9 aprilie – Sf. Mc. Eupsihie; Sf. Cuv. Mc. Vadim

 

 

• Pomenirea Sfântului Mucenic Eupsihie

Eupsihie s-a născut într-o familie nobilă şi a fost crescut de mic în credinţa creştină, cu toată evlavia. În timpul împărăţiei lui Iulian Apostatul, pe cînd întîistătător al Bisericii lui Dumnezeu din Cezareea se afla Sfîntul Vasile cel Mare, Evpsihie s-a căsătorit cu o fecioară de neam mare. Cu toate acestea, el nu a vieţuit nici măcar o singură zi în această căsătorie. La chiar vremea cununiei lui, s-a întîmplat un cortegiu păgînesc care aducea jertfe idolului Fortunei. Evpsihie împreună cu tovarăşii lui au intrat în acel templu, au dărîmat idolii la pămînt şi chiar şi templul. Auzind acestea, Iulian s-a umplut de furie şi a poruncit ca vinovaţii să fie decapitaţi, ca mulţi creştini să fie recrutaţi în armată, şi ca toţi să plătească tributuri exorbitante faţă de împărăţie; de asemena, el a mai dispus reconstruirea imediată a templului păgînesc pe cheltuiala tuturor creştinilor, interzicerea ca oraşul să mai aibă onoarea de a purta numele slăvit de Cezareea conferit lui de împăratul Cezar Claudius, şi revenirea lui la denumirea veche de Maza. Eupsihie a fost mai întîi legat de un copac şi torturat cu sălbăticie, iar mai tîrziu decapitat, ceea ce s-a întîmplat în anul 362. La scurtă vreme după această ucidere împăratul Iulian a vizitat acest oraş în drumul lui spre Persia, cu care se afla în război. Sfântul Vasile cel Mare a ieşit ca să îl întîmpine, purtînd cu el trei pîini de orz, în semn de respect şi ospitalitate. Iar împăratul a poruncit ca Sfîntului Episcop să i se înmîneze un braţ de fin din mîncarea vitelor ca dar în schimb. Atunci Sfîntul Vasile cel Mare i-a zis împăratului: „Vedem că ne batjocoreşti, împărate. Noi îţi dăruim pîinea cu care noi înşine ne hrănim, iar tu ca răspuns la aceasta ne dai din hrana cu care se hrănesc vitele, hrană pe care tu, prin puterea ta, nu o poţi preface în mîncare bună pentru oameni.” La acestea împăratul a răspuns: „Află atunci că acest fel de hrană 1-am pregătit pentru voi, cînd mă voi întoarce din războiul cu Persia.” Dar răul apostat nu s-a mai întors din războiul cu Persia, pe al cărei cîmp de bătaie şi-a aflat un fel de moarte cumplit, dar binemeritat.

• Pomenirea Sfântului Cuvios Mucenic Vadim

În timpul împărăţiei persanului împărat Sapor, Vadim era stareţul unei anumite mînăstiri, fiind vestit şi pentru marea lui milostenie. La porunca lui Sapor acesta a fost aruncat într-o închisoare împreună cu şapte dintre ucenicii săi. De asemenea închis în acea în închisoare se afla şi un prinţ pe nume Nirsan, şi el creştin. Ei zilnic erau scoşi afară şi bătuţi cumplit. Prinţul Nirsan mai cu seamă era la capătul puterilor; el se gîndea să se lepede de credinţă şi să se închine soarelui, aşa cum voiau persanii. Lucrul a fost cum nu se poate mai pe placul lui Sapor, care îi promitea printre altele lui Nirsan şi împroprietărirea cu toate domeniile şi cu toată zestrea mănăstirii stăreţite de Vadim, dacă însuşi Nirsan cu mîna lui îi va tăia capul stareţului. Nirsan a făcut aceasta. El s-a aplecat ca un laş asupra capului lui Vadim, lovindu-1 de mai multe ori pînă cînd a reuşit să-l ucidă; dar imediat după aceea, cuprins de disperare, s-a sinucis cu aceeaşi sabie. Aşa şi-a aplicat nenorocitul trădător cu mîna lui pedeapsa pentru omorîrea celui drept. Sfântul Vadim a luat mucenicia la anul 376.

