21 octombrie – Sf. Cuv. Ilarion cel Mare; Sf. Ilarion, episcopul Meglinului; Sf. Cuv. Pilotei
|
Sinaxar 21 Octombrie
În aceasta luna, în ziua a douazeci si una, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Ilarion cel Mare.
Sf. Ilarion cel Mare
s-a născut în anul 291 în satul palestinian Tabatha. Trimis în
Alexandria la studii, s-a familiarizat cu credinţa ortodoxă şi s-a
botezat acolo. După ce a auzit despre vieţuirea asemeni îngerilor a
Sfântul Antonie cel Mare (prăznuit în 17 ianuarie),
Ilarion a plecat să-l întâlnească şi să înveţe de la el cele plăcute
lui Dumnezeu. Însă curând s-a întors acasă pentru moartea părinţilor
săi şi împărţind tot ce i-a rămas săracilor, Ilarion s-a dus în
deşertul din vecinătatea oraşului Maium (Maiuma).În deşert, călugărul s-a luptat mult cu gândurile necurate, cu risipirea minţii, cu patimile trupului, dar pe toate le-a învins cu munca fizică grea, post şi rugăciune neîncetată. Diavolul vrăjmaş vroia să-l sperie pe Ilarion cu închipuiri şi năluciri. Astfel, în timpul rugăciunii el auzea copii plângînd, femei tânguindu-se, lei răgind şi alte dobitoace făcînd gălăgie. Sfântul a înţeles meşteşugirile diavolului care căuta să-l izgonească din pustie dar rugăciunea puternică l-a ajutat să depăşească frica. Odată, nişte hoţi l-au atacat pe Ilarion şi numai cu puterea cuvântului sfântul i-a îndreptat de la viaţa păcătoasă pe care o duceau.
În scurt timp, toată Palestina a auzit de sfântul pustnic. Domnul l-a învrednicit pe Sf. Ilarion cu puterea izgonirii duhurilor necurate, eliberînd cu harul primit multe suflete din legăturile vrăjmaşului. Bolnavii veneau la Sf. Ilarion pentru vindecare şi acesta îi slobozea tămăduiţi la casele lor, fără să le ceară plată, spunând că harul lui Dumnezeu nu era de vânzare. (Matei 10:8). Harul său era într-atât de mare încât numai după mirosul omului sau al hainei ce o purta, sfântul ştia felul patimii care robea sufletul omului.
Ei veneau la Sf. Ilarion cu nădejdea de a se mântui sub povaţa sa. Cu binecuvântarea sfântului, mănăstirile au început să se înmulţească în toată Palestina, iar el mergînd în vizită de la una la alta, a impus la mănăstiri un mod de viaţă ascetic strict.
Cu şapte ani înainte de moartea sa (+ 371 / 372), Sf. Ilarion s-a mutat înapoi în Cipru, unde a trăit în singurătate până în clipa în care Domnul l-a chemat la EL.
Tot în aceasta zi, Sfintii Mucenici Gaie, Dasie si Zotic.
Acesti sfinti aflându-se în Nicomidia propovaduind, luând
îndrazneala, au surpat cele ce se aflau în capistile idolesti; si daca
au fost dovediti, au suferit tot felul de chinuri, fiind spânzurati pe
lemn si frecati pe coaste cu tesaturi de par aspre. Dupa aceea
legându-li-se pietre de grumaji, au fost aruncati în mare.
Tot în aceasta zi, sfintii si din nou aratatii Mucenici: Andrei, Stefan, Pavel si Petru.
Tot în aceasta zi, Sfânta Mucenita Teodota, si Socrate Prezbiterul.
Sfânta Teodota a fost în zilele împaratului Alexandru Sever, din
parinti de bun neam din partile Pontului. Mergând la un schit si
petrecând sihastreste, a fost vadita. Si fiind prinsa de catre
guvernatorul Capadociei pentru marturisirea lui Hristos, a fost
spânzurata în doua rânduri, strujita si aruncata într-un cuptor aprins.
