• Pomenirea Sfintei Muceniţe Haritina
Sfînta Haritina a rămas orfană de mică.
Ea a fost înfiată de un om de vază şi creştin cu credinţa, pe nume
Claudie, care a crescut-o ca pe fiica lui adevărată. Haritina
era smerită şi blîndă, ascultătoare şi liniştită. Ea a studiat Legea
lui Dumnezeu ziua şi noaptea, şi s-a făgăduit pe sine vieţii
feciorelnice, de logodnică credincioasă lui Hristos. Haritina se
zidea nu doar pe sine, dar aducea şi alte suflete la Hristos, şi pentru
aceasta Dometie, eparhul împăratului Diocleţian, a chemat-o la judecată
înaintea tribunalului. El a întrebat-o: „Este adevărat, tînăro, că fiind
creştină tu însăţi, îi mai înşeli şi pe alţii, ademenindu-i la credinţa
ta profană?”. Haritina a răspuns cu curaj: „Adevăr
este că sînt creştină, dar minciună cum că i-aş înşela pe alţii; ci mai
curînd, pe cei înşelaţi eu îi scot la calea adevărului, aducîndu-i pe
ei la calea Domnului meu Hristos”. Răul judecător a osîndit-o la
moarte pe Haritina. Între alte bestiale torturi, ei i-au tuns perii
capului şi i-au turnat pe creştet cărbuni aprinşi. Dar chiar şi aşa pe
ea a scăpat-o puterea lui Dumnezeu. Au aruncat-o legată în mare, dar
Dumnezeu a scos-o la liman. Au legat-o de o roată pe care au început să o
rotească, dar îngerul Domnului s-a pogorît şi a oprit roata, iar
Haritina a rămas neatinsă. Depravatul jude a trimis apoi nişte
desfrînaţi care s-o necinstească pe fecioară. Temîndu-se
de această dezonoare, Sfînta Haritina s-a rugat lui Dumnezeu ca să ia
sufletul ei mai înainte ca acele slugi ale diavolului să-i întineze
trupul ei feciorelnic. Cum sta îngenuncheată la rugăciune, sufletul ei a
ieşit din trup şi s-a înălţat la Împărăţia nemuritoare a lui Hristos.
• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Dionisie, Episcopul Alexandriei
Sfîntul Dionisie s-a născut la
Alexandria, din părinţi păgîni, dar foarte slăviţi. El a primit cea mai
înaltă educaţie filosofică a vremii, prin care a cunoscut scrierile
tuturor marilor clasici elini. Apoi el a studiat cu Origen. Acei ani ai
tinereţii studioase au fost şi aceia în care la un moment dat a citit
Epistolele Sfîntului Apostol Pavel, Aşa a crezut în Hristos şi a primit
Sfîntul Botez din mîinile lui Demetrius, Episcopul Alexandriei. La anul
247 Dionisie a fost ridicat episcop al Alexandriei. Ca
episcop, el L-a slujit cu credinţă pe Hristos, şi bine a păstorit turma
Lui cea cuvîntătoare, în vremuri foarte grele pentru Biserică.
Din afară, Biserica lui Hristos era prigonită de păgîni, iar dinlăuntru
ea era sfîşiată de eretici, lupii cei îmbrăcaţi în piei de oaie. În
afară de aceasta, o ciumă a decimat poporul timp de mai mulţi ani.
Sfîntul Dionisie însă a trăit timp de trei ani în afara zidurilor
Alexandriei, ascuns de credincioşi, aşa încît să nu apuce să fie ucis
mai înainte de ceasul lui. În timpul celor
trei ani el a scris multe scrisori şi îndemnuri către turma lui,
învăţîndu-i şi întărindu-i să se ţină de ortodoxie. Printre scrierile
lui se află şi mai multe canoane adoptate de Biserică. Epistola
lui contra lui Novaţian de asemenea este socotită scriere canonică. El a
păstorit Biserica lui Hristos vreme de paisprezece ani, şi s-a săvîrşit
către Domnul la anul 265.