Cântare de laudă la Sfântul Vadim

Viteazul Vadim priveşte moartea în faţă,

Plîngîndu-l pe Nirsan, cel cuprins de nenorocire.

Nirsan sabia îşi întinde asupra lui Vadim,

Nu de Dumnezeu temîndu-se, ci de Sfînt.

El sabia îşi răsuceşte, asupra capului o abate!

Dar întaintea cavalerului cerului, el stă ca un laş.

O, Nirsane! – îi strigă Vadim.

Eu Vadim, către tine grăiesc, în drumul spre veşnicie:

De Hristos te-ai lepădat; minciuna o ai iubit.

Tu cu mîinile tale sufletul îţi ucizi.

Eu cu fiecare ceas de Dumnezeu dăruit,

Moartea îmi aştept;

Eu cu dorire aştept ca Domnul meu

Uşile împărăţiei Sale mie smeritului să-mi deschidă.

Dar jale îmi este de mîna ta să mor, prinţe,

Şi acolo sus, cu tine să nu mă întîlnesc.

Oare nu ştii că întunericul înghite

Pe vînzătorii lui Hristos,

Şi cu atît mai mult pe ucigaşii de creştini?”

Acestea grăi Sfîntul şi apoi tăcu,

Şi Nirsan îl ucise cu mînă tremurîndă:

Leul primi moartea de la un iepure fricos.

Dar Nirsan nu pe sfînt îl ucise,

Ci însuşi pe sine.

Căci al Domnului Sfînt nici un rău nu păţi. 

Sinaxar 9 Aprilie

În această lună, în ziua a noua, pomenirea sfântului mucenic Eupsihie cel din Cezareea.

Acest sfânt a fost din Capadochia, şi având viaţă curată fără prihană, şi-a luat femeie după lege. Înfierbântându-se de dumnezeiască râvnă şi luând cu dânsul pe mai mulţi creştini, a sfărâmat din temelie capiştea, ce se cheamă a norocului, la care cu totul se dăduse Iulian Apostatul, aducând în toate zilele jertfe. Şi dacă s-a vădit lucrul, fără de zăbavă a poruncit a izgoni pe toţi creştinii şi a fi daţi la multe feluri de chinuri, iar mucenicului Eupsihie, întrucât era vinovat de o faptă ca aceasta, să i se taie capul; şi aşa s-a luat sfârşitul vieţii sale.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului Vadim Arhimandritul şi a celor şapte ucenici ai lui.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici cei ce s-au săvârşit în robie în Persida.

Sapor împăratul persienesc, pe la al cincizeci şi treilea an al împărăţiei sale, venind asupra pământului romanilor, a stăpânit cetatea numită Vizada. Omorând pe ostaşii de acolo şi pe cei ce puteau purta arme, pe cealaltă nerăzboinică gloată, împreună cu bătrânii, copiii şi femeile, pe episcopul Iliodor, şi pe Disa şi pe Maniav prezbiterii, şi pe toţi cei ai clerului i-a lăsat în pace. Când fu aproape de sfârşit, episcopul Iliodor a hirotonisit în locul său, pe prezbiterul Disa. Şi înălţându-se de către cei bisericeşti obişnuita doxologie, mai marele vrăjitor Adelfor, a înştiinţat pe Sapor, că creştinii lăsaţi în pace de el, înaintând pe Disa, hulesc asupra împăratului şi asupra credinţei lui. Atunci din porunca împăratului au fost aduşi trei sute de bărbaţi şi, neplecându-se a aduce cinste soarelui şi focului, li s-au tăiat capetele. Din care douăzeci şi cinci de iubitori de viaţă, spre pierzarea lor, s-au alipit de împăratul şi au alergat la el, plecându-se lui. Însă unul cu numele Avdiisus, neprimind rană de moarte, nu a murit împreună cu ceilalţi. Care în urmă bărbăteşte propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, oarecare păgân năvălind asupră-i, l-a omorât cu sabia, şi a primit tăierea cu plăcere. Căci se necăjea şi suspina, rămânând singur cu cei împreună mucenici.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Avdiisus, care prin sabie s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

