• Pomenirea Sfântului Cuvios Tit, Făcătorul de Minuni
Încă din tinereţe Tit L-a iubit pe Hristos şi a urît deşertăciunile lumii. De aceea el s-a lepădat de lume, a intrat într-o mînăstire, şi s-a îmbrăcat în chipul îngeresc. Fără
nici un fel de păreri de rău el a început să păşească hotărît pe calea
mîhnicioasă şi strimtă a vieţuirii monahale, înarmîndu-se cu sfinta
răbdare, el a dobîndit două mari virtuţi: smerenia şi ascultarea. În acestea el i-a întrecut « nu doar pe toţi fraţii din mînăstire, dar şi pe toţi oamenii».
El încă din tinereţe şi-a păzit cu străşnicie curăţia inimii şi a
trupului, în vremurile prigoanelor împotriva sfinelor icoane şi a
cinstitorilor lor, Cuviosul Tit a stat tare şi neclintit ca un adevărat
Stîlp al Ortodoxiei şi al Bisericii lui Hristos. Pentru marea sa
dragoste, smerenie şi curăţie, Dumnezeu i-a dăruit darul facerii de
minuni, atît în timpul vieţii, cît şi după cinstita sa adormire. Plecînd
la Domnul, el a lăsat în urma lui mulţime nenumărată de ucenici.
Sfîntul Cuvios Tit a adormit cu pace în veacul al nouălea.
• Pomenirea Sfinţilor Mucenici Amfian şi Edesie
Aceşti doi tineri erau fraţi de sînge din cetatea Patarelor, provenind din părinţi foarte nobili, dar păgîni. Pe
cînd studiau ştiinţele seculare în vestitele universităţi ale cetatăţii
Beirutului, ei s-au luminat cu Duhul lui Dumnezeu şi dîndu-şi seama de
minciuna credinţei păgîne, au văzut limpede cu discernămîntul ochiului
duhului adevărul creştin. Cînd s-au întors la casa şi în cetatea
lor ei au văzut că nu mai pot să locuiască împreună cu părinţii lor şi
cu rudele lor, lucru pentru care au hotărît amîndoi să plece în taină
către Cezareea Palestinei, la preotul Pamfilie, bărbat vestit pentru
marea învăţătură şi sfinţenia vieţii. Sub îndrumarea marelui Pamfilie ei
au studiat cu plăcere şi cu rîvnă legea lui Dumnezeu ziua şi noaptea,
dîndu-se pe dînşii cu dragoste şi ascezei celei trupeşti. Se
spune despre Amfian că era în vîrstă de douăzeci de ani după vîrsta
trupului, dar de o sută de ani după puterea înţelegerii şi generozitatea
şi căldura duhului. În timpul izbucnirii persecuţiilor lui
Maximian mulţi creştini au părăsit cetatea şi s-au ascuns în pustie de
frica chinurilor şi a lepădării. Alţii însă s-au dat cu bucurie la
chinuri pentru mărturisirea publică a Mîntuitorului Hristos, a Celui
Care S-a jertfit pentru ei. Printre aceştia s-a numărat şi Amfian. Fără
să se teamă, el a intrat în templul păgînesc unde cezarul Urban aducea
jertfe necuraţilor draci, a apucat mîna cezarului şi i-a ţinut-o, ca să
nu poată aduce jertfa cea spurcată, strigîndu-i că necuraţi sînt idolii
pe care vrea să-i cinstească şi că unul este Dumnezeu, Care locuieşte în
inimi. Unii dintre păgînii care erau
acolo, care au văzut nemaipomenitul curaj al lui Amfian şi au auzit
cuvintele lui, s-au pocăit întru acel ceas şi au îmbrăţişat credinţa
creştină. Dar cezarul cel înnebunit de ură 1-a dat pe Amfian la