• Pomenirea Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru Evdochim de la Mănăstirea Vatopedi din Sfîntul Munte Athos
La anul
1841, cînd s-a restaurat osuarul Mînăstirii Vatopedi, lucrătorii au
aflat osemintele unui om ce stătea în genunchi. El ţinea cu amîndouă
mîinile la piept o icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Din aceste sfinte moaşte ieşea un minunat miros de bunămireasmă. Neştiind
cine era acest om sfînt, nici cînd a trăit, monahii i-au dat numele
Evdochim [dreapta credinţă] şi au adus sfintele lui moaşte în biserică,
unde se află şi în ziua de astăzi. Multe minuni de vindecări s-au
lucrat de-a lungul anilor la ele. Chiar şi azi se pot citi următoarele
cuvinte, săpate în racla de argint cu moaştele lui: „Această raclă s-a
făcut pentru cinstitul cap al Sfîntului Evdochim de către monahul
Gavriil, pe care Sfîntul 1-a vindecat de o boală cumplită”.
• Pomenirea Sfinţilor Preacuvioşi Damian, Ieremia şi Matei
Aceştia au fost făcători de minunui şi
văzători cu duhul din Lavra Peşterilor de la Kiev. Ei s-au nevoit şi
s-au săvîrşit în veacul al unsprezecelea.
Deci, afland comitele ca este crestina, a scris stapanului ei sa o trimita la dansul, pentru cercetare. Iar Claudie nu vroia sa o dea pe mana ostasilor. Dar ea ii zicea: "Nu te mahni, domnul meu, ci te bucura ca ma voi socoti jertfa lui Dumnezeu si pentru pacatele tale si pentru ale mele". Deci, zicand el: "Pomeneste-ma si pe mine la cerescul Imparat", o trimise pe ea cu ostasii la dregator. Si, sosind ea inaintea acestuia si pe Hristos marturisind, i-au ras capul si i-au turnat pe cap jeratic de carbuni vii. Si, cu frigari de fier inrosit in foc, i-au impuns pieptul si coastele. Apoi, i-au legat de gat o piatra grea si au aruncat-o in mare. Si, iesind vie, s-a aratat iarasi comitelui, care mult a chinuit-o, scotandu-i din radacina unghiile de la maini si de la picioare si dintii, dupa care Sfanta si-a dat duhul la Dumnezeu.
.
Întru aceastã zi, vedenia lui Cosma Monahul, infricosãtoare si de folos.
Intru al treisprezecelea an al imparatiei lui Roman (950-963), care ocarmuia cu cinste imparatia romanilor, se afla in Constantinopol un oarecare om, Cosma, unul din cei ce slujeau la iatacul lui Alexandru (acesta fusese imparat cu putin mai inainte, ca unul ce era fiu al lui Vasile Macedoneanul si frate al lui Leon cel intelept). Si era unul din cei mai de incredere slujitori. Acesta, alergand la viata calugareasca, a fost facut egumen calugarilor si se afla la manastirea de pe apa Sangarului.
Deci, trecand cativa ani, i s-a intamplat sa cada intr-o boala foarte grea, si a zacut multa vreme, peste cinci luni, si s-a intamplat intr-o zi, pe la trei ceasuri, sa se trezeasca putin si, venindu-si in fire, s-a sculat incetisor din pat si a sezut sprijinit, si de o parte si de alta de cei din casa. Si, asa sprijinit, o vedenie a avut. Si era mintea lui dusa, iar ochii pironiti in sus, la podul casei, de pe la ceasul al treilea pana la al noulea, iar gura lui soptea cuvinte neincheiate si neintelese. Si, intru aceste ceasuri ce s-au zis mai sus, mai venindu-si oarecum in fire, a cerut de la cei ce erau cu dansul doua bucati de paine uscata, zicand: "Dati-mi cele doua bucati de paine ce am luat de la batranul". Si, zicand acestea, isi baga mainile in san, pipaind si cercetand cele ce cauta. Iar unii din cei ce stau acolo, socotind ca va fi fost vreo nalucire si nu o vedenie, se rugau sa le spuna si lor aceasta mare taina, zicandu-i: "Spune, parinte si nu suferi sa nu ne folosesti, unde ai fost vreme de atatea ceasuri? Si la ce vedenii iti suisesi gandul? Si cu cine vorbeai, miscandu-ti buzele"? Iar el, vazandu-i pe ei foarte intristati si plansi, a zis: "Incetati fiilor, ca de va da Domnul sa-mi vin in fire, voi plini cererea voastra."
