Icoana Maicii Domnului „Potirul Nesecat".
La
mânăstirea Visoţki din Serpukov se adună în pelerinaj mulţi
credincioşi. Nu întâmplător, majoritatea au neputinţe privind patima
alcoolismului. Aici se află Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului
„Potirul nesecat", renumită mai ales din sec. XIX.
Icoana se afla
din vechime în mânăstirea Visoţki, dar nu se ştia de darul ei, până în
anul 1878. Atunci un soldat în rezervă din Tula, care era alcoolic şi
ajunsese olog, a avut o viziune: Sfântul Varlaam i-a apărut în vis şi
i-a indicat să meargă la mânăstirea din Serpukov, să caute Icoana
Potirul Nesecat, să solicite citirea unei dezlegări (molifte) înaintea
ei, că va primi vindecarea şi de patimă, şi de boala picioarelor.
Viziunea
s-a repetat de trei ori, iar soldatul tot nu era hotărât să se ducă la
mânăstire. În sfârşit, s-a hotărât să meargă, chiar şi târându-se. Pe
măsură ce mergea, picioarele se înzdrăveneau. Ajuns la mânăstire, a
întrebat de Icoana Potirul Nesecat. Călugării nu cunoşteau o asemenea
denumire. Gândindu-se că s-ar putea să fie vorba de o Icoană pe care era
pictat un Potir, unul dintre călugări i-a arătat-o pe aceea. Verificând
pe spatele Icoanei, a găsit inscripţia „Potirul Nesecat"
(Niéoupivaïemaïa Tchecha). I s-a citit molitva înaintea Icoanei şi
soldatul s-a întors acasă pe picioarele sale, scăpat şi de asuprirea
alcoolismului. Icoana a devenit renumită şi foarte mulţi oameni au venit
înaintea ei, din aceeaşi pricină. Peste puţin timp ei veneau din nou,
să mulţumească pentru vindecare. La Icoană a început să se citească în
mod regulat molitfa şi Acatistul Potirul Nesecat, în fiecare duminică şi
ori de câte ori există solicitarea.
Icoana aparţine tipului de
reprezentare a Maicii Domnului „A Semnului", fiind unul dintre cele mai
cunoscute tipuri iconografice. Pruncul apare în Icoană în Sfântul Potir,
binecuvântând. Este vorba de Potirul pentru Împărtăşanie. Într-adevăr,
este un Potir nesecat, cel al Sfintei Împărtăşanii, căci Mielul -
Hristos este mâncat dar niciodată consumat.
Maica Domnului, ca un
mare preot la mijlocire, cu sfintele sale mâini ridicate la cer, oferă
lui Dumnezeu jertfa sa: chiar pe Fiul Său, Cel jertfit. Ea vesteşte că
Potirul nesecat al milei şi ajutorului Dumnezeiesc este disponibil
pentru fiecare persoană care are nevoie şi cere. Nenumărate copii ale
Icoanei s-au răspândit în toată Rusia şi în lume, împreună cu Acatistul
Icoanei, tradus în diferite limbi, inclusiv în limba română.
Rugăciune
O,
Prea milostivă Stăpână! Pentru a dobândi apărarea Ta cădem acum la
Tine. Caută spre rugăciunile noastre, auzi-ne cu milostivire pe noi:
soţiile, copiii, maicile celor împătimiţi de boala cea grea a beţiei,
fraţii şi surorile noastre, care din această pricină sunt căzuţi de la
Maica noastră, Biserica lui Hristos, şi deci de la mântuire şi-i
tămăduieşte pe aceştia! O, milostivă Maică a lui Dumnezeu, atinge-te de
inimile lor şi scoate-i degrabă din căderile în păcate, adu-i la
înfrânarea cea mântuitoare. Roagă-L pe Fiul Tău, Hristos, Dumnezeul
nostru, să ne ierte greşalele, să nu îşi întoarcă milostivirea de la
zidirea Sa şi să ne întărească în trezvie şi înţelepciune.
Primeşte,
Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, rugăciunile maicilor ce revarsă
şiroaie de lacrimi pentru copiii lor, ale soţiilor care plâng pentru
soţii lor, ale copiilor, orfanilor şi neputincioşilor părinţi şi ale
noastre, ale tuturor celor ce cădem la icoana Ta pentru ca să ajungă,
prin rugăciunile Tale, acest strigăt al nostru la Tronul Celui Prea
Înalt. Acoperă-ne şi ne păzeşte ca să nu fim robiţi de cel viclean şi de
toate cursele vrăjmaşilor, ajută-ne în ceasul cumplit al morţii, ca
prin rugăciunile Tale să trecem vămile văzduhului.
Izbăveşte-ne
de osânda cea veşnică şi mijloceşte ca milostivirea lui Dumnezeu să ne
acopere în vecii vecilor cei nesfârşiţi. Amin!
• Pomenirea Sfintei Mari Muceniţe Irina
Irina era din cetatea Magedon din
regiunea Balcanilor şi a trăit în vremurile apostolice. Tatăl ei,
Licinius, făcea parte din mica nobilime. Unii cred că el era slav. Irina
s-a născut pagină, din părinţi păgîni. Penelopa – căci acesta era
numele cu care se născuse – a aflat despre credinţa creştină de la
profesorul ei Appelianus. Sfîntul Timotei, ucenicul Sfîntului Apostol
Pavel, a botezat-o pe ea şi pe toţi slujitorii curţii ei, şi i-a dăruit
spre lectură Epistolele Sfîntului Apostol Pavel. Refuzînd
căsătoria, ea 1-a înfuriat pe tatăl ei, care a vrut să o tortureze
din cauza aceasta. Dar la urmă ea însăşi 1-a convertit pe tatăl ei la
creştinism în chip minunat. Irina a fost dată la chinuri cumplite
sub patru împăraţi (între care tatăl ei nu se numără), dar Dumnezeu a
apărat-o în tot acest timp prin sfinţii Lui îngeri. Regele Sedechia a
îngropat-o pînă la gît într-o groapă umplută cu şerpi şi cu scorpioni,
dar îngerul Domnului a omorît toate scîrboasele jivine şi a păzit-o pe
sfînta fecioară muceniţă întreagă. Apoi regele a încercat să o taie în
două cu fierăstrăul, dar fierăstrăul s-a frînt de trupul ei ca şi cînd
trupul ar fi fost de marmură. Apoi acelaşi rege a legat-o de o roată de
moară sub o moară de apă şi a dat drumul şuvoiului de apă, nădăjduind că
aşa fecioara muceniţă se va îneca. Dar apa nu a curs, ci a stat pe loc,
iar fecioara a rămas vie şi nevătămată. Regele Sapor, fiul regelui
Sedechia i-a pus în picioare încălţăminte de fier, i-a încărcat în spate
un sac de nisip, a înhămat-o la o căruţă şi a pus să fie mînată ca un
animal cale lungă dincolo de cetate. „Cu adevărat sînt ca o vită înaintea Ta, O Doamne!”
a rosti muceniţă, alergînd legată în urma torţionarilor ei. Dar îngerul
Domnului a cutremurat pămîntul, iar pămîntul s-a deschis şi i-a
înghiţit pe chinuitori. Supravieţuind tuturor torturilor celor bestiale
de minte diavolească născocite, prin care minuni mii de păgîni au
lepădat păgînismul şi au alergat la Hristos crezînd şi botezîndu-se,
Irina a intrat în cetatea lui Callinicus, pentru predicarea Evangheliei.
Regele de atunci al cetăţii, Numerian, a voit să o omoare în acest fel:
el a aruncat-o consecutiv în trei tauri din metal încins. Dar ea nu a
murit, ci păzită de Dumnezeu fiind, a rămas de fiecare dată vie şi
nevătămată. Mulţi au văzut aceste minuni şi au crezut în Unul Dumnezeu.
Eparhul Vavdonos a luat-o în cetatea Constantina, unde gîndea să o
omoare punînd-o pe grătare încinse de fier. Dar nici aceasta nu a reuşit
să pună capăt vieţii Sfintei Irina, care şi de această dată a adus
popor nenumărat la Hristos. La sfîrşit Irina a sosit la cetatea
Mesembria, unde a fost omorîtă de regele Sapur, dar Dumnezeu a înviat-o
de la moarte la viaţă. Regele şi mulţi din popor, văzînd aceasta, au
crezut în Hristos şi s-au botezat. Aşa,
prin suferinţele ei sîngeroase şi minuni peste minuni lucrate de
Dumnezeu prin viteaza muceniţă, au ajuns la Hristos prin ea peste o sută
de mii de păgîni. În cele din urmă Sfînta Muceniţă Irina s-a întins într-un sicriu şi i-a poruncit lui Appelianus să-1 închidă. După patru zile, cînd au deschis sicriul, au văzut că trupul Irinei nu mai era în el.
Aşa a proslăvit-o Dumnezeu în veci pe Sfînta, preaminunata, Mare
Muceniţă Irina, care a jertfit tot şi a îndurat toate ca Dumnezeu să Se
preaslăvească între oameni.
• Pomenirea Sfinţilor Martin şi Heraclius
Martin şi Heraclius erau amîndoi slavi.
Ei au fost prigoniţi de ereticii arieni în Iliria. Aruncaţi în exil,
aceşti doi cavaleri ai ortodoxiei şi-au încheiat cu cinste vieţile lor
pămînteşti în veacul al patrulea, strămutîndu-se la curţile veşnice ale
împăratului Hristos.
În vremile acelea, când poporul trăia în întuneric şi în umbra morţii,
prin închinarea la idoli păgâneşti, a început a străluci lumina sfintei
credinţe prin propovăduirea apostolilor. Atunci era un împărat cu numele
Liciniu, care vieţuia în cetatea ce se numea Maghedon. Acela avea
împărăteasă de un nume cu sine, pe Licinia, care a născut o fiică şi
a numit-o Penelopi. După ce a început a veni în vârstă, ca de şase ani,
s-a arătat foarte frumoasă la faţă, încât pe multe fecioare le întrecea
cu frumuseţea ei. Deci, tatăl ei a zidit pentru ea un stâlp, afară din
cetate, departe, într-un loc frumos şi deosebit, care avea diferite
camere, toate împodobite cu toată bunăcuviinţa şi îndestulate cu multă
bogăţie, în care erau: scaune, mese, sfeşnice, paturi şi toate vasele
ferecate cu aur.
Pe acel stâlp a aşezat pe fiica sa, Penelopi, împreună cu treisprezece
fecioare frumoase şi a adus acolo pe zeii săi de aur, ca să păzească pe
fiica lui. După ce a închis-o acolo, până la vârsta cea desăvârşită,
cuviincioasă nunţii, a pus lângă ea o cinstită bătrână, cu numele Caria,
ca să-i fie învăţătoare, care şedea şi mânca împreună cu ea, fiind mai
mare peste celelalte fecioare. A mai pus încă şi pe un bătrân, bărbat
cinstit şi înţelept, cu numele Apelian, ca s-o înveţe carte în
toate zilele. Acolo a petrecut astfel fecioara şase ani şi trei luni şi
după al doisprezecelea an al vârstei ei, tatăl ei gândea s-o însoţească
cu vreunul din cei mai luminaţi fii împărăteşti.
În acea vreme, fecioara, şezând pe stâlpul cel înalt în camera sa, un
porumbel a zburat prin fereastra de la răsărit, având în cioc o ramură
de măslin, pe care lăsând-o pe masă, a zburat afară. După un ceas a
intrat înăuntru un vultur, aducând o cunună făcută din diferite flori,
pe care lăsând-o pe masă, a zburat şi el afară. Pe altă fereastră a
intrat un corb, aducând în cioc un şarpe mic, pe care l-a lăsat pe masă
şi a zburat afară. Fecioara căuta spre acelea împreună cu învăţătoarea
ei şi se minunau amândouă, nepricepând ce să fie aceste semne.
