• Pomenirea Sfântului Gheorghie Mărturisitorul
Acest
Gheorghie a fost ales de obşte şi intronizat episcop al Mitilenei pentru
marile sale virtuţi ce şi le cîştigase după îndelungi nevoinţe ascetice.
Sfîntul şi-a păstorit turma cu multă înţelepciune şi rîvnă pînă la
adîncile sale bătrîneţi. Cînd au început prigonirile împotriva sfintelor
icoane de sub Leon Armeanul, bătrînul sfînt a fost chemat la
Constantinopol, într-o adunare a episcopilor a căror intenţie, la
dorinţa împăratului, era să-1 determine pe Gheorghie să pună capăt
cinstirii sfintelor icoane şi în eparhia lui. Dar Gheorghie a refuzat
această nelegiuire, opunîndu-se cu îndrăznire dorinţei împăratului,
împreună şi cu alţi episcopi binecredincioşi. Dar pentru aceasta nu
numai că a primit batjocură, dar a fost şi surghiunit în sălbaticul
ţinut al Chersonului. Acolo, pentru toţi anii care îi mai rămăseseră de
trăit, el a suferit chinuri cumplite şi toate felurile de lipsuri.
Sfîntul Gheorghie Mărturisitorul a trecut la Domnul său în împărăţia cea
veşnică pe la anul 816. Din marea lui
sfinţenie şi dragoste către Dumnezeu acest Sfînt Gheorghie s-a aflat
lucrător de minuni, şi în timpul vieţii, şi după moartea lui.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Nil Sorski
Sfîntul Nil a fost unul din marii părinţi
ai Bisericii Ruse. El a fost întemeietorul vieţii monahale de schit în
Rusia. El a adormit cu pace la anul 1508. Sfintele lui moaşte odihnesc
în Mînăstirea Sora. Pravila sa pentru viaţa
monahilor trăitori în schituri este o lucrare de ordin practic şi
contemplativ de prim rang în cadrul tezaurului scrierilor patristice din
toate timpurile.
• Pomenirea Sfântului Mucenic Caliopie
Caliopie a fost unicul fiu a unui părinte
de rang senatorial din Perga Pamfiliei, care îndelung se rugase cu
lacrimi lui Dumnezeu să-i dăruiască un copil. Din cea mai fragedă
pruncie el a fost învăţat şi educat de mama sa, mult credincioasa
Teoclia, să-L cinstească pe Dumnezeu şi să ducă o viaţă castă. Caliopie
era încă foarte tînăr cînd a izbucnit o cumplită prigoană sub împăratul
Maximian. Ca să-1 salveze de la moarte, mama lui 1-a aşezat într-o
corabie, i-a dat aur din destul şi 1-a trimis în cetatea Pompeiopolis.
Dumnezeu însă în a Sa tainică rînduială şi purtare de grijă a plănuit
altfel pentru tînărul Caliopie. Coborînd în Pompeiopolis, el s-a aflat
în mijlocul unei mulţimi gălăgioase care sărbătorea cinstirea zeilor
păgîni. Cum Caliopie a refuzat să ia parte la această sărbătoare
prostească, el a fost tîrît de mulţimea înnebunită la comandantul
Maximus, înaintea căruia Caliopie a mărturisit că el este creştin.
Comandantul a poruncit ca să fie bătut Caliopie cu vergi de plumb şi să
fie ars cu foc. Plin de răni şi de loviri, tînărul a fost aruncat după
aceea în temniţă. Aflînd că fiul ei este torturat, Teoclia şi-a împărţit
toate averile ei săracilor, şi doar cu o sumă mică de bani s-a grăbit
către fiul ei care se afla în închisoare. Întrînd în ea, ea s-a închinat
în faţa fiului ei şi i-a îngrijit rănile. La sfirşit, comandantul a
rostit osînda : Caliopie avea să fie răstignit pe o cruce. Inima mamei
s-a umplut de spaimă şi de bucurie. Cînd i-au luat fiul şi i 1-au dus la
locul răstignirii, ea a strecurat cinci bani mari de aur în mîna
călăului, spunîndu-i să-1 aşeze pe tînăr nu în felul în care a stat
Mîntuitorul, ci cu capul în jos. Din smerenie faţă de Stăpînul a cerut Teoclia aceasta. Caliopie a fost răstignit cu capul în jos în Sfînta şi Marea Zi Joi.
Maica lui stătea la piciorul crucii, aducînd jertfa de recunoştinţă lui
Dumnezeu. A doua zi, cînd au coborît de pe cruce trupul neînsufleţit al
fiului ei, ea a căzut îmbrăţişîndu-1, şi a murit. Aşa s-au înfăţişat
înaintea tronului lui Dumnezeu, mucenicul şi cu maica sa. Ei au luat
mucenicia cu cinste la anul 304.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Daniel de la Pereyaslavl
Nevoinţa
acestui cuvios Daniel a fost una neobişnuită: aceea de a îngriji de cei
morţi. De cîte ori auzea că cineva a murit îngheţat, sau în vreun alt
fel de moarte năpraznică, neavînd pe nimeni alături, Daniel se grăbea să
îl îngroape cu cinste şi să aducă rugăciuni lui Dumnezeu pentru el. Cuviosul Daniel a adormit cu pace la anul 1540, iar trupul lui a fost aflat întreg, neputrezit pînă în ziua de azi.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Grigorie Sinaitul
Acesta a fost un mare nevoitor la Muntele Sinai şi la Muntele Athos (vezi luna august, în 8 zile).
Sfântul Ierarh Tihon, Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii
Ar fi greu de imaginat care ar fi fost calea Bisericii Ortodoxe Ruse fără Patriarhul Tihon în acei ani. El a făcut atât de mult bine pentru Biserică și pentru întărirea credinței în acei ani dificili. Poate că propriile cuvinte ale Sfântului pot rezuma cel mai bine viața lui: „Fie
ca Dumnezeu să ne învețe pe fiecare dintre noi să depunem eforturi
pentru Adevărul Său, și pentru binele Sfintei Biserici, mai degrabă
decât pentru binele nostru”.
Sfântul Ierarh Tihon este prăznuit pe 22 februarie (aflarea moaștelor),
7 aprilie (adormirea), 9 octombrie, 5 octombrie (Soborul Sfinților
Ierarhi ai Moscovei), 18 noiembrie (alegerea pe Tronul Patriarhal).
Sfântul Tihon, la botez Vasile Ivanovici Belavin, s-a născut pe 19
ianuarie 1865. Tatăl său, Ioan Belavin, era preot de ţară în districtul
Toropeţ din eparhia Pskov. Copilăria și adolescența lui s-au petrecut în
contact direct cu ţărani și muncile lor. Din primii ani, micul Vasile a
manifestat o înclinație specială pentru religie, dragoste pentru
Biserică, precum și o rară blândețe și smerenie.
