• Pomenirea Sfintei Preacuvioasei Marii Muceniţe Anastasia Romana
Ea s-a născut la Roma dintr-o familie
nobilă, dar a rămas orfană de ambii părinţi de la vîrsta de trei ani.
Orfană fiind, ea a fost luată spre creştere într-o mănăstire de lângă
Roma, a cărei stareţă era Sofia, vestită prin marea înălţime vieţii ei
duhovniceşti. De-a lungul celor
şaptesprezece ani care au urmat, Monahia Anastasia s-a făcut şi ea
vestită, asemenea chipului maicii ei duhovniceşti, printre creştini ca
aspră şi minunată nevoitoare, iar printre păgîni ca femeie de o
frumuseţe neasemuită. Guvernatorul păgîn Probus a trimis soldaţi
la acea mînăstire spre a o lua pe Anastasia sub escortă şi a o aduce
înaintea lui. Mai înainte cu două ceasuri de aceasta, egumena Sofia a
sfătuit-o din destul pe tînăra Anastasia să se ţină strîns de credinţă,
i-a arătat cum să risipească meşteşugirile linguşirilor cu care avea să
fie ispitită şi toată înşelăciunea, şi cum să îndure sinsitrele torturi.
A răspuns Anastasia către maica ei duhovnicească astfel: „Gata este inima mea, gata este ea a muri pentru Domnul meu, Hristos. Gata este sufletul meu de moarte pentru Dulcele Izbăvitor”.
Adusă înaintea guvernatorului, Anastasia şi-a declarat pe faţă credinţa
în Hristos Iisus, Dumnezeul şi Domnul. Guvernatorul mai întîi a
încercat să o ademenească pe Anastasia, apoi a trecut la sinistre
ameninţări. La acestea muceniţa a răspuns: „Gata sunt să mor pentru
Dumnezeul meu nu doar o dată, ci şi de sute de ori, de este cu putinţă”.
Monahia Anastasia a fost supusă celor mai josnice umiliri: ei i s-au
smuls de pe trup hainele, fiind ridicată goală înaintea mulţimii. Dar
viteaza creştină a strigat atunci, neînfricată, către călăi: „O, nu
aveţi decît să mă biciuiţi, să mă tăiaţi, să mă sfîşiaţi în bucăţi, să
înecaţi în sînge goliciunea mea!”, ceea ce bestialii torţionari au şi
făcut întocmai. În timpul acesta, muceniţa a simţit de două ori o
cumplită sete şi a cerut apă. Un bărbat creştin pe nume Chiril a dus apă
la buzele muceniţei. Din această pricină, de la Marea Muceniţă Chiril a
primit scumpă binecuvîntare, iar de la criminalii torţionari, moarte
prin decapitare. Anastasiei mai departe torţionarii i-au tăiat sînii şi
limba, dar îngerul Domnului s-a pogorît la ea şi a întărit-o. Ea la urmă
a fost omorîtă prin decapitare în afara cetăţii. Fericita Sofia a aflat
rămăşiţele trupului ei, le-a cules cu rugăcine de lacrimi şi le-a
îngropat cu cinste. Sfînta Preacuvioasă Mare Muceniţa Anastasia s-a
încununat cu cununa veşnicei slave în timpul domniei pămînteşti a lui
Decius.
• Pomenirea Sfântului Preacuvios Avramie Zăvorâtul şi a nepoatei lui de frate, Maria
Acesta a fost silit de părinţii lui să se
căsătorească, dar în chiar ziua nunţii el a lăsat mireasă, părinţi şi
casă şi toate lumeştile griji, şi s-a tăinuit în pustie, unde s-a nevoit întru desăvîrşită singurătate şi nevoinţe mari timp de cincizeci de ani.
În tot acest timp el nu a ieşit din peştera lui decît de două ori.
Prima oară, la porunca episcopului locului, care i-a cerut să iasă şi să
aducă la credinţa creştină un sat păgînesc. Iar a doua oară el a ieşit
spre a o izbăvi din necurata viaţă de desfrîu pe nepoata lui de frate,
Maria. Sfmtul Preacuvios Avramie s-a săvîrşit cu pace către Domnul la
anul 360, aflîndu-se în vîrstă de şaptezeci de ani.
• Pomenirea Sfântului Preacuvios Mucenic Timotei de la Mănăstirea Esfigmenu
El a fost din satul Kessana, din Tracia.
