Sinaxar 8 Octombrie
În aceasta luna, în ziua a opta, pomenirea Preacuvioasei Maicii noastre Pelaghia, care mai înainte a fost desfrânata.
Aceasta
sfânta a fost în zilele împaratului Numerian; ea era din cetatea
Antiohiei si umbla pe la jocuri si prin teatre, si facând desfrâu a
strâns avere mare din acea rea agonisire. Apoi luând învatatura de la
oarecare om sfânt anume Non episcopul, pocaindu-se cu caldura si
botezându-se, îsi lepada toata averea, ca si cum ar fi fost niste
gunoaie, si îmbracându-se cu haine de par, schimbându-se în chip
barbatesc si tainuindu-se, s-a dus în muntele Maslinilor. Aici s-a
închis într-o chilie si si-a petrecut viata ce i-a mai ramas cu placere
dumnezeiasca si a raposat cu pace.
Tot în aceasta zi, Sfânta Pelaghia fecioara.
Aceasta a fost de la Antiohia Siriei de neam mare; si aflând
conducatorul tarii aceleia ca este crestina, a trimis ostasi sa o
prinda. Deci ei mergând acolo i-au înconjurat casa, vrând sa o rapeasca;
iar sfânta prinzând de veste i-a rugat sa-i îngaduie putin si ei au
ascultat-o; deci stând ea catre rasarit, la locul unde-si facea
rugaciunea, ridicându-si mâinile în sus si înaltându-si ochii la cer,
s-a rugat multa vreme lui Dumnezeu ca sa nu o lase sa cada în mâinile
ostasilor, ci sa ridice catre Dânsul curata si sfintita jertfa fara
prihana; apoi suindu-se deasupra casei, s-a aruncat pe sine în prapastie
si si-a dat sufletul lui Dumnezeu. Pe aceasta Sfântul Ioan Gura de Aur
cu laude a cinstit-o pentru curatia fecioriei ei si pentru multa ei
nevointa.
Tot în aceasta zi, Sfânta Taisia, care a fost desfrânata.
Sfanta Taisia a trait in Egipt in secolul al
V-lea. Ramasa orfana dupa moartea parintilor ei instariti, ea a dus o
viata evlavioasa, impartindu-si averea la saraci si oferind salas in
casa ei pelerinilor straini. Taisia s-a hotarat sa-si dedice viata lui
Hristos si sa nu se marite niciodata.Dupa ce si-a cheltuit toata mostenirea, Taisia a fost tentata sa faca rost de mai multi bani prin orice mijloace, incepand sa duca o viata pacatoasa. Parintii din Sketis de langa Alexandria auzind de caderea ei, l-au rugat pe Sf. Ioan Piticul (Ioan Colovul, praznuit in 9 noiembrie) sa mearga la Taisia si sa o convinga sa se pocaiasca de cele rele. "Ea a fost buna cu noi si acum ar trebui s-o ajutam", spusera ei. Tu, parinte, esti intelept. Du-te si incearca sa-i salvezi sufletul iar noi ne vom ruga la Dumnezeu sa te ajute".
Parintele
s-a dus la casa Taisei dar servitorul n-a vrut sa-l lase sa intre.
Atunci Sf. Ioan i-a spus servitorului sa-i transmita stapanei lui ca
i-a adus ceva de pret. Taisia, stiind ca de multe ori calugarii gasesc
perle pe malul marii , i-a spus servitorului sa-l lase pe Ioan
inauntru. Sfantul s-a asezat, a privit-o in ochi si a inceput sa
planga. Taisia l-a intrebat de ce plange si Sf. Ioan i-a raspuns: "Cum
sa nu plang cand ai uitat de Mirele Tau, Domnul nostru Iisus Hristos si
faci voia satanei cu faptele tale?"Cuvintele sfantului i-au strapuns sufletul Taisiei ca o sageata de foc dandu-si seama ce viata pacatoasa ducea. Cu frica, ea l-a intrebat pe sfant daca Dumnezeu ar accepta pocainta unei pacatoase ca ea. Sf. Ioan i-a raspuns ca Mantuitorul asteapta pocainta ei. De aceea a venit EL pe pamant, sa caute si sa mantuiasca pe pacatosi. "EL te va primi cu dragoste" mai adauga sfantul "si ingerii se vor bucura impreuna cu tine". Dupa cum Insusi Mantuitorul a spus, "mare bucurie se face in cer pentru un pacatos care se pocaieste (Luca 15:7).
Sentimentul de pocainta a pus stapanire pe ea si vazand in cuvintele sfantului o chemare de la Dumnezeu de a se intoarce la EL, Taisia cauta cat mai repede o cale de a-si salva sufletul. S-a ridicat si a plecat din casa fara nici un cuvant si fara sa lase dispozitii despre ce se va intampla cu proprietatea sa, astfel incat s-a mirat si Sf. Ioan de reactia ei. Urmandu-l pe Sf. Ioan in pustie, ea s-a grabit sa se intoarca la Dumnezeu prin penitenta si rugaciune. La caderea noptii, parintele i-a pregatit Taisiei un culcus si o perna din nisip pe care sa se odihneasca si el a mers putin mai departe pentru a-si face rugaciunile de seara dupa care s-a pus si el la odihna.
Dar la miezul noptii sfantul a fost trezit de o lumina ce venea din cer si o invaluia pe Taisia, in locul unde aceasta dormea. In lumina minunata el vazu ingerii din cer cum duceau cu ei sufletul Taisiei. Apropiindu-se de ea, sfantul isi dadu seama ca Taisia murise.