Când Vasile era încă un copil, tatăl său a avut o revelație cu privire
la fiecare dintre copiii săi. Într-una din nopți, când el și fiii săi au
dormit în pod, printre fân, s-a trezit brusc, trezindu-i și pe cei trei
fii ai săi. Mama sa, care era moartă de mult i s-a arătat în vis,
prezicându-i că moartea sa era aproape, dar și soarta copiilor săi. Ea
i-a zis că unul dintre ei va fi nefericit toată viaţa, altul va muri de
tânăr, iar cel de-al treilea, Vasile, va deveni un mare om. Profeţia s-a
dovedit a fi exactă în toate privinţele.
Între 1878 şi 1883, Vasile a studiat la Seminarul Teologic din Pskov.
Colegii săi de studenţie l-au simpatizat şi respectat pentru pietatea
sa, pentru progresele deosebite în studii şi pentru disponibilitatea
constantă de a-i ajuta pe ceilalţi, care adesea consta în explicarea
lecţiilor şi, în special, în ajutor pentru schiţarea şi corectarea
numeroaselor compoziţii. Vasile era numit de colegii săi de seminar
„episcop” și „patriarh”.
În 1888, la 23 de ani, a absolvit Academia de Teologie din Sankt
Petersburg. S-a întors apoi la Seminarul Teologic din Pskov, de data
asta ca profesor de Teologie Morală şi Teologie Dogmatică. A dus o viaţă
austeră şi castă, iar în 1891, când a împlinit 26 de ani, a depus
voturile monahale. Toată localitatea a participat la slujba de tundere
arătându-şi dragostea şi devotamentul pentru lucrarea Sfântului. Tânărul
blând și smerit a primit numele de Tihon, în cinstea Sfântului Tihon
din Zadonsk.
În anul 1892, monahul Tihon s-a transferat de la Seminarul Teologic din
Pskov la Seminarul Teologic din Kholm, și a fost ridicat la rangul de
arhimandrit. Arhimandritul Tihon a fost hirotonit Episcop de Lublin la
19 octombrie 1897, și a revenit la Kholm pentru un an în calitate de
Episcop Vicar al Eparhiei Kholm. Episcopul Tihon şi-a dedicat cu multă
râvnă tot timpul pentru organizarea noii episcopii. Viaţa morală a
Sfântului a câştigat afecţiunea tuturor credincioşilor nu numai ruşi, ci
şi lituanieni şi polonezi. Pe 14 septembrie 1898 a fost numit Episcop
al Aleutinelor (arhipelagul de insule ce se întinde în nordul îngheţat
al Oceanului Pacific, între Alaska şi Kamceatka) şi Alaskăi.
În munca sa de răspândire a credinţei ortodoxe pe tărâmul Americii de
Nord, Sfântul Tihon a reorganizat structura episcopiei, schimbându-i
chiar şi numele, în Episcopia Aleutinelor şi Americii de Nord, în 1900.
El a devenit atât de îndrăgit în rândul clerului şi populaţiei laice,
încât americanii i-au acordat titlul de cetăţean onorific al Statelor
Unite ale Americii.
La data de 22 mai 1901, Sfântul Tihon a pus piatra de temelie pentru
Catedrala Sfântul Nicolae din New York , și de asemenea, a fost implicat
în zidirea altor biserici. La data de 9 noiembrie 1902, a sfințit biserica Sfântul Nicolae din Brooklyn pentru imigranții ortodocși din Siria, iar două săptămâni mai târziu, a sfințit Catedrala Sfântul Nicolae din New York.
Numărul de parohii a crescut de la 15 la 70, toate întreţinându-se
singure. Cu binecuvântarea sa, au fost traduse în limba engleză cărţile
de rugăciuni ortodoxe.
În 1905, Misiunea Americană a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie,
iar Tihon a fost făcut Arhiepiscop. A avut drept ajutor în
Arhiepiscopie doi episcopi vicari pe PS Episcop Inochentie (Pustznsky)
în Alaska şi Sfântul Rafail (Hawaweeny) în Brooklyn.
O realizare deosebită a sa a fost unificarea tuturor grupurilor
(ruseşti, greceşti, siriene, bulgare, aleutine) sub ocârmuirea sa. Un
simbol al acestei unităţi a fost primul Sinod al Bisericii Ortodoxe din
America, pe care l-a organizat în februarie 1907 în Mayfield, New York.
În iunie 1905, Sfântul Tihon a dat binecuvântarea pentru înființarea
Mănăstirii Ortodoxe Sfântul Tihon, din statul Pennsylvania numită astfel
după hramul acesteia, Sfântul Tihon din Zadonsk.
În anul 1907 s-a întors în Rusia și a fost numit Arhiepiscop de
Yaroslavl, unde a câștigat foarte repede încrederea miilor de
credincioşi prin smerenia şi afecţiunea sa iubitoare.
Când sfântul se pregătea să plece în misiune în Lituania, spre
sfârşitul anului 1913, la 22 decembrie autorităţile din Yaroslavl îi vor
acorda titlul de cetăţean de onoare al oraşului.
După transferul la Vilnius, Sfântul Tihon a continuat lucrarea
misionară deosebită, iar începutul Primului Război Mondial îl găseşte în
capitala Lituaniei, unde nu a precupeţit atunci nici un efort să ajute
pe cei întru nevoinţă. Acţiunile sale caritative au mişcat mulţi
compatrioţi.
După revoluţia din februarie şi formarea unui nou Sinod al Bisericii
Ortodoxe Ruse, Sfântul Tihon devine unul dintre membri. Pe 21 iunie
1917, Sinodul Episcopal îl aleg ca Arhiepiscop. La 15 august 1917,
Arhiepiscopul Tihon este ridicat la rangul de Mitropolit al Moscovei,
iar după câteva luni a fost ales Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse
dintre cei trei candidaţi, Arhiepiscopul Antonie de Harkov, cel
înţelept, Arhiepiscopul Arsenie de Novgorod, cel drept şi Mitropolitul
Tihon, cel blând, cum erau ei caracterizaţi de către membrii sinodului.
Pe 5 noiembrie, după Sfânta Liturghie săvârșită în Catedrala Hristos
Mântuitorul, a avut loc întronizarea Patriarhului Tihon al Rusiei.
Când regimul bolşevic-ateist a preluat controlul ţării, proprietăţile
Bisericii au fost confiscate iar Biserica Ortodoxă Rusă a avut de
suferit multe persecuţii. Sfântul Tihon a condamnat deschis uciderea
familiei ţarului în 1918 şi a protestat împotriva atacurilor violente
ale bolşevicilor asupra Bisericii. În acele vremuri, el a chemat
creştinii ortodocşi ruşi să se unească şi să-şi întărească tradiţiile.
Pentru a evita persecuţiile ulterioare, el a emis un mesaj prin care
clericii nu aveau voie să facă nici un fel de declaraţie politică.
Pe 19 ianuarie 1918, Patriarhul Tihon al Moscovei a anatemizat pe toţi
cei care, fiind botezaţi, au ucis oameni nevinovaţi alături de hoarda
comunistă. Trei zile mai târziu, pe 22 ianuarie, Sinodul Bisericii
Ortodoxe Ruse a confirmat această anatemă.
În vara anului 1921 regiunea Volgda a fost cuprinsă de o foamete mare.
