5 aprilie
• Pomenirea Sfinţilor Mucenici Agatopod şi Teodul
Agatopod era diacon, iar Teodul era citeţ în Biserica din Tesalonic. Agatopod
era împodobit cu bătrîneţile cele cinstite, iar Teodul cu tinereţea cea
plină de întreaga înţelepciune [fecioria trupească şi sufletească].
În timpul prigoanelor lui Diocleţian împotriva creştinilor aceştia doi
au fost chemaţi la curtea împăratului. Ei au răspuns cu bucurie şi,
ţinîndu-se de mînă, au păşit împreună la judecată şi au strigat:
«creştini sîntem!». Toate îndemnurile judecătorilor să se lepede de
Hristos şi să se închine la idoli au rămas zadarnice. După ce au fost
aruncaţi în temniţă şi înfometaţi lungă vreme, ei au fost osîndiţi la
moarte prin înecarea în mare. Li s-au legat mîinile la spate, li s-au
legat pietre grele la gît, şi au fost duşi la locul de unde aveau să fie
aruncaţi în mare. Cînd se pregăteau să îl arunce pe Agatopod în
adîncuri, acesta a strigat: «Iată botezul
nostru cel de al doilea, cel care spală toate păcatele noastre, aşa
încît curaţi să ne înfăţişăm noi înaintea Domnului nostru lisus Hristos.
» La scurtă vreme după uciderea mucenicilor, trupurile lor au fost duse
de valuri la mal, iar credincioşii le-au luat şi le-au îngropat cu
cinste. Sfintul Teodul le-a apărut cunoscuţilor săi ca un înger de
lumină îmbrăcat în strai luminos, poruncindu-le să împartă ce mai
rămăsese din averile sale săracilor. Aceşti slăviţi şi minunaţi ostaşi
ai lui Hristos au suferit mucenicia cu cinste în timpul împărăţiei lui
Diocleţian, în timp la Tesalonic stăpînea cezarul Faustin, în anul 303.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Marcu din muntele Trahe
Acesta mai este cunoscut şi sub numele de
Marcu Atenianul, căci Atena fusese locul naşterii sale. Părinţii lui
trecuseră la cele veşnice după ce Marcu şi-a săvîrşit cea mai înaltă
învăţătură la Atena. Atunci el a cugetat
întru sine, că nici el nu va putea ocoli moartea, şi atunci lucrul cel
mai de dorit este acela de a se pregăti cum se cuvine mai înainte pentru
o plecare cuviincioasă din această viaţă. Împărţind toate
averile sale săracilor, el a ieşit în largul mării pe o plută, cu
credinţa nestrămutată în ajutorul lui Dumnezeu, pe care Il ruga să-1
îndrepte încotro Ii este sfîntă voia Sa. Dumnezeu, prin a Sa purtare de
grijă, 1-a păzit pe robul Său Marcu şi a adus pluta în Libia (sau
Etiopia), la un munte ce se numea Trahe. Marcu a vieţuit ca un pustnic
pe acest munte timp de nouăzeci şi cinci de ani, nevăzînd înaintea
ochilor săi în tot acest timp nici om, nici fiară sălbatică. Timp
de treizeci de ani însă el s-a luptat cumplit cu duhurile cele necurate
şi a suferit cumplit de foame, de sete, de geruri mari, şi de căldură
peste măsură. El mînca pămînt şi bea apă din mare. După treizeci
de ani de chinuri dintre cele mai cumplite el i-a bătut pe demoni, care
au fugit de la el; apoi robului lui Hristos i s-a trimis de către
Stăpînul său un înger, care îi slujea lui, aducîndu-i zilnic hrană de
pîine, peşte şi fructe. Pe acest cuvios Marcu 1-a cercetat, cu puţin mai
înainte de sfîrşitul său, Sfântul Serapion, care mai apoi a făcut
cunoscută viaţa cea plină de minuni a pustnicului Marcu. L-a întrebat
Marcu pe Serapion: “Mai sînt oare creştini în lume care, zicînd muntelui: ‘Du-te şi te aruncă în mare’, muntele să facă aşa?“.