Si fiind pazita cu harul lui Hristos a fost adusa de Domnul la Bizantia;
dupa aceea la Anghira, unde se afla prezbiterul Socrate. Acesta, în
timp ce elinii cu tot poporul, aveau praznic zeilor si se închinau
idolilor, s-a umplut de dumnezeiasca râvna, si rasturnând vatra
jertfelor, i s-a taiat capul. Iar Sfânta Teodota, fiind silita sa
jertfeasca la idoli si nesupunându-se, si-a primit sfârsitul prin sabie.
Tot în aceasta zi, Sfântul Mucenic Eucrat, de sabie s-a savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Filotei (Filoteu), cel ce s-a nevoit în Muntele Atonului.
Sfântul Filotei din Manastirea Dionisiu, Muntele Athos,
s-a născut în Elateia. Fugind de turci, părinţii săi s-au mutat la
Chrysopolis în Macedonia, unde după scurt timp tatăl său muri. Copilul
Filotei şi fratele său au fost prinşi de turci şi aruncaţi în
închisoare.Însăşi Preasfânta Fecioară i-a salvat pe cei doi într-un mod miraculos. Ea le-a apărut copiilor în persoana mamei lor şi i-a îndrumat spre Mănăstirea Maicii Domnului din Neapole, Asia Mică. Acolo, fraţii au fost tunşi şi prin ascultarea fără crâcnire faţă de egumenul mănăstirii, cei doi au devenit eclesiarhi.
Între timp, mama lor, Evdochia, prin providenţa divină a ajuns şi ea la o mănăstire de măicuţe în acelaşi oraş, multă vreme neştiind nimic de soarta copiilor ei. Vizitînd o mănăstire de călugări cu ocazia hramului bisericii, împreună cu alte măicuţe, Evdochia şi-a recunoscut fiii. Întrebaţi cum au scăpat de turci, ei au răspuns că ea trebuia să ştie mai bine pentru că chiar ea i-a salvat atunci din închisoare. Atunci Evdochia a înţeles intervenţia divină care s-a petrecut din partea Maicii Domnului, pentru că Ei i s-a rugat femeia pentru a găsi mângâiere. Fraţii călugări auzind povestea celor trei, s-au adunat în jurul lor dînd slavă lui Dumnezeu pentru minunea întâmplată.
După moartea mamei, Sf. Filotei s-a retras la Sfântul Munte, la mănăstirea din Dionysiou, după care s-a retras în pustnicie. Total devotat vieţii în rugăciune şi sfinţenie, Sf. Filotei a atins perfecţiunea duhovnicească şi a primit darul înaintevederii.
La vârsta de 84 de ani sfântul a mers în pace la Domnul. Înainte de moarte el i-a rugat pe fraţi să nu-i îngroape trupul ci aşa, fără nici o slavă sau evlavie să-l arunce la întâmplare în pădure ca să-l mănânce fiarele. Ucenicii săi i-au ascultat rugămintea dar Dumnezeu a făcut ca moaştele rămase să fie minunat luminate, astfel încât au fost culese şi aşezate în mănăstire.
Tot în aceasta zi, Cuvios Mucenic Zaharia, care în mare s-a savârsit.
Tot în aceasta zi Cuviosul Varuh, cel ce cu pace s-a savârsit.
Tot în aceasta zi, Sfântul Mucenic Azis, care prin foc s-a savârsit.
Tot
în aceasta zi, pomenirea Sfântului noului Mucenic Ioan cel de la
Monemvasia, în Peloponez, care s-a savârsit în chinuri la Tesalonic, în
anul 1773.
Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului marturisitor Visarion.