În luna august, Patriarhul Tihon a făcut un apel către poporul rus și
către „oamenii din lume”, pentru a ajuta victimele foametei. El
a dat binecuvântare pentru ca preoții să doneze obiecte de valoare
deținute de Biserică, cu mențiunea ca se vor dona doar obiectele care nu
erau utilizate direct în serviciile liturgice. Cu toate acestea, la 23 februarie 1922, Comitetul Executiv
Central Rus a publicat un decret prin care spunea că toate obiectele de
valoare din biserici vor fi confiscate.
În conformitate cu Canonul 73 Apostolic, astfel de acțiuni au fost considerate ca un sacrilegiu, iar Patriarhul a protestat public împotriva confiscării totale, mai ales că mulți se îndoiau că obiectele de valoare ar putea fi folosite pentru a combate foametea. Această confiscare forțată a stârnit indignarea poporului din toată Rusia.
Mesajul
Patriarhului a fost privit ca sabotaj, și pentru aceasta a fost arestat
în 1922, petrecând ultimii ani din viaţă în arest la domiciliu, adică
în mănăstirea Donsk din Moscova. Pe 16 mai 1922 toate atribuţiile
patriarhale au fost cedate mitropolitului Agatanghel al Yaroslavului.
În
iunie 1923, Patriarhul a fost eliberat continuând să se bucure de
încrederea comunităţii ortodoxe din Rusia. Pe măsură ce persecuţiile au
continuat, el a început să se simtă copleşit, iar puterea şi sănătatea
au început să i se înrăutăţească. În duminica din 5 aprilie 1925, el a
slujit ultima sa Liturghie murind două zile mai târziu.
Pe
7 aprilie, Patriarhul Tihon l-a primit pe Mitropolitul Petru şi spre
seară după ce s-a odihnit la 23:45 pm, a trecut la Domnul, făcându-şi
semnul crucii şi spunând: „Slavă ţie, Doamne, slavă ţie.” Mai
bine de un milion de credincioşi au participat la slujba înmormântării
ce s-a săvârșit la Catedrala Mănăstirii Donsk. El a fost considerat încă
din acele vremuri mucenic.
La
9 octombrie 1989, Patriarhul Tihon a fost canonizat de Sinodul
Episcopilor din Biserica Ortodoxă Rusă. Pentru aproape șaptezeci de ani
s-a crezut ca moaştele Sfântului Tihon s-au pierdut, însă în februarie
1992 au fost descoperite într-un loc ascuns din Mănăstirea Donsk,
aflându-se acum la mare cinstire.
Ar fi greu de imaginat care ar fi fost calea Bisericii Ortodoxe Ruse fără Patriarhul Tihon în acei ani. El a făcut atât de mult bine pentru Biserică și pentru întărirea credinței în acei ani dificili. Poate că propriile cuvinte ale Sfântului pot rezuma cel mai bine viața lui: „Fie
ca Dumnezeu să ne învețe pe fiecare dintre noi să depunem eforturi
pentru Adevărul Său, și pentru binele Sfintei Biserici, mai degrabă
decât pentru binele nostru”.
Viaţa Sfântului Mucenic Caliopie
După ce s-a adus ştire judecătorului despre sfântul tânăr, că este creştin, fericita Teoclia, maica sa, dând fiului său aur mult, haine şi slugi, l-a trimis cu corabia în altă ţară ca să scape de judecata păgânească. Şi a plutit fericitul Caliopie în Pembropoli, cetatea Ciliciei, unde păgânul ighemon Maxim făcea jertfe, hore şi jocuri în cinstea necuraţilor săi idoli. Văzând aceasta sfântul tânăr, se mira şi a întrebat pe unii: "Care este pricina unei dănţuiri ca aceasta?" Iar ei au răspuns: "Acum este praznicul zeilor noştri; deci vino şi tu de te împărtăşeşte cu noi la ospăţul nostru". Iar el le-a răspuns: "Sunt creştin şi prăznuiesc cele ce sunt ale Hristosului meu. Deci, nu este cu putinţă ca omul care slăveşte pe Hristos, să intre în necuratele jertfe ale zeilor păgâneşti".
Deci, a ajuns aceasta la auzul lui Maxim ighemonul, care, umplându-se de mânie, a poruncit să prindă pe sfântul tânăr şi să-l pună înaintea judecăţii sale. Şi l-a întrebat: "Cum te numeşti?" Sfântul a răspuns: "Sunt creştin şi mă numesc Caliopie". Ighemonul a zis: "Ospăţul cel mare făcându-se acum pentru praznicul zeilor, cum numai tu singur stai în amăgire, nevrând să prăznuieşti cu noi?" Grăit-a Sfântul Caliopie: "Voi sunteţi cei ce umblaţi în amăgire şi în întuneric, că aţi lăsat pe Dumnezeul Cel viu, pe Ziditorul cerului şi al pământului, Care a făcut toate cu cuvântul şi vă închinaţi lemnului celui nesimţitor, pietrei celei scobite şi lucrului celui făcut de mâini păgâneşti". Ighemonul zise: "Tinereţile tale te fac îndrăzneţ, dar îţi pregătesc nu puţine munci. Din ce ţară şi din ce neam eşti?", l-a întrebat ighemonul. Sfântul răspunse: "Sunt din Perga Pamfilei, din neam de senator şi de patriciu; dar mai de cinste decât toate îmi este aceasta, căci sunt creştin". Ighemonul zise: "Ai părinţi?" Sfântul răspunse: "Am maică, iar tatăl meu a murit încă de mult". Ighemonul zise: "Mă jur pe marele zeu, adică soarele, şi pe toţi zeii, că de te vei închina zeilor, am o fiică una născută, pe aceasta ţi-o voi da de soţie". Sfântul răspunse: "De aş fi voit să mă însor, aş fi putut s-o iau de soţie pe fiica ta şi s-o duc în averea maicei mele. Dar să ştii că am făgăduit lui Hristos, Dumnezeul meu, Cel ce m-a zidit după chipul Său, ca să-mi păzesc trupul acesta de ţărână în feciorie curată şi fără de prihană să-l pun înaintea dreptei Lui judecăţi. Deci fă ceea ce voieşti, dar eu sunt şi rămân creştin!"
Ighemonul zise: "Necuratule şi prearăule, nu ţi se pare că prin nişte cuvinte ca acestea mă vei porni spre mânie, ca să te ucid mai degrabă? Să ştii că te voi munci mult sfărmându-ţi trupul bucăţi, iar rămăşiţa o voi da focului spre ardere". Sfântul răspunse: "Cu cât îmi vei lungi muncile mai mult, cu atât mai luminoasă cunună mi se va împleti de Hristosul meu, pentru pătimirea mea; pentru că zice Scriptura: "Nimeni nu se încununează, dacă nu va fi muncit după lege"". Ighemonul zise către slujitori: "Întindeţi-l şi sfărmaţi-i toate oasele cu toiege de plumb". Deci, fiind bătut, Sfântul Caliopie a grăit: "Mulţumesc Ţie Hristoase că m-ai învrednicit a pătimi muncă pentru mărirea numelui Tău Cel Sfânt".
