pentru dumnezeiestile icoane dreapta mea s-a taiat. Cunosti pricina bine, pentru care s-a inrait Leon. Grabeste-Te, dar si-mi vindeca mana mea. Dreapta Celui Prea-Inalt, Care S-a Intrupat din Tine, multe puteri face prin mijlocirea Ta. Asa si acum, dreapta mea aceasta sa o vindece, pentru rugaciunile Tale, ca sa poata scrie, cu dulci si intocmite cantari, laudele care se cade a se da Tie, Nascatoare de Dumnezeu si Celui ce S-a nascut din Tine si impreuna-ajutatoare sa se faca dreptei credinte.
Acestea zicandu-le, cu lacrimi, Ioan, a adormit si a vazut icoana Pururea Fecioarei, care ii zicea lui cu linistita privire: "Vezi ca sanatoasa s-a facut mana ta, de acum nu te mai supara pentru aceasta, ci fa-o pe ea trestie a scriitorului ce scrie degraba, dupa cum m-ai fagaduit mie." Deci, desteptandu-se si vazand vindecata si lipita mana lui, o, prea mare puterea ta, Preacurata, s-a bucurat cu duhul, pentru Dumnezeu si pentru Maica Lui, ca a facut cu dansul marire Cel Puternic. Deci, toata noaptea veselindu-se, a cantat cantari de multumire lui Dumnezeu, zicand: "Mana Ta cea dreapta, Doamne, s-a proslavit intru tarie. Dreapta Ta a vindecat dreapta mea cea taiata. Si cu aceasta va sfarama pe vrajmasii care nu cinstesc prea cinstita icoana Ta si a Celeia ce Te-a nascut pe Tine. Si prin mana mea va zdrobi pe stricatorii de icoane cei potrivnici slavei Tale". Deci, a trecut toata noaptea, veselindu-se si cantand laude Pururea Fecioarei Maria, Maicii lui Dumnezeu.
Iar cand s-a facut ziua si au vazut vecinii lucrul cel minunat, s-a facut cunoscut la toata cetatea. Insa niste uratori de Hristos au uneltit si, ducandu-se, au spus stapanitorului cum ca n-a taiat mana lui Ioan, ci altuia, unui oarecare rob al lui, care, ca sa-i faca daruri domnului sau, a primit sa i se taie mana lui, pentru care fapta i-a dat arginti nenumarati. Iar stapanitorul a poruncit ca sa vina Ioan, sa vada mainile lui. Si, venind i-a aratat mana cea taiata, care avea un semn rosu imprejur, pe care l-a lasat inadins Preasfanta, ca nemincinoasa marturie a taierii. Deci, ii zicea barbarul: "Care doctor te-a vindecat si ce fel de doctorie a pus?" Iar Ioan, cu stralucit si mare glas, s-a facut propovaduitor minunii, raspunzand: "Domnul meu, doctorul ce Atotputernic, Care are deopotriva atata putere cata voire are." Iar stapanitorul a zis: "Iarta-ma omule, ca, dupa cum se vede, nevinovat esti, si nu ai gresit in pricina aceasta si cu nedreptate te-am osandit. Ai, dara, cinstea cea dintai, ca sa fii intaiul sfetnic al meu si ma fagaduiesc tie, ca sa nu fac candva nimic fara sfatul si voirea ta." Iar Ioan a cazut la picioarele lui, rugandu-se ca sa-l ierte, ca doreste sa se duca sa slujeasca Facatoarei de bine, dupa cum i-a fagaduit. Deci, dupa ce s-a impotrivit multa vreme, s-a invoit stapanitorul si i-a dat voie sa se duca unde voieste. Iar Ioan, multumind, s-a dus. Si, impartind saracilor averea sa si slobozind pe robii sai s-a dus la manastirea Sfantului Sava. Si, facandu-se monah, s-a suspus la ascultare la un batran.
