• Pomenirea Sfântului Preacuviosului părintelui nostru Iosif, scriitorul de cântări
Sfântul cuvios losif s-a născut în
Sicilia, din părinţi evlavioşi şi plini de toată virtutea. După moartea
lor, losif s-a strămutat în Tesalonic, unde a primit şi tunderea în
cinul monahal. Ca monah, el s-a făcut pildă
tuturor prin postiri, înfrînări mari, rugăciunea neîncetată, cîntări de
psalmi, privegheri şi multe feluri de nevoinţe. Episcopul
Tesalonicului 1-a hirotonit preot. Pe cînd a venit la Tesalonic, marele
Grigorie Decapolitul a fost atît de impresionat de losif, de caracterul
lui minunat, încît 1-a invitat să vină la mînăstirea lui din
Constantinopol. Cînd focul limbilor otrăvite au izbuncnit iar împotriva
sfintelor icoane, pe vremea lui Leon Armeanul, losif a fost trimis la
Roma ca să ceară Papei şi Bisericii din Roma să lupte pentru Sfînta
Ortodoxie. Aflîndu-se în această călătorie, el a fost răpit de piraţi şi
dus în insula Creta, unde ereticii 1-au ţinut în închisoare timp de
şase ani. losif s-a bucurat pentru a fi
fost învrednicit să primească chinuri pentru Hristos, şi de aceea aducea
neîncetată laudă lui Dumnezeu, socotindu-şi cătuşele ca şi nişte
podoabe de aur. Dis de dimineaţă, în ziua slăvitei prăznuiri a
Naşterii Domnului, întru al şaselea an al întemniţării lui losif, răul
împărat Leon Armeanul a fost asasinat în biserică în timp ce asculta
Utrenia, în acelaşi moment Sfîntul Nicolae s-a înfăţişat înaintea lui
losif în închisoarea din Creta şi i-a zis: „Ridică-te şi urmează-mi!”.
losif s-a simţit ridicat în văzduh, şi s-a aflat deodată înaintea
porţilor cetăţii Constantinopol. Toţi dreptmăritorii creştini s-au
bucurat cu bucurie mare la vederea lui. El a alcătuit canoane şi imne pentru slujbele multor sfinţi.
El avea darul înaintevederii, drept pentru care Patriarhul Fotie 1-a
rînduit duhovnic cinului preoţesc, arătîndu-1 lor ca pe un „om al lui Dumnezeu, un înger în trup şi un părinte al părinţilor“.
La adîncile sale bătrîneţe el s-a mutat la Domnul Cel Căruia I-a slujit
cu credinţă, cu lucrul şi cu minunatele cîntări de el scrise. El a
adormit cu pace în ajunul Sfintei şi Marii Zi Joi, din anul 883 după
Hristos.
• Pomenirea Sfintei Muceniţe Fervuta, a surorii ei văduve şi a slujnicei lor
În timpul împăratului persan Sapor a fost
asasinat Sfîntului Episcop Simeon. Fervuta, sora Episcopului Simeon,
fusese luată la palatul împărătesc din dorinţa împărătesei. Fervuta era
extraordinar de frumoasă, şi mulţi pretendenţi doreau căsătoria cu ea,
printre care se aflau şi anumiţi preoţi păgîni şi vrăjitori. Fervuta
însă i-a respins pe toţi, atrăgînd astfel asupra ei multă ură. In acel
timp împărăteasa s-a îmbolnăvit, prilej cu care toţi păgînii respinşi de
Fervuta i-au strecurat împăratului că aceasta ar fi otrăvit-o pe
împărăteasă, şi că dacă voia să o scape, atunci să o ucidă pe Fervuta,
pe sora ei văduvă şi pe slujnica lor prin tăiere în două cu fierăstrăul,
trei părţi ale trupurilor lor aşezîndu-le de o pare, trei părţi de
cealaltă, iar împărăteasa să fie purtată prin mijloc, şi astfel se va
vindeca, împăratul a ascultat sfatul păgînilor băutori de sînge. Fervuta
împreună cu sora şi ei şi cu slujnica lor au luat mucenicia pentru
Hristos la anul 343, dobîndind astfel cununile cele veşnice ale Veşnicei
împărăţii a Stăpînului lor Hristos.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Zosima din Palestina
Cuviosul Zosima a fost monah în mînăstirea de la Iordan în timpul împărăţiei lui Teodosie cel Mic. El
este acel Cuvios Zosima care a afiat-o pe Sfînta Măria Egipteanca care
se nevoia dincolo de Iordan, căreia i-a dus Sfînta împărtăşanie o dată
iar în următorul an a îngropat-o. Sfîntul Cuvios Zosima a trecut la Domnul la vîrsta de o sută de ani, în veacul al şaselea.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Mucenic Nichita
Sfîntul Nichita a fost de loc din
Albania, dar de neam slav. Monah la Sfîntul Munte fiind, el s-a dus la
Serres, unde a intrat în dispută cu mullahii pe teme de credinţă.
Neputînd să-1 biruiască cu cuvîntul, turcii 1-au supus torturii, şi aşa
şi-a dat Sfîntul Cuvios Nichita sufletul lui Dumnezeu, la anul 1808.
Sinaxar 4 Aprilie
În această lună, în ziua a patra, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Iosif, scriitorul de cântări.
Preacuviosul
Iosif a fost din Eparhia Siciliei, din părinţi cu numele Plotin şi
Agata. Era binecredincios şi blând la obicei şi îndeletnicindu-se
pururea cu deprinderea dumnezeieştilor Scripturi. Încăpând patria lui in
mâinile agarenilor, a mers cu maică-sa şi cu fraţii săi la Peloponez,
şi de acolo la Tesalonic, unde s-a şi călugărit şi a intrat în
nevoinţele duhovniceşti. Patul lui era pământul, aşternutul lui o piele,
iar haina lui proastă şi sărăcăcioasă; hrana lui, puţină pâine, şi
băutură, apă. Sta în picioare toată noaptea la rugăciune şi cu
îngenunchere. Totdeauna avea cântări în gura sa, lucrul mâinilor sale
era caligrafia, iar când părăsea scrisul, avea citirea dumnezeieştilor
Scripturi. Din acestea s-a făcut aşa de blând şi de înţelept, plecat,
fără de rautate, întreg la minte, şi câte urmează acestora. Având o
bogăţie ca aceasta de fapte bune, s-a hirotonit preot. Şi în scurtă
vreme s-a dus la Constantinopol cu sfântul Grigorie Decapolitul, cu care
s-a închis în biserica sfântului mucenic Antipa, veselindu-se în grele
petreceri, şi in căile vieţii pustniceşti. Iar de vreme ce răsărise
eresul cel hulitor de Hristos, al luptătorilor împotriva icoanelor,
fericitul acesta încă a purces să meargă la Roma, rugat fiind de unii,
şi prinzându-l corăbiile barbarilor, l-au dus legat la Creta şi l-au
băgat în închisoare, unde a învăţat pe toţi calea mântuirii, şi a scăpat
pe mulţi din mâinile diavolului. Arătându-i-se acolo oarecare om cu
sfinţită cuviinţă de la Mira Lichiei, i-a zis: Iată, primeşte această
cărticică; şi el, luând-o, citea şi cânta acestea: "Grăbeşte, Indurate,
şi sârguieşte ca un milostiv spre ajutorul nostru, că poti voind". Şi
această cântare, o minune, se făcu dimineaţa lucru aievea. Căci atunci
murind Teofil ocrotitorul eresului, Biserica lui Hristos a dobândit
iarăşi podoaba şi buna-cuviinţă a cinstitelor icoane. Pentru aceasta
atunci şi cinstitul acesta Iosif fiind slobozit de la închisoarea din
Creta, s-a dus la Constantinopol, şi dobândind de la oarecine o parte
din sfintele moaşte ale sfântului apostol Bartolomeu, a făcut el
împreună cu cinstitul Grigorie o biserică în numele apostolului. Pentru
aceasta, aflându-se în grijă şi în gândire multă, a-i împodobi praznicul
cu cântări cuvioase şi tropare, se ruga cu lacrimi şi cu suspinuri, ca
să dobândească darul acesta, pe care l-a şi dobândit. Căci văzu un om
înfricoşător, eu chip apostolesc, care ridică sfânta Evanghelie de pe
sfânta masă, şi o puse pe pieptul lui, şi apoi îl binecuvântă. Aceasta a
fost începătura dumnezeiescului dar. Căci de atunci şi mai pe urmă fără
de trudă şi prea lesne alcătuia sfintitele cântări, şi le da celor ce
cereau, încât socoteau unii cum că nu le scoate de la sine, ci le învaţă
întâi de la alţii, apoi le zice pe de rost, şi aşa le dă celor ce le
pofteau. Dar nu era aşa pricina, precum socoteau aceia amăgindu-se, ci
era dat din dumnezeiescul dar a le izvodi. Drept aceea era de gurile
tuturor lăudat, şi de toti dorit şi iubit, nu numai de cei simpli şi de
boieri, ci chiar şi de împăraţii cei de atunci. Şi a fost osândit la
izgonire de Barda cezarul, unchiul împăratului Mihail, pentru că sfântul
îl mustrase. Ci iarăşi numaidecât chemat din izgonire, îşi luă pe seama
lui paza sfintelor vase ale sfintei biserici a lui Dumnezeu, fiind
patriarh minunatul Ignatie. Şi nevoindu-se pentru dreapta credinţă, a
fost izgonit la Cherson. Iar după moartea lui Barda a fost eliberat de
acolo de Teodora împărăteasa, care a întărit Ortodoxia, şi făcând laude
multor sfinti, a răposat, şi au fost îngropate cinstitele lui moaşte la
mânăstirea unde şi acum se află.