După ce Apelian, învăţătorul s-a suit la dânsele, la vremea sa, i-au
spus lui cele ce văzuseră. Apelian, fiind creştin în ascuns şi mai
înaintevăzător, a socotit în minte şi a zis către fecioară: "Ascultă,
Penelopi, fiica împăratului, să ştii că porumbelul înseamnă obiceiul tău
cel bun, adică blândeţea, alinarea şi întreaga înţelepciune
feciorească; iar ramura de măslin înseamnă darul lui Dumnezeu, care,
prin Botez, se va da ţie. Vulturul cel înalt înseamnă împărat biruitor,
adică vei împărăţi peste patimi şi te vei înălţa prin gândirea ta la Dumnezeu şi
vei birui pe vrăjmaşii nevăzuţi ca pe nişte păsări proaste. Iar cununa
cea de flori este semn al răsplătirii, pe care, pentru nevoinţele tale, o
vei lua de la împăratul Hristos în
cereasca Lui împărăţie, unde ţi se găteşte cununa nestricăcioasă a
slavei celei veşnice. Iar corbul cu şarpele înseamnă vrăjmaşul diavol,
care vrea să aducă asupra ta scârbă, mâhnire şi izgonire, ca un balaur
cumplit. Deci, să ştii, o, fecioară, că Împăratul cel mare, Care
stăpâneşte cerul şi pământul, vrea să te logodească, spre a-i fi mireasă
Lui, şi ai să suferi pentru Dânsul multe ispite".
Auzind fecioara o tâlcuire ca aceasta, a pus la inimă cuvintele lui
Apelian şi a început cu dorinţă dumnezeiască a se bucura în inima ei. A
doua zi s-a suit la dânsa pe stâlp tatăl ei, împăratul Liciniu, cu
împărăteasa şi cu boierii, vrând s-o vadă şi s-o sfătuiască pentru
nuntă. Văzând faţa ei strălucind ca raza luminii soarelui, s-a bucurat
şi a zis către dânsa: "Iată, iubita mea fiică, ai ajuns acum la vremea
nunţii. Deci, spune-mi, care fiu de împărat îţi este plăcut, ca să te
logodesc cu dânsul?" Şi-i spuneau ei despre mulţi fii ai împăraţilor
celor dimprejur. Atunci ea a zis către dânsul: "Tată, dă-mi şapte zile
să mă gândesc şi după aceea îţi voi răspunde".
Crezând tatăl cuvintele ei, s-a dus acasă. Atunci Penelopi,
apropiindu-se de idoli, le-a zis: "De sânteţi zei, ascultaţi-mă pe mine.
Tatăl meu vrea să mă logodească, iar eu aş fi voit să petrec întru
feciorie, pentru că grijile vieţii sunt piedică pentru slava lui
Dumnezeu. Deci, spuneţi-mi, oare să merg după bărbat sau nu?"
Idolii cei muţi tăceau, fiind fără de suflet. Deci, scuipându-i,
fecioara s-a întors spre răsărit şi, căutând spre cer, a zis: "Dacă Tu
eşti Dumnezeul cel adevărat, pe care galileenii te propovăduiesc, mă rog
Ţie, arată-mi, este bine să-mi iau bărbat sau să petrec totdeauna în
feciorie?"
Fiind seară, a adormit şi a văzut în vedenie pe îngerul lui Dumnezeu,
grăind către dânsa: "Penelopi, de acum nu te vei mai numi aşa, ci Irina,
şi vei fi multora scăpare şi paşnică adăpostire; şi prin tine multe
suflete omeneşti se vor mântui, întorcându-se la Dumnezeu. Numele tău va
fi mare şi minunat în toată lumea, iar ceea ce ţi-a spus bătrânul
Apelian de păsările văzute este adevărat, că Duhul lui Dumnezeu a grăit
prin gura sa. Iată, va veni la tine în această noapte omul lui Dumnezeu,
Timotei, cel ce de la Sfântul Pavel, Apostolul lui Hristos, a luat
învăţătură şi preoţie şi poartă scrisorile lui. Acela te va boteza şi te
va învăţa ce vei face". Zicând îngerul acestea, s-a făcut nevăzut.
Venindu-şi fecioara în sine, s-a umplut de bucurie şi
aştepta venirea preotului. După puţină vreme a venit la stâlpul acela
omul lui Dumnezeu, Timotei, povăţuindu-se de îngeri şi, suindu-se pe
acel stâlp, a fost primit cu bucurie de fecioară. Astfel, şezând el, o
învăţa pe ea, pe povăţuitoarea ei şi pe toate slugile ei, care-l
ascultau cu plăcere. După ce a învăţat-o din destul despre adevăratul
Dumnezeu, Iisus Hristos şi despre sfânta credinţă cea întru Dânsul şi
despre tainele creştineşti, a botezat-o în numele Tatălui, al Fiului şi
al Sfântului Duh şi i-a pus numele Irina, în loc de Penelopi.
Asemenea a botezat pe Caria, învăţătoarea ei, şi pe toate celelalte
slugi; iar pe Irina a făcut-o mireasa lui Hristos, ca să-şi păzească
fecioria neîntinată până la sfârşitul său. Şi a întărit-o pe ea, să fie
vitează întru nevoinţa cea pătimitoare, în care avea să intre pentru
Domnul său Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, Mirele cel fără de
moarte. După ce a învăţat-o din destul, a binecuvântat-o pe ea şi pe
cele ce erau cu dânsa şi, dându-le scrisorile apostoleşti şi
încredinţându-le darului lui Dumnezeu, s-a dus la locul său.
Fericita Irina împreună cu acele fecioare, ziua şi noaptea lăudau şi
mulţumeau lui Dumnezeu şi se învăţau neîncetat de dânsa scrisorile
apostoleşti. Iar pe zeii părinteşti cei de aur, i-a aruncat pe câte unul
jos, zicând către dânşii: "De sunteţi zei, mântuiţi-vă singuri!" Căzând
idolii de la o aşa înălţime pe pământ, se sfărâmau şi se risipeau ca
praful; iar Sfânta batjocorea neputinţa lor şi se bucura întru Domnul
său Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu.
După ce au trecut cele şapte zile, tatăl şi mama ei împreună cu boierii
s-au suit pe stâlp la ea şi i-au zis de nuntă. Iar ea le-a răspuns: "Cu
adevărat să ştiţi că eu sunt roaba lui Hristos, în Care am crezut. Pe
Acela L-am iubit, pentru că este Împărat ceresc şi veşnic, şi Aceluia
m-am făcut mireasă, ca unui Mire curat, nestricăcios şi fără de moarte;
iar alt bărbat nu voiesc să cunosc, nici nu mă voi închina altui
dumnezeu, pentru că nu este alt dumnezeu afară de Acela. Nu vedeţi oare
pierzania zeilor voştri, care, căzând la pământ prin fereastră, nu au
putut să-şi ajute lor? Apoi cum vor fi ajutători vouă? Deşartă este
nădejdea voastră, pe care o aveţi spre dânşii şi deşartă este osteneala
şi cheltuiala voastră la idoli, pentru că aurul şi argintul se cădea a-l
împărţi celor ce au trebuinţă săracilor, sărmanilor şi văduvelor. Iar
voi, chemând lucrători, vă făuriţi zei fără de suflet şi aţi lipsit pe
săraci de trebuinţele lor şi v-aţi făcut vrăjmaşi Dumnezeului Celui viu
şi slugi ai diavolilor.
Până când vă veţi zbate ca o juncă neînvăţată, înjugată la jug?
Cunoaşteţi pe adevăratul Dumnezeu şi înţelegeţi pe Cel ce poate a omorî
şi a învia. Şi, când va străluci lumina lui Dumnezeu în inimile voastre,
atunci va fugi de la voi diavolul, care trage pe oameni din lumină la
întuneric şi îi scoate din cetatea lui Dumnezeu la pierzare şi îi mută
din cei de-a dreapta la cei de-a stânga. Deci, voi mai întâi sârguiţi-vă
să fugiţi de dânsul, că amar este şi cumplit. Acela este satana, cel ce
acoperă ochii inimilor voastre, ca să nu cunoaşteţi adevărul. Mai ales
către tine, o, părinte, îmi este îndreptat cuvântul, ca să cunoşti pe
Dumnezeu cel ce a alcătuit toate cu cuvântul. Tu, când ai voit să
zideşti acest stâlp pentru mine, ai pus la lucru mulţi oameni, căci erau
trei mii şi cinci sute de lucrători şi trei sute de conducători, şi
abia în nouă luni au putut săvârşi această zidire. Iar Dumnezeul tuturor
veacurilor, cu un cuvânt al Său a făcut cerul, soarele, luna şi
stelele, lumina şi întunericul, şi a numit lumina ziuă, iar întunericul
l-a numit noapte.
A întemeiat greutatea pământului pe nimic, iar apelor le-a poruncit să
curgă spre slujba noastră şi multe feluri de copaci au crescut. A aşezat
vremile, anii şi lunile şi a făcut fiarele şi dobitoacele pământului,
păsările cerului şi peştii în ape, iar la sfârşit a făcut pe om, cu
preacuratele Sale mâini, luând ţărână din pământ şi l-a pus pe el stăpân
a toată lumea, pe toate supunându-le sub picioarele lui. Toate acelea
în şase zile le-a săvârşit Dumnezeu, prin Cuvântul Său, Care este Unul
născut, Fiul, Iisus Hristos, Care fără de maică dintr-Însul S-a născut
mai înainte de toţi vecii, Cel de o fiinţă şi de un ipostas cu Dânsul,
Care, în anii cei mai de pe urmă, S-a întrupat fără de tată şi
S-a născut din Curata şi pururea Fecioară, cu lucrarea Sfântului Duh,
şi cu oamenii a petrecut şi minuni fără de număr a făcut. Orbilor le-a
dat vedere, pe cei bolnavi i-a curăţit, pe cei slăbănogi i-a ridicat şi
pe morţi i-a înviat.
Pe Acesta iudeii L-au răstignit din zavistie, voind astfel singur a
pătimi pentru mântuirea noastră. Dar, după moartea şi după îngroparea
Sa, a înviat a treia zi, cu puterea dumnezeirii Sale, şi S-a înălţat la
cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, trimiţând Duhul Sfânt la
sfinţii Săi ucenici. Pe aceia i-a trimis în toată lumea, ca să lumineze
pe cei întunecaţi, să întoarcă pe cei rătăciţi şi să mântuiască pe cei
pierduţi; pentru că voieşte ca toţi să se mântuiască şi nu va lipsi mila
Lui spre neamul omenesc până în veac".
Acestea grăindu-le Sfânta, toţi o ascultau cu dulceaţă; apoi, luând
împăratul şi împărăteasa pe iubita lor fiică, au adus-o în cetate. Aici
au ieşit întru întâmpinarea fiicei împăratului toate fetele cetăţii şi,
dănţuind, i se închinau ei. Tot poporul, alergând la locuri înalte,
suindu-se pe ziduri şi pe case, îi cânta laude, fericind pe Penelopi
fecioara cea frumoasă. Deci, când s-a apropiat Sfânta Irina de palatele
împărăteşti, a văzut diavolul, care striga către dânsa: "Nimic nu-ţi
este de obşte ţie şi mie în cetatea aceasta, fecioară; du-te de la
cetatea noastră, căci aici nu vieţuieşte nimeni din creştini". Iar
Sfânta i-a zis: "În numele lui Iisus Hristos îţi poruncesc ţie, ca să-mi
spui cine eşti tu!" Iar el a zis: "Eu sunt demonul care petrec în
idolul Apolon, învăţătorul desfrânării şi al preadesfrânării, ajutătorul
vrăjitorilor, povăţuitorul tâlharilor, prieten al desfrânaţilor,
făcător de glume al beţivilor, cel ce mă bucur de vărsările de sânge;
sunt povăţuitor a toată nedreptatea şi minciuna şi tată a toată răutatea
şi îţi zic să pleci din cetatea noastră, ca să nu pornesc asupra ta pe
tatăl tău, aprinzându-l pe dânsul cu mânie spre a te ucide".