Din viata Sfantului Ioan Damaschinul, ca monah
Niste randuieli ca acestea scriind tatal fiului si dascalul ucenicului, a adaugat si aceste cuvinte catre dansul: "Nimanui sa nu trimiti vreo scrisoare, nici sa graiesti catre cineva ceva din invataturile cele din afara. Tacerea sa ai cu intelegere, pentru ca stii ca nu numai iubitorii de intelepciune ai nostri invata tacerea, ci si Pitagora porunceste ucenicilor sai, de multa vreme, sa pazeasca tacerea. Si sa nu ti se para cum ca chiar si cele bune este bine a le grai oricand, asculta pe David care zice: "Amutit-am si m-am smerit si nici de bine n-am grait. (Ps. 38,3). Apoi ce folos i-a venit lui dintru acestea, asculta: "Infierbantatu-s-a inima mea inlauntrul meu" (Ps. 38, 4), adica, negrait e focul dragostei de Dumnezeu, care s-a aprins intru dansul din cugetarea la Dumnezeu."
Deci, toate invataturile acestea ale batranului au cazut in inima lui Ioan ca o samanta intr-un pamant bun si, odraslind, s-au inradacinat. Pentru ca, destula vreme vietuind langa acel batran de Dumnezeu insuflat, Ioan pazea cu dinadinsul toate cuvintele lui si asculta poruncile lui, supunandu-se lui fara de fatarie, fara de graire impotriva si fara de orice cartire. Pentru ca, ce folos este ascultatorului celui ce are in maini fapte si in gura cartirea, cand implineste porunca, iar cu limba sau cu mintea cele impotriva graieste? Si cand se va indrepta unul ca acesta? Niciodata. Si unii ca acestia in desert de ostenesc si li se pare cum ca savarsesc o fapta buna, care impreuna cu ascultarea poarta in sanurile sale pe sarpele cartirii. Insa fericitul Ioan, ca un adevarat ascultator, se afla fara de cartire intru toate slujbele cele ce i se porunceau lui.
Iar odinioara, batranul, vrand sa ispiteasca ascultarea si smerenia lui Ioan, a adunat multime de cosnite, ca acelea erau lucrul mainilor lui, si a zis catre Ioan: "Am auzit, fiule, cum ca, in Damasc, cosnitele cu mai mult pret se vand, decat in Palestina si noua multa ne este neindestularea la cele de trebuinta ale chiliei, precum singur vezi; deci, ia cosnitele acestea si te du degraba la Damasc si le vinde pe ele acolo. Si cauta sa nu le vinzi pe ele mai cu putin pret decat cel randuit." Si a randuit batranul pret mare cosnitelor, indoit mai mult decat se cuvenea. Iar ascultatorul cel adevarat nu s-a impotrivit nici cu cuvantul, nici cu mintea, nici n-a zis ca aceste cosnite nu sunt vrednice de un asa pret si nici ca Damascul este departe, nici n-a grait in cugetul sau: "Ma rusinez a ma duce in cetatea aceia, intru care odinioara am fost cunoscut tuturor si dregator slavit." Nimic din acestea n-a zis, nici a cugetat, urmator fiind stapanului Hristos, Celul ce S-a facut ascultator pana la moarte. Ci, indata zicand: "Blagosloveste parinte", a luat cosnitele in spate si s-a dus degraba la Damasc. Si umbla prin cetate in haine proaste si rupte, vanzand in targ cosnitele sale. Si, de voia vreun om sa cumpere vreo cosnita, intreba pretul, cum se vand. Si, auzind un pret ca acela, asa de mare, il batjocorea si radea de el, iar altii si cu mustrari il certau si-l ocarau. Pentru ca nu era cunoscut fericitul Ioan de toti locuitorii cetatii, de vreme ce era acoperit de straie saracacioase, de care, odinioara, purta haine tesute cu aur, si fata ii era schimbata de post, obrazul uscat si frumusetea vestejita.
Iar un oarecare cetatean, care odinioara ii fusese lui sluga, pe vremea dregatoriei sale, stand acolo in dreptul lui si luand seama cu multa staruinta la fata lui, l-a cunoscut cine este si s-a mirat de chipul lui cel saracacios si s-a umilit si, oftand din inima, s-a apropiat de dansul ca de un necunoscut si i-a dat lui pretul cel oranduit de staretul sau pe toate cosnitele. Nu ca-i trebuiau lui cosnitele, ci milostivindu-se spre un om ca acela, care dintru atata slava si bogatie a venit, pentru Dumnezeu, intru atata smerenie si saracie. Iar el, luand pretul pe cosnite, s-a intors catre cel ce l-a trimis pe el, ca un biruitor de la razboi, surpand la pamant pe potrivnicul diavol si impreuna cu el si mandria cu marirea desarta, prin ascultare si prin smerenie.