Deci, cand s-a facut dimineata, s-a strans la dansul toata obstea frateasca si a inceput el a povesti asa: "De voi vrea sa mi le amintesc iarasi, toate cate una, cu gandul meu, parintilor si fratilor, si sa le povestesc cu amanuntul, aceasta ar trece peste mintea si limba omeneasca, ci, numai cate voi tine minte si voi putea sa povestesc, aceasta va voi povesti. Acolo, unde sedeam pe patul meu, sprijinit de doi frati, mi se paru ca vedeam in partea stanga multime de mascarici, ce nu semanau a oameni, cu obraji negri; si negreata nu era la toti la fel, ci la unii mai multa, la altii mai putina. Si unii erau cu obraji schimonositi, altii cu vanatai la ochi, altii insemnati cu sange, avand cautatura groaznica si salbatica, unii cu buze umflate, altii cu buzele vinete, la unii buzele de sus, la altii buzele de jos, acestia, deci, veneau si se apropiau de patul meu si se nevoiau sa ma ia de la voi, si, vazandu-va ca stati imprejurul meu, mi se parea ca nu-mi era prea mult frica si ca nu ma temeam de apropierea lor Apoi, nu stiu cum, am ramas fara voi si singur si am fost cuprins de dansii si au cutezat de m-au luat. Deci, unii ma trageau legat, inainte, altii ma impingeau inapoi, unii de o parte, altii de alta parte si ma strangeau tare si asa m-au dus la o rapa foarte mare, latimea ei nu era mai mult decat o aruncatura de piatra, iar adancimea, pana la tartar, si ma trageau ci sila la acea rapa. Si era catre rapa o cararuie foarte ingusta, atat cat nici o urma de picior nu incapea.
Deci, pe acea cararuie stramta ma trageau si eu ma lasam tot spre partea dreapta, de ma cumpaneam ca nu cumva sa scap, sa cad in acea prapastie adanca peste seama. Si, in prapastie se vedea un rau, care curgea cu mari caderi, sunand. Deci, trecand cu multa groaza acea cararuie stramta, se facea ca mergeam spre partea rasaritului, si am aflat o poarta mare, deschisa, la capatul prapastiei. Acolo sedea un om mare, ca un urias negru si groaznic la chip, ai carui ochi erau strambati si foarte mari si sangerati si lasa dintr-insii para de foc multa si fum din nari; iar limba lui spanzura afara din gura de un cot, iar mana lui cea dreapta era uscata de tot, iar cealalta era umflata, ca un stalp gol, si foarte intinsa. Si aceasta apuca pe cei osanditi de-i arunca in acea prapastie. Si strigau de-i arunca in acea prapastie. Si strigau toti cati erau osanditi in acea prapastie: "Vai, vai!"