Acel glas al demonului mulţi l-au auzit, iar pe el nu l-au văzut. Deci,
fericita fecioară l-a certat pe el, zicându-i: "Eu îţi poruncesc ţie:
În numele lui Iisus Hristos, să ieşi din cetatea aceasta!" Şi
cutremurându-se demonul, s-a făcut nevăzut. După aceasta diavolul a
răzvrătit inima împăratului şi l-a pornit pe el cu mânie şi cu iuţime
asupra fiicei sale şi, chemând pe împărăteasă, i-a zis: "Ce am făcut,
căci fiica noastră este amăgită? O, de n-aş fi zidit turnul acela; căci,
vrând să păzesc pe fiica mea, am pierdut-o şi m-am lipsit de nădejdea
mea". Iar împărăteasa a zis către dânsul: "Neînţelepte cuvinte grăieşti
tu, căci, cu ce s-a înşelat fiica noastră? Şi ce răutate vezi într-însa?
Împăratul a răspuns: "Crede în Hristos şi de zei se leapădă". Zis-a
împărăteasa: "Zeii cei ce n-au făcut cerul şi pămîntul, să piară; iar
fiica mea s-a învrednicit slavei împăratului Hristos, Cel ce a chemat-o
la viaţa veşnică".
Atunci împăratul, mâniindu-se, a poruncit să dea afară din palat pe
împărăteasă, iar una din slujnice, alergând, a spus fecioarei Irina. Ea,
sculându-se, a mers şi a stat înaintea tatălui său. Deci, dacă a
văzut-o pe ea împăratul, s-a plecat în jos, căci îi trecea mânia din
inima sa, fiind pornit de diavolul, şi a zis Sfânta Irina către tatăl
său: "Pentru ce este întristată faţa ta, o, tată? Împărăţia ta este în
pace, război nu ai înaintea ta, eu, fiica ta, am venit la tine. Deci, de
unde este asupra ta această mâhnire?" Iar împăratul i-a răspuns: "Mai
bine mi-ar fi fost mie, de nu te-aş fi născut, pentru că pentru tine am
făcut acel prealuminat stâlp; iar pe zeii mei cei de aur i-am pus ca să
te păzească. Asemenea am pus mese, paturi şi scaune împodobite cu aur,
iar tu mi-ai răsplătit cu rele în loc de bune".
Iar ea a zis: "Spune-mi, tată, ce rău ţi-am făcut eu?" Şi a zis
împăratul: "Oare nu puţin rău este acesta, că numeşti pe Hristos
Dumnezeu, iar de zeii mei te lepezi?" Zis-a Sfânta: "Nimic n-am făcut
rău, tată, căutând spre Hristos, adevăratul Dumnezeu şi punându-mi
nădejdea spre El, iar nu spre idolii tăi". Împăratul cu glas groaznic, a
zis: "Penelopi, jertfeşte zeilor!" Răspuns-a Sfânta: "Nu-mi întoarce
numele meu, că nu sunt Penelopi, ci mă numesc Irina; căci acest nume mi
s-a pus mie de înger în vedenie şi de preot, prin Sfântul Botez". Iarăşi
i-a zis împăratul cu mânie: "Rod străin, iar nu al meu, jertfeşte
zeilor!" A răspuns Sfânta Irina: "Nu voi jertfi diavolilor celor ce te
pornesc pe tine la mânie şi care sunt pricinuitori focului veşnic, cel
pregătit păgânilor".
Iar împăratul s-a tulburat de mânie mare şi a poruncit s-o arunce
legată în picioarele unor cai sălbatici, ca s-o calce. Fecioara fiind
aruncată, a mers împăratul singur la cai, vrând să-i vadă moartea ei.
Dar iată un cal mai sălbatic decât ceilalţi, dezlegându-se din legături,
deodată s-a repezit asupra împăratului şi, apucându-i cu dinţii mâna
cea dreaptă a împăratului, a smuls-o din umăr şi sfâşiindu-l, l-a
omorât. Iar după aceea a stat blând la locul lui; asemenea s-au făcut
blânzi ca mieii şi ceilalţi cai, fără a vătăma pe Sfânta Irina.
Calul care omorâse pe împărat, din porunca lui Dumnezeu, luând glas
omenesc, fericea pe Sfânta Muceniţă, astfel: "Fericită eşti tu,
porumbiţa lui Hristos, care ai călcat pe vrăjmaşul şarpe. Tu eşti
minunată pe pământ, la ceruri vei fi cinstită cu dragoste; tu te vei
număra cu drepţii, unde te aşteaptă lumina cea veşnică şi cămara Mirelui
Celui fără de moarte, ca pe o fecioară înţeleaptă şi vitează. Deşi eşti
femeie cu trupul, dar cu duhul arăţi lupta cea bună".
Deci, dezlegându-l din legături, Sfânta Irina cu rugăciunea a înviat pe
tatăl său cel mort şi a tămăduit mâna lui. Atunci împăratul,
împărăteasa şi toată casa lor şi mult popor, ca la trei mii, au crezut
în Hristos. Nu după multă vreme, împăratul, lăsându-şi împărăţia ca să
poată sluji mai liber lui Hristos, s-a aşezat cu soţia şi cu casnicii
săi în acel turn, pe care l-a zidit pentru fiica sa. Iar Sfânta Irina a
rămas în cetate, învăţând poporul şi aducând pe mulţi la Hristos
Dumnezeu, petrecând în casa celui dintâi învăţător al său, bătrânul
Apelian.
După acestea a luat împărăţia cetăţii Macedoniei alt împărat, cu numele
Sedechie. Acela, înştiinţându-se despre Sfânta Irina, a chemat pe
bătrânul Apelian şi l-a întrebat: "La tine este fecioara, fiica
împăratului?" Răspuns-a Apelian: "La mine este, împărate". Împăratul a
zis: "Nu ştii ce gândeşte ea?" Răspuns-a bătrânul: "Gândul ei este ca şi
al meu şi al tuturor celor ce ştiu pe Dumnezeu Cel adevărat. În toate
zilele posteşte până seara, iar seara mănâncă o bucată mică de pâine şi
bea un pahar de apă. Altă masă nu ştie. Pat nu are, ci se odihneşte
puţin pe pământ, ziua şi noaptea petrecând în rugăciuni către Dumnezeu
şi îndestulându-se cu citirea dumnezeieştilor cărţi".
Auzind împăratul acestea s-a minunat şi, trimiţând pe eparhul său, a
adus-o la sine cu cinste. Venind fecioara la el, i-a zis: "Bucură-te,
împărate!" Răspuns-a împăratul: "Bucură-te şi tu, fiică luminată". Zis-a
fecioara: "Pentru ce m-ai chemat?" Împăratul a răspuns: "Să şedem şi să
vorbim cele de pace şi de dragoste". Fecioara a zis: "Eu citesc în
Sfânta Scriptură că:
În adunarea deşertăciunilor nu voi şedea şi cu călcătorii de lege nu voi umbla".
A zis împăratul: "Dar oare noi suntem călcători de lege?" Sfânta a
răspuns: "Tot păgânul, care nu ştie pe adevăratul Dumnezeu şi se închină
idolilor, este călcător de lege". Zis-a împăratul: "Mă sileşti să te
muncesc fără voia mea, necruţându-te pe tine, care eşti fiica
împăratului". Sfânta Irina a răspuns: "Apoi pentru ce mai zăboveşti,
îndeletnicindu-te cu vorba? Ci începe a mă munci, căci sunt gata de
toate muncile pentru Dumnezeul meu". Împăratul a zis: "Fecioară, lasă
toată bârfirea şi jertfeşte zeilor". Sfânta a răspuns: "În zadar te
mânii, împărate, întărâtat fiind de satana. Să ştii cu adevărat, că nu
voi sluji diavolului, nici nu-mi voi cruţa trupul meu pentru Hristos
Domnul meu!"
Împăratul, umplându-se de mânie, s-a sfătuit cu eparhul cum ar putea
s-o omoare. Deci, mai întâi săpând o groapă adâncă şi umplând-o de
şerpi, de vipere, de vasilişti şi de tot felul de târâtoare, a aruncat
pe Sfânta fecioară acolo, unde a petrecut zece zile vie şi sănătoasă,
pentru că îngerul Domnului s-a pogorât cu ea în groapă şi a păzit-o
nevătămată, iar târâtoarele toate au murit.
Înştiinţându-se împăratul că muceniţa este vie în groapă, s-a minunat
şi i se părea căci cu vrăjile a fermecat şi a omorât pe acei şerpi.
Deci, poruncind s-o scoată din groapă, a şezut la judecată şi
a zis către dânsa: "Jertfeşte zeilor, care te-au cruţat, pentru că au
omorât şerpii, iar pe tine te-au păzit vie, ca să cunoşti puterea şi
bunătatea lor şi să te închini lor". Sfânta a răspuns: "O, nebunule, şi
amăgitule de satana, cel călcat de mine, crezi că zeii cei de lemn sau
de piatră pot să omoare şerpii? Ci, tu degrabă vei cădea în groapa cea
de dedesubt a iadului, împreună cu zeii tăi, cărora le slujeşti şi te
vei afunda în întunericul cel mai dinafară, cel pregătit ţie şi
diavolului, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor". Împăratul,
suflând cu mânie, a chemat un lucrător de lemn, şi a poruncit s-o taie
cu un fierăstrău de fier.
Deci, după ce a legat-o de un lemn s-o taie, fierăstrăul nu se atingea
de trupul ei cel fecioresc, ci se îndoia ca de o piatră, apoi s-a frânt
prin mijloc. Şi a adus alt fierăstrău, dar şi acela s-a frânt; iar cei
ce tăiau, căzând singuri pe frânturile fierăstrăului, s-au tăiat şi au
murit. După aceea, împăratul a poruncit să aducă al treilea fierăstrău
mai ascuţit şi mai tare şi să taie pe fecioară peste coapsele ei. Deci,
legând-o, au pus-o la pământ pe spate, punându-i o piatră mare pe piept,
şi au început a-i tăia sfântul ei trup cu fierăstrăul; iar împăratul a
râs şi a zis către muceniţă: "Unde este Dumnezeul tău? Să vină acum şi
să-ţi ajute, dacă este putere într-Însul".
Zicând împăratul acestea, deodată s-au făcut fulgere şi tunete
înfricoşate şi tulburare în văzduh; iar slujitorii care o tăiau cu
fierăstrăul au murit. Împăratul de frică a fugit în palat, iar poporul a
fugit şi s-a vărsat ploaie mare ca un râu, cu grindină cumplită, şi
mulţi dintre oameni au căzut morţi, fiind ucişi de fulger, de tunet şi
de grindină. În acel timp îngerul Domnului, pogorându-se, a prăvălit
piatra aceea de pe pieptul sfintei, i-a tămăduit rana şi a ridicat-o
sănătoasă. Această minune văzînd-o poporul, opt mii de oameni au crezut
în Hristos.
După aceea, împăratul, iarăşi fiind pornit de diavolul, a prins pe
Sfânta şi s-a sfătuit cu eparhul cum s-o piardă. Deci, au hotărât s-o
omoare astfel: au legat-o de roata morii ca, întorcându-se roata s-o
sfarme; după ce au dat drumul apei sub roată, apa s-a oprit ca
împietrită şi n-a curs nici o picătură, rămânând Sfânta fără de
vătămare. Iar împăratul cu boierii lui strigau: "O, cât de mare este
puterea acestei fermecătoare! Iată, a prefăcut firea apei într-o altă
fire". Poporul, care privea la o minune ca aceea, s-a ridicat împotriva
împăratului şi a strigat cu glas mare, ocărându-l şi certându-l. Şi,
luând pietre, a aruncat asupra lui şi l-a izgonit din cetate. El,
ducându-se în patria sa, a mai trăit şapte zile şi a murit acolo de
necaz, de mânie şi de ruşine.