Tot in această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Gheorghe din Maleo.
Sf. Gheorghe a trăit în sec. al IX-lea. Părinţii au vrut să-l
însoare dar el a refuzat şi s-a dus la mănăstirea din Muntele Malea, în
Peloponez, adunînd în jurul său mulţi ucenici. Avea darul vederii
celor ce aveau să fie în viitor şi şi-a proorocit moartea cu trei ani
înainte de a se întâmpla. Sf. Gheorghe s-a dus la Domnul în sec. al
VI-lea.În slujba de pomenire Sf. Gheorghe este numit înger pământesc şi făcător de minuni.
Tot in această zi, pomenirea sfintei muceniţe Fervuta, a slujnicii ei, şi a tovarăşelor lor.
Sfânta Muceniţă Fervuta laolaltă cu sora şi slujnicele ei au răbdat
mucenicie pentru Hristos între anii 341 şi 343. Sf. Fervuta si sora sa
erau surori ale Sf. Simeon Episcopul din Seleucia, care a suferit
pentru Hristos în vremea împăratului persan Sapor între anii 341-344.Atât surorile cât şi tovarăşele lor au fost aduse la curte pentru a o sluji pe împărăteasă. Sf. Fervuta ieşea în evidenţă prin frumuseţea ei neobişnuită, iar împărăteasa a sfătuit-o să se căsătorească pentru a dobândi o poziţie socială mai înaltă. Dar sfânta a refuzat deoarece s-a dăruit fecioriei întru Hristos.
La scurt timp, împărăteasa s-a îmbolnăvit. Vrăjitorii care veniseră să o tămăduiască pe împărăteasă s-au rănit de frumuseţea Fervutei. Unul din ei a cerut-o de soţie iar sfânta i-a răspuns că este creştină şi că este mireasa lui Hristos. Ca să se răzbune, amorezul refuzat l-a minţit pe împărat că boala împărătesei se trage de la otrava pe care i-au dat-o slujnicele. Atunci acestea au fost aduse la judecată din ordinul împăratului.
La proces ele au declarat că sunt nevinovate şi că sunt pregătite să accepte moartea pentru Hristos.
Judecătorul şef, vrăjitorul Mauptis, rănit şi el de frumuseţea Fervutei, a trimis un om în celula prizonierelor ca să-i propună Fervutei şi celorlalte libertatea în schimbul acceptului Sfintei Fervuta să-i devină soţie. Ceilalţi doi judecători i-au făcut în secret aceeaşi propunere sfintei fecioare, unul după celălalt.
Sf. Fervuta a respins cu hotărâre toate propunerile spunînd că este mireasa lui Hristos şi că nu ar accepta niciodată o căsătorie lumească.
Muceniţele au fost găsite vinovate de a fi creştine şi de vrăjitorie împotriva împărătesei pe care ar fi otrăvit-o. Au fost condamnate la moarte prin tăierea trupurilor în bucăţi. După aceea, ei au aşezat trei bucăţi într-o parte şi trei în alta, spunînd împărătesei să treacă printre ele ca să se vindece de boala ei.
Trupurile sfintelor muceniţe au fost aruncate într-un şanţ de unde au fost recuperate în secret de creştini şi îngropate.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Puplie.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Platon egumenul Manăstirii Studiţilor.
Tot în această zi, pomenirea a trei sfinţi preacuvioşi: Teona, Simeon şi Forvin, care în pace s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Zosima, care a îngropat pe sfânta Maria Egipteanca.
Sf. Zosima s-a născut la sf. sec. al V-lea, trăind într-o mănăstire
pe malul Iordanului. Acesta a întâlnit-o pe Sf. Maria Egipteanca (1
aprilie), a împărtăşit-o şi după ce s-a dus la Domnul a îngropat-o.Sf. Zosima s-a săvârşit în anul 560 la vârsta de 100 de ani.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului Teona, care a
sihăstrit în Mânăstirea Pantocratorului, iar mai în urmă a ajuns
episcop al Tesalonicului şi care în pace s-a săvârşit.
Sfântul Teona a fost ucenicul Sf. Iacob din Kastoria (1 noiembrie)
şi a trăit la începutul sec. al XVI-lea. A trăit o vreme în Mănăstirile
Pantocrator şi Simonopetra din Muntele Athos. El a pus bazele
mănăstirii Sf. Anastasia şi a fost sfinţit Arhiepiscop al
Tesalonicului. S-a săvârşit în pace.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Deci, cazand patria sa, Sicilia, in mainile saracinilor, dimpreuna cu toata familia sa, fericitul s-a mutat in Grecia si s-a asezat in Peloponez, iar, de acolo, in cetatea Tesalonicului, unde tanarul Iosif, avand nevoie de liniste si de multa invatatura, a intrat in manastirea Mantuitorului, numita Latomus, facandu-se calugar si ducand o viata de mare asprime.
Toata noaptea si-o petrecea stand in picioare si in genunchi, rugandu-se si cantand Domnului cantari de lauda si de preamarire, pe care el insusi le alcatuia cu multa maiestrie, uimind pe toti cei ce-l ascultau. Totdeauna avea cantari in gura lui, lucrul mainilor sale era scrisul frumos, iar cand parasea scrisul, avea citirea Scripturii. Patul lui era pamantul, asternutul lui o piele, haina lui proasta si saracacioasa, hrana lui putina paine, iar ca bautura, apa. Toate le nesocotea, ca sa-si inchine viata cunoasterii Scripturii, pe care ardea de dorinta de a o impartasi semenilor sai.
Avand o bogatie ca aceasta de fapte bune, a fost sfintit preot. Si se sarguia spre si mai multa nevointa si osteneli, savarsind, adeseori, dumnezeiasca taina a Liturghiei si rugandu-se cu lacrimi pentru el si pentru toata lumea. Si a avut fericirea de a vietui, in manastirea lui, impreuna cu Sfantul Grigorie Decapolitul, care l-a primit ca ucenic al sau, si pe care l-a iubit mult si i-a fost prieten.
Din indemnul Sfantului Grigorie, Cuviosul Iosif a pornit spre Roma, pentru a vesti si acolo, ca la Bizant a inceput, din nou, lupta impotriva Sfintelor icoane. Si era episcop al Romei papa Leon al III-lea, iar ultimii imparati din Constantinopol, luptatori impotriva icoanelor, au fost Leon Armeanul si Teofil. Dar fericitul Iosif n-a mai ajuns la Roma niciodata, corabia cazand in mare, in mainile barbarilor saracini. Deci, Cuviosul Iosif, prins fiind de acestia, a fost dus in insula Creta si a stat inchis acolo, vreme de sase ani, pana la moartea lui Leon Armeanul (82O). La intoarcerea sa in manastire, Sfantul Grigorie Decapolitul nu mai era in viata. Deci, Sfantul Iosif s-a retras in unul din schiturile zidite de el unde, plin de harul lui Dumnezeu, a inceput sa scrie cantari bisericesti, pesne si canoane, care fac si astazi podoaba sfintei noastre Biserici.