În clipa aceea muntele pe care cei doi şedeau a început să se mişte
către mare. Marcu şi-a ridicat mîinile către cer şi 1-a oprit. Astfel
era puterea de minuni făcătoare a acestui mare nevoitor al lui Hristos.
Mai înainte de sfîrşitul său el s-a rugat pentru mîntuirea întregului
neam omenesc şi şi-a dat sulfetul în mîinile lui Dumnezeu. Sfîntul
Serapion a văzut cum sufletul lui Marcu este dus către ceruri de îngeri,
şi a mai văzut cum o mînă se întinde din cer şi primeşte sufletul lui
Marcu. Sfîntul Marcu a trăit pe pămînt una sută şi treizeci de ani,
adormind cu pace cam pe la anul 400.
Viaţa Sfintei Cuvioase Teodora din Tesalonic
Din nişte părinţi ca aceştia fiind născută fericita Teodora, după creşterea sa, a fost dată după bărbat şi a născut o fiică. După aceea, din cauza năvălirii barbarilor, s-a mutat în cetatea Tesalonic, unde, crescând pe fiica sa, a făcut-o mireasa lui Hristos. După ce a murit bărbatul ei, a intrat în mănăstirea de fecioare, la fiica sa şi s-a tuns în rânduiala monahicească. Prin viaţa sa îmbunătăţită, prin pustniceştile nevoinţe şi ostenelile ascultării, atât a plăcut lui Dumnezeu, încât, nu numai în viaţă ci şi după moartea sa, multe minuni a făcut.
Trecând după moartea sa câţiva ani şi murind egumena mănăstirii aceleia, s-a pus trupul ei mort, în mormânt aproape de Sfânta Teodora; şi când s-a descoperit mormântul aceleia, atunci au putut să vadă toţi cei ce erau acolo, o minune mare. Căci Cuvioasa Teodora, după mulţi ani de la sfârşitul său, mişcându-se, ca şi cum ar fi fost vie, a făcut puţin loc egumenei ce se aşeza lângă dânsa, dând locul cel mai larg povăţuitoarei sale, cum şi smerenia sa arătându-şi după moarte; şi toţi văzând acest lucru s-au înspăimântat şi au strigat: „Doamne, miluieşte!”.
Încă şi mir mirositor şi tămăduitor izvora din sfintele ei moaşte şi se făceau tămăduiri multe, prin ungerea cu acel mir: diavolii se izgoneau, orbii vedeau şi toate neputinţele se vindecau, întru slava lui Hristos Dumnezeu. Amin.
Sinaxar 5 Aprilie
În această lună, în ziua a cincea, pomenirea sfinţilor mucenici Claudie, Diodor, Victor, Victorin, Papia, Serapion şi Nichifor.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Teodul şi Agatopod.
Din aceşti doi sfinţi, Teodul era mai tânăr, iar Agatopod mai
ajuns de vârstă, şi amândoi erau din cetatea Tesalonicului. Pentru
credinţa lui Hristos au stat înaintea stăpânitorului Faustin şi
neplecându-se a jertfi idolilor, ci credinţa lui Hristos neclintit
păzind-o, au fost aruncaţi în adâncul mării şi aşa s-au săvârşit. Însă
li s-a arătat lor ceea ce era să fie prin descoperire mai înainte de
sfârşit, căci li se părea amândorura că au intrat într-o corabie care
sfărâmându-se de întreitele valuri ale furtunii şi cei ce împreună
înotau pierzându-se, ei singuri scăpând, s-au suit peste un munte, care
era înalt până la cer, arătând vedenia pătimirea lor cea mare şi suirea
lor la cer.
Tot în această zi, pomenirea preacuvioasei Maicii noastre Teodora cea din Tesalonic.
Această cuvioasă Teodora, din tânără vârstă iubind pe Hristos,
s-a lepădat de lume şi ducându-se la chinovie, s-a tuns în schima
monahală, şi lucrând toate virtuţile, pe toate împreună le-a izbutit.