  Luna aprilie in 9 zile: patimirea Sfantului Mucenic Evpsihie (+ 362)     Sfantul Mucenic Evpsihie a fost din Cezareea Capadochiei si a trait pe vremea imparatiei lui Iulian, cel lepadat de credinta. Nascut si crescut din parinti credinciosi, de bun neam si mari dregatori in cetate, fericitul acesta si-a petrecut viata in dreapta credinta si in fapte bune, ajutand pe saraci, avand intelepciune si viata neintinata, incat traiul sau era o pilda vie de crestineasca vietuire.
    In acest timp, imparatul Iulian silea, prin amenintari si chinuri pe "galileeni", asa numea el pe crestini, sa se lepede de Hristos si sa se inchine idolilor; si nenumarati crestini erau, ucisi, ramanad neclintiti in credinta lor.
    Auzind acestea si vazand multimea de pagani din Cezareea, mergand sa aduca jertfe la praznicul idolilor, din capistea cetatii, indata dupa savarsirea nuntii sale legiuite, Evpsihie s-a umplut de ravna pentru Domnul si, luand cu sine multime de crestini, s-a dus si a sfaramat idolii, iar capistea idoleasca a daramat-o pana in temelie. Fapta aceasta a maniat cumplit pe Iulian, iar Evpsihie, cunoscand patimirile ce il asteptau, a impartit averile lui saracilor si se pregatea pentru muceniceasca nevointa, in postiri si in rugaciuni petrecand.
    Deci, a poruncit imparatul ca pe toti cetatenii vinovati sa-i prinda, pe unii sa-i ucida, iar pe altii in surghiun sa-i trimita, iar averile lor sa le jefuiasca si, inca si averile bisericilor din cetate sa le ia, iar pe clerici sa-i trimita la oaste. S-a luat apoi, cetatii numele ei imparatesc de Cezareea, incat cu numele ei cel dinainte, sa se numeasca cat, si printre sate sa fie numarata. A pus dajdie mare si pe capul crestinilor locuitori ai cetatii, pana ce vor ridica iarasi capistea cea daramata, a dumnezeilor pagani. Iar pe Evpsihie, ca pe un pricinuitor al acestei fapte, a poruncit sa-l chinuiasca si la idoleasca jertfa sa-l sileasca. Insa, ostasul lui Hristos, nicidecum nu s-a supus, ci cu barbatie, ramanea la marturisirea lui Hristos. Si l-au spanzurat de un lemn si l-au strujit cu piepteni de fier, apoi, dupa multe chinuri, cu sabia i-au taiat capul.
    Si s-ar fi implinit toate celelate porunci, daca Iulian imparatul, n-ar fi pierit in razboiul cu persii. Drept aceea, dupa moartea imparatului, poporul din Cezareea a zidit o preafrumoasa biserica in cetate, deasupra mormantului cu oasele Sfantului Mucenic Evpsihie, spre slava lui Hristos Dumnezeu, Cel impreuna slavit cu Tatal si cu Sfantul Duh in veci. Amin.
 


Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Pafnutie pustnicul, despre un talhar mantuit.     A fost un barbat pustnic, in partile Eracliei Tebaidei, anume Pafnutie, despre care multi spun lucruri bune. Acesta, dar, dupa multe osteneli ale sale, se ruga lui Dumnezeu sa-i arate cu care sfinti este asemenea. Iar ingerul Domnului i s-a aratat lui si i-a zis: "Asemenea esti cu fluierarul din cetate." Deci, el mergand cu osardie la dansul, il intreba: "Cine esti tu si ce fel de viata ai ?" Iar el a zis: "Om pacatos, betiv si desfranat sunt." Inca mai spunea ca, nu prea de mult, venise de la talharit. Dar Pafnutie il intreba daca a facut el, vreodata, vreun lucru bun. Iar el i-a zis lui: "Nici un lucru bun nu am facut, fara numai ca, pe cand eram talhar, afland ceilaiti talhari o fecioara si voind sa o batjocoreasca, eu am scapat-o pe ea de dansii si am dus-o, noaptea, petrecand-o pana la casa ei. Inca, alta data, iarasi, am aflat o femeie foarte frumoasa, ratacind prin pustie si plangand, si am intrebat-o de pricina plansului ei, iar ea mi-a zis: 'Nimic sa nu ma intrebi pe mine, ticaloasa, ci, ca pe o roaba a ta, unde voiesti, acolo ma duci, caci barbatul meu, de multe ori, a fost batut, pentru o datorie de trei sute de galbeni si in temnita l-au inchis si mi s-au vandut trei copii ca robi. Iar eu umblu, din loc in loc, si acum ratacesc prin pustia aceasta, ca, de multe ori, ma gaseau si ma bateau. Si, iata, acum sunt trei zile, de cand n-am gustat nimic prin pustia aceasta'. Deci, mi s-a facut mila de dansa si, ducand-o la pestera mea, cea din pustie, i-am dat ei trei sute de galbeni si am petrecut-o pana la cetatea ei si am slobozit-o din datorie pe dansa cu barbatul si cu copiii ei."
    Iar, dupa aceea, a zis Pafnutie catre dansul: "Mie, fiule, nu mi s-a intamplat nici un lucru ca acesta, afara de ostenelile vietii mele. Ca, vezi ca sunt slabit pentru nevointa, ca nu in lene mi-am petrecut viata mea, insa mi-a descoperit mie Dumnezeu, despre tine, ca prin nimic nu esti mai prejos, decat mine, in fapte. Deci, de vreme ce nu putina grija are Dumnezeu de tine, fiule sa nu faci nedreptate sufletului tau". Iar, el, indata lepadand fluierul, cantarile cele de fluier le-a schimbat in cantari duhovnicesti si, mergand dupa staret, in pustie, a petrecut trei ani cu nevointa desavarsita si s-a invrednicit preafericitul la petrecerea cea cereasca. Dumnezeului nostru, slava, acum si pururea. Amin.

Viaţa Sfântului Cuvios Vadim

În vremea uciderii sfinţilor patruzeci de mucenici din Persia, a fost prins şi Sfântul Vadim Arhimandritul, împreună cu şapte ucenici ai săi, şi din porunca împăratului Savorie au fost închişi în temniţă. Acest sfânt era din cetatea Vitlaplata, de neam foarte bogat şi, când a voit să se facă monah, toată bogăţia sa a împărţit-o săracilor. Apoi, zidindu-şi o mănăstire afară din cetate, vieţuia într-însa, cu fapte bune, sârguindu-se în toate a plăcea lui Dumnezeu şi a împlini voia cea sfântă a Lui; pentru că era bărbat plin de dar şi de adevăr, vas ales al lui Dumnezeu.

Acest cuvios părinte, purtându-se cu înţelepciune dumnezeiască şi fiind desăvârşit, s-a suit la muntele Domnului, a locuit în locul cel sfânt al Lui, a luat binecuvântare de la Dumnezeu, Mântuitorul său, şi a văzut faţa Dumnezeului lui Iacov. Acesta era în acele vremuri în Persia, ca nişte aluat la frământat, fiind din aluatul cel desăvârşit mucenicesc, al mărturisirii lui Hristos, prin care cei neputincioşi s-au întărit în credinţă. Acesta era cu adevărat piatră credincioasă tăiată din munţii aceia, care de la început au fost credincioşi, preot ales al lui Dumnezeu, povăţuind pe mulţi la calea mântuirii, care îşi pusese viteazul şi neschimbatul său scop către mucenicia cea către Hristos, arătând mare râvnă pentru Dumnezeul său. Şi atât de curat s-a arătat, încât nici un lucru rău nu avea loc într-însul; lăcomia era departe de el, iar poftirile fiind stinse într-însul, nu puteau să-l vatăme.