Cuviosul parintele nostru Visarion, s-a nascut în Bosnia, din parinti
crestini ortodocsi, Maxim si Maria, în anul mântuirii 1714, si a primit
din Sfântul Botez numele de Nicolae. Tânar, calatorind pe la multe
locasuri de închinare, a poposit adesea la Locurile Sfinte. Acolo, la
mânastirea Sfântul Sava, de lânga Ierusalim, a îmbracat schima
monahiceasca, pe când avea 18 ani, primind numele de Visarion. Dupa un
timp, a venit în Slovenia si s-a asezat la mânastirea Pacra, unde pentru
râvna sa catre cele sfinte, s-a învrednicit de darul preotiei.La trei ani dupa hirotonirea sa întru preot, cuviosul Visarion a mers din nou la Locurile Sfinte, ca sa-si întareasca si mai mult sufletul în dreapta credinta a Bisericii Rasaritului. La putina vreme dupa întoarcerea sa din aceasta calatorie, a venit în Tara Ardealului, unde papistasii cautau prin silnicie sa smulga credinta dreptmaritoare din sufletele românilor ortodocsi.
Nu glasul omenesc l-a chemat în Ardeal, ci însusi Ziditorul tuturor, ca sa mântuiasca din pierzare pe românii drept-credinciosi. Pe unde trecea, el aprindea în sufletele credinciosilor râvna pentru credinta cea adevarata. Traia o viata de aspra înfrânare, hranindu-se numai cu mâncare slaba de legume. Pentru chipul mult îmbunatatit al vietii sale, drept-credinciosii români nu numai ca-l ascultau si urmau povetele lui, dar cuprinsi de o mare însufletire duhovniceasca, îi sarutau mâinile si picioarele cele sfinte.
În drum spre Sibiu a fost prins de stapânirea catolica si târât la judecata. În fata celor care-l judecau, el a stat drept si fara frica, marturisind ca dreapta credinta a Bisericii Rasaritului este singura adevarata si mântuitoare. Pentru aceea, el nu va înceta sa arate unitilor ratacirea lor si sa-i îndemne sa se lase de ea. Pentru aceasta marturisire a dreptei credinte, cuviosul Visarion a fost aruncat în fioroasa temnita din Kufstein, în creierul muntilor tirolezi, unde dupa suferinte grele departe de lume, dar aproape de Cel care împarte cununile vietii celor vrednici, s-a mutat catre Domnul.
Tot în aceasta zi se face pomenirea Cuviosului marturisitor Sofronie.
Cuviosul
Sofronie se tragea din familia Popovici de la Cioara Sebesului. La
botez i s-a dat numele de Stan, iar în calugarie numele de Sofronie. A
sihastrit multa vreme în Tara Româneasca, iar în anul 1756 s-a întors la
Cioara. unde râvna sa pustniceasca l-a mânat sa-si faca un mic schit în
mijlocul codrului si sa tina acolo câtiva tineri la învatatura. Dar
diavolul, care pururea cauta sa strice cele bune, l-a izgonit prin
oameni rai din schitul sau, si l-a silit sa plece în straine locuri.Dupa ce strabatu o mare parte din tinutul Sebesului si al Albei, îndemnând, cu multa râvna duhovniceasca, pe credinciosi sa nu se departeze de credinta dreptmaritoare, a suferit grea prigoana din partea papistasilor, care l-au aruncat în temnita grea din Bobâlna. Dar Domnul, care a scapat pe Petru din lanturi, l-a slobozit si pe cuviosul Sau Sofronie. Doua luni a stat cuviosul în tinutul Zarandului si apoi s-a îndreptat spre Muntii Apuseni, ca sa faca din crestele lor cetate nebiruita dreptei credinte.
Neputându-l abate de la calea cea dreapta, papistasii l-au prins din nou si l-au aruncat în temnita din Abrud. Dar Dumnezeul puterilor l-a izbavit iarasi din temnita. De acum, credinciosii n-au mai vrut sa-l paraseasca, ci, ca pe Domnul Hristos odinioara, îl însoteau pururea câte 12 barbati tematori de Dumnezeu, ca niste apostoli înflacarati.