Iar, intr-una din zile, un frate al manastirii a rugat pe Ioan ca sa-i alcatuiasca un tropar de mangaiere, ca adormise fratele lui cel dupa trup. Deci, Ioan se temea sa nu supere pe batranul staret. Insa s-a biruit de multa rugaciune a fratelui si, scriind niste tropare preafrumoase si jalnice, adica acestea: "Care este desfatarea cea lumeasca? Oamenilor, pentru ce in desert ne tulburam, ca toate sunt desertaciune cele omenesti". Si venind batranul de afara si auzind glasul acela de cantare preaumilitoare, s-a suparat si a gonit pe Sfantul, ca pe un neascultator. Iar el, cazand la picioarele batranului staret, cerea iertaciune; dar acela nici intr-un chip nu s-a plecat. Insa, pentru multa staruinta a batranilor manastirii, s-a invoit totusi sa-l reprimeasca, numai daca se invoieste Ioan sa curete iesitorile, odihnind pe alti monahi. Iar el a primit, cunoscand folosul ascultarii. Insa batranul, vazandu-l ca asculta, l-a primit iarasi, poruncindu-i sa pazeasca tacerea ca si mai inainte.
Deci, dupa putine zile, se arata Preasfanta batranului in somn, zicandu-i: "Pentru ce ai astupat un minunat izvor ca acesta, ce varsa afara atata paraie de apa a odihnei sufletelor? Lasa izvorul sa adape toata lumea si sa acopere marile eresurilor si sa le mute spre dulceata minunata. Acesta are sa covarseasca alauta cea prooroceasca a lui David si Psaltirea, cantand cantari noi Domnului, cantari pline de minunata dulceata, mai presus decat Cantarea lui Moise si decat dantuirea Mariamnei. Fata de alauta lui cea dulce cantatoare si minunata, cantarile cele fara de folos ale lui Orfeu vor fi socotite ca un blestem netrebnic. Acesta va canta cantarea cea duhovniceasca si cereasca. Acesta va urma cantarilor heruvimilor. Acesta va canta, drept, dogmele credintei si va da pe fata razvratirea si strambatatea a tot eresul."
Deci, cand s-a desteptat batranul, care a vazut vedenia aceasta si i s-au descoperit cele negraite, a zis catre Ioan: "O, fiule al ascultarii lui Hristos, deschide gura ta, nu in pilde, ci intru adevar, nu intru ghicituri, ci in dogme. Graieste cuvintele pe care le-a scris Duhul in inima ta. Suie-te in muntele Sinaiului, cel al vedenilor si al descoperirilor lui Dumnezeu; fiindca te-ai smerit pe tine pana in sfarsit, acum dar suie-te in muntele Bisericii si propovaduieste, binevestind Ierusalimului. Inalta glasul tau intru tarie, ca bucurii prea slavite mi s-au grait mie, pentru tine, de la Maica lui Dumnezeu. Si ma iarta pe mine de cate tie ti-am gresit, ca din necunostinta mea te-am impiedicat pe tine."
Atunci, dar, inceput facand Ioan cantarilor celor dulci ca mierea, lumina Bisericile, incat, oricine auzea cuvintele si facerile lui, putea sa inteleaga. Deci, intru acest chip petrecand Sfantul, intru o ascultare imbunatatita si preaminunata ca aceasta, si multe scrieri lasand asupra luptatorilor impotriva icoanelor si alcatuind canoane preafrumoase si stihiri preapotrivite si dulci la cantare si alte cuvinte de Praznic, spre lauda si marirea lui Hristos si a Preacuratei, s-a odihnit intru Domnul. Caruia se cuvine slava si stapanirea in veci! Amin.
Intru aceasta zi cuvant din Pateric.