Sf. Ioan I-a cerut in rugaciune lui Dumnezeu sa-i arate daca Taisia s-a mantuit sau nu. Atunci un inger al Domnului a venit la el si i-a raspuns:, "Avva Ioan, o ora de pocainta din partea ei a facut cat o multime de ani pentru ca s-a pocait din tot sufletul si cu toata zdrobirea de inima. "
Dupa ce a ingropat trupul sfintei, Sf. Ioan s-a intors la Sketis si le-a spus calugarilor ce s-a intamplat. Toti au dat slava lui Dumnezeu pentru ca s-a milostivit de Taisia, care s-a pocait ca si talharul de pe cruce, intr-o singura clipa.
Tot în aceasta zi, pomenirea sfântului noului
mucenic Ignatie bulgarul, care a calugar la Muntele Athos si a
spânzurat de turci la Constantinopol pentru marturisirea lui Hristos la
anul 1814.
Sf. Nou Mucenic Ignatie s-a născut în satul Eski
Zagora, regiunea Târnovo a Bulgariei şi a fost botezat Ioan. Pe când era
încă copil, părinţii săi George şi Maria s-au mutat in oraşul
Philippopolis unde l-au dat la şcoală.Deşi se descurca bine la învăţătură, copilul avea o dorinţă arzătoare pentru viaţa monahală. Ajungînd la maturitate, s-a dus la Mănăstirea Rila, din vestul Bugariei, fiind dat în grija unui părinte sub ascultarea căruia a rămas timp de 6 ani. Când asprimea părintelui a devenit insuportabilă, Ioan s-a întors acasă.
Cam pe-atunci sârbii s-au revoltat împotriva guvernului musulman iar tatăl lui Ioan a fost numit comandant al unei brigăzi otomane, însă el a refuzat să lupte împotriva creştinilor ortodocşi. Musulmanii l-au atacat pe George cu furie, înjunghiindu-l şi apoi tăindu-i capul. Mama şi surorile lui Ioan au fost prinse de agareni şi în cele din urmă s-au convertit la Islam.
Ioan a fugit şi s-a ascuns în casa unei bătrâne ortodoxe. Mama şi surorile sale aflînd unde se ascunde, le-au spus musulmanilor. Aceştia vrînd să-l prindă, nu l-au cunoscut la înfăţişare şi femeia le-a spus că nu-l cunoaşte pe cel pe care-l caută. Apoi bătrâna l-a ajutat să fugă la Bucureşti, în România, unde l-a cunoscut pe Sf. Eftimie, care şi el a îndurat mucenicie.
Însă Ioan nu a dorit să rămână în Bucureşti, pornind spre Muntele Athos. Pe drum a trecut şi prin satul Soumla, unde l-a întâlnit din nou pe prietenul său, părintele Eftimie, care, între timp, s-a lepădat de adevărata credinţă şi a devenit musulman. Aflînd aceasta, Ioan s-a întristat şi a părăsit satul.
Dar nu a ajuns prea departe când a fost prins de soldaţii turci şi i-au fost luate toate cele ce avea asupra sa, fiind ameninţat să se convertească la Islamism. De frică Ioan le-a spus că aşa va face şi a fost lăsat să plece.
Ajungînd în satul Eski Zagora, acolo a cunoscut un călugăr atonit de la mănăstirea Grigoriu şi au plecat împreună spre Muntele Athos. Acolo, Ioan s-a stabilit la schitul Sf. Ana unde l-a cunoscut pe părintele Vasile.
Într-o zi, cei doi mergînd la Tesalonic cu treburi, au fost martorii muceniciei suferite de călugării David şi Eftimie.din Demetsana. Văzînd suferinţa lor pentru credinţa creştină, Ioan s-a însufleţit de dorinţa de a suferi şi el mucenicie pentru Hristos însă părintele Vasile l-a convins să amâne aceasta şi să se întoarcă la Sf. Munte. La scurt timp, părintele Vasile s-a mutat la cele veşnice.
Mai târziu, aflînd de la un călugăr de la schit despre Noul Mucenic Eftimie care a suferit mucenicie (prăznuit în 22 martie), Ioan a revenit la gândul de a se sacrifica prin mucenicie pentru credinţa sa. Fiind lăsat sub îndrumarea Părintelui Acachie, acesta a primit de la bătrân să facă diferite rugăciuni, închinăciuni şi să citească din Evanghelie.
Cu trecerea timpului, Ioan s-a învrednicit de tunderea în monahism primind numele de Ignatie. Părintele Acachie i-a dat binecuvântare să călătorească la Constantinopol împreună cu călugărul Grigorie ca să-L mărturisească pe Hristos. După ce a primit Sfintele Taine la Constantinopol, Ignatie s-a simţit pregătit pentru marea încercare.
Îmbrăcat în haine musulmane, Ignatie a mers în faţa cadiului recunoscînd că este creştin. El a povestit cum a promis în tinereţe că se va converti la Islamism, după care aruncă turbanul din capul său la picioarele cadiului, mărturisind că nu se va lepăda nicioadată de Hristos.
Crezînd la început că Ignatie e nebun, cadiul l-a avertizat să înceteze cu acele vorbe altfel va suferi chinuri groaznice înainte de a fi omorât. Iar dacă va rămâne la Islamism va primi bunuri materiale şi multă cinste din partea lor.
Curajosul mucenic i-a răspuns cadiului că nu are nevoie de darurile sale care sunt deşertăciuni şi că ameninţările cu tortura şi moartea nu sunt noi pentru el. Ignatie mărturisi că a venit tocmai ca să îndure acele chinuri şi să moară mucenic pentru Hristosul său.