Mamona, cunoscând bunătatea lui, s-a minunat. Aurul nici nu îndrăznea să vină înaintea feţei lui, pentru că bogăţiile erau dispreţuite de dânsul, mândria s-a smerit înaintea lui, mintea cea înaltă ca praful s-a călcat de dânsul, iar sărăcia şi blândeţile l-au cuprins, dreptatea a privit spre dânsul şi adevărul a răsărit în el, dragostea a cuprins grumajii lui, pacea l-a sărutat şi de dânsul s-a bucurat, o întocmire şi o minte s-a sădit în el şi de toate rodurile cele drepte era plin acest bărbat, că multe bunătăţi erau într-însul; iar din roadele lui duhovniceşti toţi s-au săturat cu dulceaţă.

Acesta a petrecut patru luni în temniţă, legat împreună cu ucenicii lui, bătut aspru în toate zilele, răbdând toate cu bărbăţie, pentru nădejdea şi adevărata credinţă, care o avea către Dumnezeu. În acea vreme era un oarecare bărbat cu numele Nirsan, boier mare al cetăţii, care se numea Aria, fiind în hotarele ce se numeau Vidghern. Acest Nirsan era creştin şi fiind silit de împăratul să se închine soarelui, după ce n-a voit să se lepede de sfânta credinţă în Hristos Domnul, l-a încuiat în temniţă. După aceea, slăbind prin împuţinarea sufletului şi înfricoşându-se cu inima de muncile cele ce era să pătimească, n-a stat până la sfârşit, precum începuse, în mărturisirea lui Hristos. Căci, iubind viaţa aceasta de puţină vreme şi aşteptând deşarta cinste, de la împăratul cel muritor, s-a lipsit de viaţa cea dumnezeiască şi de cinstea cea veşnică. Însă n-a putut a se îndulci de desfătările lumii acesteia, precum mai pe urmă va arăta cuvântul, ci fugind de mucenicie, a căzut în munci; căutând slava cea pământească, a câştigat necinstea, de vreme ce pe împăratul cel de puţină vreme l-a cinstit mai mult decât pe Cel veşnic şi ceresc. Şi a dat ştire despre sine, că toate cele ce împăratul Savorie le va porunci, este gata a face.

Împăratul auzind, s-a bucurat foarte şi aducându-şi aminte de Sfântul Vadim, i-a poruncit să-l elibereze din legături şi să-l ducă din temniţă la palatul său. Şi a zis către boierii care stăteau înaintea lui: "Dacă Nirsan va ucide cu mâna sa pe Vadim, apoi să se dezlege din legături şi să ia el toate averile lui Vadim". Şi i-a spus îndată lui Nirsan acele cuvinte împărăteşti, iar el a făgăduit, ca în toate să facă voia împăratului. Deci, a adus pe Sfântul Vadim la Nirsan şi l-a pus în mijloc, iar ticălosul Nirsan luând sabia, s-a apropiat ca să ucidă pe mucenicul lui Hristos, dar, fiind cuprins de un cutremur, când a voit să lovească pe mucenic, s-a făcut ca o piatră nemişcată.

Iar robul lui Dumnezeu căutând spre el, a zis: "Până într-atât a crescut răutatea ta, o, Nirsane, încât, nu numai că te-ai lepădat de Dumnezeu, ci şi pe robul Lui voieşti a-l ucide? Vai ţie, ticălosule, ce vei face în ziua aceea, când vei sta înaintea înfricoşatei judecăţi, ca să dai un răspuns Dumnezeului Celui veşnic? Eu, o, ticălosule, mă săvârşesc în chinuri pentru Hristosul meu, însă n-aş fi voit ca din mâinile tale să fiu ucis, ci de la altul oarecare aş fi dorit, ca să sufăr moartea aceasta". Iar Nirsan, ruşinându-se de cuvintele acelea şi neputând să facă porunca aceea, stătea tremurând. După aceea, făcându-şi faţa ca piatra şi inima întărindu-şi ca fierul, a lovit cu sabia în grumaji pe mucenic. Dar de vreme ce mâinile ucigaşului tremurau, era nevoie ca nu cu o lovire, ci cu mai multe să taie pe sfântul. Deci, lovindu-l de multe ori cu sabia în grumaji, abia a putut săvârşi tăierea. Iar Cuviosul Vadim, într-o chinuire ca aceea, şi-a dat sfântul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu. Şi toţi necredincioşii care erau acolo, s-au mirat de răbdarea mucenicului, de vreme ce era nemişcat ca un stâlp, primind lovirile de sabie de mai multe ori. Iar pe ucigaşul acela îl batjocoreau ca pe un fricos şi ocărându-l, se depărtau de el. Apoi, nu după multă vreme, ucigaşul acela şi-a luat plata cea vrednică după faptele sale, căci cu multe feluri de răutăţi fiind prins, a pierit de sabie, singur el fiindu-şi ucigaş în a sa deznădejde.