chinuri. Printre ele s-a numărat şi acela că a înfăşurat picioarele
tînărului în bumbac şi a pus foc dedesubt. Văzînd că nimic nu i se
întîmplă şi că a rămas viu, 1-a aruncat în mare, după ce i-a legat o
piatră de gît. Dar marea s-a mîniat şi a aruncat trupul mucenicului
înapoi în cetate. Cu prilejul aceloraşi prigoane, Edesie a fost aruncat
în nişte mine de cupru din Palestina, iar mai tîrziu, dus în Egipt. În
Alexandria Edesie s-a aprins de focul mîniei celei dumnezeieşti cînd a
văzut cum necuratul cezar Hierocle adună la un loc în piaţa cetăţii
monahii, fecioare creştine şi femei virtuoase şi le pregăteşte spre
batjocura desfrînaţilor în casele cele de pierzanie. Văzînd acestea şi
plin de dumnezeiască mînie, Edesie a alergat în piaţă şi 1-a lovit cu
putere pe ticălosul cezar. Pentru aceasta a fost torturat şi aruncat în
mare ca şi fratele lui Amfian. Aşa s-au adus cei doi fraţi jertfă
Stăpînului Hristos, ca şi nişte miei nevinovaţi, pe la anul 306 după
întrupare, strămutîndu-se la locaşurile cele cereşti ale Stăpînului lor.
Fericitul Parintele nostru Tit a trait pe vremea luptei impotriva Sfintelor icoane. Si, iubind din tinerete pe Hristos, s-a lepadat de lume si a intrat intr-o manastire cu viata de obste. Deci, luand ingerescul chip, mergea pe calea cea stramta si de lupte, a vietii monahicesti, cu multa rabdare inaintea lui Dumnezeu. Si avea atata smerenie si ascultare, incat stralucea intre toti fratii, cu acele fapte bune.
Drept aceea, a fost pus pastor oilor lui Hristos celor pustnicesti si, atata dragoste, blandete si rabdare si mila avea catre toti fratii si crestinii ce veneau la dansul, incat s-a dus vestea despre el in tot tinutul acela, ca era ca o icoana vie de adevarat parinte, cu fapta si cu cuvantul. Si, pazindu-se curat, cu trupul si cu sufletul, era ca un inger al Domnului. Drept aceea si facator de minuni a fost si stalp Bisericii s-a aratat in prigoana. Deci, lasand crestinilor chip de adevarata viata in Hristos, s-a dus catre Domnul.
Sinaxar 2 Aprilie
În această lună, în ziua a doua, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Tit, făcătorul de minuni.
Acest fericit şi sfânt părinte al nostru Tit, iubind pe Hristos din
tânăra vârstă, şi lepădându-se de lume, a mers la o mânăstire de obşte,
şi atâta s-a supus pe sine smereniei şi ascultării, încât nu numai pe
ceilalţi fraţi ai mânăstirii aceleia i-a întrecut, ci şi pe tot omul.
Făcindu-se păstor oilor celor cuvântătoare ale lui Hristos, avea atâta
blîndeţe şi dragoste şi milosârdie ca nimeni altul; şi s-a păzit curat
şi la trup si la suflet din copilărie, ca un inger al lui Dumnezeu.
Drept aceea şi mare făcător de minuni făcându-se, către Domnul s-a
mutat, lăsând ca un stâlp însufleţit şi icoană adevărată, faptele cele
bune ale sale, şi ucenicii, şi pe cei ce au pustnicit împreună cu
dinsul.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici şi fraţi buni, Amfian şi Edesie.