El a fost bărbat căsătorit şi a avut două fiice. Soţia lui, căzută în
mîinile tîlharilor turci, a trecut la islam. Spre a-şi mîntui soţia din
necuratul harem, Sfântul Timotei s-a prefăcut că este şi el musulman. După
ce şi-a salvat soţia, a dus-o şi a închinoviat-o pe ea într-o mănăstire
de maici, iar pe sine în Marea Lavră din Sfîntul Munte Athos.
După o vreme el a trecut la Mînăstirea Esfigmenu, tot din Sfîntul Munte.
El a dorit şi mucenicia sîngeroasă pentru Hristos, aşa cum a dobîndit-o
şi Avva Agathanghel, ce fusese şi el vieţuitor la Esfigmenu. Astfel
Avva Timotei a fost decapitat de turci la Jedrene pentru mărturisirea
Credinţei în Hristos, în douăzeci şi nouă de zile ale lunii octombrie,
din anul 1820. Trupul său a fost aruncat în rîu, dar îmbrăcămintea lui a
fost aflată de Avva Ghermano, duhovnicescul lui părinte.
Sinaxar 29 Octombrie
În aceasta luna, în ziua a douazeci si noua, Sfânta Preacuvioasa Mare Mucenita Anastasia Romana.
Aceasta
a fost pe vremea împaratilor Deciu si Valerian si a guvernatorului
Prob, romana de neam, tânara fiind si locuind într-o manastire. Aceasta
marturisind pe Hristos cu îndrazneala de fata a fost batuta cu palme
peste obraz si au întins-o pe jaratic cu foc, apoi au batut-o cu toiege.
Apoi spânzurând-o pe lemn au strâns-o cu vârteje de munci si au
strapuns-o cu tepi ascutite. Si iarasi spânzurând-o, au strujit-o peste
tot trupul, i-au taiat sânii, i-au smuls unghiile, i-au taiat mâinile,
picioarele si limba; apoi i-au scos maselele si dintii si i-au taiat
capul.
Tot în aceasta zi, Preacuviosul Parintele nostru Avramie si Maria nepoata sa.
Acesta a fost fiu din parinti crestini si fiind însurat fara voia
lui, a lasat toate pentru dragostea ce avea catre Domnul, si s-a dus de
s-a închis într-o chilioara, pedepsindu-se cu toata nevointa; si peste
zece ani, a fost hirotonit preot.
Deci murind frate-sau cel trupesc, i-a ramas o copila de noua ani si a luat-o la sine si facând o chilioara lânga chilia lui, a pus-o acolo; iar când fata a ajuns la vârsta de douazeci de ani, i s-a întâmplat de a cazut cu oarecine în pacat; si a fugit si s-a dus la o casa publica.
Atunci sfântul îmbracându-se în port ostasesc, a încalecat pe un cal, si s-a dus de a luat-o din acea cadere, si a adus-o iarasi la acel loc. Aceea atâta pocainta a aratat, încât peste scurta vreme facea mari minuni.
Deci raposând fericitul Avramie în douazeci si noua ale lui octombrie si ea cu putin mai pe urma s-a savârsit.
Tot în aceasta zi, Sfântul Mucenic Chiril.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Min si Mineu.
Tot în aceasta zi, Sfântul Sava Stratilatul, care fiind de toate partile însulitat si patruns, s-a savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea Maicii noastre Ana, care si-a schimbat portul si numele barbateste si s-a numit Evfimian.
Aceasta Preacuvioasa Maica noastra Ana s-a nascut în Bizant,
fiind fiica a unui diacon cucernic de la biserica Preasfintei Stapânei
noastre Nascatoare de Dumnezeu cea din Vlaherne, pe vremea împaratului
Leon Isaurul, în anii 716. De aceea ramânând ea fara de parinti, se
silea o matusa a ei sa o marite dupa vreun om cinstit, precum ceea ce
pâna la urma a si facut. Si venind de la Muntele Olimpului unchiul ei
dupa tata, om foarte ales dintre sihastri si priceput spre cele
dumnezeiesti, caruia cu toate ca îi taiase limba Leon Iconomahul, tot
vorbea si dupa taietura curat si neîmpiedicat, daca a vazut-o maritata,
zise: "Pentru ce ati dat-o dupa barbat pe aceasta, care tragea spre
dumnezeiestile nevointe si osteneli?" Si dându-i blagoslovenia sa, s-a
dus. Trecând câtiva ani, a pierit acel necredincios împarat Leon; iar
Irina si Constantin pravoslavnicii si preacredinciosii împarati,
trimitând sa aduca pe sfântul acesta si aflându-i de patima ce patimise
de la cel mai dinainte împarat, i-a primit rugaciunea si blagoslovenia
si el învatându-i cele ce erau de folos spre buna placerea lui Dumnezeu,
s-a dus la locasul sau.