Sub imparatia rau-credinciosului Teofil s-a dezlantuit cea din urma prigoana impotriva Sfintelor icoane. Fericitul losif a indurat, din nou, grele suferinte pentru indrazneala marturisirii in cinstea Sfintelor icoane si a fost surghiunit in Cherson, de unde nu a putut sa se intoarca, decat dupa moartea imparatului Teofil (842), la chemarea Sfintei Imparatese Teodora, sotia imparatului, care, incetand prigoana, ca o dreptcredincioasa imparateasa ce era, a reasezat credinta ortodoxa in toate drepturile ei.
Tinut in mare cinste de insusi Sfantul Ignatie, patriarhul Constantinopolei, Sfantul Iosif poetul s-a mutat la Domnul, fiind laudat prin cantari in ceruri de toti Sfintii, pe care el i-a preamarit cu credinta, cat a fost pe pamant. Dumnezeului nostru slava !
Cuvant al Sfantului Parintelui nostru Casian despre dreapta socotire si ca sa nu ne inaltam
Deci, acesta, prea multa vreme inselat fiind de voia sa si pe ingerul satanei primindu-l, si, lui, ca ingerul luminii, inchinandu-se, a primit porunca de la el, ca la miezul noptii sa se arunce pe sine intr-un put adanc, ca sa cunoasca, prin cercare, ca nu va mai fi nicidecum supus la vreo primejdie, pentru fapta buna cea mare ce o avea el si pentru ostenelile lui cele dupa Dumnezeu. Iar el, nedeosebind cu judecata cine este cel ce il sfatuia acestea, ci, intunecandu-se cu mintea, s-a aruncat pe sine, la miezul noptii, in put. Si, dupa putin timp, fratii cunoscand intamplarea, cu multa osteneala abia au putut sa-l scoata aproape mort de acolo. Iar, dupa ce l-au scos, traind inca doua zile, a treia zi a raposat, lasand fratilor si batranului Pafnutie jale nemangaiata. Ca acesta, de multa lui iubire de oameni fiind indemnat si aducandu-si aminte multele lui osteneli si de anii lui cei multi la numar, pe care in pustie i-a petrecut, nu l-a despartit de pomenirea si prinosul celor adormiti, ca sa nu se numere cu cei ce se omoara singuri.
Ce sa zic, apoi, despre acei doi frati ? Ei petreceau dincolo de pustia Tebaidei, unde petrecea odata fericitul Antonie. Ca acestia, din cuget fara socotinta pornindu-se, s-au sfatuit sa mearga in pustia cea mai dinlauntru, care este mare si neumblata, judecand intru sine sa nu ia hrana de la om, decat numai aceea pe care Domnul le-o va da lor, facand minuni. Si cand i-au vazut pe ei de departe mazichii (un neam de oameni care era mai salbatic si mai crud, decat toate neamurile salbatice), cum ratacesc prin pustie si ca sunt slabiti de foame, schimband, din dumnezeiasca pronie, salbaticia lor in iubire de oameni, cu paini i-au intimpinat pe ei. Atunci, unul din cei doi frati, mai sus zisi, venindu-i lui dreapta socotire, in taina, cu bucurie si cu multumire, a primit painile, socotind ca, daca cei atat de cruzi si salbatici si care deapururea se bucura sa verse sangele oamenilor, s-au milostivit spre dansii, vazandu-i obositi si slabiti, apoi nu le-ar fi adus hrana, de nu i-ar fi indemnat Dumnezeu. Iar celalalt frate, lepadandu-se de hrana, ca si cand ar fi fost adusa de oameni, si ramanand in statul de judecata, din slabiciunea nemancarii, s-a savarsit din viata. Deci, desi prea rau s-au sfatuit amandoi de la inceput, sfatuire fara de socotinta si spre pierzanie dandu-si lor, unul insa, venindu-i in taina, dreapta socotire, a indreptat ceea ce, cu obraznicie si necugetat, au hotarat. In vreme ce, celalalt, in cugetarea cea mai dinainte si fara de minte staruind, afara de dreapta socotinta aflandu-se, moartea pe care Domnul a voit sa o intoarca de la dansul, el si-a atras-o asupra sa.
Ce sa mai zic, inca, si de acela, al carui nume nu voiesc sa-l spun, fiindca este in viata, care, primind de multe ori pe dracul, ca pe un inger, luand si descoperiri printr-insul si lumina mare de felinar in chilia lui vazand, in cele din urma, a primit porunca de la el, ca pe fiul sau, care petrecea cu dansul impreuna in manastire, jertfa sa-l aduca lui Dumnezeu, ca si cand, din aceasta s-ar invrednici de cinstea lui Avraam. La aceasta sfatuire atata s-a plecat, cat si cu fapta ar fi savarsit junghierea fiului sau, daca nu l-ar fi vazut acesta, ca, afara de obicei, ascute cutitul si pregateste funii de legaturi, cu care vrea sa-l lege pe el, ca pe o ardere de tot, dar fiul numai cu fuga si-a agonisit scaparea.
Deci, prearatat este, din cele zise, ca nu s-ar fi batjocorit aceia atat de jalnic si ticaloseste, de ar fi avut darul dreptei socotiri. Drept aceea, atat prin pilde noi, cat si prin hotarari ale Parintilor celor de demult, socotim ca indeajuns s-a dovedit faptul ca dreapta socotire este izvor si radacina si cap si legatura tuturor faptelor celor bune. Deci, cu ce fel de chip o putem castiga si cum o cunoastem pe cea adevarata si de la Dumnezeu dreapta socotire, precum si pe cea cu nume mincinos, spoita si diavoliceasca ?
Zicea ava Moisi: Adevarata, dreapta socotire nu se castiga decat din smerenie, prin aceasta ca nu numai cele ce facem, ci si cele ce graim si gandim, sa le descoperim parintilor si intru nimic sa nu credem judecatii noastre, ci, intru toate, sa urmam cuvintelor batranilor si, acea hotarare sa credem ca este buna, pe care ei o vor alege. Ca aceasta il pazeste pe om nevatamat, de toate cursele vrajmasului. Ca este cu neputinta ca, cel ce-si pune viata sa in randuiala, prin socotirea si judecata celor mai batrini, sa cada in inselarea diavolilor. Ca, si mai inainte de a se invrednici cineva cu darul dreptei socotiri, chiar numai a arata si a descoperi parintilor aducerile aminte cele rele si gandurile, chiar, numai aceasta le vestejeste si mai slabe le face. Ca precum sarpele din vizuina intunecoasa, iesind la lumina, se sileste sa fuga si sa piara, asa si gandurile rele, prin buna marturisire si spovedanie aratandu-se, se silesc sa fuga de la om. Si pentru ca mai deslusit sa intelegeti aceasta fapta buna si din pilda, voi povesti intamplarea lui ava Serapion, pe care o spunea des, inaintea celor ce veneau la dansul, pentru paza.
Ca zicea asa: Cand eram mai tanar, sedeam impreuna cu staretul meu si, dupa ce mancam noi, sculandu-ma de la masa, din lucrarea diavolului, furam cate un posmag si-l mancam pe furis de staretul meu. Deci, dupa ce am petrecut mai multa vreme facand aceasta, stapanit fiind de obicei, nu puteam sa biruiesc naravul, fara numai ca eram judecat de cugetul meu, iar staretului imi era rusine a-i spune. Si s-a intamplat, din iconomia lui Dumnezeu, cel iubitor de oameni, de au venit niste frati la staret, pentru folos, si-l intrebau despre gandurile lor. Si a raspuns staretul: Nimic nu vatama pe calugar si nimic nu bucura mai mult pe draci, decat a ascunde gandurile sale fata de parintii cei duhovnicesti. Le-a mai grait lor inca si pentru infranare. Iar acestea graindu-se venindu-mi in sine si socotind ca Dumnezeu a descoperit staretului greselile mele, umilindu-ma, am inceput a plange si am scos posmagul din sanul meu, pe care ma invatasem a-l fura si, aruncandu-ma la pamant, ceream iertaciune, pentru cele trecute, si rugaciune, pentru intarirea celor viitoare.