Ighemonul zise către dânsul: "Jertfeşte zeilor, ca să-ţi vezi moşia şi să nu te lipseşti de averile tale, că vezi cât de amar te munceşti". Sfântul răspunse: "Văd dulceaţa odihnei ce are să-mi fie, care îmi este făgăduită de la Hristos, iar muncile nu le simt. Şi dacă sunt acum în ţară străină, ştiu că al Domnului este pământul şi plinirea lui. Dar aici văd şi pe maica mea şi patria mea, pentru că maica mea este dreptcredincioasa Biserică a lui Hristos, iar patria îmi este Ierusalimul cel ceresc după cuvântul Apostolului care zice: "Petrecerea noastră este în cer! Iar de-mi vei pomeni de maica cea după trup, mă întăresc prin dumnezeiescul glas care zice: Că cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine". Iar îndestularea bogăţiei întru nimic o socotesc, căci voiesc mai bine să pătimesc cu Hristos Cel răstignit decât să am saţiul cel de puţină vreme cu păcatul acestei lumi nebune".
Ighemonul zise către slujitori: "Precum este întins, întoarceţi-l şi-l bateţi pe pântece cu vine crude, zicându-i: "Necuratule, nu răspunde una pentru alta, ci să-mi răspunzi la cele întrebate"". Sfântul Mucenic Caliopie a zis către ighemon: "Nebunule şi mai cumplitule decât toată fiara, înstrăinatule de bunătăţile cereşti, eu îţi grăiesc cuvintele dreptăţii, iar tu avându-ţi ochii sufleteşti orbiţi şi urechile astupate ca să nu auzi cuvintele Domnului şi cu nedreptate mă munceşti bătându-mă ca pe un tâlhar". Atunci a zis ighemonul către slujitori: "Aşezaţi o roată de muncire cu fiare ascuţite, să puneţi foc mare sub dânsa şi, întinzând pe Caliopie pe roată, să-l ţineţi până la dezlegarea încheieturilor; apoi să-l întoarceţi ca, tăindu-se de fiare şi aprinzându-se de foc, să piară".
Începându-se acea muncire, iar pe sfântul tânăr durându-l, a strgat către Domnul, zicând: "Vino şi-mi ajută Hristoase al meu robului Tău, ca până în sfârşit să se preamărească în mine nevrednicul, numele Tău cel sfânt şi să ştie toţi că cei ce nădăjduiesc în Tine nu se vor ruşina în veci". Şi îndată i-a stat înainte Îngerul Domnului, care a stins focul şi roata a oprit-o, apoi a făcut-o nemişcată, încât nu mai puteau slujitorii să întoarcă roata, cât de puţin. Şi se uda tânărul trup al mucenicului cu sângele de pe roată, iar oasele i se vedeau prin rănile cele adânci, pentru că roata avea în amândouă părţile cuţite ascuţite în chip de ferăstrău.
Deci a poruncit ighemonul să dezlege de pe roată pe mucenic şi să-l ia; şi era jalnică privelişte tuturor celor ce priveau. Apoi poporul a strigat, zicând: "O, judecată nedreaptă! O, ce tânăr şi cum se pierde!" Şi a zis ighemonul către Sfântul Caliopie: "Oare nu ţi-am spus că tinereţile tale te fac îndrăzneţ şi mai grele munci îţi mijlocesc ţie?" Răspuns-a Sfântul: "Câine fără de ruşine, ţi se pare că m-am înfricoşat de muncile tale?" Zis-a ighemonul: "Ticălosule, mă ocărăşti ca să te pierd mai degrabă; dar nu va fi astfel. Deci apropie-te şi jertfeşte zeilor ca să scapi de cele mai multe şi mai cumplite munci". Sfântul mucenic a zis: "Nădăjduiesc spre Hristosul meu că nu-mi voi păta curata mărturisire a lui Dumnezeu, Care este întru mine. Trupul meu stă înaintea ta, deci munceşte-l precum voieşti, având să-ţi iei răsplata de la Dumnezeu în ziua înfricoşatei judecăţi; căci cu ce măsură vei măsura, cu aceea ţi se va măsura ţie".
Zis-a ighemonul către slujitori: "Ferecaţi-l cu lanţuri de fier, apoi azvârliţi-l în cea mai dinăuntru temniţă şi să nu aveţi de dânsul nici o grijă, nici să lăsaţi pe cineva dintre creştini să intre la dânsul, ca nu cumva să-l fericească pentru răbdarea lui". Şi îndată slujitorii ferecând pe pătimitorul, l-au aruncat în temniţa cea mai adâncă.
Iar Teoclia, fericita lui maică, aflând despre pătimirea pentru Hristos a Sfântului Caliopie, fiul ei cel unul născut, a scris îndată aşezământ desăvârşit pentru casa sa şi pentru toate averile. Şi a dăruit libertate robilor şi roabelor sale, în număr de două sute şi cincizeci, şi cât aur şi argint avea, ca şi îmbrăcăminte de mult preţ, pe toate le-a împărţit săracilor, iar pe celelalte moşii şi averi, adică ţarine şi vii le-a dăruit Sfintei Biserici. Apoi, lăsându-şi patria sa, s-a dus în Cilicia la fiul său cel ce pătimea pentru Hristos. Şi, dând străjilor temniţei aur, a intrat în cea mai dinăuntru temniţă şi văzând pe fiul său în lanţuri, i s-a închinat lui şi îi ştergea rănile. Iar Sfântul Caliopie fiind legat cu fiare şi cu tot trupul istovit de multe răni, nu putea să se scoale înaintea maicei sale şi a zis: "Bine ai venit, maica mea, mărturisitoarea patimilor lui Hristos". Iar ea, văzând trupul fiului zdrobit cu răni, grăia către dânsul: "Fericită sunt eu şi bine cuvântat este rodul pântecelui meu, de vreme ce te-am pus ca Ana pe Samuil, ca un vas sfânt înaintea lui Dumnezeu şi ca Sara pe Isaac te-am adus lui Dumnezeu jertfă bineprimită".
Şi a petrecut maica în temniţă toată noaptea aceea, şezând lângă picioarele fiului, cântând cu dânsul împreună şi slăvind pe Dumnezeu. Iar la miezul nopţii a strălucit o lumină mare în temniţă şi s-a făcut un glas, zicând: "Voi sunteţi sfinţii lui Dumnezeu, mărturisitori ai lui Hristos şi stricători ai idolilor, cei ce v-aţi lăsat patria şi averile şi cu Hristos aţi voit a pătimi".
A doua zi Maxim ighemonul, şezând la judecată, a scos din temniţă pe Sfântul Caliopie spre ispitire şi, aducându-l înaintea sa, a zis către dânsul: "Oare te-ai schimbat din nebunia ta? Sau iarăşi voieşti să pătimeşti rău, ca şi dascălul tău Hristos?" Răspuns-a Sfântul: "Mă minunez de neruşinarea ta, că de multe ori auzind de la mine unul şi acelaşi răspuns, că sunt creştin şi pentru Hristos voiesc să mor şi iarăşi mă întrebi de acelaşi lucru şi nu te ruşinezi a te împotrivi adevărului. Pentru că eu doresc să pătimesc asemenea ca şi Hristos al meu şi mă sârguiesc în tot chipul să mor pentru dânsul".