Sf. Ignatie a continuat să-l numească pe Mahomed un fals profet, un învăţător al pierzaniei şi prieten al vrăjmaşului, invitîndu-i pe musulmani să creadă în Hristos, care era singurul Dumnezeu adevărat.
Cadiul s-a mâniat atât de tare încât nu a mai putut vorbi, făcînd semn unui servitor să-l scoată afară pe Ignatie din sală. Însă Ignatie s-a împotrivit şi a îngenunchiat în faţa cadiului, plecîndu-şi gâtul pentru a fi tăiat pe loc. Atunci alţi servitori l-au prins şi l-au târât în temniţă.
Mai târziu a fost adus din nou în faţa stăpânului turc pentru a răspunde la întrebări. Când a fost întrebat cine l-a adus la Constantinopol, el a răspuns că l-a adus Iisus Hristos.
Atunci turcul l-a mai avertizat încă o dată de chinurile care îl aşteaptă spunîndu-i să nu se aştepte că va muri de sabie, ca creştinii să-I adune sângele ca pe o binecuvântare, pentru că avea de gând să-l spânzure. Ignatie i-a răspuns că îi va face o favoare indiferent cum va muri, pentru că el acceptă orice din dragoste pentru Hristos.
Văzînd că nu-l poate abate de la credinţa sa, cadiul a dat ordin să fie spânzurat. Ignatie a fost dus într-un loc numit Daktyloporta, unde s-a dus la capăt sentinţa. Trupul mucenicului a rămas agăţat timp de trei zile, după care nişte creştini evlavioşi au plătit răscumpărarea şi au luat trupul pentru a fi înmormântat pe insula Prote.
Sf. Ignatie şi-a dat viaţa pentru Hristos în 8 octombrie 1814. El mai este sărbătorit în 1 mai împreună cu Sf. Acachie şi Eftimie. Capul Sf. Ignatie se află la Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Muntele Athos.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Si s-a cutremurat Margareta de cuvantul episcopului si cu ochii plini de lacrimi si-a schimbat viata si-l ruga pe batranul Non sa-i arate calea mantuirii. Deci, invatand-o cele de trebuinta, iar ea pocaindu-se cu adevarat, a primit harul Sfantului Botez si s-a numit Pelaghia. Si, liberand pe robii pe care ii avea si impartindu-si averea la saraci, la vaduve si la orfani, s-a retras la o manastire, in viata curata, in smerenie si in rugaciune. Iar mai pe urma, tainuindu-se, s-a imbracat in haina aspra de par, si, ducandu-se la Ierusalim, si-a zidit o chilie de schivnic pe muntele Maslinilor. Si s-a inchis in aceasta chilie, traind dupa voia lui Dumnezeu cealalta viata ce i-a mai ramas, iar, dupa trei ani de zile, a raposat cu pace in Domnul. Dumnezeului nostru slava!
Întru aceastã zi, Sfânta Taisia (+340).
In partile Egiptului, era o oarecare femeia cu rau narav, fara de rusine si spurcata. Avand ea o fiica, anume Taisia, a invatat-o si pe ea aceleasi naravuri rele, cu care si ea singura se obisnuise. Si, ducand-o pe ea la casa de desfranare, a dat-o in slujba satanei, ca sa duca la pierzare multe suflete omenesti, inselandu-le cu frumusetea ei. Ca era Taisia foarte frumoasa la chip si se vestise pretutindenea podoaba fetii sale, pe care multi poftindu-o, multe averi ii daruiau, aur si argint si haine frumoase si scumpe. Si la atata desertaciune ii aducea, inselandu-i pe indragitorii ei, incat multi au cazut in saracie, pierzandu-si, pentru dansa, averile lor. Iar altii, incaierandu-se pentru dansa si batandu-se, i-au stropit pragurile casei cu sangele lor.
De aceasta auzind, cuviosul Parinte Pafnutie s-a imbracat in haine mirenesti si, luand un galben, a mers la locul unde traia Taisia si, vazand-o pe ea, i-a dat ei galbenul, cu chip ca ar vrea sa fie cu dansa. Iar ea, luand galbenul, i-a zis lui: "Intra in camera." Iar el, intrand cu dansa, a vazut un pat inalt si, sezand pe el a zis catre Taisia: "Nu ai oare o alta camera mai tainuita, ca sa ne inchidem intr-insa si sa nu ne stie nimeni?" Si a zis Taisia: "Este. Dar de te rusinezi de oameni, apoi si in camera aceasta, ne putem ascunde de dansii, ca usile sunt incuiate si nimeni nu va intra aici, nici ne va sti pe noi. Iar de te temi de Dumnezeu, apoi nu este loc care sa te poata ascunde dinaintea Lui, macar de te-ai ascunde si sub pamant, si acolo Dumnezeu vede." Si, auzind Pafnutie de la dansa aceste cuvinte, a zis ei: "Au doara si tu stii de Dumnezeu?" Iar ea a raspuns: "Si pe Dumnezeu Il stiu si de Imparatia dreptilor am inteles si de osanda pacatosilor am auzit." Atunci i-a zis ei staretul: "Daca stii de Dumnezeu si Imparatia si osanda, apoi pentru ce spurci pe oameni si ai pierdut atatea suflete? Si oare nu vei fi intrebata nu numai pentru ale tale pacate, ci si pentru ale acelora pe care i-ai spurcat, si nu vei fi osandita in gheena focului?" Si acestea auzindu-le, Taisia s-a aruncat la picioarele staretului cu plangere, zicand: "Si aceasta o stiu, ca este pocainta celor ce gresesc si iertare de gresala si trag nadejde ca, prin rugaciunile tale, sa ma izbavesc de greseli si sa castig mila Domnului. Deci, ma rog tie, asteapta-ma putin, numai trei ceasuri si, dupa aceasta, unde imi vei porunci, voi merge si ceea ce-mi vei zice, voi face. Iar staretul, numindu-i ei locul la care avea sa o astepte pe ea, s-a dus. Si, adunandu-si ea toata averea sa, cea adunata cu pacatele, pretul careia era ca la patruzeci de litre de aur, a adus-o in mijlocul cetatii si, aprinzand foc, a aruncat-o in flacari si a ars-o inaintea a tot poporul, strigand: "Veniti toti cei ce ati gresit cu mine si vedeti cum le ard pe cele ce mi-ati dat mie." Si asa, arzandu-si spurcata ei avere, s-a dus la locul unde o astepta pe ea Pafnutie.