Deci, apropiindu-ma eu de acel om infricosator si groaznic, el striga tare catre cei ce ma duceau, zicand: "Acesta este prietenul meu, tinzandu-si mana cu pofta sa ma apuce". Iar eu, de frica inspaimantandu-ma, ma cutremuram si ma trageam inapoi si indata se aratara doi barbati, precum i-ar fi trimis cineva, oameni batrani si cuviosi, care socoteam sa fie Andrei si Ioan, Sfintii Apostoli, asemanandu-i dupa chipul lor de pe sfintele icoane. Pe acestia, vazandu-i acel scarnav si groaznic urias, indata se trase si se ascunse. Deci, luandu-ma dupa acesti doi batrani si trecand prin portile ce s-au zis mai sus, ca si prin orasul care era intre porti, am iesit la un loc ses, unde erau niste asezari foarte frumoase si, ajungand pana la locul unde se sfarsea acea campie, am iesit la o vale cu pajiste verde, a carei frumusete si daruri ce avea, este peste putinta a le povesti, si a le arata prin cuvinte. Iar in mijlocul ei sedea un batran, om foarte luminat la fata si de cinste, avand imprejurul lui multime de copii, ca nisipul marii. Atunci, pierindu-mi frica, intrebam cu smerenie pe cei ce ma purtau, cine este batranul acela? Si ce era acea multime nunumarata, dimprejurul lui? Si ei zisera: Aceasta este Avraam si sanul lui Avraam de care ai auzit. Si indata, ducandu-ma ei, ma inchinai cu plecaciune si sarutai pe acel ce ziceau ei ca este Avraam. Si iarasi, mergand noi mai inainte si sfarsind calea, am aflat o livada foarte mare de maslini, in care, precum mi se parea, erau mai multi pomi decat stelele cerului. Si la fiecare pom era un cort si un pat sub cort si pe fiecare pat era un om, intre care am cunoscut pe multi din cei ce se aflau la curtea imparateasca si pe multi din oras, si pe unii din tarani, inca si pe unii din ai manastirii noastre. Si acestia, pe care i-am cunoscut, sunt toti morti de mai multa vreme.
Deci, gandind eu ca sa intreb ce era livada aceea de maslini, asa de mare si minunata, batranii, chiar inainte de intrebarea mea, au zis: "Te intrebi, ce este aceasta mare si preainfrumusetata livada de maslini? Si ce sunt acestea toate cate sunt intr-insa? Acestea sunt cele pe care le auzi: Multe lacasuri sunt la Tine, Doamne, impartite tuturor dupa vrednicie, dupa masura bunatatilor". Iar, dupa acea livada de maslini, era o cetate, a carei frumusete, si felurime de culori, incheietura si tocmirea zidurilor, este cu neputinta cuiva a le povesti. Insa, erau douasprezece caturi imprejurul intregului zid, ca douasprezece brae, impodobite cu cele douasprezece pietre scumpe. Si fiecare brau din acestea era intreg facut dintr-o piatra si fiecare brau isi facea inconjurarea sa; si ce trebuie sa spun, este netezitura zidului, buna alcatuire si tocmirea ce era in toate. Si in zidul acela erau porti cu amestecatura de aur si de argint. Si de la porti inlauntru era pardoseala de aur si casa de aur, cu scaune de aur si cu mese de aur si toata cetatea era plina de lumina nepovestita, plina de mireasma, plina de bucurie, prin care trecand, n-am vazut nici om, nici vita, nici pasare zburatoare, nici alt nimic din cate se misca pe pamant si in vazduh. Iar catre marginile cetatii aceleia erau zidite curti minunate, imparatesti. Si la intrarea curtilor era o incapere lunga, cat ai asvarli cu o piatra. Si din marginea incaperii pana la cealalta margine, era intinsa o masa de marmura, inalta cat se rezema omul si plina de oaspeti ce sedeau si toata casa era plina de o lumina de nedescris, de bun miros si de daruri. Iar in fundul incaperii era o scarisoara invartita, ce iesea intr-un foisor foarte desfatator, care se vedea de la masa. De aici, plecand, se ivira dinafara doi tineri luminati la fata ca fulgerul si plini de toata stralucirea. Si zisera batranilor, celor ce ma tineau: "Sa stea si aceasta la masa". Si indata, cum zisera, aratara si locul la care batranii, aducandu-ma, m-au asezat, iar ei ramasera de o parte. Si tinerii intrara pana in casa cea mai dinlauntru, de la fereastra Soarelui. Si, zabovind ei, eu ma uitam si luam aminte la masa aceea si cunosteam multi prieteni din cei ce sedeau si din mireni si din monahii cei din manastirea noastra, iar unii erau din cei ce se aflau la imparatie. Deci, tarziu, dupa aceea, venind iarasi, acei tineri strigara pe cei doi batrani, zicandu-le: "Ridicati-l pe acesta ca mult ii plang fiii lui cei duhovnicesti si Imparatului i se facu mila si va sa-l lasa sa petreaca in viata cu monahii si ducandu-l pe alta cale, luati in locul lui pe monahul Atanasie de la Traian. Si indata, luandu-ma batranii, degraba iesiram din bolta si din cetate si am mers pe alta cale, afland sapte iezere pline de munci si cu chinuri: unul era plin de intuneric, altul plin de foc, altul cu negura rau mirositoare, altul cu viermi ai altele cu tot felul de chinuri si toate rau pline de multime, care plangea si se tanguia cu jale.