Auzind aceasta ighemonul, şi din nişte răspunsuri ca acestea cunoscând cugetul neschimbat al mucenicului şi mărimea lui de suflet cea nemişcată, a poruncit ca asemenea lui Hristos să-l răstignească pe Cruce. Şi era ziua aceea Joia cea mare, în care se săvârşeşte aducerea aminte de Cina Sfintelor Taine ale lui Hristos. Şi văzând Sfânta Teoclia pe fiul său dus la locul de răstignire, a dat ostaşilor cinci galbeni, rugându-i să nu răstignească pe Sfântul Caliopie ca pe Hristos, ci cu capul în jos. Iar aceasta a făcut-o din smerenie, socotind a fi nevrednic ca fiul ei să fie asemenea cu Hristos, Domnul său, prin răstignire.
Deci, a fost răstignit Sfântul Caliopie cu capul în jos pentru Hristos, în ziua Cinei celei mântuitoare, iar în Vinerea cea mare a Patimilor lui Hristos, în ceasul al treilea din zi şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu. Atunci un glas dumnezeiesc, venind către dânsul din cer, a zis: "Suie-te, mucenice al lui Hristos, împreună moştenitorule cu sfinţii". Iar după ce au luat de pe Cruce trupul lui cel mort, a cuprins grumazul fiului fericita sa maică, slăvind pe Hristos, şi îndată şi-a dat şi ea duhul. Apoi venind fraţii, au luat trupurile amândurora şi le-au îngropat împreună la un loc cinstit, lăudând pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia I se cuvine toată slava, în vecii vecilor. Amin.
Viaţa Sfântului Ierarh Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Militinei
Ajungând împărăţia lui Leon Armeanul, cel care a înnoit lupta împotriva sfintelor icoane, a suferit iarăşi prigonire pentru sfintele icoane, fiind la adânci bătrâneţi. Iar mai înainte de împărăţia acelui Leon Armeanul, de înnoirea luptei împotriva icoanelor şi de izgonirea Sfântului Gheorghe, s-au făcut oarecare semne în cetatea aceea, care arătau mai înainte primejdia şi tulburarea Bisericii lui Hristos era să fie. Căci odată în sfânta biserică a Marei Muceniţe Teodora ce este aproape de liman, în vremea cântării Vecerniei, poporul cântând "Doamne miluieşte", sfânta cruce, care sta pe sfânta masă, deodată s-a ridicat cu o nevăzută putere de la locul său, cu mare zgomot, şi s-a înălţat la boltă. Apoi, plecându-şi vârful în jos, a căzut la pământ. Poporul văzând aceasta, s-a cuprins de mare frică şi spaimă şi ridicându-şi ochii şi mâinile în sus, a strigat cu mare glas multă vreme "Doamne miluieşte" şi nu voia să iasă din biserică, pentru că aştepta să năvălească asupra acelei insule a Lezviei o pierzare grabnică. În vremea aceea era acolo Cuviosul Simeon cu fratele său Gheorghe, cel mai tânăr - acest Gheorghe a fost mai pe urmă moştenitor al scaunului acestui Gheorghe mai bătrân. Deci acel Simeon, fiind mai înainte văzător, a zis cu plângere către popor: "Nu va fi aşa, fraţilor, precum aşteptaţi, nici nu va pierde Dumnezeu latura aceasta până în sfârşit; ci va veni în zilele acestea un împărat urâtor de Dumnezeu şi potrivnic Lui, care va lua podoaba Bisericii, aruncând la pământ cinstitele icoane".
După puţine zile, în aceiaşi biserică, fiind din întâmplare uşile deschise, un porc sălbatic mare şi înfricoşat, având urechile şi coada tăiate, a intrat în biserică în Sfântul Altar şi s-a culcat pe scaunul de sus. Văzând aceasta slujitorii bisericii, au încercat să-l scoată, dar nu puteau, fiind sălbatic, căci repezindu-se, îi fugărea pe toţi care voiau să-l scoată din Altar. Apoi aducându-se drugi mari, l-au bătut multă vreme până la sânge şi, obosindu-l cu mare greutate, l-au putut scoate. Despre acest lucru înştiinţându-se acest fericit Simeon, a zis: "Să mă credeţi, fiilor, că porcul acela prevesteşte pe cel ce are să fie episcop aici cu voinţa lui Dumnezeu, care va avea obicei şi viaţă porcească".
Şi s-a împlinit aceasta degrabă, pentru că, venind la împărăţie cel mai sus pomenit Leon Armeanul, când a ridicat prigonire asupra Bisericii lui Dumnezeu, chemând la Constantinopol pe mulţi episcopi, voia să-i amăgească la eresul său cel luptător de icoane. Atunci, fiind chemat şi Cuviosul Părintele nostru Gheorghe Mitropolitul Mitiliniei, s-a arătat ostaş viteaz al lui Hristos. Că mulţi învoindu-se la credinţa cea rea a împăratului, el, prin înţelepciunea cea bogată, a ruşinat pe împărat, iar pe mincinosul patriarh Teodot, care se numea "Casiter" şi pe ceilalţi cu dânşii eretici, i-a făcut să-şi cunoască amăgirea lor.
Iar împăratul şi mincinosul patriarh, nesuferind mustrările de la dânsul, l-au izgonit în Herson; iar în locul lui a pus mitropolitul pe un oarecare eretic, care, asemenea porcului care iese din pădure, a muşcat şi a prihănit via lui Hristos, călcând sfintele icoane şi tulburând ca o fiară oile cele cuvântătoare.
Sfântul Gheorghe, petrecând în surghiun celelalte zile ale vieţii sale, a făcut multe minuni, cu darul lui Hristos. După aceea, sosind vremea morţii lui, a răsărit pe cer o stea foarte luminoasă, vestind mai înainte sfârşitul lui cel fericit, care s-a văzut şi în insula Lezviei.
După aceea s-a cunoscut şi în Mitilinia de către oile cele cuvântătoare, ducerea către Domnul a Sfântului Gheorghe păstorul lor, pentru că, pe cel ce a fost în viaţă lumină lumii, prin faptele cele bune, pe al acelui fericit sfârşit l-a preamărit Dumnezeu, prin stea luminoasă şi, după sfârşit, au izvorât din moaştele lui izvoare de minunate tămăduiri, spre preamărirea plăcutului Său. Amin.
Sinaxar 7 Aprilie
În această lună, în ziua a şaptea, pomenirea sfântului mucenic Caliopie.