Aceşti sfinţi au trăit pe vremea împăratului Maximian, fraţi din
maică, din pămintul Lidiei. Mergînd ei la Berit, şi de mucenicul Pamfil
fiind invăţaţi în dreapta credinţă, au stat înaintea stăpînitorului
Urban. Şi propovăduind Amfian, în privelişte, pe Hristos Dumnezeu, a
fost bătut peste obraz şi călcat de picioarele ostaşilor, apoi ungându-i
picioarele cu untdelemn le ardeau cu foc, şi mai în urmă l-au
spînzurat; aşa încât se vedea sfântul cu totul umflat, coastele fiindu-i
zdrobite de multele lovituri ale picioarelor ostaşilor, iar carnea de
pe picioare arsă de foc. Dar rămânând în credinţa şi mărturisirea lui
Hristos, a fost aruncat in adâncurile mării şi acolo s-a săvârşit; iar
Edesie, la Alexandria cea din Egipt, fiind judecat a se necăji la minele
de aramă. Şi văzând pe guvernatorul Ieroclis că chinuieşte pe creştini,
necruţîndu-se pe sine, cu însăşi mâna sa, a bătut pe acel stăpînitor,
şi pentru aceasta la multe chinuri a fost dat. Şi fiind aruncat în mare,
s-a săvârşit şi a luat cununa muceniciei.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Policarp.
Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniţe Teodosia din Tir.
Odată, în vremea persecuţiei împotriva creştinilor care
dura deja de cinci ani, Sf. Teodosia în vârstă de 17 ani a vizitat
prizonierii creştini condamnaţi în Pretoriumul din Cezareea, Palestina.
Erau Sfintele Paşti şi mucenicii vorbeau despre Împărăţia lui
Dumnezeu. Sf. Teodosia i-a rugat să o pomenească şi pe ea când vor
ajunge în faţa lui Dumnezeu.
Soldaţii au prins-o şi au dus-o în faţa lui Urban,
guvernatorul, spunînd că acea fecioară se închina în faţa
prizonierilor. Acesta i-a cerut să jertfească la idoli dar a refuzat,
mărturisindu-şi credinţa în Hristos. Apoi au torturat-o îngrozitor,
rupîndu-i carnea cu cârlige de fier până i s-au văzut oasele.
Muceniţa a răbdat în tăcere şi cu zâmbetul pe faţă
chinurile şi când guvernatorul i-a cerut din nou să sacrifice la idoli
iar ea i-a răspuns: "Nebunule, mi s-a dăruit să fiu în rândul
mucenicilor". Apoi i-au pus o piatră de gât şi a fost aruncată în mare
dar au salvat-o îngerii. Din nou au prins-o şi a fost dată să o sfâşie
fiarele sălbatice dar acestea nu s-au atins de ea. În final călăii i-au
tăiat capul.
Noaptea, Sf. Teodosia a apărut părinţilor ei care au
încercat să o convingă să nu se sacrifice pentru Hristos. Era îmbrăcată
într-o haină strălucitoare, cu o cunună pe cap şi o cruce
strălucitoare de aur în mână, spunîndu-le: "Priviţi gloria de care aţi
vrut să mă lipsiţi!"
Sf. Muceniţă Teodosia din Tir a îndurat mucenicie în anul 307. Ea mai este prăznuită şi în 29 mai, zi în care i s-au mutat sfintele moaşte la Constantinopol şi apoi la Veneţia.
Tot în această zi, pomenirea sfîntului Grigorie cel
ce în sânul Nicomidiei a sihăstrit, la anul 1240, şi care cu pace s-a
săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Viața Sfântului Cuvios Tit, făcătorul de minuni
Fericitul şi Sfântul Părintele nostru Tita iubit din tinereţe pe
Hristos şi, plecând din lume, s-a dus într-o viaţă de obşte. Luându-şi
asupra sa îngerescul chip, mergea pe calea cea strâmtă şi anevoioasă a
vieţii monahiceşti, cu multă răbdare pentru Dumnezeu. Şi avea atâta
smerenie şi ascultare, încât nu numai pe fraţi, ci şi pe toţi oamenii
i-a covârşit cu acele fapte bune.
După această a fost pus păstor al oilor cele cuvântătoare ale lui
Hristos. Şi avea atâta blândeţe, dragoste şi milă către toţi, încât
într-acea vreme nu se afla între acei bărbaţi altcineva de acest fel.