Atâta ascultare şi cinste a câştigat de la toate celelalte călugăriţe şi
de la stareţă, încât şi după moarte a arătat că este vie. Căci viaţa sa
păzind-o curată şi neîntinată, a lăsat-o celorlalte surori ale
mănăstirii, ca un stâlp însufleţit. După vreme nu puţină de la adormirea
ei, stareţa mutându-se către Domnul, şi aceasta curată şi duhovnicească
fiind, s-a făcut multă adunare la îngroparea ei. Căci erau şi din cei
mai aleşi, şi popor mult adunat, cucernici monahi şi bărbaţi aleşi, şi
s-a făcut slujbă după rânduială.
Deschizându-se mormântul în care de multă vreme zăcea cuvioasa Teodora, ca să fie pus aproape de ea trupul stareţei, s-a făcut o minune, pentru cei ce priveau, înspăimântătoare, iar pentru cei ce auzeau, uimitoare, căci locul era potrivit pentru privire. Şi toţi uitându-se au văzut cum Teodora care de multă vreme zăcea moartă, s-a strâns pe sine, şi, ca şi cum ar fi fost vie, a dat loc duhovniceştii sale maici, ca şi când îi aducea cinstire. Acest lucru străin văzându-l toţi cu înspăimântare strigau: Doamne miluieşte. Încă de atunci şi până acum, multe semne a făcut Dumnezeu prin cuvioasa Teodora.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor muccnici Teodora si Didim.
Pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, ighemon fiind
Eustratie în Alexandria, era prigoană asupra creştinilor. Deci atunci
fiind prinsă fecioara Teodora a mărturisit pe Hristos înaintea tuturor,
şi bătând-o au pus-o în închisoare. Şi trecând câteva zile, iarăşi
scoţând-o la cercetare, a fost închisă într-o casă de desfrâu. Şi
trimiţând stăpânitorul la ea tineri desfrânaţi, aceştia năvăleau asupra
ei; iar sfânta se ruga lui Dumnezeu. Din rânduială dumnezeiască s-a
aflat acolo un mai-mare preavestit tânăr cu numele Didim, ce era
îmbrăcat cu straie ostăşeşti, şi dezbrăcându-şi hainele sale le-a dat
fecioarei de le-a îmbrăcat, împreună şi armele sale. După ce le-a
îmbrăcat fecioara, cu sfătuirea lui Didim a ieşit din casa de desfrâu,
şi aşa s-a păzit neprihănită şi curată mulţumind lui Dumnezeu. Intrând
unul din acei desfrânaţi în casa de desfrâu şi aflând în loc de fecioară
pe Didim acolo şezând, a rămas înspăimântat, şi cugeta întru sine
zicând: "Au doară Hristos poate să prefacă fecioarele în bărbaţi ? Cel
ce a intrat a ieşit, iar fecioara unde este ? Căci auzind eu, oarecând,
că Hristos a prefăcut apa în vin, basm socoteam aceasta, iar acum mai
mare minune văd." Acestea cugetând acela, văzând Didim că este cuprins
de nedumerire, a mărturisit întâmplarea, că adică el singur a fost
lucrătorul acestui lucru şi că de voieşte să vestească stăpânitorului,
adăugând că el aşteaptă încă acolo, stând în locul fecioarei, căreia el
i-a dat drumul din casa de desfrâu fără temere. Acela a spus, şi îndată
Didim a fost înfăţişat la judecata stăpânitorului, care i-a zis: "Cum ai
îndrăznit să faci acest lucru?" Şi sfântul i-a răspuns: "Creştin fiind,
şi bine ştiind a neguţători, cu o pricină două cununi mi-am dobândit:
una adică am răpit pe fecioara din mâinile voastre cele păgâneşti,
curată pe ea păzind-o, şi alta, că şi eu m-am mărturisit vouă că sunt
creştin." Şi stăpânitorul a zis: "Pentru cutezarea ta aceasta, poruncesc
să ţi se taie capul; iar pentru că crezi în Hristos, şi nu jertfeşti
zeilor, poruncesc ca trupul tău să fie topit în foc." Şi sfântul a zis:
"Bine este cuvântat Dumnezeul meu, Care n-a trecut cu vederea lucrarea
mea." Şi ducându-se la locul de chinuire după ce a făcut rugăciune, i
s-a tăiat capul; şi sufletul său s-a înălţat la cer, iar trupul său a
fost dat focului. Iar oarecare creştini, adunând cinstitele lui moaşte
ce au rămas din foc, le-au îngropat cu cinste.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Termu.