În ziua a patrusprezecea a lunii februarie din anul 1761, cuviosul Sofronie a tinut "Marele sobor" din cetatea Balgradului (Alba Iulia). Cu cuvinte lipsite de mestesug, dar pline de dulce mângâiere, a cerut, la acel sobor, cuviosul Sofronie, în numele poporului român, vladica pe seama drept-credinciosilor din Ardeal. Bunul Dumnezeu i-a ascultat glasul si a înmuiat inima stapânitorilor care au îngaduit ca românii sa aiba vladica dupa rânduiala Bisericii Ortodoxe de Rasarit. Iar atunci când, cu voia lui Dumnezeu, a fost rânduit ca episcop ortodox al Ardealului Dionisie Novacovici, cuviosul Sofronie, socotindu-si împlinit lucrul sau, a plecat la sfânta mânastire a Argesului, unde s-a savârsit în pace, mutându-se în locasurile ceresti.
Tot în aceasta zi pomenirea Sfântului Mucenic Oprea.
Acest marturisitor al dreptei credinte s-a nascut în Salistea
Sibiului, pe vremea împaratesei Maria Tereza (1740-1780). Era plugar, si
împreuna cu sotia si copiii lui, ducea o viata de buna cucernicie si
placuta lui Dumnezeu.Pe vremea aceea, semeata împarateasa multa silnicie facea credinciosilor de sub stapânirea ei, ca sa-i rupa de la Legea Rasaritului si sa-i plece unirii cu Roma. Le rapea bisericile, pe preoti îi izgonea, pe cei care nu se clatinau de la dreapta credinta si nu se plecau Romei, îi lovea cu biruri si poveri si umplea temnitele cu ei.
În amaraciunea lor, românii se rugau fierbinte lui Dumnezeu sa nu-i lase sa piara cu totul. Si Dumnezeu si-a plecat urechea cu mila si a ridicat pe Oprea din Saliste, barbat drept si inimos, sa le fie aparator în cumplita lor primejdie.
Si evlaviosul Oprea porni cu încredere la lupta pentru apararea dreptei credinte. Mai întâi îsi întari sufletul cu post si rugaciune, cu binecuvântarile preotilor izgoniti de la sfintele lor altare si cu bunele povete de la batrânii întelepti. Apoi cauta, prin muntii si vaile salistene, gloatele drept-credinciosilor, pretutindeni îmbarbatând pe cei ce patimeau, mângâind pe cei ce suspinau, si sprijinind pe cei ce se clatinau.
Când se înfatisa înaintea capeteniei de la cârma tarii si-i ceru oprirea prigoanelor si sloboda marturisire a dreptei credinte, capetenia îl mustra ca pe un razvratit si-l ameninta cu temnita si moartea, daca nu se pleaca unirii cu Roma.
Vazând aceasta neomenie, în toamna anului 1748, evlaviosul Oprea merse la Viena sa se plânga împaratesei si sa-i ceara libertate pentru Legea Rasaritului, aratând ca unirea cu Roma s-a facut atât de ascuns, încât nici preotii n-au stiut ce este. Împarateasa, cu viclenie i-a spus ca i-a ascultat plângerea, dar în ascuns a dat porunca pentru si mai mari prigoane, iar Oprea sa fie întemnitat de îndata ce va sosi în Ardeal. Prin vrerea lui Dumnezeu, aflând de aceasta ticalosie, evlaviosul Oprea a ramas în Banat ca cioban la oi. Dar, dupa putin timp, înainte de Sfintele Pasti din anul 1752, evlaviosul Oprea nemaiputând rabda suferintele drept-credinciosilor, merse iarasi la Viena si ceru împaratesei oprirea prigoanelor si încheia jalba: "sau vladica de legea noastra, sau drum slobod sa plecam din tara". Împarateasa porunci ca fericitul Oprea sa fie prins si osândit la temnita pe viata în cetatea Kufstein din Tirol. Pe fericitul Oprea l-a asteptat vreme îndelungata sotia sa Stana, stând la usa bisericii, îmbrobodita în negru, plângând si cerând mila ca sa-si poata creste copiii. Dar el n-a mai venit, împodobindu-se în temnita cu cununa nepieritoare a sfintilor mucenici.