Sfântul Vadim s-a sfârşit prin mucenicie, în 8 Aprilie, întru Domnul nostru Iisus Hristos. Iar trupul sfântului mucenic, fiind aruncat afară din cetate, oamenii cei cucernici luându-l în taină, l-au îngropat cu cinste. Iar cei şapte ucenici ai lui, care rămăseseră în temniţă, au petrecut patru ani acolo, până la moartea împăratului Savorie. Iar după sfârşitul aceluia s-au liberat cu pace şi li s-a poruncit să petreacă în a lor credinţă, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Cărui slavă este în veci. Amin.

Viaţa Sfântului Mucenic Eupsihie din Cezareea

Sfântul Mucenic Eupsihie a fost născut şi crescut în Cezareea Capadochiei, din părinţi de bun neam şi cu dregătorie de patrician; şi a petrecut fără prihană anii tinereţilor lui, în întreaga înţelepciune cea creştinească. El a dus o viaţă fără prihană şi s-a însoţit cu femeie după legea nunţii, pe vremea împărăţiei potrivnicului lui Dumnezeu, Iulian Paravatul. Încă până a nu se sfârşi ospăţul nunţii, a arătat pentru Dumnezeu, Hristosul său, mare râvnă şi dragoste. Şi era în cetatea aceea o capişte a unui idol necurat, care se numea "Tihis", adică noroc. Capiştea aceea era vestită, pentru că împăratul Iulian în toate zilele îşi aducea necuratele sale jertfe, când mergea în Cezareea.

Iar când se săvârşea nunta lui Eupsihie, s-a întâmplat atunci de era şi praznicul necuratului idol. Şi văzând Sfântul Eupsihie pe elini, care atunci erau mulţi în Cezareea, că mergeau să aducă jertfe în capiştea lor, s-a aprins cu râvna pentru Domnul. Luând cu sine mulţime de creştini, s-au dus şi au sfărâmat idolii şi capiştea idolească au dărâmat-o până în temelie. Şi îndată elinii aceia au înştiinţat pe împăratul Iulian. Iar Sfântul Eupsihie, ştiind pătimirile cele ce erau să-i vină lui pentru aceea, a împărţit săracilor averea în vremea aceea şi, mai înainte, se pregătea spre muceniceasca nevoinţă, petrecând în post şi în rugăciuni.