Tot în această zi, pomenirea sfintelor femei: Stăpâna şi Slujnica.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Pompie.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Zinon, care cu smoală fiind uns şi în foc băgat şi cu suliţa fiind pătruns, s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Maxim şi Terentie.
Tot în această zi, pomenirea sfântului nou
mucenic Gheorghe, care s-a nevoit în noul Efes, în anul 1801, şi care
prin sabie s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Deci, iesind porunca de la paganii imparati, ca oamenii de pretutindeni sa jertfeasca zeilor, unii din crestini fugeau si se ascundeau de frica chinurilor, altii, ca acesti doi Sfinti, Teodul si Agatopod, fara sa iasa inaintea prigonitorilor, au ramas inchisi in biserica, rugandu-se lui Dumnezeu ziua si noaptea. De aceasta instiintandu-se, ostasii i-au prins si i-au aruncat in temnita.
Peste cateva zile, sezand la judecata, Faustin, capetenia cetatii, a poruncit sa fie adusi Teodul si Agatopod inaintea sa, la cercetare. Si vreme de multe zile a incercat dregatorul cu amagiri si viclesuguri sa-i indepaneze de credinta in Hristos si sa-l intoarca la paganeasca cinstire a idolilor. Deci, neplecandu-se ei sa jertfeasca zeilor si pazind neclintita credinta lui Hristos, au fost aruncati din nou in temnita, pregatindu-i pentru chinuri.
In temnita, cu ei, se aflau inchisi tot felul de oameni, unii cu mari faradelegi in viata lor. Pe toti acestia, cei doi Sfinti i-au adus la credinta in Hristos, la pocainta si la impacarea cu Dumnezeu. Iar poporul din cetate, afland ca, in zidurile inchisorii, cei doi propovaduiesc vestea cea buna a lui Dumnezeu, a sfaramat incuietorile inchisorii si, dand navala inlauntru, asculta cuvantul lor.
Instiintandu-se de aceasta, Faustin dregatorul i-a scos, iarasi, pe cei doi Sfinti afara, voind sa-i dea la chinuri in fata poporului. Si i s-a facut mila dregatorului de dansii si ar fi vrut sa-i scape, daca ei ascultand de imparat, ar fi jertfit idolilor. Dar ei nu incetau a chema pe Iisus Hristos, zicand: "Suntem crestini si, pentru numele lui Hristos, toate voim a le patimi." Si numeau tirani pe imparati, ca nu se multumeau a robi trupul, bratele si averile supusilor lor, ci si cugetul lor voiesc sa-l robeasca. Deci, dupa a treia cercetare, ramanand ei tari de credinta, au fost osanditi la mucenicia marii. Si asa, cu pietre grele la grumaz si cu mainile legate la spate, au luat cununa patimirii de la Hristos, fiind aruncati in mare.
Intru aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Teodora fecioara si Didim ostasul (+3O4).
Zis-a judecatorul: "Nu dori sa-ti necinstesti neamul tau cel bun, nici sa te dai spre batjocura si ras, de vreme ce esti fiica de parinti cinstiti si slaviti, precum se spune despre tine". Raspuns-a fecioara: "Preamaresc pe Hristos, Dumnezeul meu, Cel ce mi-a dat neam bun si cinstit si nadajduiesc spre Dansul, ca va pazi intreaga pe roaba sa". Zis-a judecatorul: "Pentru ce te amagesti, crezand in Omul cel rastignit, ca intr-un Dumnezeu ? Oare te va izbavi El din mainile celor ce vor sa te ia spre desfranare ? Sa nu socotesti ca, daca, te vei duce la desfranare, vei iesi curata de acolo". Teodora a raspuns: "Cred in Hristos, Cel ce a patimit pe vremea lui Pontiu Pilat, ca ma va izbavi din mainile necuratilor si va pazi nespurcata pe credincioasa roaba Sa".
Dupa acestea, judecatorul i-a dat trei zile, timp ca sa se gandeasca, dar ea voia indata sa patimeasca chinuri, spunandu-i ca, dupa trei zile si dupa mai multe, scopul si dorinta ei nu vor fi altele, decat numai sa moara pentru Hristos, Dumnezeul sau.