Deci, staretul luand-o pe ea a dus-o intr-o manastire de fecioare si, cerand o chilie mica, a asezat-o acolo pe Taisia si a inchis-o pe ea si a intarit bine usa cu piroane si i-a lasat numai o fereastra mica prin care era cu putinta sa-i dea putina paine si apa. Apoi, a intrebat Taisia pe Sfantul Pafnutie: "Cum imi poruncesti parinte, sa ma rog lui Dumnezeu?" Si i-a zis staretul: "Nu esti vrednica sa chemi numele Domnului, nici sa-ti ridici mainile tale spre cer, de vreme ce buzele tale sunt pline de spurcaciune si mainile tale intinate cu necuratia, ci numai cautand spre rasarit, adeseori sa zici: "Cele ce m-ai zidit, Dumnezeule, miluieste-ma." Si a petrecut Taisia intru acea inchisoare trei ani, rugandu-se lui Dumnezeu, asa precum era invatata de Pafnutie. Si putina paine gusta si apa cu masura bea si aceea o data pe zi. Iar dupa trei ani Pafnutie, milostivindu-se spre dansa, a mers la marele Antonie, vrand sa stie oare a iertat-o pe ea Dumnezeu, sau nu. Si, mergand la staret, i-a spus lui toate despre Taisia. Iar Antonie a chemat pe ucenicii sai si le-a poruncit lor sa se inchida fiecare deosebi in camara sa si toata noaptea sa se roage lui Dumnezeu ca sa se descopere vreunuia din ei despre Taisia, cea care se pocaieste de pacatele sale. Si au facut ucenicii dupa porunca parintelui lor si s-a milostivit Dumnezeu de a descoperit cele despre dansa unuia dintre ei, anume Pavel, pe care il numeau cel simplu. Acesta, stand la rugaciune noaptea, a fost in vedenie, si a vazut cerurile deschise si un pat asternut cu tesaturi scumpe si stralucind de slava, pe care il pazeau trei fecioare cu fete prealuminate si o cununa era pe patul acela. Aceasta vazand-o, Pavel a zis: "Patul acesta si cununa nu sunt gatite altcuiva fara numai parintelui meu Antonie." Si a venit catre dansul un glas, zicandu-i: "Nu parintelui Antonie ii sunt gatite acelea, ci Taisiei, cea care a fost desfranata." Si, venindu-si in fire, Pavel se gandea la vedenia aceea, iar a doua zi, mergand, a spus fericitilor parinti, lui Antonie si lui Pafnutie. Iar ei, auzind au proslavit pe Dumnezeu, Cela ce primeste pe cei ce se pocaiesc cu adevarat.
Si, sculandu-se, Pafnutie a mers in manastirea de fecioare unde era Taisia. Si, deschizand usa, vrea sa o scoata pe ea, iar ea se ruga de el, zicand: "Lasa-ma, parinte, sa traiesc aici pana la moartea mea, ca multe sunt pacatele mele, si sa plang pentru ele." Si i-a zis ei staretul: "Acum iubitorul de oameni Dumnezeu a primit pocainta ta si ti-a iertat pacatele tale." Si a scos-o pe ea din chilie. Iar fericita a zis: "Sa ma crezi parinte, ca de cand am intrat in chilia aceasta, am pus toate pacatele mele inaintea ochilor mei celor de gand si, cautand spre ele, am plans neincetat. Si pana acum, inca nu s-au dus toate lucrurile mele cele rele de la ochii mei, ci, standu-mi inainte, ma spaimantez pe mine, ca voi fi osandita pentru dansele.
Iar, dupa iesirea ei din chilie, fericita Taisia a petrecut cinsprezece zile, si, dupa aceasta, a cazut intr-o boala, in care, bolind trei zile, cu pace s-a odihnit, cu darul lui Dumnezeu. Si s-a mutat de la patul durerii, la patul acela pe care l-a vazut Sfantul Pavel cel simplu, gatit ei in ceruri, unde primeste lauda cu dreptii, in slava si se bucura in veci. Si, asa, pacatoasa si desfranata ne-a intrecut pe noi in Imparatia lui Dumnezeu. O, de n-am pierde nici noi, cu rugaciunile ei, aceeasi Imparatie! Amin.
Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Andrei, despre Rafail diaconul.