Acest sfânt mucenic a fost pe vremea împăratului Maximian, fiu al
Teocliei, învăţat în credinţa lui Hristos, şi era din Perga Pamfiliei,
crescut lângă maică-sa cu dreapta credinţă şi nevoindu-se cu
dumnezeieştile Scripturi. Fiind pornită prigoană asupra creştinilor,
întărindu-se pe sine, şi luând învăţături şi sfătuire de la maicăsa, ca
să moară pentru mărturisirea lui Hristos, s-a dus însuşi, nechemat, la
guvernatorul Maxim în cetatea lui Pompie, şi propovăduind înaintea lui
numele lui Hristos, a fost legat cu coatele mâinilor îndărăt şi bătut cu
plumb, întins pe o roată şi ars dedesubt cu foc. Dar arătându-se
îngerul Domnului, a oprit roata şi focul s-a răcit şi s-a arătat îngerul
cu groază, pentru cei ce-l priveau. Iar pe sfântul l-au luat şi l-au
băgat în temniţă cu carnea sfărâmată, unde intrând maică-sa, îi ştergea
sângele de pe răni. Şi, împărţindu-şi ea toată averea la săraci, şi
iertându-şi robii şi roabele, care erau până la cinci sute şi cincizeci
cu toţii, s-a alăturat fiului ei şi cântau împreună. Iar la miezul
nopţii, s-a făcut lumină în temniţă, şi a venit glas de sus, care
fericea îndrăznirea şi mărturisirea mucenicului, care mai vârtos se
înălţa spre lupte. Deci rămânând întru acestea neclintit, a fost osândit
să fie răstignit; şi a devenit părtaş la patimile Stăpânului, nu numai
cu chipul morţii, ci şi cu vremea în care se întâmplau acestea, fiindcă
era în sfânta Joia cea mare, înaintea Învierii lui Hristos, Dumnezeului
nostru. Răstignindu-l cu capul în jos, că şi maică-sa poftise aceasta,
dând încă şi cinci galbeni de aur chinuitorilor pentru aceasta; a doua
zi, în Vinerea cea mare, la trei ceasuri, şi-a dat sufletul lui
Dumnezeu. Iar după ce l-au pogorât de pe cruce, a căzut maică-sa peste
dânsul şi, leşinând, şi-a dat şi ea sufletul, şi a fost îngropată cu
sfântul mucenic şi fiul ei la un loc.
Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Gheorghe, episcopul Mitilenei.
Acest sfânt, din mică vârstă iubind pe Hristos, s-a călugărit. Şi
plinind tot felul de virtute, a câştigat mai mult decât alţii smerenie.
Şi fiind foarte milostiv, a fost înălţat în scaunul Mitilinei. Întru
care binestrălucind şi biruind cu multa înţelepciune pe luptătorii
împotriva icoanelor, şi făcându-i a-şi cunoaşte rătăcirea, şi măcar că
se afla în trup, dar pentru covârşitoarea sa cumpătare cu îngerii se
aduna, s-a mutat din viaţa aceasta. Şi dăruind izvor de minuni din
dumnezeieştile sale moaşte, este vrednic a fi iubit de toţi.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Rufin diaconul.
Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniţe
Achilina cea nouă, care cu mâinile înapoi legate şi cu pântecele puse pe
foc s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor două sute de mucenici cei din Sinope, care s-au săvârşit prin sabie.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Acest Cuivos, Parintele nostru Gheorghe, iubind din tinerete pe Hristos, a ales viata monahiceasca si a trait pe vremea dreptcredinciosilor imparati Constantin si Irina, ocrotitorii celui de al saptelea Sinod a toata lumea (787), traind el pana pe vremea lui Leon Armeanul, innoitorul luptei impotriva Sfintelor icoane. Si, savarsind tot felul de bunatati, fericitul Gheorghe a castigat, ca nimeni altul, smerita cugetare si milostenie, ca era foarte milostiv si da cu indestulare, saturand pe cei sarmani. Iar pentru multa lui infranare, s-a facut partas cu ingerii si facator de minuni s-a aratat, pe bolnavi tamaduind si gonind duhurile. Drept aceea, s-a invrednicit sa fie inaltat la scaunul din mitropolia insulei Lesbos, in cetatea Mitilene, unde as stralucit cu marturisirea dreptei credinte, pana la adanci batraneti. Ca, si mai inainte de a lua imparatia acel Leon Armeanul, care a innoit lupta impotriva icoanelor, s-au facut oarecare semne in cetatea Mitilene, care prevesteau tulburarile Bisericii lui Hristos si izgonirea Sfantului miropolit Gheorghe, ce avea sa vina.
Deci, cel mai sus pomenit Leon, ajungand la imparatie, a ridicat prigonire asupra Bisericii lui Dumnezeu si a chemat la Constantinopol pe multi episcopi. Si, chemat fiind si Cuviosul Gheorghe, acesta s-a aratat viteaz ostas al lui Hristos, biruind cu multa intelepciune, pe vrajmasii Sfintelor icoane, le unii facandu-i chiar sa-si recunoasca ratacire. Dar, nesuferind mustrarile Cuviosului, imparatul, l-a izgonit pe el in Cherson si a petrecut acolo, in surghiun, toate celelalte zile ale vietii lui.
Iar sosind vremea mutarii lui din viata aceasta, s-a aratat pe cer o stea luminoasa, vestind fericitul sfarsit al Sfantului. Si, asa, va o lumina fiind in lume, cat s-a aflat in viata, prin cuvintele si faptele lui cele bune si proslavit fiind si de Dumnezeu, prin steaua luminoasa de la fericitul sau sfarsit. Cuviosul Mitropolit al Mitilenei s-a mutat la Domnul, in surghium, ca un nebiruit marturisitor al dreptei credinte. Dumnezeului nostru slava!
Intru aceasta zi, pomenirea Sfantului Mucenic Caliopie (+304).
Acest Mucenic a trait pe vremea imparatiei lui Maximian si era din Perga Pamfiliei, ca fiu al Teocliei, si invatat in credinta lui Hristos. Mama sa l-a crescut in dreapta credinta si in cunoasterea Sfintelor Scripturi. Deci, fiind pornita prigoana asupra crestinilor, fericitul acesta mult dorea sa indure chinuri, pentru marturisirea lui Hristos, intarindu-se pe sine si luand invataturi si sfatuiri de la maica sa si de la altii, care au fost prinsi, intemnitati, supusi la neinchipuite chinuri si omorati. Deci, vazand Caliopie urgia ce se abatuse asupra crestinilor de buna voie, s-a infatisat inaintea dregatorului Maxim, din cetatea Pompei, si a marturisit ca se inchina lui Hristos, cu toate ca stia ce vifor de manie avea sa starneasca asupra sa.
Drept aceea, pentru dragostea lui Dumnezeu cel viu, a indurat bataia biciului cu plumbi, a fost tras pe roata si ars pe pantece cu faclii aprinse si apoi aruncat in temnita, cu carnea trupului sau sfaramata si atarnand in bucati. Iar sfanta lui maica, nedespartita de dansul ii stergea sangele si ii curatea ranile, indemnandu-l sa rabde toate pentru dragostea si slava Domnului Hristos. Ca, impartindu-si toata averea saracilor si slobozind sutele de robi ce avea, maica lui a hotarat sa stea, pana in clipa cea mai de pe urma, langa dragul ei copil, mangaindu-l si intarindu-l in mucenicia lui, stapanindu-si jalea din suflet, pe care i-o aduceau infricosatoarele lui patimiri.