RUGACIUNE CATRE SFINTII IERARHI
IOREST SI SAVA AI ARDEALULUI
SI SFINTII MARTURISITORI
VISARION, SOFRONIE SI OPREA
CE S-A ROSTIT LA SLUJBA CANONIZARII
Cu inima smerita si cu grai de lauda cutezam a preamari astazi pe Hristos, Cel ce v-a aratat pe voi, preafericiti marturisitori ai dreptei credinte, slava Bisericii noastre! Si început cinstirii voastre de obste fâcând, ne plecam genunchii cu umilinta si negraita dragoste si rugaciune înaltam voua, celor ce ati pus mai presus de toate cele vremelmce, credinta cea dreptmaritoare; caci voi, o, bunilor ierarhi ai Ardealului, Iorest si Sava, traitori ai smereniei calugaresti si partasi ai darurilor ceresti, ati îndurat chinuri de moarte pentru apararea Legii noastre stramosesti si a poporului dreptcredincios; iar tu, cuvioase Visarioane, prealuminate, te-ai coborât ca un arhanghel cu glas de trâmbita dumnezeiasca în mijlocul credinciosilor, întarindu-i în dreapta credinta si viata ta ti-ai dat pentru Hristos; si turma cea dreptcredincioasa din Ardeal pe caile mântuirii si îndrumând Biserica lui Hristos la biruinta; iar tu, Oprea, cel prea osârduitor, iubind mai mult Legea neschimbata a lui Hristos decât pe ai tai si decât însasi viata ta, sufletul ti-ai pus pentru dreapta credinta.
De aceea, voi toti care ati odraslit din coapsele Bisericii dreptslavitoare din Ardeal si care acum va bucurati de slava mucenicilor si a marturisitorilor lui Hristos, primiti rugaciunea noastra si mijlociti pentru noi înaintea Bunului si Milostivului Dumnezeu, Celui în Treime preamarit. Ocrotiti, cu rugaciunile voastre, turma cea dreptslavitoare, care va cinsteste ca pe niste stâlpi neclintiti ai dreptei credinte. Rugati-va Domnului ca sa întareasca dragostea si unitatea de credinta dintre frati, sa reverse harul pacii în inima tuturor, sa fereasca turma dreptcredinciosilor de toata reaua întâmplare, ca într-un glas si într-un suflet sa preamarim pe Cel ce este Datatorul tuturor darurilor si Mântuitorul nostru. Priveghiati si va rugati pentru noi, ca izbaviti fiind, prin mijlocirile voastre, de cursele celui rau, sa ducem lupta cea buna a mântuirii, în toate clipele vietii noastre si sa fim neclatinati întru dreapta credinta a mosilor si stramosilor nostri.
Bucurându-va de dumnezeiasca marire întru care v-ati înaltat si rugându-ne voua ca sa fiti mijlocitori înaintea tronului Celui de sus, preamarim pentru toate pe Tatal, pe Fiul si pe Sfântul Duh, zicând: Slava Tie Dumnezeule, Cel mare si minunat întru sfintii Tai. Amin!
Tot în aceasta zi, se face si pomenirea Sfintilor preoti Marturisitori Moise Macinic din Sibiel si Ioan din Gales.
Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, din rândul preotilor si al
credinciosilor ortodocsi români din Transilvania s-au ridicat numerosi
aparatori ai dreptei credinte în fata încercarilor autoritatilor
habsburgice de a-i înstraina de "Legea stramoseasca".Între ei s-au numarat si preotii Moise Macinic din Sibiel si Ioan din Gales, sate care tineau pe atunci de "scaunul" Saliste. Primul dintre ei a fost hirotonit la Bucuresti de Mitropolitul Neofit al Tarii Românesti, prin anul 1746. Ridicându-se împotriva uniatiei, a fost prins si întemnitat la Sibiu, unde a patimit timp de 17 luni. A fost eliberat din închisoare cu conditia de a nu mai savârsi cele ale preotiei, si a trai si a munci ca un simplu taran. În 1752 a fost delegat, alaturi de credinciosul Oprea Nicolae din Saliste, sa plece la Viena, pentru a prezenta împaratesei Maria Tereza plângerea credinciosilor din partile de sud ale Transilvaniei (Fagaras, Sibiu, Sebes si Orastie), prin care cereau drepturi pe seama Bisericii Ortodoxe. Au fost primiti de împarateasa, dar în loc sa li se dea un raspuns la plângerile lor, au fost aruncati în fioroasa închisoare Kufstein, din Muntii Tirolului.