Atunci, staretul a zis: "O, fiule, te-a slobozit pe tine marturisirea ta, chiar de-as fi tacut eu, ca l-ai injunghiat pe dracul, care te ranea atunci cand taceai, dand acum pe fata cele despre tine. Ca, pana acum l-ai facut de te-a stapanit, fiindca nu i-ai stat impotriva, nici nu l-ai vadit, dar, de acum, nu va mai avea loc intru tine, fiind scos afara din inima ta, la aratare". Si inca n-a ispravit staretul vorba si, iata, lucrarea s-a aratat, ca o faclie de foc, iesind din sanul meu si a umplut casa de miros rau, incat socoteau cei ce erau acolo, ca ceea ce arde este pucioasa multa. Atunci a zis staretul: "Iata, Domnul a dat dovada, pentru cuvintele mele, si pentru slobozenia ta, prin semnul ce s-a facut." Si asa s-a departat de la mine, prin marturisire, patima imbuibarii pantecului, si diavoleasca lucrare a furtului, incat nici in minte nu-mi mai este acest fel de pofta.
Iata, dar, ca si din cuvintele zise de ava Serapion, ne invatam ca, atunci, ne invrednicim de darul adevaratei drepte socotiri, cand nu vom crede in judecata mintii noastre, ci invataturii si sfatuirii parintilor. "Ca, prin nici un alt neajuns nu surpa diavolul pe om in prapastie, decat prin a-l pleca sa se lepede de sfatuirea parintilor si sa urmeze judecatilor si voii sale". Iar pe noi, o sa ne izbaveasca de acestea Domnul Dumnezeu, a Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor ! Amin.
Viaţa Sfântului Cuvios Iosif, scriitorul de cântări
Patria Sfântului Iosif a fost Sicilia, născut din părinţi
dreptcredincioşi şi îmbunătăţiţi, anume Plotin şi Agatia, cărora, pentru
viaţa lor cea plăcută lui Dumnezeu, le-a făcut parte să nască un rod că
acesta, care a fost la toată Sfânta Biserică de bună trebuinţă şi care a
fost mai pe urmă scriitor de cântări, împodobind Biserica cu cântări şi
canoane.
Acest copil a fost crescut în bună învăţătură a cărţii şi povăţuit
la obiceiul cel bun; încât chiar în obiceiurile lui copilăreşti se
puteau vedea obiceiurile bărbatului îmbunătăţit, ce avea să fie
desăvârşit. Pentru că era blând şi smerit, înstrăinându-se de jocurile
copilăreşti, iubind postirea şi înfrânarea din copilărie; că nu căuta
bucate dulci, ci numai cu pâine şi cu apă se hrănea şi acelea seara.
Apoi a sporit foarte mult în învăţătura dumnezeieştilor Scripturi.
Aşa crescând pruncul acela cu trupul şi cu duhul, au năvălit
barbarii asupra unei părţi a Siciliei şi au fost nevoiţi părinţii lui să
fugă din patria lor în alte părţi. Deci a mers Iosif cu dânşii în
Peloponis mai întâi, apoi, lăsându-şi părinţii pentru Dumnezeu, s-a dus
în Tesalonic, Mitropolia Macedoniei. Aici, intrând într-o mănăstire, s-a
tuns în rânduiala monahicească, unde se deprindea bine în ostenelile
pustniceşti, trecând prin tot felul de nevoinţe ale vieţii călugăreşti,
împlinind fără lenevire toată faptă bună, încât s-a făcut bărbat
desăvârşit şi monah iscusit.
Patul lui îi era pământul acoperit cu o piele, îmbrăcăminte avea o
vechitură netrebnică, postirea îi era aspră, hrana, o bucată mică de
pâine şi apă cu măsură. Priveghea toată noaptea, se pleca în genunchi
totdeauna, cânta din gură de-a pururea şi lucra mereu. Apoi se
îndeletnicea cu citirea dumnezeieştilor cărţi, umplându-se de
înţelepciune şi de înţelegere duhovnicească. El era între fraţi ca un
înger al lui Dumnezeu, strălucind prin chipul cinstitei şi sfintei sale
vieţi, ale cărui fapte bune şi multele nevoinţe nu se pot spune cu
de-amănuntul. Astfel fericitul Iosif, cu bună plăcere slujind lui
Dumnezeu mai mult decât alţii, a fost silit de egumen şi de fraţi să ia
rânduiala preoţiei şi a fost hirotonit preot de episcopul Tesalonicului.
În această sfinţită rânduiala se sârguia spre mai mari nevoinţe şi
osteneli, săvârşind adeseori dumnezeieştile Taine, rugându-se cu lacrimi
pentru el şi pentru toată lumea. Ducându-se în mănăstirea aceea
Cuviosul Grigorie Decapolitul şi văzând pe Cuviosul Iosif, a cunoscut că
este un bărbat sfânt; deci l-a iubit foarte şi l-a făcut prieten şi
împreună vieţuitor.
După câtăva vreme, ducându-se în Bizanţ pentru întărirea
credincioşilor care erau tulburaţi de eretici în acea vreme, a rugat pe
egumen şi pe fraţi să-i dea ajutor pe Iosif, pentru că nu voia să se
despartă de el. Dar fraţii şi egumenul nu voiau să se despartă de un
împreună vieţuitor ca acela, care era rob adevărat al lui Dumnezeu.
Însă, netrecând rugămintea marelui stareţ, socotind şi trebuinţa
Bisericii care se învăluia de furtuna ereticilor, au lăsat pe fericitul
Iosif să plece cu Sfântul Grigorie Decapolitul la Bizanţ. Mergând ei
acolo, locuiau la biserica Sfinţilor Mucenici Serghie şi Vah şi se
oboseau prin aspra viaţă, râvnind unul altuia, dar mai ales Fericitul
Iosif urmând celui mai bătrân nevoitor, marelui Părinte Grigorie. Pe
acela avându-l pildă, punea în inima sa în toate zilele multe nevoinţe
spre săvârşirea faptei bune. Şi se osteneau amândoi cu dinadinsul,
învăţând pe cei binecredincioşi să se ferească de vătămarea ereticilor,
să nu se tulbure nici să se îndoiască de dogmele dreptei credinţe, ci să
fie tari în mărturisirea adevărului. Căci într-acea vreme,
răucredinciosul împărat Leon Armeanul, înnoind blestematul eres al
luptării de icoane, ridicase asupra Bisericii mare prigonire, lepădând
sfintele icoane din bisericile lui Dumnezeu şi călcându-le cu
picioarele, fără de cinste. Pe dreptcredincioşii păstori, izgonindu-i de
pe scaunele lor îi muncea în multe feluri şi-i pierdea, iar în locul
lor punea pe ereticii cei de un gând cu el.
Atunci Sfântul Grigorie, împreună cu Sfântul Iosif, îmbră-cîndu-se
în platoşa credinţei, umblau pe uliţele cetăţii, prin târg şi prin
casele credincioşilor, sfătuindu-i, îndemnându-i şi rugându-i, să nu se
amăgească de vicleşugul ereticilor. Şi erau cuvintele lor ca roua cea de
dimineaţă, care învia florile şi iarba ţarinii cea veştejită de zăduful
zilei, pentru că înviau inimile omeneşti cele ce se mâhneau şi se
îndoiau, ca şi cum se veştejeau de zăduful învăţăturilor ereticeşti.
După aceea, Cuviosul Grigorie a fost rugat de mulţimea monahilor să
trimită pe fericitul Iosif în Roma cea veche, ca pe un iscusit în
cuvinte şi ca pe cel ce, cu puterea trupească, putea suferi osteneala
căii celei lungi, la dreptcredinciosul Papă, care era atunci Leon al
treilea, şi la toţi de acolo să le spună despre prigonirea ce se făcea
în Constantinopol asupra Sfintei Biserici, doar cumva dreptcredincioşii
de acolo vor putea să le ajute, fiind asupriţi şi să le surpe dogmele
ereticeşti cele nedrepte, să astupe gura lor cea hulitoare.
Deci, Cuviosul Grigorie a sfătuit pe fericitul Iosif, zicându-i:
"Acum, o, fiule, este vremea să-ţi arăţi osârdia dragostei tale către
Dumnezeu şi râvna pentru dreapta credinţă. Mergi la Roma cea veche,
vesteşte acolo păstorului celui blând şi tuturor celor de la Apus
credinţa cea dreaptă, şi câte primejdii a adus asupra Sfintei Biserici
cel cu numele de fiară, răucredinciosul împărat la Răsărit. Cum a
scuipat şi călcat icoana lui Hristos şi a Preacuratei Maicii Lui, şi cum
a luat podoaba Bisericii şi a izgonit cu nedreptate pe păstorii cei
buni, iar pe mincinoşii păstori, pe năimiţi şi pe ai lui lupi răpitori,
i-a trimis în turma lui Hristos, încât oile lui sunt răpite şi risipite.