Deci, trecand aceste iezere si ajungand la un loc putin mai inainte, am aflat pe batranul acela ce zicea ca este Avraam si, inchinaciune facandu-i iarasi, l-am sarutat. Iar el mi-a dat un pahar de aur plin de vin, mai dulce decat mierea si trei bucati de paine uscata, din care una am muiat-o in vin si, precum mi se pare, am mancat-o si am baut si vinul tot. Iar celelalte doua bucati, pe care le ceream ieri, le-am bagat in san. Dupa aceea, peste putin, iarasi am mers la locul acela unde sedea uriasul cel negru, ce era peste masura de infricosator si avea obrazul asemenea cu noaptea, care vazandu-ma, scrasnea cu dintii asupra mea si-mi zicea cu manie si cu amar: "De aici mi-ai scapat, dar de acum inainte nu voi inceta a face tot felul de lucraturi maestre impotriva ta si asupra manastirii tale.
Pana aici, fratilor, au fost cate am cunoscut si am tinut minte de v-am spus. Iar cum mi-am venit in fire, nimic nu stiu". Deci, trecand vedenia aceasta intr-acest chip, indata au trimis la manastirea lui Traian si aflara pe monahul Atanasie mort si-l scoteau afara pe o nasalie. Si, intreband cand a murit, auzira: "A murit ieri, pe la al noulea ceas, in ziua in care a vazut parintele Cosma vedenia si si-a venit in fire." Deci, peste scurta vreme, aceste doua manastiri s-au facut una, fiind aproape una de alta, si, pana in ziua de astazi, se carmuiesc de acelasi egumen. Si, parintele Cosma, ce a avut aceasta vedenie, ocarmuind treizeci de ani amandoua manastirile, a sporit mult aceste manastiri, atat cu viata cea placuta lui Dumnezeu a monahilor, cat si cu prinoasele venite din toate partile, toata indestularea avand, pentru hrana lor si a saracilor. Intru slava iubitorului de oameni Dumnezeului nostru. Amin.
Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Andrei, despre furul de morminte.
In Constantinopol a murit fiica unui dregator, care isi petrecuse viata sa in feciorie curata. Iar cand murea, a rugat pe tatal sau ca sa o ingroape pe ea inaintea cetatii, la casa de saraci ce era in via lor. Si daca a adormit, luand-o, au dus-o la acel loc si au ingropat-o dupa obiceiul crestinesc. Si, intr-acel loc era un om fur de morminte care, dezgropand pe morti, dezbraca hainele de pe dansii. Acela, stand pe drum, pandea unde vor ingropa pe acea fecioara. Si, cunoscand mormantul ei, a gandit ca, ducandu-se noaptea, sa o dezgroape si sa ia de pe dansa imbracamintea.