În anii care au urmat, reprezentantii clerului si ai credinciosilor din Transilvania au cerut în mai multe rânduri autoritatilor habsburgice sa elibereze pe cei doi captivi. La 24 iulie 1784, Stana, sotia lui Oprea, ruga pe împaratul Iosif al II-lea sa-l elibereze dupa o robie de 32 de ani. Conducerea închisorii raporta ca nu se mai stie nimic despre el. Înseamna ca amândoi si-au sfârsit zilele în temnita de la Kufstein, jertfindu-si viata pentru credinta ortodoxa, câstigând însa cununile muceniciei.
Preotul Ioan din Gales a fost hirotonit la Bucuresti sau la Râmnic, în lipsa unui episcop ortodox în Transilvania. S-a numarat printre cei mai îndrazneti aparatori ai credintei ortodoxe, în fata oricaror încercari ale autoritatilor habsburgice de a impune o alta credinta. În anul 1756 a fost arestat si dus în lanturi la Sibiu. Împarateasa Maria Tereza a dat ordin sa fie dus în închisoarea cetatii Deva, urmând sa fie retinut acolo pâna la moarte. Dar spre sfârsitul anului urmator, a fost dus sub aspra paza militara la închisoarea de la Graz, în Austria. Un cronicar brasovean - Radu Duma - scria ca în anul 1776 câtiva negustori din Brasov l-au cercetat în închisoare, marturisindu-le ca mai bine va muri acolo, decât sa-si lase credinta stramoseasca".
Mai târziu a fost mutat în închisoarea de la Kufstein, unde îsi sfârsisera viata si alti marturisitori si mucenici ai Ortodoxiei transilvane. În 1780 un alt întemnitat de aici, sârbul Ghenadie Vasici, a reusit sa trimita o scrisoare tarinei Ecaterina a II-a si Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, prin care ruga sa se intervina pentru eliberarea lui. Între altele, scria: Aici în fortareata este si un preot român din Transilvania, cu numele Ioan, care patimeste în robie de 24 de ani pentru credinta ortodoxa". Acesta era preotul Ioan din Gales, cel întemnitat în 1756, deci cu 24 de ani în urma.
Pentru marturia lor ortodoxa si moartea lor martirica, Sfintii Preoti Martiri Ioan din Gales si Moise Macinic din Sibiel, sunt cinstiti ca sfinti de catre obstea credinciosilor de pretutindeni si mai cu seama de cei din Transilvania, din mijlocul carora s-au ridicat.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Deci, ardea cu inima de dragostea lui Dumnezeu si gandea in ce chip ar putea sa-i placa Lui. Si, auzind de Sfantul Antonie cel Mare, a dorit sa-l vada si a mers la dansul cu sarguinta si, facandu-se urmator marelui Parinte, a ramas langa dansul multa vreme, cunoscand calea care duce la calugar la implinirea sa, la viata lui cea asemenea cu ingerii, la desele lui rugaciuni cele cu osardie, la lucrul mainilor si la osteneala cea neincetata, la post si infranare, la iubire de aproapele si la toata trairea monahala, cea desavarsita.