Era un tanar si a venit la fericitul Epifanie, zicandu-i: "Stapane, prietenul tau Rafail este bolnav si te cheama ca, venind, sa-l cercetezi pe el grabnic, iar de nu, nu-l vei afla viu." Deci, indata ce a auzit aceasta, cel bland cu duhul a lacrimat si a mers indata dupa tanar. Si, venind, a sezut aproape de el si a cunoscut ca, iata, i se apropiase sfarsitul. Si a inceput a plange pentru dansul multa vreme, ca mult il iubea pe el. Apoi, dupa ce a mai incetat putin din plans, a inceput cel ce zacea pe pat a se mahni si a plange incat nu numai Epifanie, ci si toti cei din casa se temeau. Deci, a inceput Epifanie a-l intreba pe el: "Ce-ti este tie, de te-ai turburat asa?" Iar el, venindu-si putin in fire, a vazut pe Epifanie si i-a zis: "Amar mie, milostivul meu frate, ca toate faptele mele cele duhovnicesti le-au apucat demonii incat sunt afundat in foc. Am vazut pe ingerii lui Dumnezeu si pe viclenii demoni ca au inceput a cantari in cumpene faptele mele si au tras mai multe cele rele decat cele bune. Deci, sa stii ca mie nu mi se cuvine a ma salasui in fericitele locasuri ale dreptilor, ci ma voi duce in focul cel vesnic. Ca am vazut cum, cu scarba, s-au dus ingerii de la mine. Iar unul dintre dansii, cand iesea, mi-a zis mie: "Amar tie, lipsitule de minte, ca rau ai trait in viata ta."
Iar, daca i-a spus lui Epifanie acestea, s-a maniat asupra lui diavolul, si, intrand intr-insul, mare framantare si tulburare facea, ca zacand, se sugruma si se tulbura si cuvinte necuvioase graia. Iar lui Epifanie ii era foarte mila de sufletul lui si a inceput, in taina a face rugaciune pentru dansul, cu lacrimi, catre Dumnezeu, ca macar salbaticia aceea sa nu se mai faca peste dansul. Ca satana, facatorul de rele, zburand cu demonii lui acolo, daca a simtit pe Epifanie ca se roaga lui Dumnezeu pentru cel bolnav, infricosata manie avea, ca cel ce bolea ii era lui vinovat. Pana si scaunul pe care sedea Epifanie, voia sa-l rastoarne jos. Dar Epifanie, simtind cu duhul, degraba s-a sculat si nu i s-a implinit lui gandul. Iar, pentru ca nu si-a indeplinit gandul, rau-facatorul a inceput a face rautati cu nenorocitul acela, incat indata bolnavul, zacand, a inceput a-si smulge barba sa si, dupa aceasta, a inceput a zbiera si a scoate limba, negraind bine. Si intrebau pe Epifanie, de unde a luat diavolul o putere ca aceea asupra omului, ca sa-i faca lui asa? Iar el a zis catre dansii: "Eu, fratilor, de aceasta nu stiu nimic. Socotesc, insa ca mare pacat a facut el, ca batjocura aceasta nici putin nu se departeaza de la dansul, pentru ca inca nu s-a marturisit, nici nu s-a pocait, si, pentru aceasta, ca nu s-a pocait, il stapaneste pe el diavolul. Drept aceea, si viata sa si-a sfarsit, intru aceasta nevoie fiind."
Întru aceastã zi, cuvânt despre un cãrturar milostiv.
A fost in Ascalon un om temator de Dumnezeu, avand obiceiul de a primi pe straini si trimetea milostenii pretutindeni. Si inca atat era de milostiv, cat si casa lui si-a facut-o casa de adapostire a strainilor. Si mai vartos primea pe calugari si averea pe care o avea o da acestora, iar manastirilor celor din pustie le trimitea galbeni.
Odata, intr-o vreme cand vrea sa trimita milostenie, s-a intamplat ca nu avea nici macar bani de arama, si se mahnea de aceasta. Deci, sezand el in casa mahnit, a intrat la dansul un batran, iar el i-a zis lui sa se aseze. Si era, cel ce venise, frumos la chip. Si, dupa ce a sezut, i-a zis lui cel ce venise: "Pentru ce, dascale, esti mahnit?" Iar el i-a raspuns: "Pentru pacatele mele tanjesc." Ca asa ii era obiceiul lui de a grai totdeauna. Iar acela a zis catre dansul: "Iata, dar ca alta grija ai: deci, pentru ce te mahnesti si esti intristat? Au nu stii ca Dumnezeu Se ingrijeste mai mult decat tine, avand purtare de grija de toata faptura Sa?" Si, scotand din sanul sau o legatura, i-a dat-o carturarului, zicand: "Iata, ai trei sute de galbeni, asemenea si arginti; deci, fa dupa obiceiul tau."
Iar carturarul, ducandu-se in camara, a pus legatura in ladita si, introcandu-se, voia sa cinsteasca pe batranul, dar n-a mai aflat pe nimeni. Deci, a inceput a tine de rau pe cei din casa: "Pentru ce, dupa ce i-ati dat voie batranului sa intre la mine, l-ati lasat sa iasa, nici macar rugaciune facand catre Dumnezeu?" Iar ei cu juramant ziceau: "N-am vazut pe nimeni." A chemat apoi pe portar si se rasti la el, zicandu-i: "Cum l-ai lasat sa intre pe batran, fara a-l conduce pe el?" Si acela, asijderea, se jura ca n-a vazut pe nimeni, nici intrand, nici iesind. Atunci a cunoscut ca, din dumnezeiasca putere, se facuse aceasta si, cazand la pamant cu lacrimi, graia: "Doamne, Dumnezeul meu, cine sunt eu, defaimatul si pacatosul, de vreme ce, in acest fel, randuiesti cu mine, nevrednicul?" Iar dupa ce a impartit ca milostenie, tot ce i s-a dat, in aceeasi vreme au venit doi calugari si i-au dat lui niste aur. Si, aducand bucate, a inceput a-i ruga pe ei ca sa manance, iar aceia i-au zis lui: "Du-le inapoi, ca vom veni diseara la tine, ca locuim la sfintii parinti egipteni; deci, sa trimiti acolo dupa noi." Insa, seara a trimis si nu i-a aflat. Iar cei de acolo au zis: "Ei nici n-au fost la noi." Atunci a cunoscut ca si acestia tot de la Dumnezeu i se trimisesera lui. Si da indestulata milostenie si ladita nu s-a mai desertat de aur.