Deci a trimis-o, iarasi, in temnita si, dupa trei zile, a scos-o si a pus-o din nou, de fata, la judecata. Si dregatorul, vazand-o pe ea neschimbata, petrecand in sfanta credinta, a poruncit sa o dea spre batjocura, unde, dusa fiind, s-a rugat Domnului, zicand: "Hristoase, Dumnezeule, Cel ce ai imblanzit necuvantatoarele fiare, inaintea fetii Sfintei Tecla, imblanzeste pe aceste fiare cuvantatoare, care sunt mai salbatice si mai fara rusine si care s-au adunat ca sa strice curatia trupului meu. Cel ce ai izbavit pe Suzana din mainile desfranatilor batrani, izbaveste-ma si pe mine, roaba ta, de acelasi fel de desfranati. Nu lasa sa se spurce trupul meu, biserica Duhului Sfant. Cel ce ai gonit de la mine pe nevazutii vrajmasi, care, de multe ori, talhareste si in taina, se sileau sa fure vistieria fecioriei mele, goneste si acum, ma rog, pe acesti nelegiuiti, care s-au pregatit sa rapeasca bogatia mea, talhareste. Doamne, Dumnezeul meu, vino spre apararea mea si fa, cu atotputernica Ta tarie, sa ies curata si neatinsa de mainile acestor necurati si voi preamari preasfant numele Tau".
Pe cand Sfanta Teodora se ruga astfel, spurcatii profitori sedeau afara din casa si se certau intre ei, care sa intre mai intai la fecioara. Atunci, un oarecare tanar voinic, imbracat ostaseste, a venit la dansii si, impingandu-i pe toti, a intrat in casa la fecioara, inaintea tuturor, neindraznind nimeni sa-l impiedice sau sa-l intrebe. Acela era unul din fratii de credinta, cu numele Didim, care, fiind indemnat de Dumnezeu, a venit acolo intr-adins, in chip de ostas, nu pentru fapta de pacat, ci, spre apararea fecioarei. Deci, vazandu-l, Sfanta Teodora s-a inspaimantat. Atunci, fericitul Didim a zis catre dansa: "Nu te teme, sora, ca, desi ma vezi lup pe dinafara, pe dinauntru sunt mielusel si frate cu tine in sfanta credinta. Eu am venit aici sa te izbavesc pe tine, care esti roaba si porumbita Dumnezeului meu. Deci, sa schimbam hainele: tu te imbraci intr-ale mele si eu intr-ale tale, ca asa, acoperita cu hainele mele, sa duci, de aici, fecioria ta intreaga, iar eu, in imbracamintea ta, voi intra in nevointa muceniceasca, sa arat ca sunt adevarat ostas al lui Hristos. Deci, sfanta fecioara s-a invoit la aceasta, ca a cunoscut ca acel ostas a fost de la Dumnezeu trimis, la dansa.
Dupa ce si-au schimbat imbracamintea, adica, fecioara s-a imbracat cu hainele cele barbatesti si ostasesti, iar tanarul intr-ale fecioarei, acesta a zis catre fecioara: "Cand vei iesi de aici, sa-ti acoperi fata, ca si cum te-ai rusina, ca toti, rusinandu-se, vor iesi de aici si astfel nu te vor cunoaste, avand fata acoperita". Fecioara facand asa, a iesit in haina ostaseasca cu fata acoperita si s-a dus intr-ale sale, laudand pe Dumnezeu pentru purtarea Lui de grija, ca, intr-un chip ca acesta, a izbavit-o din mainile necuratilor poftitori, ca pe o pasare, din lat si, ca pe o oaie, de lupi. Dupa iesirea Sfintei Teodora, a intrat in casa aceea un alt tanar, cuprins de pofta desfranarii si a gasit barbat in loc de fecioara. Atunci, s-a inspaimantat si a strigat, zicand: "Ce este aceasta ? Oare fecioara s-a prelacut in barbat ? Am auzit ca, odata, Hristos al lor a prefacut apa in vin, acum vad ca tot Acela a prelacut partea femeiasca in barbateasca". Deci, iesind degraba din casa, a strigat catre insotitorii sai: "Sa fugim de aici, sa fugim, mai inainte de a nu ne preface Hristos in femei". Si, alergand, au vestit aceasta judecatorului.