Spune cum, în toate zilele, Biserica lui Hristos este învăluită de
mincinoasa furtună a stăpânitorului, şi cum cumplitul Leon, care a venit
din Armenia, răcneşte cu îngrozire şi înghite pe mulţi cu vicleşugul
său cel ereticesc. Vesteşte, îndeamnă şi roagă ca să scoată sabia
cuvântului lui Dumnezeu şi să stea împotriva celor ce ne prigonesc!"
Unele şi altele ca acestea grăind Sfântul Grigorie, iar fericitul
Iosif, care din tinereţe se deprinsese bine la ascultare, nimic
împotrivă n-a grăit, ci cu smerenie plecându-şi capul, rugăciunile
părintelui şi binecuvântare cerându-i de drum, s-a suit în corabie şi a
plecat. Dar judecata lui Dumnezeu cea neştiută, într-alt chip a voit.
Pentru că Dumnezeu, Cel ce pe toate le rânduieşte spre folos, prin cele
ce nu se văd nouă a fi potrivite şi nesilnice, face uneori lucruri
minunate şi preaslăvite mai presus de nădejde, spre pomenirea numelui
Său Cel Sfânt. Deci şi calea spre Roma a lui Iosif, după rânduiala lui
Dumnezeu, s-a întâmplat într-acest chip: Cei de un gând cu împăratul
Leon Armeanul pentru eresul acela, slujitorii şi ajutătorii tiraniei
lui. Înştiinţându-se că mulţi din cetatea împărătească se duc în alte
ţări, fugind de luptătorii de icoane, au rânduit în taină pe drumurile
cele de pe apă şi de pe uscat, pândiri tâlhăreşti, ca, prinzându-i pe
cei ce fugeau, să-i întoarcă în mâinile luptătorilor de icoane. De aceea
nu s-a tăinuit nici plecarea Cuviosului Iosif, trimis de monahii cei
dreptcredincioşi spre Apus, adică la Roma.
Deci, i-au ieşit înainte tâlharii, care pentru aceea erau rânduiţi
pe mare, şi a căzut Cuviosul în mâinile potrivnicilor, care, jefuind
corabia aceea şi prinzind pe toţi cei ce erau cu Cuviosul Iosif, i-au
trimis în Creta la prigonitorii de icoane. Acolo Cuviosul, fiind pus în
lanţuri grele, a fost aruncat în temniţă, unde mai erau o mulţime de
legaţi, pătimind împreună cu dânsul pentru dreapta credinţă. Pe toţi cei
legaţi Sfântul Iosif îi mângâia ziua şi noaptea cu cuvinte insuflate de
Dumnezeu, singur veselindu-se pentru Domnul său, şi zicea către
ceilalţi:
"Ce poate să fie mai dulce şi mai de bucurie decât lanţurile
acestea, cu care, pentru dragostea lui Hristos şi pentru icoana cea
sfântă a Lui, suntem legaţi! Deşi îndurăm nevoi în legăturile cele de
puţin timp, totuşi ni se cuvine a mulţumi lui Dumnezeu pentru pătimirea
aceasta, având pildă vie pe Sfântul Pavel, care, socotind lanţurile ca
pe nişte podoabe de aur, negrăit se bucura, că s-a învrednicit pentru
numele lui Iisus Hristos a pătimi unele ca acestea. Dar mai ales singur
Hristos a pătimit pentru noi, lăsându-ne pildă că să urmăm Lui, Care n-a
făcut păcat, şi ocări împotrivă n-a rostit şi, pătimind, nu s-a
înfricoşat, precum zice Sfântul Apostol Petru. Este cu adevărat oarecare
necaz din simţitele dureri ale trupului, dar este cu neputinţă a se
numi cineva purtător al jugului lui Hristos, de nu-I va urma Lui.
Răbdând aceleaşi pătimiri pe care El pentru noi Le-a răbdat,
Dumnezeu fiind Atotputernic, Care putea şi în alt oarecare chip să
mântuiască pe om, însă bine a voit, ca din osteneli şi bucurii să se
nască acea putere a faptei bune, care poate să deschidă uşa cerului,
care de mult a fost încuiată. Deci nu altă cale ne-a arătat nouă spre
mântuire, ci numai aceea prin osteneli şi prin necazuri. Pentru ce dar
să ne tulburăm, punându-ne sănătatea noastră în pătimire pentru Sfânta
Icoană a Mântuitorului şi a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu? Căci aşa
împotrivindu-ne poruncii împăratului celui răucredincios, vom câştiga
darul lui Dumnezeu şi ajutorul cel în vreme bună".
Cu aceste cuvinte şi cu altele asemenea acestora, Cuviosul Iosif
mângâia şi întărea pe cei împreună cu dânsul legaţi, care, pentru
cinstea icoanelor, erau închişi în temniţă. S-a întâmplat de era aruncat
acolo cu dânşii un oarecare dreptcredincios episcop, care era prigonit
de asemenea pentru cinstirea sfintelor icoane. Acela, neputând suferi
nevoile temniţei, se tulbura de gânduri ca un om şi, ca o corabie
învăluindu-se foarte, era aproape de înecare. Pentru că acum începea a
se învoi la erezia prigonirii icoanelor, ca să se libereze din
legăturile şi din primejdiile în care se afla.
Acea tulburare a lui înţelegând-o Cuviosul Iosif, câte cuvinte n-a
grăit către dânsul, câte lacrimi n-a vărsat, rugându-l şi sfătuindu-l,
ca pentru icoana lui Hristos, ca şi pentru însuşi Hristos să nu se
îndoiască a muri. Şi nu în deşert i-au fost aceluia cuvintele cele de
Dumnezeu insuflate. Pentru că atât de mult s-a întărit prin el episcopul
acela, încât şi în muncile cele cumplite nu s-a lepădat de bună sa
credinţă, ci cu bărbăţie şi cu mărime de suflet a răbdat până la
sfârşit. Căci atunci când l-a scos la judecată şi a văzut pe muncitori
şi uneltele cele de muncă, nu s-a înfricoşat câtuşi de puţin, ci singur
desbrăcîndu-şi hainele de pe dânsul, se dădea de bună voie la bătăi,
dorind de o mie de ori moartea, de ar fi cu putinţă să rabde pentru
Hristos Dumnezeul Cel ce S-a întrupat, Care este închipuit prin
zugrăvirea icoanelor. Deci, fiind spânzurat gol la munci şi cu săgeţi
însăgetat, iar la sfârşit fiind lovit cu o piatră mare în cap şi-a dat
duhul său Domnului.
Fericitul Iosif, înştiinţându-se de mucenicescul sfârşit al
episcopului, s-a bucurat foarte mult de a lui neînduplecată bărbăţie şi
mulţumea lui Hristos, Cel ce a întărit la o nevoinţă ca aceea pe alesul
Său ostaş, care, deşi alunecase puţin, însă, bine îndreptându-se, a
biruit pe vrăjmaş. Încă şi pe mulţi alţii, Sfântul Iosif, de asemenea,
i-a izbăvit din sufleteasca pierzare şi la Hristos înainte i-a trimis,
învăţându-i neîncetat spre calea mântuirii. Şi singur el de Dumnezeu se
păzea de moarte, ca spre folosul celor mai mulţi, viaţa lui să se
lungească.
Pătimind Sfântul în temniţa aceea şase ani, a sosit cumplitul
sfârşit al răucredinciosului împărat Leon Armeanul. Că sosind noaptea
praznicului Naşterii lui Hristos, a fost ucis de ostaşii săi în
biserică, la cântarea Utreniei. Şi în acelaşi ceas Cuviosul Iosif a fost
înştiinţat de pierderea acelui tiran în temniţa Critului şi a fost
liberat cu minune din legături, prin arătarea către dânsul a Sfântului
Ierarh Nicolae. Pentru că toată noaptea aceea petrecând-o fără somn,
Sfântul Iosif, cântările praznicului cântându-le şi rugându-se, la
cântarea cocoşilor a strălucit o lumină în temniţă şi a stat înaintea
lui un bărbat cu sfinţită cuviinţă şi cinstit, îmbrăcat în veşminte
arhiereşti, cărunt la păr, cu faţa luminoasă, grăind către dânsul: "De
la Mira Lichiei am venit la tine, fiind trimis de Dumnezeu, ca degrabă
să-ţi aduc veste de bucurie; pentru că vrăjmaşul cel ce a tulburat
Biserica şi a risipit oile lui Hristos, s-a lipsit de împărăţie şi de
viaţă, fiind chemat la judecata lui Dumnezeu. Deci, acum ţi se cade să
te întorci la Constantinopol şi cu darul Sfântului Duh care locuieşte în
tine, pe mulţi să-i întăreşti". Spunându-i aceasta, i-a dat o hârtie şi
i-a zis: "Primeşte această hârtie şi o mănâncă". Iar scrisoarea era
aceasta: "Grăbeşte, Îndurate, şi Te sârguieşte ca un Milostiv spre
ajutorul nostru, că poţi, dacă voieşti".