Atunci iarasi vazând pe fericita aceasta, i-a zis: "Îmbarbateaza-te si te întareste fiica, ca multe sunt scârbele dreptilor si sa stii ca nu vei naste copilul din pântecele tau, pâna nu-ti vei îngropa mai întâi pe barbatul tau", ceea ce asa a si fost; ca fiind ea grea de sase luni, i-a murit barbatul si plângând si tânguindu-se, dupa ce a nascut copilul si l-a întarcat, l-a dat în mâinile altui unchi al ei. Iar ea s-a supus la nevointele pustnicesti, care si de ce fel sunt stiu cei ce i-au urmat si au savârsit prea deplin viata cea sihastreasca. Deci aflându-se ea întru acestea, a venit iarasi de la Muntele Olimpului acel om sfânt, care cunostea cele de mai înainte si cazându-i la picioare si cerându-i blagoslovenia, a auzit zicându-i-se: "Întareste-te întru Domnul, fiica". De aceea a întrebat-o: "Unde-ti este copilul?" Iar ea a raspuns: "Unul l-am dat fratelui tau celui dupa Dumnezeu, mie facator de bine, iar celalalt este cu mine". Acestea si alte cuvinte amestecate zise din inima foarte mâhnita si aducându-si amândoi copii înaintea cinstitului staret, plângând se ruga, zicând: "Roaga-te pentru copii mei acestia, cinstite parinte". Iar el i-a zis: "Nu acestia au trebuinta de rugaciune!" Care cuvânt a fost greu la urechile ei si suspinând dintru adânc, a zis: "Vai mie, pacatoasei, ce rau va sa-mi mai vie?" Si staretul zice: "Nu ti-am spus fiica, ca multe sunt scârbele dreptilor? De nu vom suferi, nu ne vom mântui niciodata, ca asa se cade si asa place lui Dumnezeu"; iar ea a zis: "Au doara, parinte, s-a parut Stapânului nostru Hristos sa-mi mute copilasii cei fara de vârsta la locasurile cele de acolo?" Si minunatul parinte a zis: "Bine ai zis fiica mea, ca în curând va sa-i ia Domnul de la tine". Iar ea multumind lui Dumnezeu de cuviinta, si cazând la picioarele cinstitului staret si luându-i rugaciunea, a început cu amândoua mâinile a-si împarti averea la saraci si apoi în scurta vreme murindu-i copilasii, a plâns mult dupa ei si dând si ce mai ramasese la saraci, mergea pe la biserici, facând rugaciune si aprinzând lumânari. Si luându-si ziua buna si iertaciune de la toti, afla pe un oarecare monah de la Muntele Olimpului si a fost tunsa de dânsul în chipul monahicesc.
Deci se îmbraca pe de desubt cu port barbatesc si pe dinafara cu femeiesc si purcezând pe ascuns a mers spre partile Olimpului si acolo lepadând definitiv portul femeiesc a mers la o mânastire de cele de obste, a vorbit cu portarul si i-a zis ca-i este aminte foarte a vedea pe egumen. Deci portarul facând stire egumenului, a chemat-o de a mers la dânsul si cazând cinstita femeie le picioarele egumenului si cerând blagoslovenie dupa obicei, iar dumnezeiescul acela barbat blagoslovind-o si sculând-o i-a zis: "Pentru care pricina ai venit aici? Si cum îti este numele!" Si ea zise: "Pricina venirii mele la aceasta sfânta mânastire, sfinte parinte, este multimea pacatelor mele, ca sa pot afla pe Dumnezeu, blând si milostiv la ziua judecatii, sihastrind aici ramasita vietii mele, iar numele îmi este Evfimian". Deci staretul zise: "De ai pus în inima ta, fiul meu, gând ca acela si poftesti sa te mântuiesti, sa fugi din adunare, ca firea celor fameni se biruieste lesne de gândurile poftelor". Acestea zicându-i si blagoslovind-o a rânduit-o în ceata celorlalti frati. Iar ea atâta a înaintat si a sporit spre toata fapta buna si smerirea, încât s-a facut pilda tuturor monahilor, ce se nevoiau la mânastire. Iar sluga pe care o alesese ea si o lasase iconom peste casa ei, tocmind toate precum îi poruncise, iesise si cauta pe stapâna sa. Si întâmpinând pe monahul acela care o tunsese îl întreba de stie unde se afla cea care a parasit cele pamântesti si cauta cele ceresti; iar el raspunzând i-a zis: "Cum ca stiu de întâmplarea ei, fiul meu, nu tagaduiesc, dar unde s-ar fi aflând ea acum, nu stiu; ci vino peste un ceas sa mergem împreuna la o mânastire". Si mergând au aflat de la portar, ca era înauntru cea care era cautata. Si l-au rugat sa-i dea de stire. Deci iesind ea, si aratându-i monahul pe sluga sa, i-a zis: "Iata credinciosul iconom al casei tale, mult s-a ostenit cautându-te si de vei vrea sa mergem la mânastirea noastra".