Păzindu-se curat cu trupul şi cu sufletul din tânăra vârsta, era ca un
înger al Domnului. Drept aceea a fost şi făcător de minuni, stâlp
însufleţit şi nemişcat s-a arătat Sfintei Biserici, care era tulburată
de eresul luptării de icoane. Şi lăsând ucenicilor săi exemplu de viaţă
pustnicească, s-a dus către Domnul.
Viața Sfintilor Mucenici Amfian si Edesie
Sfinţii mucenici Amfian şi Edesie au fost fraţi după trup, născuţi
dintr-un tată în păgânătatea elinească, iar patria lor a fost cetatea
Pătară din ţara Lichiei. De acolo au fost trimişi de părinţii lor la
Vârât (Beirut), pentru învăţătura înţelepciunii celei din afară, unde,
cu cinste, cu blândeţe şi cu toată înţelepciunea petrecând zilele lor
din tinereţe, erau în mirarea tuturor, pentru viaţa lor cea fără de
prihană. Căci, lepădând năravurile cele obişnuite ale tinerilor, se
asemănau bătrânilor celor cinstiţi, având drept cărunteţe, înţelepciunea
- după Scriptură - şi în loc de vârsta bătrâneţilor, viaţa cea curată.
Pentru aceasta nu s-au lipsit de darul lui Dumnezeu, pentru că a
răsărit în inimile lor lumina cunoştinţei adevărului şi au început a
vedea rătăcirea închinătorilor de idoli şi a cunoaşte calea cea dreaptă a
bunei credinţe celei creştineşti. Apoi, doreau ca mai desăvârşit să
ştie cele despre Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu şi să
se facă robi ai Aceluia. Întorcându-se de la Vârât acasă, au găsit pe
tatăl lor având boierie în Pătară, dar păgânătatea elinească nu o
lăsase; asemenea şi pe toate rudeniile, care nu voiau să se deştepte din
întunericul închinării idoleşti. Deci, nesuferind să se împărtăşească
cu păgânii şi să petreacă în loca-şurile păcătoşilor, au plecat în taină
de la ai lor, lăsându-şi părinţii, casa, averile şi desfătarea vieţii
pentru Hristos.
Purtându-se cu duhul lui Dumnezeu, au mers în Cezareea, cetatea
Palestinei, unde au aflat pe plăcutul lui Dumnezeu, Sfântul Pamfil,
prezbiterul creştinesc, care după aceea s-a făcut mucenic al lui Hristos
şi s-au încredinţat lui spre învăţătura duhovniceştii înţelepciuni. De
la el învăţând sfânta credinţă şi deprinzând toate creştineştile taine,
s-au luminat cu Sfântul Botez şi vieţuiau împreună cu dascălul lor
Pamfil, spre lauda lui Dumnezeu. Apoi se îndeletniceau cu citirea
cărţilor şi în legea Domnului învăţau ziua şi noaptea.
Într-acea vreme, Maximian, al doilea împărat cu acelaşi nume, a
luat partea Răsăritului de la Maximian Galeriu, unchiul său, fiind
foarte cumplit asupra creştinilor. Pentru că, arătându-şi păgânătatea
după neamul său şi ură împotriva adevăratului Dumnezeu, prigonea
Biserica lui Hristos mai amar decât împăraţii care au fost înaintea lui.
Şi a fost tulburare mare în toate părţile Răsăritului, pretutindeni
fiind ucişi robii lui Hristos. Mulţi, sîrguindu-se să scape de
primejdiile ce veneau asupra lor, îşi lăsau casele şi cetăţile şi
fugeau, ascunzându-se de frica muncitorilor; iar mulţi se dădeau în
mâinile păgânilor şi în nevoinţa pătimirii intrau, pentru dragostea lui
Hristos.