Iar împăratul Iulian, când a auzit de dărâmarea capiştei zeilor săi care se făcuse în Cezareea Capadochiei, s-a umplut de mare supărare, mâniindu-se nu numai asupra lui Eupsihie, ci şi asupra întregii cetăţi. Apoi îndată a poruncit ca pe toţi cetăţenii cei cinstiţi să-i prindă, şi pe unii cu moarte să-i pedepsească, iar pe alţii în surghiun să-i trimită şi averile lor să le jefuiască; ba încă şi de la toate bisericile Cezareei să se ia averile, iar pe clerici a poruncit să-i oblige la serviciul militar şi să-i ducă cu sila în cete. Apoi a luat cinstitul nume al cetăţii Cezareea, cu care se cinstise pe vremea împărăţiei lui Claudiu cetatea aceea şi a poruncit să i se dea numele cel mai dinainte, adică Maza, căci aşa se numea mai înainte. Şi a numărat-o pe aceea printre sate, ştergând-o din numărul cetăţilor celor cinstite, şi a pus dajdie mare asupra credincioşilor creştini, a locuitorilor de acolo; iar capiştea cea dărâmată, cu multă grabă a poruncit creştinilor să o zidească iarăşi. Pentru că se făgăduia cu jurământ, că nu va înceta de a face rău cetăţii, nici va lăsa pe Galileeni - că aşa numea el pe creştini - fără să poarte pe grumajii şi pe capetele lor bucăţi din capişte, până ce se va ridica iarăşi capiştea cea risipită a zeilor elineşti. Şi ei s-ar fi încercat să săvârşească acel lucru, dacă nu ar fi ajuns grabnica pieire pe împăratul cel urât de Dumnezeu. Iar pe Sfântul Eupsihie, a poruncit să-l muncească şi să-l silească spre jertfa idolească ca pe cel dintâi pricinuitor al risipirii aceleia.

Deci sfântul fiind ţinut în legături, îl scoteau adesea la întrebare şi îl munceau, apoi îl sileau la slujirea idolească; pentru că i-ar fi iertat îndrăzneala, că risipise capiştea, numai dacă s-ar fi închinat idolilor. Însă ostaşul lui Hristos nu s-a supus nicidecum, ci stătea cu bărbăţie în mărturisirea numelui lui Hristos. Atunci l-au spânzurat pe un lemn de muncire şi l-au strujit cu piepteni de fier, până la cele dinăuntru, însă se întărea de îngerul ce i se arătase în munci. Apoi, după multe şi grele munci, i-au tăiat capul cu sabia şi s-a văzut o minune, că în loc de sânge a curs din răni lapte şi apă, şi, luând credincioşii sfântul lui trup, l-au îngropat cu cinste.

Iar cetatea se chinuia de mânia tiranului, mai ales când a trecut prin ţara Capadochiei asupra perşilor şi se apropia de Cezareea; apoi se lăuda că va risipi cetatea până în sfârşit. Şi a ieşit în întâmpinarea lui Sfântul Vasile cel Mare, dându-i cinste ca unui împărat şi aducându-i spre binecuvântare trei pâini de orz, cu care se hrănea singur. Dar împăratul a poruncit ostaşilor săi, să ia acele pâini, iar Sfântului Vasile să-i dea o sarcină de fân, zicându-i în batjocură: "Tu ne-ai dat orz, hrană dobitocească, iar tu primeşti de la noi fân". Sfântul Vasile a răspuns: "Noi, o, împărate, ţi-am adus de acelea cu care ne hrănim, iar tu ne-ai dat hrană dobitocească. Cu adevărat ne batjocoreşti, deoarece cu puterea ta nu poţi să prefaci acel fân în pâine şi în hrana firii omeneşti".

Atunci, mâniindu-se Iulian, a zis către sfântul: "Să ştii cu adevărat, cu acel fân te voi hrăni, când mă voi întoarce din Persia pe aici, pentru că voi răsturna şi voi risipi această cetate până la temelie; cu plugul voi ara locul acesta, ca mai bine grâu să rodească decât oameni. Pentru că poporul ascultând de sfatul tău, a îndrăznit a strica chipul şi capiştea Fortunii, adică a Norocului".

Împăratul zicând aceasta cu mânie, s-a dus în calea sa. Dar a pierit acolo degrabă, fiind ucis de Marele Sfânt Mucenic Mercurie, precum se scrie de aceasta în viaţa Sfântului Vasile cel Mare. Apoi, după uciderea lui Iulian, poporul din Cezareea a zidit o biserică foarte frumoasă deasupra mormântului Sfântului Mucenic Eupsihie şi au izvorât izvoare de tămăduiri din sfintele lui moaşte, spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh slăvit în veci. Amin.