Deci, s-a intamplat ca mergea intr-acolo Sfantul Andrei, facand el pentru Hristos, obisnuitul sau mare zel. Si, cum l-a vazut pe acel fur de morminte, a cunoscut cu duhul gandul lui cel rau, si, vrand sa-l abata pe el de la acel lucru, cautand spre dansul cu chip salbatic, ca si cum s-ar fi maniat, i-a zis: "Asa graieste duhul judecatii, catre cel ce rapeste hainele celor ce zac in morminte: De acum tu nu vei mai vedea soarele, de acum tu nu vei mai vedea ziua, nici fata omeneasca, pentru ca se vor inchide usile casei tale si mai mult nu se vor deschide, se va intuneca tie ziua si nu se va lumina in veci!" Iar el, auzind aceasta, n-a inteles ce graieste Sfantul si, neluand in seama cele zise, s-a dus. Dar Sfantul a zis catre el: "Deci pleci? Nu fura, ca ma jur pe Hristos, ca de vei face aceasta, nu vei mai vedea soarele". Iar el, cunoscand ce i-a zis, a inceput a se mira, cum de ii stie gandurile lui si, intorcandu-se catre cel "nebun" pentru Hristos, a inceput a-i zice: "Cu adevarat esti bolnav, indracitule, si graiesti cele nestiute si ascunse, din turburarea demonului. Dar eu ma voi duce acolo ca sa vad ce este adevarat din cuvintele tale." Iar Sfantul, sarind, a trecut alaturea. Apoi, ticalosul acela, facandu-se seara, a aflat vreme prielnica, si, ducandu-se, a pravalit piatra de pe mormant si a intrat intr-insul si mai intai a luat haina cea mai de deasupra si toata podoaba, ca de mult pret era; si, dupa ce a luat toate, a vrut sa plece. Apoi, i-a zis lui gandul: "Foarte buna este si camasa; sa o iei pe ea!". Si, luand camasa de pe fecioara, i-a lasat trupul gol si vrea sa iasa. Iar fecioara, moarta fiind, din porunca lui Dumnezeu si-a ridicat mana sa cea dreapta si l-a lovit pe el peste obraz si indata au orbit ochii lui. Si, inspaimantandu-se, ticalosul a inceput a tremura, incat, de frica aceea incepusera a i se mura falcile si dintii, genunchii si toate oasele. Si, deschinzandu-si gura sa, fecioara cea moarta a grait catre dansul asa: "Ticalosule, nu te-ai temut de Dumnezeu? Nici n-ai gandit ca si tu esti om? Se cadea tie sa te rusinezi de goliciunea fecioreasca si destul iti era ce mai intai ai luat, iar camasa sa o fi lasat trupul meu gol. Dar nu m-ai miluit si cumplit om te-ai aratat mie si ai gandit sa ma faci de ras, la a doua venire a Domnului, tuturor sfintelor fecioare. Deci, acum, eu te voi face sa nu mai furi niciodata, ca sa stii ca viu este Dumnezeul Iisus Hristos, ca dupa moarte este judecata, rasplatire si pedeapsa. "Si, aceasta zicandu-i, fecioara s-a sculat si, luandu-si camasa, s-a imbracat si, punandu-si pe sine toate podoabele si hainele, s-a culcat si a zis: "Tu Doamne, pe mine una spre nadejde m-ai salasuit." Si asa, cu pace, a adormit.
Iar ticalosul acela abia a putut iesi din mormant si, afland gardul viei, a iesit la calea ce era aproape si asa, cercand cu mainile pe gard, a mers la poarta cetatii. Iar celor ce-l intrebau pricina orbirii lui, el altfel de cum fusese le spunea toate. Dar, mai pe urma, le-a spus toate, pe rand, a unui prieten al sau. Si de atunci a inceput a cere milostenie si asa se hranea. Iar odata, sezand singur, isi zicea lui insusi: "Blestemat sa fii, gatule, ca pentru tine am luat orbirea aceasta." Si iarasi zicea: "Cel ce-si hraneste pantecele sau sa munceasca si sa nu fure, ca sa-l hraneasca. "Si isi aducea aminte de Sfantul Andrei si se mira ca a vazut dinainte si i-a poruncit toate cele ce aveau sa i se intample lui. Si multi din vremea aceea, auzind aceasta minune, s-au lepadat de lucrul satanei si s-au facut mai buni cu fapte si cu obiceiul, pentru Hristos Iisus Domnul nostru, Caruia se cuvine slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Cântare de laudă la Sfânta Muceniţă Haritina
Haritina îngenuncheată stă la rugăciune,
Trupul ei torturat de răni este plin:
„Stăpîne Preaînalte Doamne,
Făcătorule Atotmilostive,
Cu ai Tăi sfinţi mucenici mă numără şi pe mine, smerita!