După moartea lui Sedechie, Savah, fiul lui, vrând ca să răzbune
necinstea adusă tatălui său, a adunat mare putere de oaste, ca la o sută
de mii, şi a mers cu război asupra cetăţii Macedoniei. Auzind cetăţenii
că se apropie împăratul Savah, s-a temut şi a închis cetatea, şi au zis
către Sfânta Irina: "Pentru tine pierim". Iar ea, poruncindu-le să nu
se teamă, a ieşit împotriva împăratului celui ce venea, rugându-se lui
Dumnezeu şi zicând: "Cel ce ai auzit oarecând pe robul Tău, Proorocul
Elisei, ascultă şi rugăciunea mea, şi loveşte nevăzut oştirea aceasta ce
vine să piardă cetatea; orbeşte pe vrăjmaşii tăi, ca să cunoască că tu
eşti adevă-ratul Dumnezeu!"
Ascultând Domnul rugăciunea ei, îndată a lovit cu orbirea pe împărat şi
pe toţi ostaşii ce erau cu dânsul. Înţelegând împăratul, că Irina a
adus aceea orbire asupra lui şi a ostaşilor săi, a trimis cu rugăciune
la dânsa, zicând: "Acum cunosc că este nebiruită puterea Dumnezeului
tău. Deci, mă rog ţie, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine şi pentru
ostaşii mei, ca să ne dea vederea". Plecându-se Sfânta spre milă, a
făcut rugăciuni către Stăpânul tuturor şi a căpătat vederea împăratul cu
toţi cei ce erau cu el. Atunci a făcut pace cu cetăţenii, grăindu-le:
"Să mă aveţi pe mine împărat, precum l-aţi avut pe tatăl meu; iar eu voi
ierta necinstea ce aţi făcut tatălui meu".
Văzând cetăţenii puterea cea mare a împăratului, au făcut pace cu
dânsul şi, deschizând cetatea, i s-au închinat lui, primindu-l ca
împărat al lor. După ce împăratul Savah a dobîndit împărăţia şi s-a
întărit într-însa, s-a pornit cu mânie contra Sfintei Irina, pentru că
diavolul îl îndemna la acelea; şi, chemând pe muceniţă la dânsul, i-a
zis: "Iert cetăţii greşeala aceea; iar asupra ta mă mânii, deoarece
pentru tine s-a sculat poporul asupra tatălui meu cu ură şi l-a ucis cu
pietre; însă de voieşti ca să fii şi tu iertată, fă-mi voia mea, adică,
să aduci jertfe zeilor". Iar Sfânta a ocărât pe împărat pentru nebunia
lui şi l-a pornit mai mult spre mânie. Deci, a poruncit împăratul ca s-o
arunce în temniţă, sfătuindu-se cu boierii cum să o muncească.
Sfânta, şezând în temniţă şapte zile, i s-a arătat Hristos, zicându-i:
"Nu te teme, fiică, că Eu, întărindu-te, sunt cu tine". După aceea,
împăratul, scoţând pe muceniţă din temniţă, a poruncit ca să-i bată în
tălpi piroane de fier ascuţite şi, punându-i un sac plin de nisip în
spate, să o izgonească până la un anumit loc, care era departe de cetate
ca la cinci stadii. Deci, slujitorii punând frâu în gura sfintei, au
dus-o acolo, izgonind-o iute ca pe un dobitoc. Sfânta alerga şi zicea
către Dumnezeu: "Cu adevărat sunt ca un dobitoc la Tine, Doamne, şi eu
pururea cu Tine; ţinutu-m-ai de mâna dreaptă, cu sfatul m-ai povăţuit şi
cu slavă m-ai primit".
Căutând sfânta de-a dreapta sa, a văzut pe îngerii Domnului călătorind
împreună cu dânsa şi s-a bucurat foarte. După ce a ajuns la locul numit
şi, cînd se întorcea spre cetate, slujitorii cu batjocură târau cu frâul
pe muceniţă şi popor mult urmând, a văzut Sfânta înaintea sa pe un
înger bătând pământul cu toiagul şi a zis în sine: "Iată, va să fie
pierzarea vrăjmaşilor lui Dumnezeu!"
După ce a ajuns la locul cel bătut de înger, deodată, desfăcându-se
pământul, a înghiţit pe slujitorii muncitorului, cei ce duceau pe
sfânta; iar ea a rămas dezlegată de frâu, sacul i-a căzut din spinare,
piroanele i-au ieşit din picioare şi, vindecându-se, umbla slăvind pe
Dumnezeu. Înştiinţându-se împăratul de aceasta, a zis: "Zeii au deschis
pământul şi au pierdut pe slujitori de la această fermecătoare". Însă
unii se împotriveau, zicînd: "Dumnezeu cel viu este cu Sfânta Muceniţă
Irina!" Iar alţii batjocoreau pe Sfânta fecioară.
Venind îngerul cel ce deschisese pământul, a ucis cu moarte năpraznică
pe mulţi necredincioşi, ca la zece mii, iar cei ce rămăseseră, strigau:
"Dumnezeul Irinei, miluieşte-ne pe noi, pentru că credem în Tine şi
scăpăm la Tine!" Deci, au crezut în acea vreme ca la treizeci de mii de
suflete. Împăratul, necrezând, l-a lovit şi pe el îngerul lui Dumnezeu
şi a pierit cu sunet, ticălosul. Sfânta făcea în cetate multe minuni cu
puterea lui Hristos, pentru că nu numai pe bolnavi îi tămăduia, curăţa
leproşii şi izgonea diavolii din oameni. Ci şi pe un tânăr mort, ai
cărui părinţi plângeau cu amar, l-a înviat cu rugăciunea şi a adus la
Hristos cam cincizeci de mii de suflete.
Cu porunca lui Dumnezeu a venit în cetate Sfântul Timotei preotul, cel
care a botezat-o pe Sfânta Irina, pe care văzându-l, Sfânta s-a bucurat
şi i s-a închinat. Luând pe acel preot şi pe tot poporul cel ce crezuse
în Hristos, s-a dus la turnul unde locuia tatăl şi mama sa, slujind în
linişte lui Dumnezeu şi acolo au primit Sfântul Botez toţi cei ce
crezuseră în Hristos.
Sfânta Irina a petrecut în cetatea Macedoniei trei ani, învăţând şi
încredinţând popoarele. După aceea s-a dus la altă cetate ce se numea
Calinic, (sau Calipoli) unde era împărat Numerian, ruda lui Sedechie şi a
lui Savah, împăraţii cei dintâi. Când Numerian făcea praznicul
spurcatei zeiţe Artemida, aducând jertfe idolului ei, Sfânta Irina,
stând în faţa lui, l-a mustrat pentru păgânătatea lui şi a mărturisit pe
Hristos adevăratul Dumnezeu. Atunci împăratul a zis către boierii săi:
"Această fecioară este asemenea la faţă şi la stat cu tatăl său,
Liciniu, dar fiii cei răi mâhnesc pe părinţi; pentru că după răutăţile
acestei fecioare, tatăl ei cel bun s-a lipsit de împărăţie. Aceasta a
fost pricinuitoare de moarte a fratelui meu, Sedechie, şi pe Savah, fiul
lui, după cum am auzit, l-a omorât cu vrăjile ei. Deci, fecioara
aceasta este cu adevărat pierzătoare de împăraţi".
Apoi s-a întors către Sfânta şi a zis: "Ce zici, vrăjitoare, vei jertfi
oare zeilor, sau încă vei mai petrece în socoteala ta cea pierzătoare?"
Sfânta, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, a răspuns: "Eu voi
jertfi jertfă de laudă Dumnezeului Celui de sus, iar diavolilor tăi şi
idolilor celor neînsufleţiţi ai tăi, nu voi aduce jertfă. Cele ce le
grăieşti pentru împăraţi, să ştii cu adevărat că Dumnezeul meu, Cel ce
stăpâneşte viaţa şi moartea, le-a poruncit lor să moară, iar nu mie.
Teme-te şi tu de Dumnezeul meu, că puţine sunt zilele tale şi degrabă te
va ajunge sfârşitul tău".
Auzind împăratul acestea, s-a aprins de mânie şi, scrâşnind din dinţi, a
răcnit ca un leu şi îndată a poruncit să se ardă trei boi de aramă,
zicând: "Dacă într-un bou va birui puterea focului cu vrăjile, apoi să
se arunce în celălalt, iar dacă şi într-acela aceeaşi va face, apoi să
se arunce întru al treilea! Şi s-a făcut aşa. După ce au ars acei boi de
aramă şi i-a roşit ca pe un cărbune, a aruncat pe Sfânta într-un bou,
şi se ruga în dânsul, strigând: "Dumnezeule, grăbeşte spre ajutorul meu,
ceea ce pătimesc pentru numele Tău cel sfânt!""
Şi s-a arătat ei îngerul Domnului, spunându-i să nu se teamă şi
răcorindu-i acea văpaie. Iar poporul cârtea contra împăratului, zicând:
"În zadar ai pierdut tinereţile cele frumoase ale fecioarei acesteia".
Deci, după ce s-a răcorit arama, s-a aflat Sfânta vie şi sănătoasă,
neavând nici o vătămare de foc. Şi a zis împăratul către cei ce stăteau
de faţă: "Au nu v-am zis vouă că este fermecătoare fecioara aceasta!
Oare cum a stins focul? Aruncaţi-o pe ea în celălalt bou".
Şi a aruncat pe Sfânta în al doilea bou. Dar şi acela răcorindu-se, a
aruncat-o în al treilea şi îndată acel bou, cu porunca Atotputernicului
Dumnezeu, s-a pornit din loc, ca fiind viu, şi a umblat un sfert de
stadie. Şi iarăşi s-a întors la locul său şi a crăpat; şi dintr-însul a
ieşit Sfânta Muceniţă întreagă. Poporul, văzând o minune ca aceea, cu
mare glas strigă: "Mare eşti Dumnezeul Irinei, miluieşte-ne pe noi după
mare mila Ta, Tu eşti Dumnezeul nostru Cel tare şi puternic, Care faci
minunate şi preaslăvite minuni!"
Şi au crezut în Hristos ca la zece mii de suflete. Deci, împăratul
petrecea nu numai întru necredinţă, ci şi pe Dumnezeu Cel Preaînalt
hulea şi, fiind lovit de îngerul cel nevăzut a lui Dumnezeu, s-a
îmbolnăvit de moarte. Iar mai înainte de a muri, a poruncit eparhului
său, Babodon, ca în multe feluri muncind pe Irina, să o ucidă cu
cumplită moarte. Şi a pierit acel ticălos împărat, iar Sfânta a petrecut
în cetatea aceea câteva zile, învăţând poporul credinţa cea întru
Hristos, tămăduind toate neputinţele; iar preotul Timotei, mergând
acolo, a botezat pe cei ce credeau.
Eparhul, văzând cum că tot poporul cetăţii ţine cu Sfânta Irina, s-a
temut să o muncească acolo, ca să nu se facă gâlceavă şi tulburare în
popor pentru dânsa. Deci, s-a dus într-altă cetate, care se numea a lui
Constantin; iar pe muceniţă a poruncit ostaşilor să o prindă şi legată
să o ducă după dânsul. El, mergând în cetatea aceea, a şezut la judecată
şi, punând pe Sfânta în faţa sa, a zis către dânsa: "Oare ştii, că
putere îmi este dată mie asupra ta? Deci, apropie-te de zeii noştri şi
adu-le jertfe, ca să nu te muncesc cu cumplite munci".
Răspuns-a Sfânta: "Ascultă, eparhule! Toate muncile câte vei putea să
le afli, pune-le asupra mea, şi vei vedea puterea Dumnezeului meu!"
Atunci eparhul a poruncit ca să aducă un grătar de fier şi, punând pe
muceniţă pe grătar, s-o lege cu lanţuri de fier şi să-i pună împrejur
mulţime de lemne şi să le aprindă. După ce s-a aprins focul, eparhul a
poruncit ca să toarne peste muceniţă untdelemn, untură şi smoală; şi
astfel, arzând Sfânta mult timp, străluceau legăturile şi lanţurile cele
de fier ca un cărbune aprins. Iar Sfânta a rămas nevătămată şi, fiind
în rouă răcoroasă, cânta, slăvind pe Dumnezeu.