Iosif, luând acea hârtie şi citind-o, a înghiţit-o cu bucurie şi a
zis: "Cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele acestea". Şi i-a
poruncit cel ce i se arătase ca să şi cânte acele cuvinte şi,
cântându-le cu bucurie, îndată a văzut lanţurile şi obezile sale
dezlegate şi căzute de pe grumaz, de la mâini şi de la picioare şi a
auzit pe Sfântul Ierarh Nicolae, grăindu-i: "Scoală-te şi urmează-mă".
Şi, sculându-se, a ieşit din temniţă, deschizându-se uşile singure de la
sine, iar străjerii temniţei nu ştiau nimic de aceasta. Apoi s-a văzut
că era dus prin văzduh de o putere dumnezeiască nevăzută şi în puţin
timp s-a aflat la Constantinopol, pe calea cea mare care duce în cetate,
slăvind pe Dumnezeu pentru o minune ca aceea preaslăvită.
După ce Sfântul Iosif a intrat în cetate, n-a găsit între cei vii
pe iubitul său părinte, pe Sfântul Grigorie Decapolitul, pentru că se
dusese către Domnul. Dar a văzut numai pe Ioan ucenicul lui şi a plâns
mult după părintele său Grigorie, că nu s-a învrednicit să-l vadă iarăşi
viu; şi a stat lângă mormântul lui împreună cu părintele Ioan. Apoi
după multă vreme s-a dus şi Ioan către Domnul şi l-a îngropat aproape de
Sfântul Grigorie. După aceea Cuviosul Iosif s-a mutat în alt loc
deosebit şi liniştit, afară din cetate, nu departe de biserica Sfântului
Ioan Gură de Aur. Acolo sălăşluindu-se, a zidit o biserică în numele
arhiereului lui Hristos, Nicolae şi a adus acolo moaştele la amândoi
părinţii, ale Sfântului Grigorie Decapolitul şi ale lui Ioan. Apoi a
întemeiat acolo mănăstire şi a adunat fraţi şi venea la dânsul totdeauna
mulţime de oameni duhovniceşti şi mireneşti, ca să-i asculte
învăţăturile lui cele însuflate de Dumnezeu; pentru că darul Sfântului
Duh izvora ca un râu din gura lui, prin cuvintele cele grăite cu
dulceaţă.
Cuviosul Iosif, ducându-se o dată în Tesalia, a câştigat o bună
parte din moaştele Sfântului Apostol Vartolomeu, pe care le-a pus cu
cinste în mănăstire. Şi se învrednicea adesea a-l vedea în vedenia
visului, căci avea către dânsul mare dragoste şi credinţă, dorind să
împodobească prăznuirea acelui sfânt apostol cu cântări de laude, dar nu
îndrăznea, îndoindu-se de va fi plăcut sfântului apostol acel lucru,
sau nu. El se rugă cu dinadinsul lui Dumnezeu şi apostolului Lui, ca să i
se dea înştiinţare despre aceasta şi înţelepciune să i se dăruiască de
sus, ca să poată scrie bine stihirile de cântare.
Deci, rugându-se el pentru aceasta patruzeci de zile, cu post şi cu
lacrimi şi apropiindu-se ziua pomenirii acelui apostol, la Vecernia
praznicului a văzut pe Sfântul Apostol Vartolomeu, arătându-se în altar
îmbrăcat în haine albe, perdeaua altarului fiind ridicată şi îl chemă la
dânsul. Ducându-se Iosif mai aproape, Sfântul Apostol a luat de pe
dumnezeiasca masă cartea Sfintei Evanghelii şi a pus-o pe pieptul lui
Iosif, zicându-i: "Să te binecuvânteze dreapta Atotputernicului Dumnezeu
şi să izvorască de pe limba ta cereşti ape ale înţelepciunii, facă-se
inima ta scaun al Sfântului Duh, iar de cântările tale să se îndulcească
toată lumea".
Zicând aceasta, Sfântul Apostol Vartolomeu s-a făcut nevăzut; iar
Cuviosul Iosif, cuprinzându-se de negrăită bucurie şi darul
înţelepciunii simţindu-l în sine, s-a umplut cu totul de mulţumire. Şi
din acel ceas a început să scrie cântări bisericeşti şi pesne de
canoane, împodobind nu numai praznicul Sfântului Apostol Vartolomeu, dar
şi pe ale multor sfinţi. Dar mai ales pe Preacurata Maică a lui
Dumnezeu a cinstit-o cu multe canoane, asemenea şi pe Sfântul Ierarh
Nicolae, şi a umplut Sfânta Biserică de cântările lui cele frumoase, de
unde şi-a câştigat şi numirea de scriitor de cântări.
După aceea, împărăţind Teofil, s-a ridicat iarăşi viforul
prigonirii de icoane asupra Bisericii şi mulţi erau prigoniţi şi
munciţi. Atunci şi Cuviosul Părintele nostru Iosif, scriitorul de
cântări, pentru arătata mustrare cea cu îndrăzneală a eresului, a fost
izgonit în Herson, unde a petrecut în legături şi chinuri, până la
moartea lui Teofil. Apoi, după moartea acestuia, a fost chemat la
Constantinopol de împărăteasa Teodora, care împărăţea împreună cu fiul
ei Mihail şi avusese dreapta credinţă împreună cu preasfinţitul patriarh
Metodie. Iar după mutarea Sfântului Metodie, luând scaunul Sfântul
Ignatie, în acea vreme Cuviosul Iosif a fost pus de dânsul păzitor de
vase al dumnezeieştii Biserici celei mări a cetăţii împărăteşti. Şi era
foarte iubit de preasfinţitul patriarh, asemenea şi de toată rânduiala
duhovnicească şi mirenească, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită şi pentru
învăţăturile cele preaînţelepte şi de suflet folositoare care ieşeau
din limba lui, prin care pe mulţi îi povăţuia la calea mântuirii. Însă
după câţiva ani a pătimit iarăşi izgonire de la Barda, fratele
împărătesei, care a fost întâi stăpânitor după împăratul, pentru
mustrarea fărădelegii. Căci, izgonind de la el fără vină pe soţia sa cea
după lege, a luat ca soţie pe o altă femeie, rudenia sa, silind legile
bisericeşti şi netemându-se de Dumnezeu, nici de oameni ruşinîndu-se. Pe
acela îl mustra Cuviosul Iosif, precum odată Sfântul Ioan Mergătorul
Înainte mustra pe Irod. Pentru acest lucru a fost izgonit şi chinuit de
dânsul, precum şi preasfinţitul patriarh Ignatie, căci şi el a răbdat
izgonire şi primejdii multe de la Barda cel fărădelege.
Apoi, după ce Barda a fost ucis de slugile împărăteşti, pierind cu
sunet, iar după dânsul şi împăratul Mihail fiind asemenea lipsit de
viaţă de către ai săi, a luat împărăţia Vasile Macedon. Atunci s-au
întors în Constantinopol şi Sfântul Ignatie cu Sfântul Iosif. Deci,
Ignatie şi-a luat iarăşi scaunul său şi Iosif iarăşi cea mai dinainte
cinste a păzirii de vase. Şi nu numai preasfinţitului Ignatie, dar şi
lui Fotie, care a fost după dânsul la patriarhie, Sfântul Iosif,
scriitorul de cântări, le era iubit şi cinstit. Pentru că acel patriarh
toată rânduiala bisericească o încredinţase Cuviosului şi-l numea pe el
om al lui Dumnezeu şi înger în trup şi părinte al părinţilor. Deci a
poruncit la tot clerul său, ca pe Cuviosul Iosif să-l aibă ca părinte
duhovnicesc, descoperindu-i conştiinţele lor şi mărturisind greşelile
lor. Cuviosul era şi înainte văzător, văzând mai înainte greşelile cele
tăinute. Însă nu mustră pe cel greşit, ci cu cuvinte îndemnătoare îl
învăţa, până ce, umilindu-se cel ce se mărturisea, îşi spunea singur
fărădelegea tăinuită; pentru că era puternic în cuvintele cele de
Dumnezeu insuflate, cu înlesnire putând să întoarcă pe cei păcătoşi la
pocăinţă.