Deci, ducandu-se ava Lot, a facut asa. Iar batranul acela, auzind acestea, n-a voit sa se indrepteze, ci cu dinadinsul il ruga, zicandu-i: "Pentru Domnul slobozeste-ma de aici, de vreme ce nu mai pot suferi sa stau in pustie." Si, sculandu-se, a iesit, cu dragoste slobozit fiind.
Intru aceasta zi, cuvant despre Sfantul Efrem, cum i s-a dat lui o carte scrisa de la Dumnezeu.
Intru aceasta zi, cuvant despre un calugar, pe care l-a scos Fericitul Andrei de la diavol.
Si, cautand inapoi, a vazut pe doi tineri certandu-se intre dansii: unul era negru, avand ochi intunecati, ca drac era, iar altul alb ca o lumina cereasca, fiind inger al lui Dumnezeu. Si zicea cel negru: "Al meu este calugarul acesta, ca voia mea face, ca nemilostiv si iubitor de arginti este si cu Dumnezeu parte nu are, ci, ca un adevarat slujitor de idoli, mie imi slujeste." Iar ingerul cel luminos zicea: "Ba nu, ci ci al meu este, de vreme ce posteste si se roaga si smerit este si bland." Si se impotriveau asa amandoi si nu era pace intre dansii. Si s-a facut un glas din cer catre ingerul cel purtator de lumina: "Nu este partea ta calugarul acela, lasa-l pe el, ca lui mamona slujeste, iar nu lui Dumnezeu. Si indata s-a departat ingerul Domnului de la dansul. Aceasta vazand-o Fericitul Andrei s-a mirat, ca demonul cel potrivnic a biruit pe ingerul cel luminat.
Iar odata a intampinat pe calugarul acela Fericitul Andrei in ulita si, luandu-l de mana dreapta, i-a zis lui: "Robule al lui Dumnezeu, fara de manie sa ma asculti pe mine robul tau, si cu mila primeste saracele mele cuvinte, ca mare necaz mi s-a intamplat mie, din pricina ta, si nu pot de acum sa rabd mai mult, ca mai intai prieten lui Dumnezeu ai fost, iar acum te-ai facut prieten si sluga diavolului. Aripi ai avut ca si serafimii; pentru ce te-ai dat satanei, ca sa le taie pe ele din radacina? Chip ai avut ca de fulger; pentru ce te-ai facut intunecat la chip? Vai mie, de vreme ce ai avut vedere ca heruvimii cu ochi multi, iar acum te-a osebit pe tine sarpele. Soare ai fost si ai apus in noaptea cea intunecata si rea. Pentru ce, frate, sufletul tau ti-ai vandut? Pentru ce te-ai insotit cu dracul iubirii de argint? Pentru ce i-ai dat lui odhna intru tine? Pentru ce aduni argintul? Au, doara, te vei ingropa cu el? Ca dupa moartea ta va ramane altora. Pentru ce tii pacate straine si vrei sa te sugrumi cu nemilostivirea? In vreme ce altii sunt flamanzi si insetati si mor de frig, tu, privind la multimea aurului te veselesti? Acestia sunt pasii pocaintei? Asta e randuiala calugareasca si defaimarea vietii desarte? Asa te-ai lepadat de lume si de cele din lume? Asa te-ai rastignit lumii si tuturor desertaciunilor? N-ai auzit de Domnul ce zice: Sa nu agonisiti aur, nici argint, nici arama, nici doua haine? Pentru ce ai uitat porunca aceasta? Iata, astazi sau maine se sfarseste viata noastra si cele ce le-ai gatit ale cui vor fi? Au nu stii ca Ingerul Domnului, cel ce te pazeste pe tine, s-a departat de la tine plangand, iar diavolul sta aproape de tine si sarpele iubirii de argint s-a incolacit imprejurul grumazului tau si tu nu-l simti pe el? Adevar zic tie, ca, trecand pe langa tine, am auzit pe Dumnezeu lepadandu-se de tine. Deci, rogu-ma tie, asculta-ma pe mine si-ti imparte averea la saraci, la vaduve si la neputinciosi, la scapatati si la strainii ce n-au unde sa-si plece capul si te sarguieste sa fii iarasi prieten lui Dumnezeu. Iar, de nu ma vei asculta, apoi rau vei pieri. Asa ma jur pe Iisus, Imparatul Hristos, ca, iata, indata vei vedea pe diavolul. Si i-a mai zis lui: Oare il vezi pe el?"