După aceea s-a dezlegat de înger din fiarele acelea şi a ieşit
sănătoasă, lucru care, văzându-l eparhul şi cei ce erau cu dânsul, s-au
mirat foarte mult. Deci, eparhul, căzând la picioarele ei, i-a zis:
"Roaba Dumnezeului Celui adevărat, mă rog ţie, să nu mă pierzi pe mine,
precum ai pierdut pe ceilalţi împăraţi; căci şi eu cred în Fiul lui
Dumnezeu şi voiesc să fiu creştin". Astfel, a crezut eparhul Babodon şi
împreună cu dânsul popor mult şi a adus acolo îngerul lui Dumnezeu pe
Timotei preotul şi s-a botezat de dânsul toţi cei ce au crezut.
Sfânta Irina, petrecând în cetatea aceea cincizeci de zile, a ieşit de
acolo şi a fost prinsă de ostaşii împăratului Savorie, care împărăţea în
Mesemvria, cetate a Traciei, şi au dus-o la dânsul, căci acel împărat,
auzind de cele făcute de dânsa, căuta să o prindă. El, văzând pe Sfânta,
s-a umplut de mânie şi a ucis-o cu sabia. Şi a fost îngropată afară din
cetate. Deci, a zis împăratul: "Lucruri înfricoşate s-a auzit de
fermecătoarea aceea; căci pe împăraţi i-a ucis cu farmecele sale, iar
acum pentru ce n-a putut să mă ucidă pe mine, ci eu am ucis-o pe ea?
Unde este dar Hristos, ajutorul ei? Pentru ce nu a izbăvit-o din mâinile
mele?"
Astfel, ocăra necredinciosul împărat puterea lui Hristos şi se lăuda,
ca unul ce a biruit. Dar puterea cea mare a lui Dumnezeu, ce lucru nu
poate să facă? Deoarece, în vremea morţii Sale celei de voie şi ocărâtă
de iudei, multe trupuri ale sfinţilor celor adormiţi le-a înviat şi a
intrat în sfânta cetate şi s-a arătat multora. Acela, au nu putea şi pe
această Sfântă s-o învieze din morţi, ca să intre în Mesemvria şi să se
arate împăratului? Însă, cu adevărat, puternic este Hristos, Dumnezeul
nostru în cer şi pe pământ şi toate câte le voieşte le face, fiindcă a
trimis pe îngerul Său şi a sculat-o pe ea vie din groapă şi a zis către
dânsa îngerul Domnului: "Măcar că ţi-ai sfârşit nevoinţa pătimirii tale
şi ţi se cădea de acum să te odihneşti, pentru că fericită eşti şi
desăvârşită la cer, dar ca să nu se laude păgânătatea şi fărădelegea, ca
şi cum ar fi biruit puterea Dumnezeului nostru, să intri în cetate ca
să te vadă pe tine vie şi să se ruşineze toţi ocărâtorii cei păgâni şi
să cunoască pe Dumnezeul nostru Atotputernic! Şi nu vei mai pătimi de
acum înainte nici un rău de la nimeni".
Deci, Sfânta a intrat în cetatea Mesemvria, ţinând o stâlpare de măslin
în mâinile sale. Iar când au văzut-o cetăţenii, s-au umplut de negrăită
spaimă şi de mirare şi au alergat la dânsa tot poporul, strigând cu
glas mare: "Minunat este Dumnezeul Irinei şi nu este altul afară de
Acela!" Şi a spus împăratului că Irina s-a sculat din morţi; iar el s-a
temut foarte şi, văzând-o pe ea, a căzut la picioarele ei, zicând: "Acum
am cunoscut, că mare Dumnezeu ai! Deci, mă rog ţie să petreci în
cetatea noastră şi să ne faci pe noi creştini".
Sfânta a petrecut între dânşii şaptezeci de zile, învăţându-i sfânta
credinţă şi toţi au crezut în Hristos. Deci, venind cu porunca lui
Dumnezeu fericitul Timotei preotul, a botezat pe împărat şi pe tot
poporul lui. După aceea s-a dus de acolo în patria sa, în cetatea
Macedoniei, unde a aflat pe tatăl său adormit întru Domnul; şi a plâns
lui Dumnezeu, rugându-se pentru dânsul.
Acolo a petrecut vreme puţină cu maica sa şi s-a răpit de un nor, care a
dus-o în Efes. Şi, umblând apostoleşte prin cetate, propovăduia pe
Hristos, făcând minuni prin tămăduirea a diferite neputinţe şi pe mulţi
îi întorcea de la idoli către Hristos. După multă vreme a venit acolo la
dânsa bătrânul Apelian, fiind trimis de Dumnezeu, cel ce i-a fost ei
altădată învăţător şi de care Sfânta s-a bucurat mult. După câteva zile a
zis către popor: "Bucuraţi-vă, fraţii mei, şi pacea lui Iisus Hristos
să fie cu voi! Mângâiaţi-vă, veseliţi-vă întru Domnul nostru şi să fiţi
tari în credinţă; iar eu mă voi duce de la voi, mulţumindu-vă că m-aţi
primit pe mine cea străină. Dar să ştiţi, că tot cel ce primeşte pe cel
străin, prieten se face cerescului Dumnezeu". Şi cetăţenii grăiau între
dânşii: "Unde se duce învăţătoarea noastră?" Unii ziceau: "Au doară vrea
să se odihnească întru Domnul?" Iar alţii grăiau: "Vrednică este
aceasta lui Dumnezeu şi de aceea se va lua de la ochii noştri, deoarece
noi suntem păcătoşi".
A doua zi, Sfânta Irina, luând pe bătrânul Apelian şi pe şase bărbaţi
cucernici, s-a dus cu dânşii după cetate şi, aflând într-o piatră un
mormânt nou deşert în care nimeni n-a fost pus niciodată, a intrat în
acel mormânt şi a zis către Apelian şi către ceilalţi bărbaţi:
"Acoperiţi-mă bine deasupra cu această piatră, ca nimeni altul să nu mă
poată descoperi, până a patra zi". Sărutând, cu cea mai de pe urmă
sărutare, pe Apelian şi pe bărbaţii cei ce erau cu dânsul, s-a însemnat
cu semnul Sfintei Cruci şi s-a culcat; iar bărbaţii au pus piatra cea
mare deasupra mormântului şi s-au întors în cetate.
A patra zi, mergând la mormânt Apelian cu aceiaşi bărbaţi, n-au mai
găsit trupul Sfintei Irina şi s-au gândit între dânşii, cum că a mutat-o
pe ea Hristos Dumnezeu în Rai. Ducându-se în cetate, au spus aceasta
poporului. Atunci, au alergat mulţi la mormânt şi, văzându-l deşert,
s-au minunat şi au slăvit pe Dumnezeu cu spaimă. Astfel a fost viaţa şi
pătimirea fecioarei Irina, cea de neam bun; în acest fel au fost
nevoinţele miresei lui Hristos.
După cum s-a zis, ea a stat la întrebare mai întâi înaintea tatălui său
Lichinie, apoi a lui Sedechie şi a lui Sedah fiul lui; după aceea
înaintea lui Numerian şi a eparhului Babodon; iar la sfârşit, înaintea
lui Savorie. Cetăţile în care a pătimit sunt acestea: Macedonia, patria
sa, Calinica sau Calipoli a lui Constantin şi Mesemvria cea din Tracia.
Şi s-a odihnit întru Domnul în Efes, în cinci zile ale lunii mai şi,
stând înaintea lui Hristos, se roagă pentru toată lumea.
Acestea le-a scris bătrânul Apelian, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe
Sfîntul Duh, pe Dumnezeu Unul în Treime, Căruia I se cuvine cinste şi
închinăciune de la oameni, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Notă - Este de trebuinţă a se şti şi aceasta, cum că tatăl Sfintei
Irina, împăratul Liciniu, nu a fost acel Liciniu, care mai pe urmă a
fost părtaş la împărăţie cu marele Constantin, cel ce a avut de soţie pe
sora lui Constantin şi a stăpânit toate părţile răsăritului, ci altul
cu acelaşi nume, care a fost mai înainte cu mulţi ani, împărat al unei
cetăţi ce se numea Maghedoe, care este în hotar cu Macedonia, precum şi
Sfânta Scriptură s-a obişnuit a numi împărăţi pe stăpânitorii fiecărei
cetăţi. Acest lucru este arătat în cartea Facerii, în capitolul
paisprezece. Nişte împăraţi ca aceştia sunt mai ales împărăţei, decât
împăraţi, precum a fost şi acest Liciniu, tatăl Irinei, deoarece în
prolog, este scris Vasilisc, iar nu Basileus, adică împărăţei iar nu
împărat. Deci, cum că acest Liciniu este altul decât Liciniu cel care a
împărăţit împreună cu Constantin, este arătat aici. Acela avea de soţie
pe sora lui Constantin, cea cu numele Constanţia, iar acesta avea pe cea
de un nume cu dânsul, Licinia. Acela petrecea în cetatea Nicomidiei,
iar acesta în Maghedon. Acela a pierit întru păgânătate, iar celălalt
s-a sfârşit cu cinste întru creştinătate. Acela a fost după trei sute de
ani de la naşterea lui Hristos, iar acesta a petrecut la întâia sută de
ani, aproape de zilele apostolilor, pentru că preotul Timotei, cel ce a
botezat pe fiica lui, Sfânta Irina, a luat învăţătura şi preoţia de la
Sfântul Apostol Pavel.
Cântare de laudă la Sfânta Mare Muceniţă Irina
Penelopa fiica regelui sade la fereastră,
Cînd trei păsări în şir zboară repede spre ea.
Prima este o porumbiţă ca laptele de albă,
In cioc cu o ramură de măslin;
A doua este un vultur, purtînd într-al său ciont
Cunună aleasă de flori.
Iar a treia un corb este, cu o viperă rea
Ţintuită în ciocu-i.
Penelopa pe slujnice-ntreabă ce semn va fi fiind acesta.
Dar slujnicele tac; nici una nu poate răspunde;
Ele însele nedumerite sînt de uimire.
Dar bătrînul Appelian spune:
„Noi toţi oameni muritori sîntem,
Insă către bătrînul tău dascăl
Pleacă-ţi urechea, Penelopo,
Frumoasă copilă:
Prin aste semne, cu limpede slovă
Duhul Domnului însuşi către tine grăieşte:
Pace arată porumbiţa, seninătatea ta,
Căci tu te vei numi Irina;
Rămurica de măslin este harul Domnului ce se varsă peste tine;
Vulturul biruitor este -precum tu ca un vultur
Patimile-ţi vei birui;
Iar cununa de flori e slava şi dulceaţa cerească;
Corbul cu viperă-n cioc întunecatul duh este
Şi a lui răutate,
Pe care tu prin răbdare tare îl vei birui.”
Irina ascultă şi inima-i tresară.
Ea hotărăşte pe sine să de dea
Pentru mîntuitoare credinţă, cu jertfire întreagă.
Ea făgăduinţa nestrămutat pînă la capăt îşi duce,
Iar Dumnezeu ajtutîndu-i, însuşi i-o împlineşte.
O, Stăpîne Doamne, pentru rugăciunile ei sfinte,
Miluieşte-ne pre noi, păcătoşii.
Luna mai in 5 zile: pomenirea Sfintei mare Mucenite Irina, (sec.I).
Aceasta
a trait pe vremea cand Sfantul Timotei era episcop in Efes, dupa
moartea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel (68), ca fiica a unui mare
dregator al Imparatiei romanilor, Licinius, si a sotiei sale Licinia,
iar numele dat ei, de la parinti, era Penelopia. Si, ajungand ea in
varsta ca de sase ani, s-a aratat frumoasa la fata si plina de
intelepciune. Deci, voind Licinius sa-si pazeasca fiica de valul necurat
al vietii, a zidit pentru dansa un turn in afara de zidurile cetatii,
impartit in multe camere, toate impodobite cu multa maiestrie si
indestulare.