Iar după ce a petrecut ani mulţi şi a ajuns la adânci bătrâneţi, a
slăbit cu trupul de ostenelile cele multe, în care a fost din tinereţe,
pe de o parte nevoindu-se pustniceşte, iar pe de alta răbdând pentru
dreptate surghiun, legături şi temniţe. Apoi, ţinând rânduiala
bisericească şi împodobind cu cântări praznicele şi pomenirile
sfinţilor, s-a îngrijit mult şi pentru mântuirea sufletelor omeneşti.
Deci, aproape de moarte, a căzut în boală, când se sfârşeau zilele
Sfântului Post de patruzeci de zile, având înştiinţare în somn de la
Dumnezeu pentru moartea cea grabnică.
Deci, în Sfânta Vineri cea Mare a Patimilor celor de voie ale lui
Hristos, scriind toate vasele şi lucrurile bisericii cele încredinţate
lui, le-a trimis la preasfinţitul patriarh Fotie şi se pregătea de
ieşire, rugându-se lui Dumnezeu şi zicând: "Mulţumesc Ţie, Doamne
Dumnezeul meu, că în umbra aripilor Tale m-ai păzit în toate zilele
vieţii mele. Şi acum până în sfârşit păzeşte-mi duhul meu şi dă-mi parte
ca fără vătămare să scap de diavolii întunericului şi de înfricoşările
cele din văzduh; că nu cândva să se bucure de mine vrăjmaşul meu, pentru
neştiinţa mea şi pentru greşelile ce am făcut în viaţa mea.
Păzeşte turma Ta, o, Cuvinte al Tatălui şi toate ale Tale zidite cu
dreapta Ta, apără-le până la sfârşitul veacului. Fii ajutător fiilor
celor iubiţi ai Bisericii Tale. Dă miresei Tale - Sfintei Biserici -
pace veşnică şi alinare neînviforată. Pe împărăteasca sfinţenie, cu ale
Tale daruri lumineaz-o. Pe mândrul Veliar supune-l sub picioarele celor
ce apără credinţa cea dreaptă şi pe toate eresurile cele vătămătoare de
suflet izgoneşte-le de la Biserica Ta, iar sufletului meu dăruieşte-i,
ca în pace şi cu blândeţe să se despartă de trupul acesta. Deşi nu sunt
din numărul sfinţilor şi plăcuţilor Tăi în care a petrecut Duhul Sfânt,
pentru că mă ştiu că sunt păcătos înaintea Ta, însă Tu, fiind bunătatea
cea nemăsurată, nu căuta la greşalele mele, ci fă-mă vrednic părţii
fiilor Tăi. Amin".
Astfel rugându-se Cuviosul Iosif, împărtăşindu-se cu dumnezeieştile
Taine şi tuturor celor ce erau lingă dânsul dându-le binecuvântare,
şi-a ridicat mâinile spre cer, cu faţa luminoasă şi veselă şi şi-a dat
lui Dumnezeu Sfântul lui suflet. Şi îndată s-a adunat de pretutindeni
mulţime de monahi şi mireni, dintre care mulţi plângeau, numindu-l unii
părinte al lor, unii hrănitor, alţii făcător de bine, alţii mângâietor,
iar alţii învăţător, povăţuitor şi ocârmuitor al mântuirii lor şi l-au
îngropat cu cinste şi cu laude în mormânt.
Dar mai cinstită şi mai slăvită i-a fost petrecerea sfântului său
suflet în curţile cereşti, de către duhurile cele fără de moarte. Acest
lucru s-a învrednicit a-l vedea cu ochii un prieten iubit al lui, care
nu era depărtat cu locul, fiind bărbat drept şi plăcut lui Dumnezeu.
Pentru că în acel ceas, când iubitul lui suflet, despărţindu-se de trup,
mergea spre ceruri la Dumnezeu, a auzit bărbatul acela un glas de sus,
zicându-i: "Ieşi din casă şi vezi tainele cele minunate ale lui
Dumnezeu!" Iar el ieşind şi privind în sus, a văzut crugul ceresc
despărţindu-se în două şi ieşeau de acolo cetele sfinţilor. Mai întâi
mergea ceata Apostolilor; după aceea a Mucenicilor, apoi a proorocilor
şi după această a arhiereilor.
Nişte lucruri ca acestea minunate văzându-le bărbatul acela, se
minuna cu spaimă şi nu pricepea ce era această. Apoi iarăşi a auzit
glas: "Priveşte şi ia aminte, că toate cele văzute de tine îţi vor fi
arătate!" Şi îndată a văzut patru tineri unii mai luminoşi decât alţii,
iar între ei mergea o Fecioară cu negrăită slavă şi cinste. Aceea era
Preacurata şi binecuvântată Fecioară Maria, Maica lui Hristos Dumnezeul
nostru. Ea mergând, poruncea cetelor sfinţilor bărbaţi să primească pe
acel sfânt suflet, care le-a lăudat ale lor fapte şi pomeniri şi cu
viaţă le-a urmat. Atunci putea să-i vadă pe toţi cu negrăită bucurie şi
sîrguindu-se cu dragoste a primi pe o cinstită faţă ca aceasta, ce se
suia la cer.
Văzând unele ca acestea acel bărbat, gândea în sine, zicând: "Cine
este acesta pe care îl învrednicesc cu atâta cinste cetele vieţuitorilor
cereşti?" Apoi a auzit glasul îngerilor ce duceau pe acel sfânt suflet
şi cu mare glas grăiau: "Acesta este Iosif scriitorul de cântări,
împodobitorul a toată Biserica, care, învrednicindu-se de darul
Sfântului Duh, a urmat vieţii apostolilor şi mucenicilor şi faptele lor
le-a dat în scris; drept aceea acum de la aceiaşi sfinţi primeşte cinste
şi laudă".
Astfel sufletul Cuviosului Iosif, scriitorul de cântări, s-a dus la
cele cereşti cu dănţuire. Iar bărbatul care a văzut această, s-a umplut
de nespusă bucurie, într-o slăvită vedenie ca aceea. Însă de jale mare
se cuprindea, căci nu s-a învrednicit să vadă mai mult slava aceea, cum
acel binecuvântat suflet a intrat înlăuntru în cele de sus cum înaintea
luminii celei prealuminoase a lui Dumnezeu în Treime a stat şi s-a
închinat.
Încă şi altă înştiinţare pentru această petrecere spre cer a
Cuviosului Iosif, s-a făcut în acest fel. Era în Constantinopol o
biserică a Sfântului Mucenic Teodor, care se numea Fanerot, adică
arătător, căci lucrurile cele furate sau tăinuite sau pierdute, le arăta
celor ce alergau la el cu rugăciune. Fugind de la un om, un rob foarte
trebuitor, şi de a cărui fugire mîhnindu-se omul acela, a mers la
biserica Sfântului Teodor Fanerot şi rugăciunile îşi săvârşea, rugind pe
mucenicul lui Hristos, ca să-i arate pe robul său. Şi petrecând trei
zile şi trei nopţi lângă biserică şi nimic întâmplându-se, s-a mâhnit şi
voia să se ducă. Deci era vremea Utreniei şi un cuvânt folositor de
suflet se citea în biserică; iar omul acela, în vremea citirii dormind
puţin, a văzut pe sfântul arătându-se lui şi zicându-i: "De ce te
mâhneşti, omule? Iosif, făcătorul de cântări, despărţindu-se de trup, am
fost pe lângă dânsul; şi murind acela în această noapte, sufletul lui
care ne-a cinstit cu canoane şi cu cântări, a fost petrecut spre ceruri
de noi toţi şi înaintea feţei lui Dumnezeu s-a dus. Pentru aceea am
zăbovit de nu m-am arătat ţie. Iar acum iată sunt aici, ascultând
cererea ta. Deci du-te în cutare loc - spunându-i numele locului - şi
acolo îl vei afla pe robul tău, pe care-l cauţi".
Amândouă aceste înştiinţări ne adeveresc ce fel de slavă a câştigat
Cuviosul Iosif de la Dumnezeu pentru ostenelile sale şi de la sfinţii
lui Dumnezeu cinste şi laudă în cereştile locaşuri, unde acum, stând
înaintea scaunului lui Dumnezeu, cânta cântări îngereşti, slăvind şi
lăudând pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime,
în veci. Amin.