Deci, trimitand dregatorul, a adus pe Didim la judecata si l-a intrebat: "Cine esti tu ?" Didim a raspuns: "Sunt robul lui Iisus Hristos si ma numesc Didim". Atunci, judecatorul a zis: "Pentru ce nu te vad pe tine imbracat in haine barbatesti, ci, in haine femeiesti ?" Didim a raspuns: "Le-am luat de la Teodora, iar pe ale mele le-am dat ei, ca sa nu fie cunoscuta de acei barbari, carora ai dat-o s-o necinsteasca si, astfel, am scapat-o din mainile lor". Judecatorul a zis: "Cine ti-a poruncit sa faci astfel ?" Didim a raspuns: "Iisus Hristos, Dumnezeul meu, m-a invatat si m-a trimis ca sa scap oaia Lui, intreaga si nevatamata, din dintii fiarelor". Judecatorul i-a zis: "Unde este Teodora acum, sa ne spui, mai inainte de a incepe sa te pedepsim". Raspuns-a Didim: "Cu adevarat, nu stiu unde este ea acum, decat aceasta stiu, ca este roaba buna si credincioasa a Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos si marturiseste preasfant numele Lui. Pentru aceea, a iubit-o El pe ea si a pazit-o neintinata, ca pe o mireasa a Sa". Deci, stapanitorul, umplandu-se de manie, a poruncit ca sa-i taie capul cu sabia, iar trupul sa i-l arunce in foc.
Auzind porunca de moarte, Sfantul Didim s-a bucurat si a strigat catre Dumnezeu, zicand: "Bine esti cuvantat, Dumnezeule, Tatal Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce n-ai trecut cu vederea rugaciunea mea si mi-ai implinit dorinta. Ca pe roaba Ta, Teodora, ai pazit-o nevatamata, iar, pe mine, ma invrednicesti de cununa muceniceasca". Dupa aceasta, au luat pe SfantuI si l-au dus ca sa-l taie.
Deci, afland de aceasta, Sfanta Teodora a alergat dupa Sfantul Mucenic Didim si, ajungandu-l la locul unde aveau sa-l taie, cauta, ca si dansul, cununa cea muceniceasca, zicand: "Macar ca ai aparat fecioria mea de stricaciune, eu nu te-am rugat, insa, sa ma aperi si de moarte, eu am fost prinsa, cercetata si judecata. Deci, lasa-mi mie sfarsitul mucenicesc, ca eu sa fiu taiata, iar tu du-te liber oriunde vei voi. Destul iti este plata de la Domnul, ca ai pazit fecioria mea, eu nu vreau sa mori pentru mine. Nu vreau sa fiu pricinuitoarea mortii tale, ci eu sa mor singura si, astfel sa-mi platesc acea datorie. Am cap, care sa fie taiat pentru Hristos, iar sangele meu, sa se verse pentru Domnul nostru. Eu n-am voit Si nu voiesc sa fiu intinata, dar am dorit si doresc sa sufar pentru Hristaos. Deci, nu-mi lua cununa, pe care, inainte de tine, am inceput s-o impletesc; mie mi se cade sa merg, mai intai, sub sabie, iar tu, dupa mine, poti sa fit mucenic al lui Hristos. Deci, tu sa ramai dupa mine, iar nu eu dupa tine, de vreme ce, de la tine nu pot sa-ti ia curatia, iar pe mine pot sa ma necinsteasca. Asa cum m-ai scapat curata de la desfranare, asa si acum, sa ma trimiti curata inaintea lui Hristos". Sfantul Didim a zis catre dansa: "Iubita sora, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce te-a pazit pe tine nebatjocorita. Acela puternic este de a te pazi totdeauna curata, iar, pe mine, cel judecat spre moarte, sa nu ma opresti a muri pentru Hristos si, cu sangele meu, sa-mi spal pacatele mele !"