Si a suit in acest turn si 13 fecioare, iar, ca pagan ce era, a dus
acolo si idolii cei de aur, ca sa pazeasca pe fiica sa. Si a pus langa
ea o cinstita batrana Caria, ca sa-i fie ei invatatoare si a mai pus,
inca, si un batran barbat cinstit si intelept, cu numele Apelian, ca sa o
invete carte in toate zilele. Deci, petrecand acolo fiica lui, mai mult
de sase ani, si ajungand la varsta casatoriei, parintii ei se gandeau
sa o insoteasca cu vreunul din cei mai luminati fii ai imparatiei din
acea vreme.
Stand Penelopia, intr-o zi, de vorba cu batranul Apelian, a vazut
intrand pe fereastra un porumbel, purtand in cioc o ramura de maslin, pe
care a lasat-o pe masa, iar el a zburat afara. La cateva clipe, tot pe
fereastra a intrat un vultur, aducand in cioc o coronita de flori, pe
care, lasand-o, a zburat afara. Pe fereastra a intrat, apoi, un corb,
aducand in cioc un sarpe mic, pe care, lasandu-l pe masa, a zburat si el
afara. Si minunandu-se de aceste ciudate lucruri, Penelopia a cerut
invatatorului sau sa-i talmaceasca, talcul lor. Iar batranul, crestin
fiind in ascuns si inainte-vazator, i-a spus ei: "Porumbelul insemneaza
firea ta cea blanda si buna si intelepciunea ta fecioreasca. Ramura de
maslin este darul lui Dumnezeu, care ti se va da tie prin Botez.
Vulturul este biruinta asupra patimilor si ridicarea gandului tau la
Dumnezeu. Cununa este rasplatirea ostenelilor tale. Iar corbul si
sarpele insemneaza necazurile si suferintele ce vei avea de patimit
pentru Hristos.
Mirandu-se de aceasta talcuire, ca una ce inca nu auzise de credinta
crestinilor, a rugat pe invatatorul ei sa-i lamureasca taina acestei
credinte. Si Apelian i-a vorbit, cu multa caldura, despre Hristos si
despre invatatura si dumnezeiasca Lui lucrare in lume. Si, cugetul
fecioarei se lumina, cunoscand ca rostul vietii ei este sa slujeasca
Domnului. Deci, trecand pe acolo Timotei episcopul, Penelopia a primit
Botezul si numele crestinesc de Irina. Iar, peste cateva zile, parintii
ei i-au spus ca a sosit timpul sa-si aleaga un sot, dar Irina a raspuns:
"Eu m-am facut mireasa lui Hristos si nu mai vreau alt mire. Lui ii voi
inchina viata mea, acum si in veci."
Si, diavolul a razvratit inima tatalui ei, Licinius, ca fiica sa credea
in Hristos, iar de zei se lepada. Si a fost pusa la chinuri, dar Irina a
ramas neinduplecata, incat prin credinta ei, insusi tatal ei a crezut
in Hristos si s-a botezat, el si toata casa lui. Si, parasind marea lui
dregatorie, s-a retras, cu sotia si cu toti ai lui, in turnul lor de la
marginea cetatii si acolo preamareau pe Dumnezeu.
Dar aceasta a fost pentru Sfanta Irina, numai inceputul necazurilor.
Urmasul lui Licinius la dregatorie a incercat sa o sileasca pe Sfanta sa
aduca jertfa zeilor, dar, impotrivindu-se, fecioara a marturisit, cu
indrazneala, credinta ei in Hristos si, din toate incercarile, iesea
intarita in credinta, iar multimea de pagani, vazand rabdarea ei si
minunile ce se faceau, au crezut in Hristos. Sirul patimilor ei nu se
schimbase si nu se terminase insa. Fiul dregatorului Sedechie, un tanar
inrait, anume Sapor, a pus-o pe Sfanta la si mai grele chinuri. Dar,
scapand, prin minune, si din aceste cumplite chinuri, Irina a plecat in
cetatea Calinicon, unde a propovaduit, fara odihna, pe Hristos, cu multa
indrazneala. Si a calatorit prin multe locuri, vestind pretutindeni
Evanghelia Mantuitorlului si aducand multime de necredinciosi la
credinta. La Efes s-a intalnit cu batranul ei dascal Apelian si tot aici
s-a si odihnit ea intru Domnul, in 5 zile ale lunii mai. Iar pomenirea
patimirii ei s-a scris de dascalul ei Apelian.
Sinaxar 5 Mai
În această lună, în ziua a cincia, pomenirea sfintei mari muceniţe Irina.
Aceasta
a fost singura fiică născută lui Liciniu, regele din cetatea ce se
cheamă Maghedon. La început sfânta s-a numit Penelope, şi atât strălucea
cu frumuseţea trupului, încât întrecea pe vârstnicile ei. Ea trăia
într-un turn înalt zidit de tatăl său, cu treisprezece fecioare
frumoase, având multă avere spre slujba ei, şi scaun, masă şi sfeşnic,
toate făcute de aur. Şi era când a fost aşezată acolo de şase ani, fiind
învăţată de oarecare bătrân Apelian, pe care îl rânduise Liciniu să
intre la dânsa. Într-una din zile, ea a văzut că a venit o porumbiţă, şi
aducând o ramură de măslin, a pus-o pe masă; iar un vultur aducând o
cunună făcută din flori a pus-o pe masă. Apoi a văzut că a venit pe altă
fereastră un corb şi a pus un şarpe pe masă. De acestea mirându-se ea,
şi cugetând ce pot să însemne a întrebat pe bătrânul Apelian, care i
le-a dezlegat zicând: Că porumbiţa este nevoinţa gândului ei şi ramura
cea de măslin este pecetea lucrurilor şi deschiderea botezului; iar
vulturul, care este împărat celorlalte păsări, prin cunună îi însemna
biruinţa spre bunătăţile cele alese; iar corbul care adusese şarpele,
însemna necazul şi reaua ei pătimire. În scurt spunând, i-a tâlcuit şi
i-a arătat ei nevoinţa muceniciei, ce avea să îndure pentru Hristos. Şi
alte preamărite pentru dânsa se spun.
Se spune că i s-a dat numele prin chemare de înger, în loc de
Penelope, fiind numită Irina, şi că acel înger a învăţat-o credinţa lui
Hristos şi i-a spus că se vor mântui multe suflete printr-însa. Şi că va
veni la dânsa Timotei, ucenicul lui Pavel, şi o va boteza. Iar când
acestea s-au împlinit, ea zdrobind idolii tatălui său, i-a aruncat jos.
Pentru aceasta a fost mai întâi cercetată de tatăl său, care a poruncit
să fie dată să o calce caii, dintre care unul în loc să-i facă ei vreun
rău, s-a repezit asupra tatălui ei şi l-a trântit jos şi l-a omorât şi a
fericit pe sfânta cu glas omenesc. Iar ea îndată fiind eliberată din
legături, la rugămintea poporului a făcut rugăciune, şi a înviat pe
tatăl ei, care a crezut în Mântuitorul Hristos, cu trei mii de oameni şi
cu femeia sa dimpreună, şi primind botezul, a lăsat împărăţia, şi-a
petrecut viaţa în turnul ce zidise pentru fiica sa.
După aceea, luând împărăţia Sedechie, sfânta a fost silită să
jertfească la idoli şi neplecându-se, a fost aruncată cu capul în jos
într-o groapă adâncă, în care erau tot felul de târâtoare veninoase şi a
rămas nevătămată. După patru zile, fiind scoasă de acolo, a fost supusă
la multe chinuri, dar a rămas sfânta nevătămată. Pentru această minune
au trecut la credinţa în Hristos opt mii de suflete.
După ce a căzut Sedechie din împărăţie, s-a ridicat Savorie,
fiul său, cu oaste asupra aceluia ce-l scosese pe tatăl său din
împărăţie. Atunci întâmpinând sfânta Irina pe Savorie înaintea cetăţii,
l-a orbit şi pe el şi pe oastea lui cu rugăciunea, şi iarăşi cu
rugăciunea l-a făcut să vadă. Pentru aceasta nemulţumitorii au supus-o
la multe chinuri, dar desfăcându-se pământul a înghiţit pe slugile
tiranului, din care pricină au trecut mulţi la credinţa în Hristos. Şi
rămânând tiranul încă tot în necredinţă, a venit îngerul Domnului şi
lovindu-l l-a ucis.
Şi fiind sfânta slobodă, umbla prin cetate, făcând multe şi
mari minuni şi în alte multe cetăţi unde a mers şi unde a propovăduit pe
Hristos, fiind supusă la nenumărate chinuri, din care rămânea
nevătămată, de către regele Numenau în cetatea Calinicon şi de către
regele perşilor Savorie. Aceste minuni după gândurile omeneşti pot părea
unora de necrezut, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă cele ce la
oameni sunt în neputinţă. Aşadar, pe scurt, a fost adusă sfânta la
judecată, mai întâi adică de tatăl ei, Liciniu, a doua oară de Sedechie
şi Savorie şi Numerian fiul lui Sevastian şi de eparhul Vavdon, şi
Savorie regele perşilor; iar cetăţile în care a mărturisit sunt acestea:
Maghedon patria ei, Calinicon, Constantina şi Mesimvira. Pomenirea
muceniciei ei a fost scrisă de Apelian dascălul său.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Neofit, Gaie şi Gaian.
Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Efrem.
Sfântul
Nou Mucenic şi Făcător de Minuni Efrem s-a născut în Grecia la 14
septembrie, 1384. A rămas fără tată pe când era încă tânăr şi mama a
rămas singură să crească şapte copii.
Când Efrem a împlinit 14 ani, Bunul Dumnezeu i-a călăuzit paşii
către o mănăstire din Muntele Amoman, lângă Nea Makri din Atica.
Mănăstirea avea hramul Buneivestiri şi a Sfintei Parascheva. Aici el
şi-a luat crucea lui Hristos pe care toţi cei ce vor să-L urmeze
trebuie să o facă (Mat. 16:24). Aprins de dragostea pentru Domnul Sf.
Efrem s-a supus de bunăvoie disciplinei monastice. Timp de aproape 27
de ani el a urmat exemplul vieţii sfinţilor şi pustnicilor deşertului.
Cu râvnă dumnezeiască el L-a urmat pe Hristos şi s-a dezrobit de
plăcerile lumeşti. Din mila Domnului şi-a purificat sufletul de
patimile omorâtoare devenind vas ales al Sfântului Duh, fiind
învrednicit şi de înalta treaptă a preoţiei, slujind cu multă smerenie
şi zdrobire de inimă în altar.
În 14 septembrie 1425, barbarii turci au atacat mănăstirea
dinspre mare, distrugînd-o şi prădînd locurile învecinate. Sf. Efrem a
fost unul din victimele urii lor sălbatice. Mulţi călugări au fost
torturaţi şi decapitaţi dar Sf. Efrem a rămas calm. Acest lucru i-a
înfuriat pe turci şi i-au făcut să-l arunce în temniţă pe Efrem pentru
a-l tortura şi a-l forţa să renunţe la Hristos.
Ei l-au închis într-o celulă mică, fără pâine sau apă,
bătîndu-l în fiecare zi în speranţa că-l vor determina să se facă
musulman. Timp de mai multe luni sfântul a fost chinuit groaznic dar nu
s-a lepădat de Dumnezeul lui. Văzînd aceasta, turcii au hotărât să-l
ucidă. Într-o zi de joi, 5 mai 1426, a fost scos din celulă, întors cu
capul în jos şi legat de un dud. După aceea l-au bătut şi l-au
batjocorit întrebîndu-l aşa: "Unde e Dumnezeul tău?", "De ce nu te
ajută acum?" Dar sfântul nu şi-a pierdut curajul şi continua să se
roage: "O, Doamne nu asculta vorbele acestor oameni şi facă-se totul
după voia Ta."
Barbarii i-au smuls barba sfântului şi l-au torturat până când
a slăbit putera lui. Sângele curgea şi hainele îi erau numai fâşii.