Iar odinioara, nefiind destul undelemn, chelarul a vazut aceasta si a vrut sa spuna fericitului ca sa cumpere, dar a uitat sa-i spuna. Si a intrat, iarasi, in camara pentru alta treaba si a vazut vasul cel gol, plin de undelemn. Deci, venind, chelarul a spus aceasta carturarului. Iar el a grait lui: "Oare, ai mai spus si altora?" Iar acesta a zis: "Am spus." Si a raspuns, zicandu-i: "Piedica si sminteala te-ai facut milosteniei."
Iar aceasta v-am spus-o voua, fratilor, minunandu-ma de darul lui Dumnezeu, cum miluieste pe cei milostivi si mila Sa cea mare le daruieste lor. O, cat de bine este a face milostenie cu toata puterea! Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
• Pomenirea Sfintei Cuvioase Pelaghia
Ea a fost o mare păcătoasă care s-a
pocăit. Ea s-a născut la Antiohia, din părinţi păgîni, şi a fost dăruită
de Dumnezeu cu nemaivăzută frumuseţe trupească. Pelaghia şi-a folosit
marea frumuseţe spre a ei pierzanie şi a celor căzuţi în mrejele ei. Din
desfrînările ei ea se făcuse putred de bogată. Trecînd odată pe lîngă
Biserica Sfîntului Mucenic Iulian, în care tocmai atunci predica
înaltpreasfinţitul Nonnus, ea s-a oprit şi a auzit cuvîntul pentru
înfricoşata Judecată şi pedeapsa care îi aşteaptă pe păcătoşi în iad.
Cuvintele acelea au zguduit-o, şi Pelaghia şi-a schimbat radical viaţa. Ei
i-a fost scîrbă de ea însăşi, s-a temut tare de Dumnezeu, s-a pocăit cu
amar de noianul păcatelor ei şi a căzut înaintea lui Nonnus rugîndu-se
de el ca să o boteze: „Îndură-te şi fie-ţi milă de mine, Sfinţite
Părinte. Botează-mă pe mine şi învaţă-mă pe mine pocăinţa, căci iată eu
sînt adînc de păcate, gheena pierzării, mreaja şi unealta diavolului”.
Aşa s-a rugat Pelaghia de Ierarhul lui Hristos cu lacrimi, şi el a
primit-o, i-a cercat pocăinţa şi a botezat-o pe ea. La sfîntul ei Botez a
slujit şi Fericita Romana Diaconița, care i-a fost şi naşă. Romana a
învăţat-o bine toată creştineasca vieţuire şi tainele credinţei. Dar
Pelaghia a rîvnit mai mult decît Sfîntul Botez. Prea
conştientă fiind de noianul adînc al păcatelor ei, împunsă de boldul
conştiinţei, ea a voit să se nevoiască pînă la moarte cît mai aspru. Ea a
împărţit imediat toate imensele ei averi cele cîştigate din desfrîu
săracilor, şi a plecat în taină la Ierusalim, sub numele de monahul
Pelaghie. Acolo ea s-a închis într-o peşteră de la Muntele Măslinilor,
şi s-a închinat cu totul celor mai aspre postiri, rugăciuni şi
privegheri de toată vremea. După trei ani a cercetat-o lacov,
diaconul Sfinţitului Nonnus, şi a aflat-o încă vie. Dar cînd a revenit
după trei zile, a aflat-o pe ea moartă, şi i-a îngropat trupul ei cu
cinste. Sfînta Pelaghia s-a săvîrşit către Domnul cam pe la anul 461.
Astfel, cumplita desfrînată de mai înainte i-a plăcut mai după aceea lui
Dumnezeu cu asprimea pocăinţei celei cu lacrimi, a fost iertată de
noianul păcatelor ei, şi s-a sfinţit. Iar Domnul a socotit vrednic
sufletul ei cel curăţit de Împărăţia Cerurilor.
• Pomenirea Sfintei Cuvioase Taisia
Aceasta a fost o mare păcătoasă care s-a
pocăit. Ea a fost de neam egiptean. Ca şi Pelaghia mai sus pomenită
astăzi, şi Taisia şi-a petrecut parte a tinereţii ei în mari desfrînări.
Dar aceasta i s-a întîmplat Taisiei din pricina mamei ei, care a făcut din fiica ei de mică locaş al diavolilor.