Astfel, intrecandu-se ei pentru marea dragoste a lui Hristos, s-a poruncit ca sa-i taie pe amandoi. Deci, Sfanta Mucenita Teodora a pus mai intai capul sub sabie, apoi si SfantuI Mucenic Didim, iar trupurile lor au fost aruncate in foc. Si asa, si-au luat cununile biruintei de la Hristos, Domnul nostru, Caruia se cuvine cinste si slava, in vecii vecilor ! Amin.
Intru aceasta zi, cuvant la cutremurul ce s-a facut in cetatea Antiohiei.
Intru aceasta zi, cuvant despre o femeie care se ruga sa primeasca incercari de la Dumnezeu.
Iar eu m-am minunat mult de sufletul ei cel de Dumnezeu iubitor si, cu tarie rugandu-ma lui Dumnezeu pentru dansa, m-am dus, fiind uimit de dreapta ei socotinta".
Cântare de laudă la Sfântul Cuvios Marcu din muntele Trahe
Iată ceasul meu bate, ultimul pe acest pămînt.
Eu merg acolo unde în loc de soare
Străluceşte mai puternic
Lumina Domnului meu.
Eu praful trupului meu îl lepăd, acest veşmînt trupesc,
Şi călătoresc spre Tine, către a Ta Faţă,
O, Hristoase al meu.
O singură dorire mai tind fierbinte către Tine,
Pe faţa acestui pămînt:
Cu rugăciunea aceasta înaintea Tronului Tău
Mă înfăţişez:
Mîntuieşte, Doamne, neamul omenesc
Cea mai adîncă dorire a sufletului meu
Întru acest ceas este mîntuirea lor.
Rupe lanţurile păcatelor lor,
Fiecăruia dintre ei, şi tuturor.
Doresc să se mîntuiască toţi postitorii cei virtuoşi,
Şi toţi cei ce lucrează cu rîvnă ogorul Tău.
Doresc să se mîntuiască toţi cei care
Pentru Tine pătimesc în închisori,
Toţi cei care pentru dragostea Ta se jertfesc
Noapte şi zi.
Doresc să se mîntuiască şi păcătoşii
Care cumplit păcătuiesc, Doamne,
Chinuindu-i pe robii Tăi;
Doresc să se mîntuiască şi aceia
Care pentru Tine îndură aceste chinuri.
Doresc mântuire lavrelor, celor pline de monahi;
Doresc mîntuire credincioşilor,
Celor plini de lacrimi şi sărăcie;
Doresc mîntuire bisericilor, din toată lumea Ta;
Doresc mîntuire păstorilor Bisericii,
Mîntuire tuturor, şi mie, smeritului;
Doresc mîntuirea tuturor robilor şi roabelor lui Dumnezeu,
A celor cunoscuţi lumii,
Şi a celor care vieţuiesc ascunşi de ochii ei.
Doresc mîntuirea celor botezaţi şi a celor înfiaţi,
A celor ce sînt vii prin darul de viaţă-făcător
Al Sfîntului Duh Dătătorul de Viaţă.
Doresc mîntuirea smeriţilor şi milostivilor,
A împăraţilor credincioşi şi a dregătorilor credincioşi,
A fiecărei inimi omeneşti,
A celor infirmi şi a sănătoşilor.
Doresc, Doamne, mîntuirea fratelui meu Serapion, acesta.
O, Atotputernice Doamne, aceasta este dorirea mea întru acest ceas al ieşirii mele
Facă-se voia Ta!
Cugetare
„Sa vieţuiţi ca şi cînd nu aţi fi din această lume – şi veţi afla pacea,”
îi povăţuia Sfîntul Antonie cel Mare pe ucenicii săi. Uimitoare povaţă, dar cit de adevărată!
Căci cele mai mari neplăceri şi chiar nenorociri survin tocmai atunci cînd dorim cu tot dinadinsul să ne asociem şi să ne identificăm cu oameni şi lucruri care aparţin lumii acesteia.