Auzind acestea sfânta si mergând la egumenul mânastirii si luând binecuvântare de la dânsul si de la toti fratii, a iesit de s-a dus cu sluga ei si cu monahul la lavra. Si petrecând câtava vreme acolo, s-a dovedit de nespuse minuni facatoare. Drept aceea ducându-se vestea minunilor, venea la mânastire multa multime din cei ce se lepadau de lume, ca sa se faca monahi, iar strâmtoarea locului împiedica înmultirea monahilor. Pentru aceea egumenul mânastirii a dat stire patriarhului ce era atunci în Constantinopol, Sfântul Tarasie, ca sa stie de lucrurile cele minunate ale monahului Evfimian, ca întelegându-se vestea minunilor, au navalit multime multa la mânastire si nu mai încapea din pricina strâmtorarii si micsorarii locului. De care lucru, aflând patriarhul i-a daruit un loc pustiit.
Deci luându-l egumenul pe acesta, în putina vreme a zidit acolo o mânastire din temelie spre mântuirea sufleteasca a multora. Iar mânastirea acum se numeste a avramitenilor. Si a asezat pe sfânta ca sa-si savârseasca vremea nevointei acolo. Si asa vestindu-se la toti acea îngereasca petrecere si vietuire si vadindu-se cu încetul ceea ce se ascundea, nu este cu putinta a scrie la câta suma de numar venise din cei ce se adunau în toate zilele. Iar de vreme ce se întâmpla sfintei si bântuiala de catre un oarecare ce era numai cu chipul monah, dar cu faptele asemenea cu cei ce locuiesc cu pizmataretul diavol, care nu înceta a ocarî în toata vremea si a batjocori pe sfânta, defaimând-o de fata ca ar fi famen. Deci ea socotindu-le acestea întru nimica, s-a adeverit ca mai mult îi sunt de folos cele ce o defaimau. Iar oarecare femeie iubitoare de Dumnezeu, auzind acele cuvinte grozave si pline de scârba, ale acelui necurat si ucigas, precum s-a aratat mai pe urma, îi zicea: "Socoteste frate, dar daca nu va fi famen, nici cu pofta precum ti se pare, ci este femeie nepatimasa? Si vei dobândi gheena focului, caci ocarasti si defaimi pe cea nevinovata si pângaresti pe cei ce aud. Caci cu putina vreme mai înainte o femeie oarecare împartindu-si averea la saraci, nu s-a mai vazut si oare nu cumva este aceea, care zici tu ca este famen si-ti bagi sufletul întru adâncimea pierzarii?" Iar pângaritul acela si vicleanul, luând-o si aceasta spre rautatea lui, a vadit cuvântul la multi si parasind ocarile, pândea vreme ca sa-i dea brânci sfintei undeva, sa o surpe jos, ca sa i se dezgoleasca trupul sa se adevereze, precum a si facut si n-a vazut nimic. Si i-a secat lui trupul jumatate, fiind pedepsit de puterea dumnezeiasca.