În milostivirea Lui însă Domnul, Carele nu voieşte moartea păcătosului,
ci să se întoarcă şi să fie viu, a aflat cale, în minunata Lui Purtare
de Grijă, pentru întoarcerea şi mîntuirea Taisiei. Unul dintre ucenicii
Sfîntului Antonie cel Mare, anume Avva Pafnutie Sindonitul, a auzit de
viaţa cea prea păcătoasă a Taisiei, şi de mulţimea bărbaţilor care merg
la Gheena din pricina ei. El şi-a pus în inimă să o mîntuiască, cu
ajutorul lui Dumnezeu. Luînd haine lumeşti, Sfîntul Pafnutie a luat un
ban greu de aur şi a intrat în cetate. Taisia, gîndind că acest bărbat
îi dă aurul pentru desfrînare, 1-a poftit în cămara ei. Atunci Avva
Pafnutie şi-a deschis sfînta lui gură şi a dat pe faţă toate păcatele
şi ticăloşia Taisiei, cerîndu-i să-i pară rău şi să se pocăiască. Atunci
s-au trezit şi conştiinţa şi inima Taisiei, şi ea a plîns, pocăindu-se
cu amar. Ea a împărţit îndată toate multele şi necuratele ei
averi muritorilor de foame, şi a intrat în mînăstirea de fecioare la
care a dus-o Avva Pafnutie, rămînînd acolo timp de trei ani, închisă
singură într-o chilie. Acolo ea a trăit numai cu pîine şi cu apă.
Sfîntul Pafnutie a venit şi a cercetat-o cu puţin înainte de moartea ei,
scoţînd-o afară din acea chilie, chiar nevrînd ea să iasă. Ea îndată
s-a îmbolnăvit, şi după ce a bolit puţine săptămîni şi-a dat sufletul ei
cel curăţit în Mîinile lui Dumnezeu. Sfîntul
Pavel cel Simplu, un alt ucenic al Sfîntului Antonie cel Mare, a văzut
în duh minunatul locaş pregătit de Domnul Taisiei celei pocăite, în
ceruri. Sufletul sfinţit al acestei femei s-a înălţat la Domnul la anul 340.
• Pomenirea Sfintei Muceniţe Pelaghia
Această Pelaghia a fost o fecioară
creştină din marea aristocraţie antiohiană. În timpul domniei lui
Numerian, guvernatorul Antiohiei a trimis soldaţi care să o aducă
înaintea tribunalului pe Pelaghia, cunoscută în toată cetatea pentru
sfinţenia vieţii ei. Soldaţii i-au înconjurat palatul şi au cerut ca
fecioara să iasă la porţi. Ea i-a salutat de sus, şi cînd a auzit că
soldaţii vor să o ducă înaintea judecătorului, s-a prefăcut voioasă şi
le-a cerut să o îngăduie să îşi schimbe ţinuta. Apoi a urcat pe
acoperişul casei, şi-a înălţat mîinile la rugăciune către cer şi s-a
rugat lui Dumnezeu îndelung, ca El să îi primească sufletul ei şi să nu
îngăduie întinarea trupului ei, care ştia că o aşteaptă. Dumnezeu a
primit sfîntul ei suflet, iar trupul Pelaghiei a căzut mort înaintea
soldaţilor care se aflau sub zidurile palatului. Sfîntul loan Hrisostom a
zis despre aceasta: „Moartea ei nu a survenit în urma unui proces
firesc, ci mai curînd la porunca lui Dumnezeu”. El a mai zis: „Astfel,
trupul ei cel fecioresc, mai curat decît aurul, a zăcut la pămînt.
Îngerii 1-au înconjurat, Sfinţii Arhangheli 1-au cinstit şi Hristos
însuşi a stat lîngă el.”
Cântare de laudă la Sfânta Cuvioasă Pelaghia
Pelaghia cea mult păcătoasă aplîns cu amar,
Şi aflînd credinţa sufletul şi-a luminat.
Lumea semne i-a făcut ca s-o ademeneasă iar,
Dar ea o a lepădat.
Conştiinţa ei s-a trezit, şi sufletul, ca din coşmar.
Ce mult a chinuit!
Cît s-a nevoit, cît a îndurat
Pentru a ei mîntuire!
Sufletul ei cu păcătosul ei trup a luptat,
Şi acesta i s-a făcut ca un măr putred.
Ea muceniceşte a plîns şi s-a nevoit
Pînă ce sufletul ei nenorocit i l-a sfinţit Domnul.
Pe cer soarele de Domnul zidit străluceşte,
Dar al Pelaghiei suflet străluceşte mai mult.
Pocăinţa!
Pocăinţa ne-o a dăruit Domnul,
Pelaghia cu aceasta s-a preaslăvit.
Cugetare
O, de-am investi şi în sufletele noastre efortul pe care îl investim în confortul nostru trupesc!
De-am fi tot atît de dornici să ne
împodobim cu virtuţile înaintea lui Dumnezeu, pe cît sîntem în a ne
împdobi trupul cu cele stricăcioase! La început, şi Pelaghia cea
păcătoasă, şi Taisia nu se interesau decît de frumuseţea trupurilor lor,
care le ţinea sufletele în robie. Amîndouă nu se străduiau decît
pentru deşertăciune: a rochiilor splendide, a parfumurilor, a tuturor
podoabelor! Ele erau înconjurate numai de linguşiri şi laude, pe care şi
le doreau şi cu care se hrăneau. Dar ce schimbare neaşteptată în
vieţile lor! O schimbare mai minunată decît a altoiului care scoate mere
nobile din mere pădureţe, sau preface într-un lac de apă limpede şi
dulce mlaştina cea rău mirositoare!