Corpul îi era aproape despuiat şi plin de răni dar agarenii nu erau
mulţumiţi continuînd să-l chinuie. Unul din ei a luat un băţ încins şi
l-a înfipt violent în buricul sfântului. Ţipetele lui de durere îţi
sfâşiau inima. Sângele a început să curgă valuri din stomac dar turcii
nu s-au oprit. Au repetat aceleaşi torturi iar şi iar până când tot
corpul i s-a contorsionat şi membrele i s-au răsucit. Sfântul nu mai
avea putere să vorbească şi se ruga în gând Domnului să-i ierte
păcatele. Din gură i-au pornit saliva şi sângele şi tot pământul sub el
era roşu. Curând sfântul a leşinat. Crezînd că a murit, păgânii i-au
tăiat legăturile cu care era legat de pom şi trupul sfântului a căzut
la pământ. Mânia lor era diabolică şi chiar căzut jos ei continuau să-l
lovească. La un moment dat sfântul a deschis ochii şi s-a rugat:
"Doamne, în ale Tale mâini îmi dau sufletul." Pe la nouă dimineaţa
sufletul mucenicului s-a despărţit de trup.
Aceste fapte au rămas uitate aproape 500 de ani,
până în 3 ianuarie, 1950. Pe atunci s-a ridicat o mănăstire de maici
pe locul celei vechi. Stareţa Macaria (+ 23 aprilie, 1999) se plimba
printre ruinele mănăstirii cu gândul la numeroasele moaşte ce vor fi
fost împrăştiate pe acel pământ şi la sângele care a udat copacul
ortodoxiei. Ea şi-a dat seama că acela era un pământ sfânt şi s-a rugat
la Dumnezeu să o învrednicească să vadă măcar pe un sfânt dintre cei
care au trăit acolo.
După un timp i se părea că aude o voce care-i
spune să meargă să sape într-un anumit loc. Ea a arătat acel loc unui
meşter angajat să facă reparaţii la mănăstire. Omul n-a prea vrut să se
apuce de săpat acolo pentru că el avea de săpat în altă parte. Văzînd
că nu-l poate convinge, Maica stareţă l-a lăsat să meargă unde avea el
de săpat dar s-a rugat la Domnul să nu poată săpa, astfel încât atunci
când s-a apucat omul a dat de piatră. A mai încercat în trei sau patru
locuri şi s-a întâmplat acelaşi lucru. În cele din urmă a acceptat să
facă ascultare şi a săpat în locul indicat de maică.
Printre ruinele unei chilii, bărbatul a dat la o parte molozul
şi a început să sape în viteză. Stareţa l-a rugat să se liniştească şi
să sape uşor pentru că nu vrea să strice trupul pe care crede că-l vor
descoperi acolo. El a luat-o în râs când a auzit că se aşteaptă să
găsească moaştele unui sfânt. Dar la o adâncime de şase picioare, au
descoperit capul unui om al lui Dumnezeu care pe loc a umplut locul de
miros bineplăcut. Meşterul s-a albit la faţă şi n-a mai putut grăi.
Maica Macaria l-a rugat să se retragă şi să o lase singură acolo. Apoi a
îngenunchiat şi a sărutat moaştele cu multă evlavie. Dînd la o parte
tot mai mult pământ, a descoperit mânecile de la rasa sfântului.
Ţesătura era groasă şi părea să fi fost ţesută la un război foarte
vechi. A descoperit apoi tot corpul, dezvelind sfintele moaşte ale unui
mucenic.
Maica Macaria se afla tot în acel oc sfânt şi la Vecernie, aşa
că citi sfânta slujbă acolo. Dintr-o dată a auzit un zgomot de paşi
care veneau de la mormânt înspre ea, traversînd toată curtea, până la
uşa bisericii. Erau paşii unui om hotărât şi cu caracter puternic.
Maicii i-a fost teamă să se întoarcă să se uite ce se aude când o voce a
întrebat-o: "Cât timp vrei să mă mai laşi aici?"
Atunci a văzut în faţa ei un călugăr înalt, cu ochii mici şi
rotunzi şi cu barba până la piept. În mâna stângă avea o lumină
puternică şi cu dreapta binecuvânta. Maica Macaria a fost cuprinsă de
bucurie şi frica i-a dispărut. "Iartă-mă," spuse ea, "Am să mă ocup de
tine mâine, când Domnul va aduce zorii zilei ." Sfântul a dispărut şi
stareţa a continuat să citească slujba de seară.
În dimineaţa următoare după utrenie, Maica Macaria a curăţat
osemintele şi le-a aşezat într-un ungher al altarului bisericii,
aprinzînd şi o candelă în faţa lor. În acea seară Sf. Efrem i s-a
arătat în vis mulţumindu-i că a avut grijă de el şi spunîndu-i că îl
cheamă Efrem. Din gura sfântului a auzit povestea vieţii lui şi
mucenicia pe care a suferit-o.
Sf. Efrem l-a slăvit pe Dumnezeu în timpul vieţii lui şi prin
moartea lui, de aceea Dumnezeu l-a învrednicit cu darul facerii de
minuni. Cei care se închină la sfintele sale moaşte cu dragoste şi
credinţă se vindecă de nenumărate boli şi infirmităţi şi este grabnic
ajutător la rugăcinile celor care-l cheamă.
Tot în această zi, pomenirea icoanei Maicii Domnului "Potirul nesecat".
Icoana Maicii Domnului "Potirul Nesecat"
a fost desoperită în Rusia în anul 1878. Un soldat în rezervă din Tula
obişnuia să-şi dea toată pensia pe alcool, distrugîndu-şi sănătatea.
Deşi a ajuns să nu mai poată merge, el continua să bea.
Într-o noapte un sfânt i-a apărut în vis
sfătuindu-l să meargă la Mănăstirea Maicii Domnului din Serpuhov. "Să
ţi se facă o molitfă în faţa icoanei "Potirul Nesecat." Pentru că nu
avea nici un ban şi nici nu putea să meargă, omul nu a luat în seamă
visul. Dar sfântul i-a apărut şi a doua şi a treia oară, îndemnîndu-l
mai aspru să meargă la mănăstirea de care i-a spus.
Atunci, târîndu-se în patru labe, omul a ajuns
până în satul învecinat şi s-a oprit la casa unei femei bătrâne care
i-a doftoricit picioarele şi bărbatul a început să se simtă mai bine.
În ziua următoare el a pornit din nou la drum, la început cu două
cârje, apoi cu una, până ce a ajuns la mănăstire.
Acolo el le-a povestit călugărilor visul său, dar
nici unul din ei nu părea să ştie de existenţa vreunei astfel de
icoane. În cele din urmă, unul dintre ei şi-a amintit de o icoană în
care era pictat un potir. Pe spatele ei scria "Potirul Nesecat." După
ce i s-a făcut molitfa ţăranul s-a întors acasă complet sănătos şi
vindecat de alcoolism.
Noutăţile despre această minune s-au răspîndit cu
repeziciune şi mulţi suferinzi de patima beţiei împreună cu familiile
lor veneau să se roage în faţa icoanei. Mulţi dintre ei se reîntorceau
să aducă mulţumiri Maicii Domnului pentru vindecare şi pentru că a
răspuns la rugăciunile lor.
În fiecare duminică la Mănăstirea Serpuhov-Vyotsk
se citeşte molitfa şi acatistul Potirul Nesecat în faţa icoanei pentru
cei suferinzi de patima beţiei.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Intru aceasta zi, invatatura a Sfantului Dimitrie al Rostovului, despre gandurile cele hulitoare.
Fiindca multi sunt suparati si tulburati de ganduri rele, iar, mai mult,
de cele hulitoare, pe care vrajmasul le aduce, drept aceea, de folos ne
este, ca sa le cunoastem pe ele si sa le deosebim, cand sunt spre
pacat, si cand nu. Sa ne deprindem a ne tamadui de ele si sa le izgonim.
Ca in trei chipuri se intampla tulburarea in ganduri: pentru necuratie,
pentru necredinta si pentru defaimare. Asupra acestor tulburari,
doctoria este in acest fel: Mai intai, trebuinta este sa stim ca, a avea
ganduri rele, nu este nici un fel de pacat, cand mintea si voia omului
nu se unesc cu aceste ganduri, iar, mai ales, cand le si urasc pe ele si
nu le vor. Iar, cand cu acele ganduri, mintea si voia omeneasca, de
buna voie, se indulcesc cu ele si le pastreaza in inima, binevoitoare
fata de ele, atunci acele ganduri sunt pacate de moarte. Iar daca pe ele
noi le uram si nu le voim, ci ele singure navalesc asupra mintii
noastre, iar noi ne intoarcem la ele, atunci putem crede, ca nu este
vointa noastra intru ele si nu-i nevoie a ne tulbura in cugetul nostru.
Ca ele, mai mult ne inmultesc noua plata de la Dumnezeu, atunci cand ne
supara tare si noi le biruim pe ele si nu le primim. Dumnezeului nostru
slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Sfântul Efrem cel Nou – Marele Mucenic, Marele Tămăduitor, Grabnicul
Ajutător întru toate nevoile și Marele Făcător de minuni – s-a născut în
Grecia pe data de 14 septembrie 1384 (de ziua Sfintei Cruci). Sfântul
Efrem cel Nou a rămas orfan de tată încă
de mic copil, astfel că el împreună cu ceilalți 6 frați ai săi au fost
îngrijiți numai de mama sa evlavioasă. La vârsta de 14 ani, Sfântul
Efrem cel Nou a intrat ca monah in Mănăstirea Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu de pe Colina Neprihăniților, din regiunea grecească Attica (de
lângă localitatea Nea Makri).
Pe data de 14 septembrie 1425 (tot de ziua Sfintei Cruci, când Sfântul
Efrem cel Nou împlinea 41 de ani de viață și 27 de ani de aspră nevoință
călugărească), Sfântul Efrem cel Nou a fost luat în robie de către
turcii care au atacat mănăstirea de pe Colina Neprihăniților, iar
ceilalți călugări din obștea sa au fost decapitați.
Martiriul Sfântului Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – a
durat 8 luni: a început pe data de 14 septembrie 1425 (de ziua Sfintei
Cruci, care este și ziua de naștere a Sfântului Efrem cel Nou), când
turcii au cotropit Mănăstirea aflată pe Colina Neprihăniților (Nea Makri
– Grecia) și au ucis pe ceilalți monahi prin decapitare, iar pe Sfântul
Efrem l-au luat în robie; s-a sfârșit pe data de 5 mai 1426, într-o zi
de marți, la ora 9 dimineața, când Sfantul Efrem cel Nou și-a dat
sufletul în mâinile Domnului, în urma chinurilor cumplite la care fusese
supus (a fost spânzurat cu capul în jos, în pantece i-au înfipt un
tăciune aprins și i-au sfâșiat carnea). În toată această perioadă de 8
luni de robie, turcii l-au chinuit zi de zi pe Sfântul Mare Mucenic
Efrem cel Nou, pentru a-l determina să-și lepede credința ortodoxă și să
se facă musulman.
Pătimirile suferite de Sfântul Efrem cel Nou, Marele Mucenic din Nea
Makri, au fost descoperite prima dată Monahiei Macaria, apoi și altor
credincioși din Grecia. Sfântul Efrem cel Nou li s-a arăat acestor
oameni uneori aievea (în realitate), iar alte ori s-a arătat în vis,
pentru a-i îmbărbăta și a le promite ajutorul său (pe care oamenii l-au
primit neîntârziat), apoi Sfântul Efrem le-a dezvăluit o parte din
chinurile cumplite pe care le-a suferit pentru că și-a păstrat credința
ortodoxă. Un credincios din Atena a văzut într-o vedenie
înspăimântătorul martiriu al Marelui Mucenic și Tămăduitor Efrem. Iată
cum descrie acesta pătimirile Marelui Mucenic Efrem cel Nou:
“I-am văzut pe sălbaticii și turbații necredincioși coborând de pe
coasta muntelui, însetați de sânge și de răzbunare împotriva monahilor
creștini. Țelul lor era de a-i ucide pe călugări, după ce îi vor fi
supus la chinuri cumplite. Toți strigă și își rotesc săbiile deasupra
capului, dând naștere unei atmosfere pline de sălbăticie și brutalitate.