Si s-au deschis calugarului ochii cei din launtru si l-a vazut pe diavolul ca pe un arap negru si buzat si in chip de fiara, departe stand si neindraznind a se apropia de dansul din pricina lui Andrei. Iar calugarul a zis Sfantului: "Il vad pe el, robule al lui Dumnezeu, si spaima mare m-a cuprins; deci spune-mi mie cele ce-mi sunt trebuincioase spre mantuirea sufletului meu". Iar robul lui Dumnezeu a zis catre dansul iarasi: "Sa ma crezi pe mine, ca, de nu ma vei asculta, il voi trimite pe el la tine, ca sa te faca de rusine, nu numai in fata cetatenilor acestora, ci fata de toate clee patru margini ale lumii. Deci, pazeste-te si, cele ce-ci zic tie, fa-le".
Acestea auzindu-le calugarul s-a temut foarte si a fagaduit ca pe toate cele poruncite sa le faca. Si indata a vazut Sfantul ca a venit de la rasarit un Duh puternic, ca o vapaie de fulger si s-a atins de sarpele acela, mancandu-i puterea lui. Iar sarpele, neputand suferi, s-a prefacut in corb negru si s-a dus de acolo. La fel si arapul cel negru a pierit si iarasi a luat putere ingerul lui Dumnezeu spre paza calugarului aceluia. De la care iesind, Fericitul i-a poruncit zicandu-i: "Fereste-te sa spui cuiva cele despre mine, iar eu voi incepe a te pomeni ziua si noaptea intru rugaciunile mele, ca Domnul Iisus Hristos sa-ti indrepteze calea spre bine".
Deci, ducandu-se calugarul, a impartit tot aurul la saraci. Si dupa aceasta si mai mult s-a proslavit de la Dumnezeu si de la oameni, ca-si aduceau si mai multi aurul lor la dansul ca sa-l imparta la saraci.
Iar el zicea celor ce-l aduceau ca sa-l imparta cu mainile lor, si graia: "Ce folos imi este mie ca sa ma intep cu spini straini".
Asa vietuind el, precum se cade unui calugar, i s-a aratat lui robul lui Dumnezeu in vis, cu fata vesela si i-a aratat lui pe un camp un pom luminos imbracat in floare de dulci roduri si i-a zis: "Sa multumesti lui Dumnezeu, stapane al meu, ca te-a scos pe tine din dintii sarpelui si a facut sufletul tau ca un pom purtator de floare; deci, sarguieste-te ca pe acea floare sa o prefaci in dulce rod. Caci, iata, acest pom frumos, pe care il vezi, este inchipuirea sufletului tau."
Apoi, desteptandu-se, calugarul s-a intarit mai mult in lucrul cel duhovnicesc si aducea multumita totdeauna lui Dumnezeu si lui Andrei, placutul Sau. Slava lui Dumnezeu celui ce face minuni, prin alesii Sai, cu darul si cu iubirea Lui de oameni. Amin.
Sinaxar 4 Decembrie
În această lună, în ziua a patra, pomenirea pătimirii Sfintei marii Muceniţe Varvara (Barbara).
Sfânta
Muceniţă Varvara a trăit pe vremea împăratului Maximian (284-305) la
Heliopolis (Helenopont / Helespont). Era fiica unui păgân cu numele
Dioscur (sau Dioscor), care o ţinea sub pază, într-un turn înalt, din
pricina marii ei frumuseţi trupeşti. Fecioara aceasta credea în Hristos
şi n-a vrut să-şi ascundă credinţa de tatăl ei. Odată, când tatăl ei a
spus sa se facă două ferestre la o baie pe care o zidea, fiica lui a
poruncit sa se facă trei. Întrebată fiind pentru ce a dat porunca
aceasta, i-a răspuns ca a făcut trei ferestre în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh. La auzul acestor cuvinte tatăl ei s-a
repezit îndată cu sabia să o omoare, dar sfânta a fugit şi s-a ascuns
într-o stâncă ce s-a deschis ca prin minune; de acolo s-a dus în munţi.