In cele din urma, vazand mai marele cetatii ca Sfantul Caliopie nu poate fi clatinat din credinta lui catre Domnul, a poruncit sa fie rastignit. Deci, fiind in Joia cea Mare, din Saptamana patimilor Domnului, indurerata maica a rugat pe crudul titan sa ingaduie sa fie rastignit, dar cu capul in jos, ca fiul ei sa-si arate, astfel, dragostea si smerenia fata de Jertfa Domnului Hristos. Implinindu-i-se rugamintea, Sfantului Caliopie a fost rastignit Vineri, a doua zi, dandu-si duhul in mainile mantuitorului.
Iar cand a fost sa-l pogoare de pe cruce, maica Sfantului a imbratisat trupul fiului ei, rugand pe Dumnezeu sa n-o desparta, nici acum, de preaiubitul ei fiu. Deci, tinandu-si inca fiul mort in brate, batrana si-a dat si ea sufletul in mainile Domnului si a fost inmormantata cu fiul ei impreuna. Cu ale lor sfinte rugaciuni, Doamne miluieste-ne pe noi. Amin. .
Intru aceasta zi, cuvant din Pateric.
Povestit-au ucenicii lui ava Evloghie ca, de cate ori ii trimitea batranului la Alexandria, ca sa vanda lucrul mainilor, le da porunca sa nu faca mai mult de trei zile. Iar de veti face mai mult decat trei zile, zicea, nevinovat sunt de pacatul vostru. Iar noi l-am intrebat pe el: "Cum se face ca monahii prin cetati si prin sate petrec cu mirenii ziua si noaptea si nu se vatama?" Iar el a zis: "Credeti-ma, fiilor, ca, dupa ce m-am facut calugar, am facut treizeci si opt de ani, neiesind din Schit. Si, dupa aceea, m-am dus la Alexandria, catre papa Eusebie, impreuna cu ava Daniil, pentru o trebuinta. Si, intrand in cetate, am vazut multi calugari si vedeam ca, pe unii dintre ei, corbii ii loveau peste obraz, iar pe altii, femei goale ii imbratisau si la ureche le vorbeau, iar inaintea altora, goi fiind ei, se jucau copiii, iar, pe unii, ii vedeam ca tineau cutite si trupuri de oameni taiau si dadeau calugarilor sa manance. Si am inteles atunci, ca fiecare din calugarii aceia, erau cazuti in cate o patima, avand felurime de draci, care urmau dupa ei si le vorbeau in minte.
Pentru aceasta, dar, fratilor, nu voiesc sa zaboviti voi nici o data in cetate, ca, nu de acest fel de ganduri, nici de draci sa fiti suparati.
Intru aceasta zi, invatatura catre tot crestinul, despre pacatul betiei.
O, fiilor, vedeti ce fel de talant, mi-a dat mie Dumnezeu, pe care va sa-l ceara de la mine, le infricosatoarea judecata! Dar, care-i talantul? Este ca sa ma ingrijesc de sufletele voastre si sa seman samanta cea dumnezeiasca in sufletele voastre. Drept aceea, cand umblati in Legea Domnului, atunci mi se bucura inima, iar, cand va vad calcand porunca Domnului, atunci mahnirea ma mananca pe mine. Pentru aceea v-am si scris voua acestea, fiii mei, spre a voastra invatatura si ascultare, ca sa nu va biruiti de betia cea rea. Ca a zis marele Apostol Pavel: "Betivii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu, ci gatita le este lor osanda vesnica, impreuna cu ucigasii, cu hotii si cu desfranatii. La neamurile cele mai dinainte, aratat este de Dumnezeu, ca mari oameni si placuti lui Dumnezeu au cazut din pricina betiei, imparati au cazut din domnie, puternicii si-au rasturnat puterea, vitejii de sabie s-au taiat, bogatii au saracit, cei ce multi ani ar fi trait, degraba au murit. Ca, fara sa astepte judecata lui Dumnezeu, betivii singuri se omoara. Din betie, de ar muri cineva, apoi, lui insusi isi este vrajmas si ucigas, iar pomenirea lui este neplacuta lui Dumnezeu.
Fiule in neamul cel de acum, sa nu ravnesti celor rai, nici bogatilor ce petrec in iubire de pacate si in spurcaciuni, ca toate acestea neplacute sunt lui Dumnezeu. Se cade, dar, noua sa socotim: ce ne face noua betia cea fara de lege? Mintea ne pierde, uneltele ne strica, castigul il cheltuieste. Betia face pustiu pamantul bogatilor pe care oamenii ii prada, iar, oamenii cei de rand, betia datorii face. Mesterilor celor isteti, betia le strica mestesugul, le intoarce mintea si nu le ajunge plata lucrului lor, iar, la oamenii cei simpli, aduce boale, rusine, ocara si saracirea. Betia incurca pe frati in certuri si in batai, pe femei le desparte de barbatii lor, dureri la picioare face, tremurare la maini, vederea ochilor o pierde. Betia opreste a merge la biserica si nu lasa a se ruga lui Dumnezeu, a citi carti, nu ingaduie, frica lui DUmnezeu, din inima, goneste, la moarte da pe om, in locul cel vesnic il trimite. Betia pierde frumusetea, de ras celor treji ne face. La cine este galceava? La betiv. De cine rad oamenii? De betiv. Cui ii sunt ochii vineti? Betivului. De la cine auzi: "Oh, amar si vai?" De la betiv. Cine mananca de dimineata? Betivul. Cine doarme pana tarziu? Betivul. Ca tot betivul se desparte de Dumnezeu si de oameni si se imbraca in haine rupte.
Deci, acestea stiindu-le, o, fratilor, sa ne lepadam de betia si de bautura cea rea. Sa auzim pe Pavel, Apostolul Domnului, pe insusi vasul alegerii, zicand catre Timotei: "De acum nu bea numai apa, ci, foloseste putin vin pentru stomacul tau si pentru desele tale slabiciuni." Fratilor, sa fiti treji, pentru ca vrajmasul nostru diavolul treaz este, nu beat, ci cauta sa inghita toti betivii.
O, amar, unde se vor ascunde betivii, cei ce zac ca mortii si de la Dumnezeu au fugit, pentru betie, si de la Duhul Sfant s-au departat, pentru naravul betiei. Ingerul cel pazitor plange pentru betie, iar dracii se veselesc si se bucura pentru betivii, care aduc diavolului jertfa betiei. Ca diavolul, bucurandu-se, zice: "Niciodata nu ma veselesc si nu ma bucur, ca de jertfa oamenilor celor pagani, precum si de jertfa betivilor crestini. Pentru ca, cu cei betivi sunt toate voile mele. Ca betivii ai mei sunt, iar cei treji, ai lui Dumnezeu". Deci, diavolul a zis dracilor: "Mergeti si invatati pe crestini la betie si la toata pofta voii mele." Iar sfintii ingeri, venind la Sfintii Parinti, le-au spus lor toate acestea, cu mare grija, pentru aceasta pricina, ca doar ar desparti pe crestini de la betia si bautura cea rea. Deci, Sfintii Parinti au scris aceasta cinstita si sfanta scrisoare si dreptcredincioasa invatatura si au dat-o sfintelor biserici, spre ascultarea crestinilor, spre pregatirea pentru viata vesnica si impartasirea Imparatiei cerurilor.