Stăpîne Preadulce Hristoase,
Tu pentru mine
Răstignire pe Cruce ai luat.
Acum şi eu voiesc să mor pentru Tine,
Stai aproape de mine, Mîntuitorule,
Căci eu Ţie cu trup şi cu suflet m-am închinat.
Păzeşte trupul meu de necinstirea hulitorului.
Mai bine ardă-mi-se trupul în foc,
Mai bine îneacă-se în marea de azur,
Decît să fie profanat prin faptă de ruşine
Înaintea sfinţilor şi a îngerilor!
Stăpînul ruga Haritinei a ascultat,
Şi al ei suflet l-a primit la Sine în Rai.
Cugetare
Cînd omul caută cu sudoare şi cu lacrimi adevărul, nemulţumindu-se cu nimic pe această lume decît cu aflarea lui, atunci Dumnezeu vine în întîmpinarea acelui om în felul Lui blînd.
Aceasta se vede din viaţa Sfîntului Dionisie din Alexandria.
Păgîn fiind, Dionisie a dorit cu sete adevărul, pentru care i-a studiat pe toţi marii filosofi păgîni, şi a citit toată literatura elină. Dar văzînd că toată această ştiinţă nu îl duce la adevărul după care înseta inima lui, el a început să citească tot ceea ce putea găsi, căutînd orice scriere de care auzea că este înţeleaptă. Astfel, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, el a întîlnit o femeie săracă care s-a oferit să îi vîndă nişte copii ale mai multor epistole ale Sfîntului Apostol Pavel. Dionisie le-a cumpărat bucuros şi le-a citit fără zăbavă. A fost atît de copleşit de ceea ce a citit, încît a alergat să caute femeia care i le vînduse, şi aflînd-o, a întrebat-o dacă nu mai are şi alte asemenea scrieri de vînzare. Femeia l-a îndrumat la un preot creştin care i-a pus la dispoziţie toate epistolele pauline, ca să le citească. Citindu-le cu sete şi cu atenţie, Dionisie a crezut desăvîrşit în Hristos şi a dorit Sfîntul Botez fără cea mai mică ezitare.
Iată alt exemplu:
În cetatea Arsinoe se împrăştiase erezia milenaristă. Această erezie învăţa în chip mincinos că Hristos avea să vină foarte curînd spre a întemeia o împărăţie pămîntească de o mie de ani. Căpetenia acestei erezii era un oarecare Korakion. Sfântul Dionisie a mers la Arsinoe spre a le arăta milenariştilor adevărul şi spre a stopa propagarea acestei erezii. În cadrul unei mari adunări la care erau de faţă şi milenarişti şi ortodocşi adevăraţi, Sfîntul Dionisie a purtat o dispută publică cu Korakion şi cu alte căpetenii milenariste. Această dispută a durat trei zile întregi (Cîtă rîvnă aveau Creştinii cei vechi pentru cercetarea adevărului!). Dumnezeu a binecuvîntat n voinţa şi zelul lor, prin rugăciunile Sfîntului Dionisie. La sfîrşitul disputei publice, Korakion şi ceilalţi împreună cu el s-au lepădat de erezie şi au îmbrăţişat învăţătura ortodoxă expusă de Sfîntul Dionisie.
Luare aminte
Să luăm aminte la pocăinţa Regelui Mânase şi la iertarea pe care a primit-o de la Dumnezeu (II Paralipomena 33):
- La cum Mânase, ducînd viaţă cumplită de sclav în pămînt străin, şi-a recunoscut păcatele, a plîns pentru ele cu amar, şi s-a rugat pentru iertare lui Dumnezeu;
- La cum Dumnezeu 1-a iertat, şi 1-a eliberat din robie;
- La cum după aceea Mânase a făcut ceea ce a fost drept înaintea lui Dumnezeu pînă la ceasul morţii lui, domnind în tot acest timp peste poporul lui cu pace.