Cînd a văzut-o întîia oară Preasfinţitul Nonnus, înconjurat şi de alţi Sfinţiţi Ierarhi, pe desfrînata Pelaghia pentru întîia oară, împodobită şi frumoasă ca o zeiţă şi înconjurată de sclavii şi sclavele ei, gătită cu cea mai scumpă şi mai aleasă podoabă de mătase, cu brăţări, coliere şi inele şi înmiresmată cu parfumuri rare, el a lăcrimat şi a zis celor ce erau cu dînsul: „Cu adevărat, mult învăţăm de la această femeie. Domnul o va pune de faţă la înfricoşata Judecată şi ne va osîndi cu pilda ei. Oare cîte ceasuri pe zi nu petrece această femeie în cămara ei, îmbăindu-se şi gătindu-se, împodobindu-se şi privindu-se în oglindă – pentru ce? Doar spre a apărea un ceas, mai strălucitoare ca soarele, înaintea oamenilor. Iar noi, carele Mire avem pre Hristos Cel Nemuritor din ceruri, nu ne străduim măcar puţin timp pe zi ca să ne împodobim nevăzuţi de nimeni cu pocăinţa! Noi nu grăbim să ne îmbăiem cu lacrimile, nici să ne împodobim întru frumuseţea virtuţilor, ca să apărem şi noi mai frumoşi decît soarele înaintea lui Dumnezeu!”.
Luare aminte
Să luăm aminte la nedreptăţile Regelui
Ahab şi la pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui pentru aceasta, adusă prin
Prorocul Ilie (III Regi 16, 17):
- La cum Ahav s-a dat pe sine cu totul închinării la idoli, şi a făcut ceea ce este spurcat înaintea lui Dumnezeu;
- La cum Prorocul Ilie a închis cerurile cu rugăciunea, şi nu a mai plouat pe pămînt timp de trei ani şi jumătate.
Predică
Despre pieirea săbiilor vrăjmaşului, de la sfîrşit – „Vrăjmaşului i-au lipsit de tot săbiile şi cetăţile i le-ai sfărîmat; pierita pomenirea lor cu sunet” (Psalmul 9: 6).
Vrăjmaşul neamului omenesc, cela ce a
fost ucigaş de oameni încă de la început, a folosit orice arme şi cea
mai deşănţată înşelăciune împotriva omului, dintotdeauna. El zi şi
noapte inventează arme şi ţese intrigi noi, în scopul de a distruge
oameni, indiferent cum şi cîţi, „răcnind ca un leu, căutînd pe cine să
înghită” (I Petru 5: 8). El se ascunde ca un şarpe şi îşi aşteaptă cu
răbdare drăcească prada; el îşi întinde mrejele pretutindeni, ca un
păinajen, cu singura ţintă de a înşela vreun om şi a-1 surpa în
stricăciunea rău-mirositoare a iadului. Popoarele păgîne erau cetăţile
lui întărite. Pînă la venirea lui Hristos, el a domnit suprem şi
nestingherit în ele. Cînd acelea aduceau jertfe idolilor din capişti şi
de pe înălţimi, lui îi aduceau; descîntăturile şi vrăjitoriile lui îi
slujeau; el păzea, călăuzea şi sporea poftele tuturor desfrînărilor
oamenilor; jertfele umane, patimile necurate şi arzătoare, ura,
războiul, fărădelegile de tot felul, acestea erau plăcerea lui perpetuă.
Dar la sfîrşit au pierit armele lui. „Cetăţile” lui au fost sfârâmate,
iar pomenirea lui a pierit cu sunet. Acest „sfîrşit” de care vorbeşte
aici prorocul este venirea Domnului lisus Hristos în lume.
Domnul Şi-a arătat puterea Lui asupra diavolului cînd a biruit ispitirile diavoleşti în pustia din munte. El Şi-a arătat stăpînirea asupra diavolilor cînd i-a scos afară din oameni, şi le-a poruncit să meargă într-un loc sau în altul; El Şi-a arătat stăpînirea Lui absolută şi invincibilă asupra păcatului şi morţii prin Patima şi învierea Lui.
Iar ceea ce
este poate cel mai important aici, El S-a pogorît la iad şi a scos de
acolo sufletele omeneşti şi a risipit puterea diavolului. El nu a
dorit să-i piardă cu desăvîrşire, ci doar să-i împrăştie şi să le
distrugă desăvîrşit armele; El i-a zdrobit şi i-a împrăştiat aşa cum a
făcut-o mai după aceea şi cu iudeii, dar mai cumplit decît cu iudeii. El
a eliberat poporul omenesc din stăpînirea lor, iar ceea ce este şi mai
important, El a dat putere oamenilor asupra diavolilor, astfel încît ei
pot să îi scoată afară din sufletele, trupurile şi casele lor şi chiar
şi ale altora [aceştia ce fac acestea din urmă sînt sfinţiţii preoţi şi
sfinţii] cu Numele Lui Cel Sfînt! Oare vedem noi cum a împletit Domnul
biruinţa Lui asupra diavolului cu milostivirea şi dragostea faţă de noi?
El 1-a slăbit şi 1-a zdrobit atît de tare, El 1-a înfricoşat şi 1-a
risipit atît de desăvîrşit, încît 1-a dat cu totul în puterea oamenilor!
Dar nu a tuturor, ci doar a acelora care cred cu adevărat şi desăvîrşit
în El şi împlinesc întocmai sfintele Lui porunci. Acestora le-a dat
Domnul putere asupra diavolului, şi acestora le-a dat şi armă, arma
Sfintei Cruci.
O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase,
Cela Ce ne-ai mîntuit pre noi din puterea diavolului, ajută-ne nouă să
lucrăm şi această „mai mică” parte ce ne-ai lăsat-o nouă. Căci noi Ţie
ne închinăm şi pre Tine Te lăudăm în veci, Amin!