Ducându-se el din mânastire, a mers la patria sa si acolo aflându-se a fost prins cu vina de ucidere si fiind osândit l-au pus în teapa, dându-si pângaritul lui suflet la pierzare. Iar sfânta, defaimata si aceasta si fugind de scandal, a luat doi monahi cu dânsa si s-a suit în partile ce se chemau a lui Steno si aflând o biserica ce avea apa si o gradinita, a locuit acolo cu acei doi monahi ce se numeau Evstatie si Neofit. Si peste putina vreme s-a dus si de acolo, fiind chemata la Bizant de oarecare monahi spre partile Sigmatei, petrecând acolo restul vietii cu placere dumnezeiasca si daruind tamaduiri si minuni multe celor ce mergeau catre dânsa, a raposat în Domnul.
Tot în aceasta zi, Sfânta Mucenita Melitina.
Aceasta sfânta mucenita fiind pârâta, ca este crestina si stând
înaintea stapânitorului, întâi au batut-o peste obraz, si dezbracând-o
în pielea goala si stând la întrebare câteva ceasuri, în mijlocul
divanului, batjocorea pe stapânitorul si toate închinaciunile lui. De
aceea, fiind data la multe chinuri si cu puterea lui Dumnezeu ferindu-se
nevatamata, pe urma a fost taiata de sabie si asa si-a dat duhul în
mâinile lui Dumnezeu.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului noului
sfintit Mucenic Atanasie celui ce era din Sparta Ataliei, care a
marturisit în Muntania în anul 1653.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sfanta Preacuvioasa mare Mucenita Anastasia Romana.
Oricat de ferita de lume era, oamenii tot aflasera de frumusetea si intelepciunea ei si multi o cerusera in casatorie. Dar fecioara ramanea neclintita in dragostea ei catre Hristos si voia cu infocare sa ramana pentru toata viata mireasa a Domnului Iisus. Auzind Prov, dregatorul, de aceasta fecioara, a trimis ostasi sa o caute si, afland-o, au adus-o inaintea lui, in lanturi. Si o sfatuia dregatorul sa-si caute un barbat si sa se marite si, intorcandu-se, sa se inchine zeilor, ca frumusetea ei sa nu se piarda in zadar. Iar ea a raspuns: "Viata si veselia mea este Domnul meu Iisus Hristos, pentru Care de o suta de ori, de ar fi cu putinta, sunt gata a muri."
Auzind acest cuvant, Prov a poruncit de au batut-o peste obraz si i-au sfasiat vesmintele, au afumat-o cu fum inecacios de pucioasa si de smoala, apoi au batut-o cu toiege si i-au zdrobit pe roata oasele, in vreme ce fecioara nu inceta a marturisi pe Hristos. Infuriat, Prov a pus-o la si mai cumplite chinuri, cat se spune ca poporul din Roma, care era de fata, a inceput a murmura impotriva acestor cruzimi, iar multi s-au apropiat de credinta si s-au lepadat de idoli, botezandu-se. Cat despre Sfanta, scotand-o afara din cetate, la urma, i-au taiat capul.
Intru aceasta zi, invatatura a Sfantului Ioan Gura de Aur, despre rugaciune.
Deci, sa ne sarguim catre Dumnezeu, prin rugaciuni, ca ce lucru va fi mai luminos decat al celor ce vorbesc cu Dumnezeu si I se roaga? Si ce este mai drept? Si ce este mai intelept? Dar ce se cuvine a mai zice cand e vorba de cei ce vorbesc cu Dumnezeu si I se roaga? Aceluia se cuvine cinstea si stapanirea in veci!
Intru aceasta zi, cuvand despre iesirea sufletului si suirea la ceruri.
Fericitul Ioan cel Milostiv graia de-a pururea despre pomenirea mortii si despre iesirea sufletului, ca-i era lui descoperit de la Sfantul Simion Stalpnicul, zicand ca, iesind sufletul din trup si vrand sa se suie la ceruri, il intampina pe el cetele dracilor si-l intreaba, mai intai, de minciuni si de clevetiri; ca daca de acelea nu s-a pocait, apoi este oprit de catre draci. Si iarasi, mai sus dracii intampina sufletul si il intreba despre desfranare si trufie, si, daca de acestea s-a pocait, se izbaveste de dansii. Si multe sunt impiedicarile si intrebarile sufletului, de catre draci, vrand acesta sa mearga la ceruri. Vin dupa acestea dracii maniei si invidiei si vorbirii de rau, ai iutimii, ai mandriei, ai grairii de rusine, ai nesupunerii, ai camatariei, ai iubirii de argint, ai betiei, ai vrajei, ai descantecelor si lacomiei, ai urei de frati, ai uciderii, ai furtisagului, ai nemilostivirii.