Predică
Despre arătarea bunătăţilor – „Cine ne va arăta nouă cele bune?” (Psalmul 4: 6).
Fraţilor, mare este bunătatea lui Dumnezeu. Ce cuvinte ar putea să o grăiască?
Mari sînt bunătăţile Împărăţiei cereşti întru care vieţuiesc îngeri de foc, sfinţi minunaţi, şi dulceaţa Raiului.
Cine oare le-ar putea grăi?
Viaţa nemuritoare, apropierea de Dumnezeu şi de îngerii Lui, împreună-petrecerea cu sfinţii şi cu drepţii, toate acestea sînt un mare şi de negrăit bine.Un alt mare bine va fi acela că ne vom întîlni acolo cu cei din neamurile noastre şi dintre prietenii noştri; cu părinţii noştri, cu copiii noştri, şi cu cei mai iubiţi ai noştri care au plecat dincolo înaintea noastră şi ne-au lăsat trişti şi nemîngîiaţi.
Oare cine ne va arăta tot acest imens
bine? Mulţi au pus această întrebare pe vremea Regelui David, şi mulţi
pun aceeaşi întrebare şi azi. Cine oare ne va arăta nouă aceste lucruri bune, ca să putem crede şi nădăjdui în venirea lor?
Aceste lucruri bune ne sînt arătate nouă credincioşilor, iar noi nu aşteptăm nimic mai înalt, pe nimeni Altul decît pe Stăpînul Hristos, Adevăratul Martor al acestor lucruri bune, fraţilor, adevăratul Martor şi Stăpîn, a tot binele.
Domnul Cel Multmilostiv a arătat tot
acest bine prorocilor Lui aleşi încă mai înainte de venirea Lui pe
pămînt. De aceea zice David către Domnul: „Însemnatu-s-a peste noi
lumina feţei Tale, Doamne!” (Psalmul 4: 6). Acesta şi este răspunsul
către cei care întreabă: „ Cine ne va arăta nouă cele bune?”. Domnul
însuşi ne-a arătat nouă cele bune!
Lumina feţei Domnului s-a însemnat peste noi, s-a încrustat în litere de foc în inimile noastre, iar în lumina Lui noi recunoaştem tot binele pe care numai cerul ni-1 poate da.
Fraţilor,
oare este vreo vindecare pentru cei care au auzit de venirea Domnului pe
pămînt şi totuşi mai întreabă:„ Cine ne va arăta nouă cele bune?”.
Dacă Hristos nu ne-ar fi arătat şi nu ne-ar fi descoperit nouă toate
lucrurile cele bune prin slăvită Naşterea Lui, slăvitele Lui minuni,
slăvita Lui Înviere, şi Sfînta Lui Biserică, să fim siguri că întunecata
noastră lume nu ni le-ar putea arăta nouă pe cele bune, pentru că îi
este cu neputinţă. Oamenii nu ni le-ar putea descoperi, pentru că nici
ei nu le cunosc. Există însă o vindecare
pentru fiece om, chiar şi pentru cel mai incorijibil dintre
necredincioşi, dar aceasta numai atîta vreme cît este încă în această
viaţă.
Iar vindecarea este pocăinţa de relele făcute, curăţirea inimii de patimi, şi împlinirea poruncilor lui Hristos.
Omul sănătos vede lumina feţei Domnului
care se însemnează peste el; dar omul bolnav la suflet, necurat la inimă
şi strîmb la minte, nu o vede.
O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase,
Cela Ce eşti Lumina îngerilor şi a oamenilor! Ajută-ne nouă să nu
stingem cu păcatele noastre lumina Ta ce pururea o însemnezi peste noi,
întru care ne descoperi bunătăţile Tale cele cereşti, şi nu ne lipsi pre
noi de tot binele, o, Atotmilostive! Căci noi Ţie ne închinăm şi pre
Tine Te slăvim în veci, Amin!