Cu cît o persoană se retrage mai mult din
lume, cu atît mai mult o contemplă pe aceasta ca existînd şi fără ea,
şi cu cît se adînceşte omul mai mult în cugetarea la nemernicia lui în
această lume, cu atît mai mult se apropie de Dumnezeu şi cu atît mai
adîncă este pacea duhovnicească pe care o dobîndeşte. „Mor în fiecare
zi”! (I Cor 15:31) – strigă Sfîntul Apostol Pavel, adică, în fiecare zi
simt că eu nu sînt din această lume. De aceea în duh se şi simţea un
cetăţean al cerului, în fiecare zi. Cînd torţionarul Faustin 1-a
întrebat pe Sfîntul Teodul: „Oare nu este viaţa mai bună decît o moarte violentă?“, acesta i-a răspuns: „Cu
adevărat cred că viaţa este mai bună decît moartea. Tocmai de aceea am
hotărît eu să mă îngreţoşez de această viaţă trecătoare pe pămînt: ca să
dobîndesc viaţa, dar pe cea veşnică.“
Luare aminte
Să luăm aminte la învierea Domnului nostru Iisus Hristos:
• La cum s-a cutremurat tot pămîntul la întoarcerea Sa în trup, tot aşa cum se întîmplase şi la Răstignirea Lui;
• La cum îngerii s-au pogorît în mormînt
ca să-I slujească Lui, aşa cum totdeauna ei îi slujeau Lui, cînd El le
îngăduia aceasta.
Predică
Despre împlinirea prorociilor – „Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciune” (Ps. 15: 10)
Acestea sînt cuvintele celui plin de duh
văzător al tainelor cereşti, cuvinte strălucitoare, profetice, împăratul
Prooroc David grăieşte aceste cuvinte despre Hristos Domnul, despre
Sufletul şi Trupul Domnului, adică despre cele ce sînt omeneşti în El.
Că aceste cuvinte au fost rostite de Sfîntul Proroc David cu privire la
Mîntuitorul Hristos Cel înviat, stă mărturie însuşi Sfîntul Apostol
Petru în întîia lui predică, imediat după Pogorîrea Duhului Sfînt în
Ziua Cincizecimii (Fapte 2:27). Căci, zice sfîntul apostol, strămoşul
David… a murit şi s-a îngropat, iar mormîntul lui este la noi, pînă în
ziua aceasta (Fapte 2: 29). Deci nu la David însuşi se referă cuvintele
psalmului de el alcătuite prin Duhul, deşi aşa s-ar putea părea unora;
ci ele se referă la Urmaşul lui David după trup, adică la însuşi Domnul
Hristos. Trupul împăratului David a suferit stricăciune, aşa cum s-a
întîmplat şi cu trupurile celorlalţi descendenţi ai săi. Prin urmare
Hristos este acel urmaş al lui David după trup Care nu a rămas în
locuinţa morţilor şi al Cărui trup nu a cunoscut stricăciune. Mai
înainte văzînd el [David] aceasta, a vorbit despre învierea lui Hristos:
că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut
putreziciune (Fapte 2: 31). Cu adevărat, prea luminoasă prorocie! Cu
adevărat, minunată înainte-vedere! Înainte de învierea Domnului, aceste
cuvinte trebuie să fi părut cu totul de neînţeles şi chiar iraţionale
tuturor interpreţilor iudei ai Psalmilor! Dar cînd se dă la o parte
pecetea de pe mormînt, atunci se dă la o parte şi pecetea tuturor
proorociilor care multora le-au părut obscure şi de neînţeles.
Căci Hristos a înviat din morţi iar proorociile tainelor viitoare s-au făcut realitate vizibilă tuturor.
Iată pecetea s-a dat la o parte nu numai
de pe mormîntul lui Hristos, ci şi de pe nenumăratele cuvinte şi mai
înainte vederi ale prorocilor. Iată Hristos învie, iar cuvintele
proroceşti despre El învie şi ele. Pogorîndu-Se la iad, Domnul
duce lumina cerească a vieţii şi învierii şi drepţilor strămoşi şi
proroci. Cu a Sa înviere, Domnul a adus cuvintele şi străvederile lor la
lumina înţelegerii şi a adevărului. Hristos învie şi toate cele cîte
sînt bune, drepte şi adevărate, şi de dinainte şi de după dimineaţa
învierii, învie şi ele.
O, Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase
Cel Care ai înviat a treia zi din morţi, aşează-ne şi pre noi între
cetăţenii cei înviaţi ai împărăţiei Tale. Căci Ţie se cuvine toată slava
şi mulţumirea în veci, Amin!