Unul ca acesta a fost Sfântul Amfian, viteazul tânăr cu vârsta
trupească abia fiind de douăzeci de ani, iar de o sută de ani cu
înţelegerea şi cu mărirea de suflet. Când în toată Cezareea, precum şi
prin celelalte cetăţi şi ţări, propovăduitorii chemau pe nume pe fiecare
dintre cetăţeni la diavoleştile locaşuri, prin porunca boierilor, şi
toţi creştinii erau în mare primejdie, atunci viteazul Amfian, urmărind
scopul său, a ieşit din acel loc în care se ascundeau creştinii, tăinuit
de toţi, şi s-a dus la necurata capişte idolească, în care Urban
ighemonul în acel ceas aducea idolilor jertfă. Fără frică apropiindu-se
de el, a apucat de dreapta lui cea cu jertfă şi cu îndrăzneală, cu mare
glas, printr-o dumnezeiască stăpânire îl sfătuia ca să înceteze de la o
rătăcire ca aceea, iar pe diavolii şi idolii cei făcuţi de mâini
omeneşti să nu-i socotească zei, defăimând pe Unul adevăratul Dumnezeu.
Acea îndrăzneală a lui pe mulţi creştini i-a întărit în credinţă,
iar pe necredincioşi şi mai ales pe însăşi ighemonul, l-a pornit spre
mânie şi urgie. Şi îndată ostaşii care erau cu ighemonul s-au năpustit
ca lupii asupra oilor, i-au dat lovituri peste gură, peste faţă şi peste
tot trupul, apoi, tăvălindu-l pe pământ şi călcându-l cu picioarele,
l-au aruncat în temniţă şi l-au înfăşurat în legături.
Iar a doua zi l-au scos la judecată şi l-a silit ighemonul la
jertfă idolilor, dar s-a arătat nesupus şi nebiruit ostaşul lui Hristos.
Fiind spânzurat şi cu unelte ascuţite de fier strunjit peste tot
trupul, până la oase, bătut cu vergi de plumb peste faţă, peste grumaji
şi peste coaste, nu i se vedea faţa de răni, încât nici de cei cunoscuţi
nu se cunoştea, iar coastele lui erau sfărâmate şi zdrobite. Dar el n-a
încetat a mărturisi în munci numele lui Iisus Hristos, pătimind ca
într-un trup străin. După aceea l-au înmuiat în untdelemn, învăluindu-l
şi legându-i picioarele, l-au aprins cu foc şi, arzând pătimitorul, se
topea ca ceară. Însă nici cu această muncă nu l-au putut birui, ci, mai
ales umplându-se de o mai mare îndrăzneală, striga cu mare glas,
preamărind pe Hristos, iar nedumnezeirea elinească vădind-o şi
ocărând-o. Apoi, l-au aruncat în temniţă, iar în a treia zi, fiind abia
viu, iarăşi muncitorii îl întrebau cu munci şi în aceeaşi mărturisire
petrecând neschimbat, ighemonul a poruncit să-l arunce în adâncul mării.
Ducând pe mucenicul în mijlocul noianului şi legându-i o piatră de
dânsul l-au aruncat în mare. Şi îndată, în acel ceas, s-a umflat marea
cu valurile, s-a cutremurat pământul, cetatea s-a clătinat şi toţi erau
cuprinşi de frică mare. Valurile mării, înălţându-se, au scos trupul
mucenicului afară pe pământ, înaintea porţilor cetăţii. Astfel a fost
pătimirea şi sfârşitul Sfântului Mucenic Amfian, în a doua zi a lunii
Aprilie, joi. După aceasta, au fost prinşi şi ceilalţi creştini, precum
şi Edesie, fratele lui Amfian. Deci unii îndată au fost munciţi în multe
feluri, iar alţii s-au osândit la tăiere, prin unelte de aramă, în
Palestina, unde au şi fost trimişi, printre care şi Edesie.