Tatăl ei a urmărit-o şi a găsit-o; a luat-o de cosiţe şi a dat-o
domnului ţării aceleia. Înaintea acestuia, Sfânta Varvara a mărturisit
pe Hristos şi a batjocorit pe idoli. De aceea a fost chinuită în multe
feluri şi în sfârşit ucisă cu sabia de tatăl ei, cu mâinile lui. Se
spune ca tatăl ei, după ce a ucis-o, a fost lovit de trăsnet pe când
cobora din munte şi a murit.Mai multe icoane cu sfânta mare muceniţă Varvara.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ioan Damaschin, monahul şi preotul.
Sfântul
Ioan Damaschin a trăit pe vremea împăratului Leon Isaurul şi a lui
Constantin, fiul acestuia. Era de loc din Damasc, de neam ales, care
strălucea în dreapta credinţă. Având tată iubitor de fapte bune, a
învăţat toată ştiinţa elinească şi a cercetat bine şi adâncul
Scripturii celei insuflate de Dumnezeu. Pentru credinţa în Hristos şi-a
lăsat averea părintească şi a îmbrăţişat viaţa călugărească împreună
cu fericitul Cosma, care a ajuns mai târziu episcopul Maiumei. Amândoi
fuseseră învăţaţi de acelaşi dascăl, tot Cosma cu numele, numit şi
Asincrit, răscumpărat din robie de tatăl lui, împreună cu alţi robi.
Şi pentru că Ioan şi Cosma avuseseră parte de un dascal aşa de învăţat,
au ajuns amândoi înţelepţi. Când Ioan a îmbrăţişat viaţa călugărească,
stareţul mănăstirii l-a dat să înveţe ascultarea la un bătrân
înţelept în cele dumnezeieşti. Acesta i-a poruncit să nu cânte nici cea
mai neînsemnată cântare după meşteşugul cântării muzicale pe care îl
cunoştea. Ioan a îndeplinit fără împotrivire multă vreme porunca. Se
spune însă că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu s-a arătat în vis
bătrânului şi i-a spus să îngăduie ucenicului său Ioan să alcătuiască
imne şi cântări spre slava Celui născut fără de sămânţă din ea şi spre
folosul celor ce sunt datori să o mărească din adâncul inimii. Lucru
pe care l-a şi făcut, punând acest temei scrierilor sale.Fericitul Cosma petrecând dar în nevoinţe pustniceşti, după ce a lăsat Bisericii multe scrieri, s-a odihnit în pace.
Iar fericitul întru pomenire Ioan, după ce prin puterea cuvintelor lui şi prin dovezile cele înţelepte ale Scripturilor a înfierat ca nimeni altul eresul păgân al iconomahilor, adică al luptătorilor împotriva sfintelor icoane, şi după ce a lăsat Bisericii lui Dumnezeu multe scrieri, în care se găseşte răspuns temeinic aproape la orice întrebare, şi-a săvârşit viaţa la adânci bătrâneţi.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ioan, episcopul Polivatului, făcătorul de minuni.
Cuviosul Părintele nostru Ioan încă de pe când
era tânăr ura desfătările şi plăcerile şi-şi împodobea viaţa cu post
şi înfrânare. Pentru aceasta a şi fost hirotonit episcop al
Polivatului, urcând în chip legiuit toate treptele bisericeşti. După ce
i s-a încredinţat păstorirea poporului, a adăugat la nevoinţele lui
pustniceşti de mai înainte, alte nevoinţe, iar la osteneli alte
osteneli.Când Leon Isaurul a luat cu nevrednicie sceptrul împărăţiei şi a început sa hulească sfintele icoane, acest sfânt bărbat s-a dus la Constantinopole şi a mustrat cu tărie necredinţa împăratului. Apoi s-a întors la turma sa, i-a învăţat pe credincioşii săi cu de-amănuntul credinţa şi i-a făcut să fie gata cu toţii să-şi verse sângele pentru dreapta credinţă. Vieţuind aşa, a părăsit cele de jos şi s-a mutat la Domnul pe Care Îl dorea.