 

 

Cugetare

Se spune despre Pericle că era un bărbat de o frumuseţe aproape perfectă, cu excepţia formei alungite a capului său, ce făcea să se asemene cu un dovleac: pentru aceasta mulţi rîdeau de el cînd apărea descoperit în public. Ca să ascundă cumva acest defect al marelui bărbat, sculptorii greci îl reprezentatu întotdeauna în operele lor purtînd coif pe cap.

Cînd vedem cum păgînii se străduiesc să ascundă defectele prietenilor lor, oare nu cu atît mai mult ar trebui noi, creştinii, să facem la fel?

În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întîietate, îi îndeamnă Sfîntul Apostol Pavel (Romani 12: 10) pe cei care cred în Hristos.

Cum mai putem susţine că ne lipim cu tot sufletul de Hristos Cel pururea blînd şi curat, cînd noi zilnic otrăvim aerul împrăştiind bîrfe despre defectele şi păcatele altora?

Să înţelegem că cea mai de căpetenie virtute duhovnicească este aceea de a ascunde propria noastră vrednicie şi păcatele şi defectele altora.

Luare aminte

Să luăm aminte la Domnul Hristos Cel înviat:

• La cum S-a înfăţişat înaintea Mariei-Magdalena în Grădină şi cum, văzîndu-l, Maria mai întîi nu L-a cunoscut;
• La cum i s-a adresat El cu blîndeţe, şi cum aşa Maria L-a recunoscut cu bucurie şi a alergat ducînd vestea Bucuriei ucenicilor.

Predică

Despre trebuinţa de a muri în scopul de a aduce multă roadă – „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grîu, cînd cade în pămînt nu va muri, rămîne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.” (loan 12: 24)

De ce aruncă semănătorul sămînţa pe pămînt? Oare face el acest lucru spre a o risipi, spre a vedea cum moare şi se usucă? Nu, el face aceasta tocmai spre a o face să încolţească şi să aducă roadă multă. Semănînd, semănătorul nu se gîndeşte că ceea ce aruncă va putrezi şi va muri, (deşi lucrul acesta se întîmplă), ci mai curînd el se gîndeşte la cum va încolţi sămînţa lui şi va aduce mult rod. Cu adevărat, semănătorii seamănă cu bucurie, negîndindu-se nicicum la moartea seminţelor, ci la roadele şi bogăţia pe care o vor recolta.

Semănătorul este Stăpînul Hristos, iar grăunţele de grîu sîntem noi, oamenii. Lui I-a plăcut să ne numească pe noi grîu. Există multe feluri de seminţe pe lume, dar între ele nici una nu este mai scumpă decît grîul.

De ce ne-a semănat Domnul pe noi în lume? Oare ca să putrezim şi să murim? Nu, ci mai vîrtos ca să trăim şi să aducem roadă multă. El doar incidental se referă la moarte. El vorbeşte de moarte doar ca de o condiţie a vieţii şi a rodirii din belşug. Căci scopul semănatului nu este moartea, ci viaţa. Mai întîi sămînţa putrezeşte şi moare, cu adevărat, dar El face aluzie la aceasta doar în trecere, deoarece ştie că noi sîntem conştienţi de această realitate.

El menţionează moartea doar în trecere pentru că Evanghelia Lui este în primul rînd o istorie a vieţii – a vieţii şi a rodirii din belşug.

Despre acest ultim lucru ne vorbeşte El mult, tocmai pentru că ştie că îl cunoaştem atît de puţin, şi ne sufocăm de îndoieli şi ignoranţă cu privire la el. Nu doar că El ne vorbeşte din belşug despre viaţă, dar El ne arată chiar viaţa. Prin învierea Sa, El ne-o arată şi ne-o dovedeşte cu o limpezime mai mare decît lumina soarelui şi a abundenţei ciclului vieţii din natura vegetală, întreaga istorie a Bisericii Sale nu este altceva decît o hartă exactă a vieţii.

O, Atotputernice Doamne Iisuse Hristoase, mîntuieşte-ne pre noi de păcătoasa moarte. Izbăveşte-ne pre noi de moartea cea duhovnicească. Căci Ţie îţi mulţumim, şi pre Tine Te slăvim în veci, Amin!