Ei sosesc la mănăstire, în această mică oază cu chiliile ei albe și cu
bisericuța lor: loc nevinovat și neprihănit, deschis către Dumnezeu și
dăruit oamenilor, cu ușurință cotropit de cei sălbăticiți. Încep să-i
supună la aspre chinuri pe monahi. Dintre toți, Sfântul Efrem este cel
mai pașnic și cel mai netulburat. Acest lucru îi scoate din minți.
Astfel, în vreme ce altora le taie capul cu săbiile, pe Sfânt îl pun în
lanțuri pentru a-l căzni și pentru a-i înfrânge voința cea către
Dumnezeu, pentru a-l sili să se lepede de credința sa. Îl închid într-o
mică celulă, fără mâncare și fără apă. Îl bat zi de zi, îl chinuiesc, îl
umilesc, îi cer să-și lepede credința. Zilele trec fără ca ei să
dobândească ceea ce râvnesc. Sfântul rămâne nestrămutat în credința față
de Dumnezeul Cel adevărat, astfel că ei decid să pună capăt vieții lui,
după ce mai întâi îl chinuiseră în chip înspăimântător.
Atunci îl scot pe Sfânt din mica închisoare și îl duc la copacul
muceniciei sale, dudul care în aceste zile este plin de frunze, toate
verzi. Îl atârnă cu capul în jos și încep să-l bată cu turbare. Îl
lovesc, îl înjură, își bat joc de el, Îl iau în râs pe Dumnezeul lui:
- Unde este Dumnezeul tău ca să te ajute acum?
Sfântul nu-și pierde bărbăția. Se roagă:
- Doamne, nu ține seama de vorbele acestor oameni, însă facă-se voia Ta.
Îi smulg barba, îl tiranizează. Puterile lui se sleiesc. Unul, cu o
bucată de fier, îl lovește în cap cu turbare, în partea stângă, lângă
sprânceană. Veșmintele sale sunt zdrențuite, trupul îi este aproape
dezgolit, rănile fără de număr. Dar ei încă nu sunt sătui de sânge. Ar
vrea să-l mai chinuiască. Atunci, unul din cei care îl martirizează ia o
bucată de lemn aprins și i-l înfundă cu putere în pântece (în buric).
Urletele sale sunt sfâșietoare, durerea lui nemăsurată. Ochii îi sunt
sângerii. Sângele îi curge din pântece cu îmbelșugare, dar ei nici acum
nu se opresc. Iau de la capăt aceleași cazne dureroase, de mai multe
ori. Trupul său se zbate ca și cel al unui pește când îl scoți din apă.
Toate mădularele sale sunt cuprinse de spasme. Și, curând, Sfântul nu
mai are putere să vorbească. Puterile îl părăsesc, mai poate doar să se
roage întru sine și să-I ceară iertare lui Dumnezeu. Din gura îi curg
sânge și salivă, în același timp. Pământul de sub el s-a adăpat cu
sângele său, care curge din belșug. Își pierde cunoștința. Păgânii îl
socotesc mort. Cu o sabie taie frânghia care îl ține agățat în copac și
trupul lui cade la pământ. Dar nebunia care îi mâna nu se oprește. Îl
lovesc cu picioarele, îl bat, chiar și acum, cand îl cred mort… După
câtăva vreme Sfântul își vine puțin în fire. Cu puținele puteri care
i-au mai rămas, își întredeschide pleoapele. Se roagă și îi aud glasul
inimii:
- Doamne, în mainile Tale încredințez duhul meu.
Degetele sale se înfing de durere în
pământ și, în această clipă, sufletul său se desparte de trupul lui de
Mucenic. Atunci Îngerul Domnului se pogoară din Cer. În mâini ține o
pernă roșie, din catifea. Deasupra așază sufletul Sfântului și se suie
spre Cer. Atunci văd Îngeri înșirați la dreapta și la stânga, alcătuind o
mare cărare cerească, iar îngerul Domnului trece prin mijlocul lor,
însoțindu-l pe Sfântul Efrem către Domnul.
Iar Domnul îl intâmpină, zicându-i: “Vrednic ești, Efrem, Căci pe Hristos L-ai mărturisit!”
Ceea ce s-a întamplat în continuare cu Sfântul Mare Mucenic Efrem cel
Nou a fost descoperit într-o vedenie unei călugărițe de la Sfânta
Mănăstire Bunavestire din Nea Makri, Grecia. Măicuța a văzut cum un
câine din mănăstirea din acele vremuri, alb cu pete negre, care trăise
în vremea Sfântului, se ținea pe aproape de copacul scorburos (este
vorba despre dudul de care a fost spânzurat Sfântul Efrem cel Nou, dud
care există și astăzi, în jurul căruia s-a construit în zilele noastre
un paraclis). Câinele era foarte nefericit și lacrimile îi curgeau din
ochi. Atunci, trei țărani intrară în mănăstire; pe dată câinele începu
un du-te-vino între țărani și copacul cel scorburos, lătrând. Unul din
bărbați a înțeles că se întâmpla ceva. Se apropiară și văzură trupul
însângerat și ciopârțit al Sfântului. Au săpat o groapă și au așezat
trupul în ea. După ce ei au luat trupul Sfântului, câinele alergă la
scorbură și luă o bucată din trup, căzută în urma numeroaselor chinuri
la care fusese supus, și, ținând-o cu delicatețe între dinți, o puse în
mormânt laolaltă cu trupul Sfântului. Apoi oamenii acoperiră mormântul
și plecară.
În iunie 1971, Sfântul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – i
s-a arătat în vis unei măicuțe de la Mănăstirea sa de pe Colina
Neprihăniților, și i-a dezvăluit o parte din chinurile la care a fost
supus de acei otomani necredincioși. Sfântul Efrem i-a spus cu glasul
său blând:
- Dacă ai ști cât am pătimit, chiar și la cap…
Și i-a arătat cu mâna:
- Mi-au înfipt cuie mari și mi-au pironit capul de un copac.
Sfântul și-a făcut Semnul Sfintei Cruci și a continuat:
- Cu multe, foarte multe cuie.
Vreme de peste 500 de ani, nimeni nu a știut nimic despre acest Mare
Mucenic, iar în data de 3 ianuarie 1950, monahia Macaria a descoperit,
prin revelație dumnezeiască, Sfintele Moaște ale Marelui Mucenic Efrem
cel Nou, precum și viața și patimirile sale.
De aceea, Sfântul Efrem cel Nou, Marele Mucenic din Nea Makri (Grecia),
este sărbătorit de două ori pe an: pe 3 ianuarie (ziua aflării
Sfintelor sale Moaște) și pe 5 mai (ziua adormirii sale întru Domnul, în
urma chinurilor cumplite suferite ca Mare Mucenic).
Cugetare
Rugăciunea care este doar din cuvinte nu
ajută dacă ei nu i se va alătura şi inima. Dumnezeu nu ascultă decăt
rugăciunile fierbinţi, care sînt doar cele din inimă.
Odată Avva Zoil din Thebaida se întorcea
de la Muntele Sinai şi a întîlnit un monah care i sa jeluit de marea
secetă pe care o suferea el împreună cu fraţii lui la a lor mînăstire.
Avva Zoil 1-a întrebat:
„Dar de ce nu vă rugaţi pentru aceasta lui Dumnezeu?”
Iar monahul a zis:
„Noi ne-am rugat şi am cerut, dar tot nu a plouat.”
Iar bătrânul Zoil a zis:
„Vădit este că nu vă rugaţi din inimă. Oare vreţi să vă arăt că aşa este?”
Şi atunci Avva a ridicat mîinile la ceruri şi s-a rugat. Atunci a început să curgă pe pămînt ploaie din belşug.
Văzînd acestea, monahul înspăimîntat de uimire căzu cu faţa la pămînt
şi se închină înaintea Avvei, dar Avva, temîndu-se de slava cea de la
oameni, fugi de acolo. Domnul însuşi grăieşte: „Cereţi, şi vi se va da
vouă” (Luca 11: 9).
Insă buzele cele pline de rugăciune nu
ajută dacă în ele nu se află şi inima. Inima să se umple de rugăciune,
chiar dacă buzele vor fi tăcute. Şi atunci Dumnezeu va auzi şi va
împlini degrabă. Căci Domnul iubeşte rugăciunile cele din inimă ale
oamenilor.
Luare aminte
Să luăm aminte la Stăpînul Hristos Carele S-a înălţat la ceruri:
- La cum, prin înălţarea Lui, El a arătat slăvită desăvîrşire a
tuturor lucrărilor Lui pe pămînt, de-a lungul celor treizeci şi trei de
ani;
- La cum, prin înălţarea Lui, El ne învaţă şi pe noi cum să ne
direcţionăm sensul tuturor faptelor şi lucrărilor vieţii noastre către
cer, iar nu către pămînt.
Predică
Despre cereasca nuntă a
sufletelor oamenilor – „Intoarceţi-vă, voi copii căzuţi de la credinţă,
zice Domnul, că M-am unit cu voi” (Ieremia 3: 14).
Sufletul omului este mireasa, iar Domnul Cel Viu şi Atotputernic este mirele sufletului omenesc.
Domnul o îmbracă pe mireasa Lui, sufletul
omenesc, cu lumina, şi o hrăneşte cu Harul Lui. Iar sufletul, al cărui
mire este Dumnezeu, dă naştere la copii mulţi în forma celor multe şi
frumoase lucrări ale virtuţii.
Căci sufletul singur nu poate da naştere
nici măcar unei singure fapte virtuoase. Faptele virtuoase nu se pot
naşte decît în sufletul cel făcut roditor de Dumnezeu.
Pe de altă parte, sufletul însămînţat de
cele lumeşti fie rămîne sterp fie dă naştere la păcate şi la vicii. De
aceea le zice Domnul oamenilor „M-am unit cu voi”.
Dacă sufletul omenesc ar cunoaşte cine
este Acela cu care s-a unit, el nu ar mai rătăci şi nu s-ar mai omorî
pururea cu desfrînările, prefăcîndu-se în noroi.
Dumnezeu este Mirele Cel credincios al sufletului omenesc.
El nu-Şi trădează niciodată mireasa, care
este sufletul omenesc. Dragostea lui pentru el niciodată nu se răceşte,
cîtă vreme sufletul însuşi nu se întoarce de la El, aruncîndu-se în
desfrînări, în adulter.
Dar chiar şi atunci Dumnezeu nu părăseşte sufletul cu totul, ci îl caută şi îl întoarce de la căile pierzării.
Întoarceţi-vă, zice Domnul sufletelor omeneşti, întoarceţi-vă şi vă voi
ierta, întoarceţi-vă şi vă voi primi pre voi, ne zice mereu Domnul. Cei
care s-au pocăit cu amar pot să dea mărturie de cît de mare este
milostivirea lui Dumnezeu. Ei pot să dea mărturie de cît de răbdătoare
este dragostea lui Dumnezeu către păcătoşi, chiar şi în ultimul ceas al
vieţii lor. Dumnezeu este credincios în iubirea Lui, El nu se grăbeşte
la răzbunare împotriva sufletului celui adulter.
El pururi luptă să refacă în om
sentimentul ruşinii pe care sufletul adulter al omului 1-a pierdut din
cauza nesimţirii păcatului.
Ruşinea
aceasta sfîntă duce la pocăinţă, pocăinţa duce la dobîndirea stării
celei dintîi, care la rîndul ei reface unirea cea dintîi a dragostei şi
fidelităţii faţă de Dumnezeu
O. Stăpîne Doamne Atotputernice
lisuse Hristoase, dă-ne nouă rodirea sufletelor noastre spre toată roadă
cea bună şi îmbelşugată prin dragostea Ta. Căci Ţie se cuvine toată
slava şi mulţumirea în veci, Amin!
zilele împăratului Constantin, fiul Marelui Constantin