Si cand ticalosul acela de suflet se duce de la pamant la cer, nu stau aproape de dansul Sfintii ingeri si nici ii ajuta lui, ci singur sufletul nostru pentru sine da raspuns, prin pocainta si prin fapte bune, iar mai mult decat toate prin milostenie. Ca orice pacate pentru care nu se pocaieste aici din cauza uitarii, apoi, dincolo, prin milostenia facuta in timpul vietii se izbaveste de silnicia vamilor dracesti. Deci, acestea stiindu-le, fratilor, sa ne temem de acel ceas amar, cand ne vor intampina pe noi acei cruzi si nemilostivi vamesi, catre care nu ne vom pricepe ce vom zice. Drept aceea, acum sa ne pocaim de toate rautatile si dupa puterea noastra sa facem milostenie care poate sa ne petreaca pe noi de la pamant la cer si sa ne slobozeasca pe noi de la draceasca oprire. Multa este ura lor spre noi si mare este frica noastra si primejdia vazduhului aceluia. Ca daca de la o cetate pana la alta cetate, aici pe pamant, avem trebuinta de un om care sa ne duca pe noi, ca nu cumva ratacind, sa cadem in locuri rele sau in rauri de netrecut sau intre talhari neimblanziti, cu atat mai vartos avem trebuinta de calauze si povatuitori dumnezeiesti, care sa ne duca pe calea cea lunga si vesnica, care incepe in ziua mortii, la iesirea sufletului din trup, pe care nu putem in nici un chip sa nu o strabatem si sa scapam. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Cântare de laudă la Sfântul Preacuvios Avramie
Zăvorîtul Sfîntul Avramie pămînteasca mireasă o a lăsat,
Şi viaţa şi-a-nchinat călugăreştilor nevoinţe.
El cu nevoinţa mântuirea şi-a lucrat,
Drăceştile puteri zdrobindu-le,
Întru al lui Hristos Nume.
În felurite chipuri dracul se arăta,
În chipuri înfricoşate, menite să slăbească mintea,
S-o tulbure, s-o înstrăineze
De Unul Dumnezeu.
Dar omul lui Dumnezeu nu şi-a îngăduit aceasta,
Şi astfel ca o candelă aprinsă lumii a strălucit.
El pre Unul Dumnezeu L-a preaslăvit,
Pre Domnul Cel Unul întru Preasfînta Treime.
Zăvorit, singur, de lume nedorit,
Avramie o jumătate de veac întemniţat s-a făcut
Pentru Dumnezeu Cuvîntul.
Cincizeci de ani de lacrimi, postiri şi nevoinţe
Cincizeci de ani de-ntemniţare
De bună voie Pentru Dumnezeu.
Astfel Avramie întemeiatu-s-a pe Hristos,
Piatra Cea Tare,
Ca sus pe o stîncă, cu vîrful în cer.
Noi pe Avramie al nostru Părinte
Cu dragoste îl mărim, căci pămînt fiind, ne-a arătat nouă viu
Chipul nemuririi!
Cugetare
„Iar cel ce va răbda pînă în sfîrşit, acela se va mîntui” (Matei 10: 22), zis-a Domnul.
Credinţa este singurul temei al răbdării, căci răbdarea în şi prin sine nu presupune decît întuneric şi greutate de nesuportat. Credinţa este steaua polară ce luminează cea mai întunecată noapte, ea uşurează simţit chinul ucigător al suferinţei; ea poartă pe aripile ei fragile, dar atît de puternice, toată greutatea răbdării.
Sfîntul Avramie ne dăruieşte nouă o pildă
luminoasă de îndelungă răbdare. Cumplitele chinuri şi ispitiri pe care
le-a avut de îndurat de la diavoli acest minunat Părinte ar fi făcut
jucării din bărbaţi mai slabi, pe care i-ar fi făcut să-şi părăsească
mereu locul nevoinţei, purtîndu-i încoace şi încolo. Dar Avramie cel cu
răbdare de oţel nu a voit să îşi părăsească peştera sa, aşa încît să nu
dea prilej de bucurie diavolului; ci el a rămas cu putere pe loc şi 1-a
crăpat pe Satan în două.