După câtăva vreme l-au adus pe Edesie în Alexandria, cetatea
Egiptului. Acolo, văzând pe Ieroclei voievodul şezând la judecată, mai
presus de măsură iuţindu-se asupra creştinilor, iar pe fecioarele cele
sfinţite lui Dumnezeu şi pe femeile creştine foarte înţelepte dându-le
spre batjocură desfrânaţilor celor fără de ruşine, sfântul s-a umplut de
râvnă pentru Hristos şi înaintea tuturor, repezindu-se asupra acelui
boier, l-a lovit peste obraz şi, trântindu-l la pământ, îl bătea cu
mâna, iar cu cuvântul îl ocăra pe acel păgân judecător, pentru
judecăţile cele nedrepte.
Atunci, îndată cei ce stăteau împrejur l-au apucat şi l-au muncit
asemenea ca pe Sfântul Amfian, fratele său, şi astfel şi-a câştigat
sfârşitul. Pentru că după cumplitele munci l-au înecat în mare, luând
Sfântul Edesie cununa biruinţei împreună cu Sfântul Amfian, de la
Hristos, Mântuitorul nostru, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl
şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.
Întru aceastã zi, cuvant din Limonar, despre talharii care au pradat un staret.
Deci, dupa ce am citit locul acesta, mi-a grait mie staretul: "Oare, stii, parinte, ca locul acesta mult mi-a folosit mie? Si eu am zis catre dansul: Cum parinte? Si mi-a grait mie: Odinioara, vietuind eu in partile Iordanului, am citit locul acesta si m-am minunat de staretul si am zis: Doamne, invredniceste-ma a umbla dupa pasii staretului acesta, precum m-ai invrednicit a primi chipul monahicesc. Si, precum aveam dorirea aceasta, dupa doua zile, iata, si talharii au venit. Si, cum au batut in usa, am inteles ca talharii sunt si am zis intru sinea mea: Multumita lui Dumnezeu, iata, a venit vremea, ca sa-mi arat roadele doririi mele. Si, deschizand, i-am primit pe ei cu liniste. Si, aprinzand lumanare, am inceput a le arata cele ce aveam in chilia mea, zicand lor: Nu va tulburati, fiii mei, cred lui Dumnezeu si nu voi ascunde nimic de voi. Si mi-au zis mie: Ai aur? Si am zis lor: Adevarat, am trei galbeni; si am deschis vasul inaintea lor iar ei, luandu-i s-au dus cu pace.
Iar eu, zicea fericitul Zosima, glumind, am zis catre dansul: Si nu ti i-au intors si tie, precum staretului aceluia? Si mi-a zis mie: Nu. Sa nu o faca Domnul aceasta, ca n-am voit ca sa-mi intoarca. Si zicea: Iata, vezi dorirea staretului si ce i-a mijlocit lui? Ca nu numai nu s-a necajit, dar s-a si bucurat, ca de o buna daruire, ca s-a invrednicit de aceasta.
Spunea si de staretul acela, care odinioara a mers la targ sa-si cumpere lui o haina si si-a cumparat. Deci, luand-o pe ea, a pus-o sub el si sta peste ea. Si dand un galben, voia sa mai dea si alti bani. Si cum a inceput sa numere banii, iata un oarecare a venit pe la spate si incet, tragea haina, vrand s-o fure. Iar staretul milostiv fiind, daca a simtit, a inceput a se ridica incetisor, ca si cum s-ar fi intins dupa departarea banilor, pana ce acela a luat haina si s-a dus. Si nu l-a vazut pe el staretul. Si graia fericitului: Nu a avea ceva este vatamator, ci, cu impatimire a avea, este rau. Ca unul ca acesta, chiar de ar avea si visteria a toata lumea, asa petrece, ca si cum n-ar avea nimic. Si intr-acest fel, petrecea fara tulburare.