Tot în această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Iuliana, care de sabie s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Hristodul şi Hristodula, care de sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea
Sfântului noului sfinţit Mucenic Serafim, episcopul Fanariului, care a
suferit mucenicia în anul 1601.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cântare de laudă la Sfântul Ioan Damaschinul
O, trîmbiţă de aur a ortodoxei credinţe,
O, slăvite monahe al unei slăvite mănăstiri,
O, Sfinte Ioane, poete insuflate, atlete al credinţei,
O, Sfinte mucenice, al icoanelor rîvnitor!
Tu ai slăvit pre Hristos şi-acum slăvit eşti în ceruri,
O, trîmbiţă veşnică a celei fără de moarte vieţi!
Tu lepădat-ai lumea pentru Hristos Domnul,
Şi smerindu-te adânc, te-ai înălţat în veci.
Tu nevoinţe aspre ai luat asupră-ţi,
Prin lacrimi privit-ai la tainele cereşti.
Cu rugăciuni şi credinţă lucrat-ai minuni multe,
Tu însuţi grăit-ai cu Maica lui Dumnezeu.
Credinţa – cine mai bine ca tine a arătat-o?
Cine vreodat’ cîntat-a mai ‘nalt pe Dumenezeu?
O, harpă de aur a adevărului veşnic, tu fără seamăn
Eşti în lume mereu!
Nimeni nu este asemenea ţie,
O, Sfinte Părinte Damaschine loan!
O, înalţă şi-acum dumnezeiasca ta rostire
Cere nouă îndurare de la Hristos Dumnezeu!
Roagă-te ca Hristos cu milostivire cu noi să fie
Pînă la mormînt,
Roagă-te Lui, Sfinte Ioane scumpe,
Să-L proslăvim cu tine prin al tău cînt!
Cugetare
Ascultarea unită cu smerenia inimii şi a minţii este temelia vieţii duhovniceşti, temelia mîntuirii sufletului şi temelia temeliei zidirii sfinte care este Biserica lui Dumnezeu.
Marele loan
Damaschinul, cu adevărat măreţ din toate laturile vieţii lui, a săpat o
urmă adîncă în istoria Bisericii prin minunata pildă de ascultare şi
smerenie ce a fost temelia şi podoaba vieţii lui toate de monah.
Spre a îi pune la încercare smerenia, părintele lui duhovnicesc i-a aşezat în braţe odată o legătură de coşniţe [lucrul de mînă al monahilor] şi i-a poruncit să meargă şi să le vîndă anume la Damasc, cetatea lui. Avva i-a mai poruncit să ia şi un preţ foarte mare pentru ele, gîndind că loan se va ruşina să îl ceară şi se va întoarce la Mănăstire fără să fi isprăvit nimic. Sfîntul loan aşadar, mai întîi a trebuit să ia asupra sa o călătorie foarte lungă; al doilea, să apară în cetatea lui de baştină ca un cerşetor, în haine umile, acolo unde toţi îl cunoşteau că a fost cel mai puternic şi mai slăvit demnitar al cetăţii, după Calif; al treilea, să se expună rîsetelor şi batjocurei locuitorilor Damascului prin mărimea preţului pe care trebuia să îl ceară pe marfa lui; al patrulea, în cazul în care nu ar fi izbutit în vînzare, trebuia să fi străbătut în zadar chinuitoarea cale pînă la Damasc şi înapoi. Dar sosind la Damasc, viteazul monah a stat în piaţa cetăţii, aştepînd cumpărătorul. Căci fiind întrebat de unii cît cere pe coşurile lui şi auzind din gura lui preţul, îl batjocoreau şi rîdeau de el ca de un nebun. El a stat în piaţa de mărfuri a Damascului de dimineaţă pînă seara şi de dimineaţă pînă seara a fost ţinta batjocurei şi rîsetelor oamenilor. Dar Dumnezeu Care vede toate nu 1-a lăsat pe robul Lui, omul smereniei şi răbdării. Căci a trecut acolo pe seară un cetăţean al Damascului şi a privit cu luare aminte la chipul lui loan. Chiar dacă hainele lui erau proaste, iar chipul schimbat de aspra vieţuire, cetăţeanul 1-a recunoscut îndată pe cel care fusese odată cel dintîi ministru al Califului, întru a cărui suită se aflase şi el. loan a recunoscut şi el chipul cetăţeanului, dar nezicînd nici el nimic, au început să se tocmească ca negustor şi client. Dar omul îndată a renunţat să mai arate că prea mare e preţul, a cumpărat toată marfa la preţul cerut şi i-a mulţumit cu plecăciune lui loan pentru un mare bine ce i-a făcut pe cînd a fost mîna dreaptă a Califului. loan s-a întors la Mănăstire ca un biruitor, cu chipul radiind de bucurie, care bucurie i-a adus-o şi Bătrînului lui.