_Notă_ - Acest Cuvios Iosif, scriitor de cântări a trăit în vremea
împărăţiei lui Nichifor, a lui Mihail Curopalatul, a lui Leon Armeanul, a
lui Mihail Valvos, a lui Teofil şi a lui Mihail fiul său, care,
împreună cu maică să Teodora au împărăţit şi s-a săvârşit pe vremea
împărăţiei lui Vasile Macedon, în anul de la facerea lumii 6391, iar de
la întruparea Cuvântului lui Dumnezeu 883, în a patra zi a lunii
Aprilie, în săptămâna luminată a Învierii lui Hristos, în noaptea
Miercurii luminate, spre Joia cea luminată. Şi atunci era slova
Pascaliei, Paştele lui Hristos.
Se cade a şti şi aceasta, că se află doi sfinţi cu numele Iosif,
scriitori de cântări. Cel dintâi, Iosif, episcopului Tesalonicului,
frate bun al Cuviosului Teodor Studitul, a cărui pomenire este în 26
Ianuarie; iar alt Iosif este Cuviosul acesta, care a fost păzitor de
vase al Bisericii celei Mari. Iar canoanele cele făcute de dânşii se
cunosc în acel fel. Unde la începutul canonului este scris "Facerea lui
chir Iosif", să cunoşti că este Sfântul Iosif cel dintâi, fratele
Studitului, episcopul Tesalonicului, pentru că acel cuvânt "chir", este
semn de mare cinste şi stăpânire, precum este episcopia. Iar unde este
scris fără adăugirea "chir", să înţelegi că este cel de al doilea,
Cuviosul Iosif, care n-a fost episcop, fără numai ieromonah şi egumen,
păzitor de vase al Bisericii celei Mări a Constantinopolului.
Cântare de laudă la Sfânta Muceniţă Fervuta
Roaba Domnului, fecioara Fervuta,
Precum mieluşelul cel dus la tăiere a tăcut,
Nezicînd: „ Vai mie!”
Ci cu bucurie jertfa şi-a primit
Pînă la capăt.
Pămînteasca înşelăciune a acestei lumi
Cu desăvîrşire a dispreţuit
Căci mai mult decît pe întreaga lume
Pe Domnul ei L-a iubit.
În regalul palat domnea deşertăciunea şi boala,
Din el credinţa minunată în Fiul lui Dumnezeu lipsea;
Printre descîntători domnea blestemul întunericului,
Dintre ei lipsea cunoaşterea Făcătorului şi a lumii
Celei cereşti.
Frumuseţea cea trupească
Piatră de poticnire este,
Acolo unde nu-i iubirea lui Dumnezeu,
Credinţa şi nădejdea.
Astfel Fervuta fecioara jertfa întreagă
Lui Hristos pe sine s-a adus,
Ea pe lume a lăsat-o toate să-i jefuiască,
Dar nu şi sufletul ei.
Chinuitorul i-a omorît trupul,
Dar sufletul ei viu nu i l-a putut înrobi.
Colivia trupului i-a spart-o:
Din ea sufletul a zburat voios către Rai,
Din părelnica libertate a vieţii trupeşti,
La adevărata libertate veşnică.
Sîngele ei a curs pe pămînt,
Trupul ei a devenit pămînt,
Dar Fervuta este vie în veci.
Cugetare
Dumnezeu proslăveşte pe cei care Il proslăvesc pe El.
Aceasta se vede cu putere şi din belşug
în vieţile sfinţilor. Sfântul Iosif scriitorul de cântări cu adevărat
L-a slăvit pe Dumnezeu prin cîntările şi toate celelalte lucrări ale
sale, între care şi chinurile închisorii. Şi pe el Dumnezeu l-a
proslăvit şi în viaţa aceasta, şi în cealaltă, în timpul vieţii, prin
aceea că însuşi Sfâtul Nicolae i s-a înfăţişat în închisoarea din Creta,
l-a eliberat şi l-a adus într-o clipeală la Constantinopol. Cînd
Cuviosul losif se nedumerea întru sine dacă să compună un canon de
rugăciune pentru Sfîntul Apostol Vartolomeu, apostolul însuşi i-a apărut
în faţa ochilor în strai luminos şi i-a spus lui losif că bineplăcută
Ii este lui Dumnezeu alcătuirea acestui canon. Cînd a murit Sfîntul
losif, un cetăţean al Constantinopolelui a aflat de slava pe care o are
sfîntul înaintea lui Dumnezeu. Acest cetăţean se dusese la Biserica
Sfîntului Teodor Fanariotul spre a-1 ruga să-i dezvăluie unde se ascunde
un rob al său fugit. (Pentru că acest
sfînt Teodor era cunoscut printre credincioşi că descoperă cele pierdute
sau furate, el era numit de popor Fanariotul, care înseamnă: „cel care
descoperă cele ascunse”.) Acest cetăţean s-a rugat trei zile şi
trei nopţi, şi văzînd că nu primeşte nici un răspuns de la sfînt era
gata să plece din biserică. Dar chiar atunci Sfîntul Teodor i s-a
înfăţişat în vedenie şi i-a zis: „De ce te mînii, omule? losif
scriitorul de cîntări a ieşit din trup, şi iată, noi am fost cu el. El a
murit în această noapte, şi noi toţi cei cărora el le-a compus
preafrumoase cîntări i-am dus sufletul la ceruri şi 1-am înfăţişat
înaintea lui Dumnezeu. De aceea am întîrziat în răspunsul către tine.”
Luare aminte
Să luăm aminte la învierea din morţi a Domnului nostru lisus Hristos:
- La cum sufletul Său S-a întors de la iad şi a locuit iarăşi în al Său trup;
- La cum, după ce a înviat cu puterea Sa dumnezeiască şi alte trupuri care muriseră, L-a înviat şi pe al Său.
Predică
Despre Biserica care este Trupul lui Hristos – „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica” (Ioan 2: 19).
Aşa le-a grăit Domnul iudeilor celor vicleni despre templul trupului Său (loan 2: 21). Dar cum viclenilor nu le e dat niciodată să înţeleagă nimic,
aşa nici iudeii nu au înţeles, ci mai vîrtos şi-au bătut joc de El. Dar
Domnul nu i-a certat pentru aceasta; totuşi cele spuse de El s-au
împlinit. Iudeii I-au ucis trupul, dar El L-a ridicat din nou, şi L-a
ridicat întru putere şi întru slavă. Cei vicleni L-au pedepsit pe Dumnezeu cu uciderea, iar Domnul i-a certat pe vicleni cu învierea.
Căci pe vicleni îi satisface foarte să-şi poată arăta puterea asupra altora, ucigîndu-i. Pentru Domnul însă este o bucurie ca să-Şi arate puterea prin aceea că aduce din nou la viaţă şi ceea ce era mort.
Căci nimic nu este mai trecător decît triumful răului, şi nimic mai veşnic decît triumful adevărului. „Dărîmaţi
templul acesta”. Domnul a numit Trupul Său Biserică. Ucisă, acea
biserică a fost îngrămădită într-un mormînt întunecos, peste a cărui uşă
s-a prăvălit o piatră mare şi grea, care să împiedice lumina să intre.
Acelei Biserici însă nu-i trebuia lumina soarelui. Căci ea avea propria
ei lumină, lumina Soarelui Dreptăţii, Care strălucea dinlăuntru. O mînă
blîndă şi dumnezeiască a dat la o parte piatra de pe mormînt şi S-a
înfăţişat Domnul înviat, întru slavă şi întru putere. Cele ce s-au
petrecut cu Trupul Preacurat al Domnului, s-au petrecut de nenumărate
ori, mai tîrziu, cu Biserica sfinţilor de pe tot pămîntul. Duşmanii
Bisericii au prigonit-o pe ea cu sălbăticie, au schingiuit-o, au
dărîmat-o şi au îngropat-o în întuneric. Dar Biserica, după fiecare
astfel de omorîre şi îngropare a înviat mai slăvită şi mai puternică.
Aşa cum a înviat Biserica Trupului Domnului nostru, aşa la sfîrşitul
veacurilor va învia Biserica Sfinţilor Lui întru plinătate şi
desăvîrşire.
O, Doamne al nostru Cel Care ai
înviat a treia zi din morţi, nu ne lăsa pe noi pradă stricăciunii şi
morţii celei veşnice, ci ne învie pre noi întru veşnica viaţă. Căci Ţie
se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!