Graia iarasi: O osteneala fierbinte, vreme de un ceas, poate sa aduca lui Dumnezeu mai multa fapta buna, decat poate sa-i aduca in cincizeci de ani, o osteneala cu lenevire. Si, daca ar vedea dracii, ca a fost ocarat cineva, sau asuprire a luat de la cineva, sau a fost pagubit si se necajeste, nu pentru ca a patimit rau, ci, pentru ca s-a impotrivit si n-a rabdat vitejeste, atunci, de o voire ca aceasta, se tem dracii, ca vad ca au inceput oamenii a calatori pe calea cea dreapta, voind a alerga pe calea cea dumnezeiasca si a urma Preacuviosilor Parinti."
Cântare de laudă la Sfinţii Mucenici Amfian şi Edesie
Cei doi fraţi jertfă pe ei s-au adus
Lui Hristos Dumnezeu,
Desăvîrşit dispreţuind trupul mort al lumii,
Cel rău mirositor.
Amfian şi Edesie se numesc ei,
Fraţi din pîntece, fraţi minunaţi,
În chinuri asemenea lui Hristos.
Cei care în Dumnezeu credinţă au
Lumea o socotesc ca pe un nimic;
Pe cînd unui suflet mort,
Aceasta mai de preţ îi este
Decît Dumnezeu.
Cui pe Hristos îl iubeşte
De moarte nu îi este frică;
Căci înaintea morţii stînd,
El se numără cu nemuritorii.
Oricine crede că moartea e adevăratul,
Sinistrul sfîrşit a toate,
O viaţă duce de disperare sumbră,
Căreia îi este sclav.
Pe cînd mucenicii văd că moartea
Un văl doar este, al cerului.
Cu pilda lor ei arată
Că de moarte nu trebuie să ne temem.
Nu te spăimînta zadarnic, omule, ci cunoaşte
Că Raiul există,
Ci spămîntă-te mai degrabă de Ziua Judecăţii
Raiului înaintemergătoare.
Păcătoşilor le place mai mult să creadă
Că nu există Rai.
De aceea întreabă ei nervoşi:
„Dar unde este Raiul? Arată-mi-l!”
Păcătosule, cunoaşte că Raiul
Este acolo unde tu nu poţi fi,
Cunoaște că tu şi Raiul
În veci nu veţi fi împreună.
Cugetare
„Este mai bine să fii un om simplu şi neînvăţat şi să te apropii de Dumnezeu cu dragoste, decît să fii un om învăţat şi cu multă carte şi să fii un duşman al lui Dumnezeu.”
Acestea sînt cuvintele Sfântului Sfinţit
Mucenic Irineu din Lyon. Adevărul acestor cuvinte s-a confirmat de
nenumărate ori în istorie şi se confirmă şi în zilele noastre.
La aceste cuvinte trebuie să le mai adăugăm şi pe următoarele: anume, că iubitorii de Dumnezeu nu sînt niciodată simpli şi neînvăţaţi, dimpotrivă, sînt cei mai învăţaţi, pentru că ştiu destul încît să vadă că pot şi trebuie să Il iubească pe Dumnezeu.
Din întreaga cunoaştere umană aceasta şi este cea mai importantă şi cea mai înaltă.
Putem şi chiar trebuie să adăugăm că cei care nu îl iubesc pe Dumnezeu, ba chiar îl urăsc şi îi sînt duşmani pe faţă nu pot fi oameni învăţaţi – chiar atunci cînd ei se consideră astfel – deoarece învăţătura lor este inevitabil haotică, fără principiu şi fără coerenţă. Principiul şi coerenţa oricărei învăţături este Dumnezeu.
Unii
sfinţi, ca de pildă Sfîntul Pavel cel Simplu, nici nu ştiau măcar să
citească sau să scrie, dar cu puterea duhului lor şi a iubirii
dumnezeieşti care îi însufleţea ei s-au făcut mai înalţi în cunoaştere
decît întreaga lume. Mai mult, oricine se apropie de Dumnezeu cu dragoste în veci nu va fi capabil de crimă. Căci
cunoaşterea care nu este îngemănată cu iubirea faţă de Dumnezeu în veci
este motivată de duhul criminalităţii şi al războiului. Sfintul Eftimie cel Mare zice:
„Să aveţi dragoste; căci ceea ce este sarea pentru orice hrană, aceea este dragostea pentru orice virtute.”