Episcopul acelui loc 1-a trimis pe Avramie la un sat păgînesc, cu ascultarea de a îi aduce pe săteni la credinţa creştină. Zăbovind destulă vreme şi cercînd duhul, Avva Avramie a zis întru sine: „Facă-se voia lui Dumnezeu. Voi ieşi, pentru ascultare”. El mai întîi a înălţat o sfîntă bisericuţă în acel sat. Apoi cu mîinile lui a dărîmat idolii la pămînt, înaintea ochilor tuturor. Aceia 1-au apucat şi 1-au bătut de moarte cu pumni şi cu bice şi, pe jumătate mort fiind el, 1-au aruncat afară din sat. Dar Avva Avramie chinuit astfel fiind s-a rugat lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să le deschidă ochii sufletului şi inimii lor şi să vadă adevărul. Acei păgîni 1-au tratat astfel pe Sfîntul timp de trei ani neîntrerupţi, întru care mereu el s-a rugat lui Dumnezeu pentru ei, fără să se mînie pe ei, ci îndurînd cu o credinţă şi o răbdare de stîncă. Răsplata lui a venit numai la capătul acestor trei ani de chinuri, lacrimi, credinţă, rugăciune, iertare, şi nevoinţe. Deodată s-a trezit conştiinţa sătenilor, şi ei au văzut ticăloşia criminală a comportamentului lor. Ei au venit la Avva Avramie şi s-au plecat la picioarele lui cerîndu-şi iertare, şi primind cu toţii de la el Sfîntul Botez.
Luare aminte
Să luăm aminte la cumplita pedeapsă cu care Pavel 1-a pedepsit pe vrăjitor (Fapte 13):
- La cum un anume vrăjitor evreu îl ţinea pe proconsulul Sergius în puterea întunecată a vrăjilor lui;
- La cum Sfîntul Pavel, cu un singur cuvînt, a adus orbire asupra vrăjitorului;
- La cum proconsulul a văzut minunea, a crezut în Hristos şi s-a botezat.
Predică
Despre slava Numelui lui Dumnezeu
– „Şi binecuvîntat este numele slavei Lui în veac şi în veacul
veacului. Tot pămîntul se va umple de slava lui. Amin. Amin.” (Psalmul
71, 20-21).
Din inima cea plină de har a prorocului
se revarsă cuvinte pline de har. Prorocul grăieşte de Împărat şi de Fiul
împăratului, de cel mai neobişnuit Împărat Care S-a arătat vreodată pe
pămînt. „Numele Lui va dăinui pe vecie” (Psalmul 71: 17), zice prorocul,
şi ca şi cînd aceasta nu ar fi de ajuns, el repetă şi înăreşte cuvîntul
iară şi iară, numindu-l „Numele slavei Lui, în veac şi în veacul
veacului”. Slava lui Hristos este Sfîntă Biserica Lui de pe pămînt.
Fericită este Sfîntă Biserica Lui, rodul nevoinţelor Lui, cununa umilirilor Lui, lucrarea mîinilor Lui şi floarea Sîngelui Lui! Fericit este chiar Numele Sfintei Bisericii Lui, el este Nume sfînt şi mîntuitor!
Iar cu Biserica Lui, adică cu lucrarea
Lui şi cu slava Lui, întreg pămîntul se umple. Prin cuvintele în veac şi
în veacul veacului prorocul a prorocit lucrarea veşnică a lui Hristos,
adică Sfîntă Biserica Lui. Ea se zideşte în timp dar se descoperă ca
atare în veşnicie. Ea se zideşte pînă la sfîrşitul lumii, dar se arată în întregimea ei desăvîrşită doar în veşnicie.
O, fraţilor, să ne străduim şi noi ca să ne zidim sufletele întru
Biserica lui Hristos, întru acel trup viu şi nemuritor a cărui viaţă nu
are sfîrşit, şi a cărui frumuseţe este nepieritoare.
Să ne străduim ca nu cumva să ne aflăm respinşi şi nefolositori ca
nişte cărămizi ciobite şi lepădate, şi aşa să fim aruncaţi întru
întunericul cel mai dinafară şi scrîşnirea dinţilor.
O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase,
Cela ce eşti împăratul şi Fiul împăratului, scrie-ne şi pre noi în
cartea Vieţii Tale celei veşnice şi pomeneşte-ne şi pre noi cînd vei
veni întru Împărăţia Ta! Căci noi Ţie ne închinăm şi pre Tine Te slăvim
în veci, Amin!