Deci, de va asculta cineva randuiala aceasta a Sfintilor si de Dumnezeu purtatorilor Parinti si va vietui cu treaza minte, facand lucruri placute lui Dumnezeu, mostenitor va fi vietii celei vesnice si desfatarii bunatatilor celor negraite. Iar cela ce nu va asculta aceasta dreapta invatatura, osandit va fi, cu diavolul impreuna, in osanda cea vesnica. De care sa ne izbaveasca pe noi Hristos, Dumnezeului nostru, a Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Cântare de laudă la Sfântul Mucenic Caliopie
«O, fiul meu Caliopie, departe să pleci,
Departe de primejdia de moarte!»
Astfel grăieşte maica, îmbrăţişîndu-şi fiul de despărţire;
Ea visează la o soartă bună pentru fiul ei.
Caliopie, tînărul cel frumos,
Credinţa lui comandantului i-o mărturiseşte:
«Hristos este viaţa mea, calea şi adevărul;
Hristos singura mea dorire.»
Ei pe Caliopie la crucea răstignirii îl duc ;
Iar după el mulţimile urmează, vrînd să vadă.
El este palid şi drept, cetluit în lanţuri,
Păşeşte liniştit, deşi plin de răni.
Maica lui îi şopteşte:
«O Caliopie, fiul meu!»
«Călătoresc, o, maică, departe de moarte, de primejdia ei.»
Mucenicul lui Hristos, slăvitul mucenic,
Pe cruce cu bucurie urcă, cu capul în jos.
Asupra trupului mort maica se apleacă.
Pe fiul cu lacrimi îl scaldă
Şoptind liniştit: “Caliopie, fiul meu!”
«Aici sînt, maica mea iubită,
Departe de primejdia de moarte.»
Cugetare
«Părinţii duhovniceşti să se deosebească de păstoriţii lor, tot aşa cum păstorul deosebit este de oile sale.»
Aşa interpretează Sfîntul Isidor Pelusiotul întîia epistolă a Sfîntului Apostol Pavel către Timotei.
Viaţa preotului este întotdeauna un model pentru păstoriţii lui, fie în bine, fie în rău.
Ducînd o viaţă exemplară preotul se
conformează poruncilor evanghelice, iar neducînd-o, el se leapădă de
însăşi Evanghelia lui Hristos.
Nimeni între oameni nu se mai află într-o astfel de poziţie precum preotul dreptmăritor: fie să confirme adevărul Sfintei Evanghelii ducînd o viaţă conformă ei întru totul, fie să-1 nege, prin modelul unei vieţi rele.
Preotul cel bun se distinge prin
lucrările sale cele bune tot aşa cum păstorul cel bun se distinge de
lup. De aceea se va afla ceata preoţilor buni împreună cu fiii lui
Dumnezeu, iar cea a preoţilor răi împreună cu fiarele întunericului.
Păstorii cei buni ai Bisericii, chiar la cea mai de pe urmă suflare a
vieţii lor, nu au altă grijă decît cum să chivernisească mai bine turma
cuvîntătoare care rămînea în urma lor. Pe patul său de moarte, Sfîntul
losif scriitorul de cîntări astfel se ruga lui Dumnezeu:
«Păzeşte turma Ta, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase, pre care au zidit-o dreapta Ta, şi o desăvîrşeşte pre ea pînă la sfîrşitul veacurilor. Ajută pe iubiţii mei copii ai Bisericii Tale, Doamne. Dăruieşte Bisericii, Miresei Tale de Tine alese, viaţă cu pace şi fără de furtună.»
Sfîntul Antipa, aruncat să ardă de viu
întrun viţel de aramă, astfel se ruga lui Dumnezeu: «Nu numai pe mine,
dar şi pe cei ce vor veni după mine, învredniceşte-ne, Doamne,
veşnicelor Tale milostiviri şi bunătăţi.»
Luare aminte
Să luăm aminte la învierea Domnului nostru Iisus Hristos:
- La cum mironosiţele femei se duc cu mir şi cu aloe la mormînt ca să-L ungă pe acela Care este bunămireasma cerului şi a pămîntului;
- La cum îngerul le vesteşte lor învierea Domnului nostru prin cuvintele : „De ce căutaţi pe Cel viu printre cei morţi ?” (Luca 24 :5).
Predică
Despre căutarea celor vii printre cei morţi – „De ce căutaţi pe Cel viu printre cei morţi ?” (Luca 24 :5)
Îngerul lui Dumnezeu le întreabă pe
femeile mironosiţe ca şi întru o mare mirare: „De ce căutaţi pe Cel viu
printre cei morţi?”. Este ca şi cînd văzătorul tainelor lui Dumnezeu şi
al puterii lui Dumnezeu ar întreba: «Cum puteţi crede pînă şi numai timp
de o clipă că El ar putea fi ostatec al morţii? Oare nu cunoaşteţi că
El este însuşi Izvorul Vieţii? Oare nu cunoaşteţi că viaţa toată nu este
decît de la El şi că nici o fiinţă nu poate să capete nici măcar un mic
strop de viaţă din altă parte? Oare nu v-a descoperit El însuşi
desăvîrşit că este Stăpînul vieţii şi al morţii? Cine 1-a înviat pe
Lazăr cel mort de patru zile? Cine a uscat desăvîrşit smochinul cel
neroditor?»
O, fraţilor, să încetăm şi noi aşadar să mai căutăm pe cei vii printre cei morţi!
Iar dacă printre noi se mai află dintre
aceia care încă îl mai caută pe Hristos printre cei morţi, îi îndemnăm
acum să înceteze din această corvoadă pierzătoare de suflet. Căci acesta
este efortul zadarnic al iudeilor, al paginilor, şi al ne-creştinilor.
Noi ştim că Stăpînul şi Dătătorul Vieţii nu se află în mormînt ci pe
Tronul Slavei cel din Ceruri. Duhul omenesc cel neîntunecat de păcat
priveşte la ceruri, unde nici un mormînt nu se află; pe cînd duhul cel
întunecat de păcat priveşte în mormînt şi nu vede în el cerul.
Păcatul şi virtutea, aflate mereu în veşnică luptă, guvernează vederea duhovnicească a omului -fiecare din ele dezvăluindu-i omului propria viziune. Păcatul îi arată duhului omului vederea terestră, şi stricăciunea lumii. Virtutea înalţă duhul omului la cer şi îi arată viaţa fericită şi veşnică, alături de Hristos Cel înviat, împăratul ei.
O fraţilor, să nu căutăm viaţa în zidire, ci numai în Ziditor.
Să nu comitem un păcat încă şi mai groaznic: să nu-L căutăm pe Ziditor
printre mormintele zidirii nici pe Cel Care este Nemuritor şi Lumina
lumii în întunericul pămîntului.
O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase,
Biruitorule al morţii, către Tine strigăm: ridică-ne şi pre noi din
stricăciunea şi întunericul morţii. Căci Ţie se cuvine toată slava şi
mulţumirea în veci, Amin!