Orice virtute este fadă, fără gust şi rece dacă nu este condimentată cu focul iubirii celei dumnezeieşti.
Luare aminte
Să luăm aminte la Stăpînul Hristos Care S-a pogorît la iad:
- La bogăţia minunată a planului Lui de mîntuire a lumii, care cuprinde toate generaţiile de oameni de pe pămînt, din începuturi, şi pînă la sfîrşit;
- La cum a venit El pe pămînt nu doar pentru cei care atunci trăiau pe pămînt şi care aveau să trăiască în viitor pînă la sfîrşitul lumii, dar şi pentru cei care deja trăiseră şi erau deja morţi la venirea Lui;
- La cum El, zăcînd în mormînt cu trupul, S-a pogorît la iad cu duhul, vestind celor din iad mîntuirea şi rupînd lanţurile celor ferecaţi.
Predică
Despre Dumnezeul Cel viu şi despre copiii Lui cei vii
– „Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul
murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem.” (Romani
14:8)
Ai cui sîntem noi cîtă vreme sîntem vii în această viaţă? Ai Domnului sîntem. Şi ai cui sîntem noi după ce murim, şi plecăm din această viaţă? Ai Domnului, negreşit.
Ai cu sînt drepţii acestui pămînt? Ai
Domnului. Dar păcătoşii? Tot ai Domnului. Domnul îmbrăţişează toate şi
pe toţi, vii şi morţi, pe cei din trecut, prezent şi viitor. Căci nimeni
nu este mai atot şi atoate în ale Sale braţe cuprinzător decît Domnul
nostru Iisus Hristos.
Oare care dintre aşa-numiţii binefăcători şi filantropi ai omenirii, învăţători, conducători şi oameni luminaţi, au încercat măcar vreodată să facă vreun bine celor deja morţi? La această întrebare răspundem clar imediat: Nici unul! Chiar ideea este ridicolă în ochii lumii – auzi, să faci bine celor morţi!
Lucrul este amuzant la culme pentru toţi
cei care cred că moartea este mai tare decît Dumnezeu, şi că ceea ce
apucă să înghită moartea este înghiţit şi mort pentru totdeauna. Dar
preocuparea pentru cei morţi, de a face bine celor morţi şi adormiţi, a
încetat a mai fi un lucru de amuzament de la venirea în trup a Domnului
nostru Hristos, Care ne-a descoperit că El este Dumnezeu,
Dumnezeul celor vii, şi Care ne-a arătat aceasta prin acţiunile Sale,
prin aceea că S-a pogorît la iad ca să mîntuiască sufletele drepţilor
celor din veac adormiţi, începînd cu Adam, şi pînă la moartea Sa pe
Cruce. Domnul nostru este Atoatecuprinzător şi Atotslăvit, mai întîi
prin aceea că discerne toate cu Gîndul Său Atoatevăzător (căci El Se
gîndeşte la fiecare om de pe pămînt născut din femeie, fie el mort, sau
viu); apoi prin faptul marii Lui iubiri (căci El îmbrăţişează toate
sufletele drepţilor, indiferent de timpul sau de locul în care stau
ascunse); şi în sfirşit prin neîncetata Sa lucrare (căci El lucrează
veşnic în folosul fiecăruia) de călăuzire, de mîntuire, de ducere a
fiecărui suflet în împărăţie, de proslăvire a lui înaintea Feţei Tatălui
Ceresc, a Duhului de Viaţă făcător şi a miriadelor de sfinţi îngeri.
O, Stăpâne Doamne Iisuse Hristoase, Ţie se cuvinte toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!