Luare aminte
Să luăm aminte la căderea lui Adam şi a Evei, din pricina păcatului (Facerea 3):
- La cum Adam şi Eva, după ce au păcătuit, s-au ascuns de la faţa lui Dumnezeu;
- La cum, auzind glasul lui Dumnezeu, ei au fugit şi s-au ascuns printre pomii Raiului;
- La cum şi azi orice păcat ne înstrăinează de Dumnezeu;
- La cum păcătosul, auzind glasul Domnului care îl strigă prin conştiinţă, fuge şi se ascunde în mijlocul naturii iraţionale.
Predică
La cum bun este tot ceea ce vine de la Domnul – „Şi a văzut Domnul că este bună lumina”. (Facerea 1: 4)
Şi a văzut Domnul că este bine (Facerea 1: 10, 12, 18, 21, 25).
Fraţilor, de la Făcătorul nostru Cel Bun ies numai lucrări bune. Prin urmare, să tacă toţi cei care bîrfesc şi zic că de la El iese şi binele şi răul.
După fiecare minunată lucrare a Sa,
Domnul însuşi a zis că este bună. El a zis de şase ori că ceea ce a
lucrat este bun, iar a şaptea oară a rostit acelaşi cuvînt privind toată
Zidirea în ansamblu: El a dat verdictul Lui dumnezeiesc asupra tuturor
celor de El lucrate şi a zis că sînt „bune foarte” (Facerea 1: 31). Prin
urmare, Domnul a rostit întru totul de şapte ori că cele aduse la
fiinţă din voinţa Lui sînt bune.
Oare nu este ceva de mirare cînd auzim pe unii oameni venind cu hulitoarea afirmaţie protrivit căreia răul şi binele ar ieşi ambele de la Dumnezeu, în egală măsură?
Dar Domnul,
ca şi cînd ar fi ştiut că asemena învinuiri se vor arunca asupra Lui,
sau, mai bine zis, că asemenea huliri se vor arunca asupra Lui de-a
lungul tuturor veacurilor, şi-a rostit apărarea mai dinainte, şi a
rostit-o de şapte ori, pentru toate veacurile şi pentru toate
generaţiile de oameni de pe pămînt.
Răul vine numai de la păcat, şi nici un păcat nu se află în Domnul. Prin urmare, Domnul nu poate fi nicicum sursa răului.
El Se numeşte Atotputernic tocmai pentru că El este puternic spre a lucra tot binele.
Răi, preverşi şi vicleni sînt acei aşa-zişi pricepuţi în Scripturile
Sfinte care zic că „Atotputernic” înseamnă tocmai aceasta, că Domnul
poate să facă şi binele şi răul. Dumnezeu este însuşi izvorul a
tot binele care nu este întunecat de nimic şi nimic nu poate ieşi de la
El care să fie contrar binelui. Să
cunoaştem, fraţilor, că aceia care grăiesc despre dualitatea lui
Dumnezeu Care este Izvorul însuşi a tot binele, sînt ei înşişi nişte
amestecături de bine şi de rău, nişte amestecături ale dualităţii.
Dar să mai ştim că toţi cei care iubesc binele vor lupta pururea să
urmeze Lui, contra aplecărilor lor rele şi păcătoase, şi că toţi cei
care însetează după bine au în inima lor conştiinţa clară că Dumnezeu
este pururea bun, niciodată altfel.
O, Stăpîne Doamne Făcătorul nostru,
Cela Ce eşti Ziditorul a tot binele şi ale Căruia lucrări sînt bune în
veac, a Ta este toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!