Deci, intorcandu-se in patria sa si afland de moartea parintilor sai, a impartit averea rudelor si saracilor, nelasand nimic pentru sine si, lepadandu-se de lume, s-a facut ucenic al Mantuitorului si urmator saraciei Lui, Drept aceea, cautand singuratatea si linistea pustiei, a mers mai intai in pustia de langa Maiuma Gazei, din Palestina. Si, vietuind acolo multi ani, veneau la dansul noroadele, cautand ajutor in nevoile lor, la sfintele lui rugaciuni, ca el, plecandu-se spre mila, se ruga pentru dansii, iar Domnul Hristos proslavea pe sfantul Sau, intarind rugaciunea lui cu darul facerii de minuni. Si a strabatut astfel vestea despre el in toata Palestina si se inmultea numarul ucenicilor. Si zicea dupa fiecare minune: "Nu s-a facut aceasta prin puterea noastra, ci prin darul cel iubitor de oameni al Mantuitorului, Care ducerile noastre le-a luat asupra Sa. Deci pe El sa-L slavim si sa-I multumim." Si se inmulteau manastirile in Palestina.
Deci, nesuferind tulburarea multimilor si cinstirea oamenilor si primind si descoperire de la Dumnezeu, a mers in pustia Peluziei si in cea a Sfantului Antonie, dupa trecerea din viata a acestuia. Vazand, insa, ca nici aici nu poate sa se ascunda de oameni, s-a dus in pustia din partile Libiei, de unde, urcandu-se in corabie, a mers in Sicilia, facand, minuni si neprimind rasplata de la nimeni, nici o farama de paini, ca painea si-o castiga impletind cosuri si muncind pamantul. Si zicea Sfantul: "Nici aici nu este cu putinta, fiilor, sa vietuim. Sa mergem in alta parte, unde nimeni nu ne stie pe noi." Si asa s-au dus in taina in Epidaura Dalmatiei, iar de acolo, dupa oarecare vreme, fiind slavit de oameni, s-a dus cu ucenicii sai in insula Ciprului. SI cauta un loc pustiu unde sa-si sfarseasca, in liniste, viata sa. Deci, gasindu-si aici linistea, dupa cinci ani de viata, a simtit ca i se apropie sfarsitul si graia cu mintea limpede: "Iesi, suflete al meu, ce te temi? De ce te tulburi? Ai slujit lui Hristos optzeci de ani si te temi de moarte?" Si cu aceste cuvinte si-a dat sufletul lui Dumnezeu. Iar trupul lui s-a asezat la Maiuma Palestinei, la manastirea lui cea dintai, incat palestinienii ziceau: "Noi avem trupul Sfantului Ilarion"; iar cipriotii ziceau: "Noi avem duhul lui." Ca ceea ce a fost Sfantul Antonie pentru Egipt, a fost Sfantul Ilarion pentru palestiniei.
Întru aceastã zi, pomenirea Sfintilor Mãrturisitori, Cuviosii Visarion Sarai si Sofronie de la Cioara si a Mucenicului Oprea Miclãus din Saliste, apãrãtorii Bisericii Ortodoxe din Transilvania, împotriva unirii ei silnice cu Roma (1698-1701).
Acesti trei Sfinti luptatori au trait pe la mijlocul veacului al XVIII-lea. Cuviosul Visarion din Sarai s-a nascut in Bosnia. A calatorit pe la multe locuri sfinte, si indeosebi, la Ierusalim si la Muntele Athos si a intrat de tanar in monahism.
Indurerat de suferinta romanilor pentru credinta lor ortodoxa, a calatorit prin Transilvania, propovaduind pretutindeni credinta ortodoxa. Era primit in tot locul ca un inger din cer. Drumul lui pana la Brasov a fost un adevarat alai de biruinta crestina, aprinzand in sufletele credinciosilor dragostea de legea stramoseasca. Pentru ravna sa in apararea credintei ortodoxe, a fost intemnitat la Sibiu si, in cele din urma, in fioroasa inchisoare din Kuffstein, unde a murit, pentru marturisirea credintei ortodoxe.
Cuviosul Sofronie de la Cioara, s-a nascut in satul Cioara, din partile Orastiei, ca fiu al unei familii preotesti. Ucenicia in calugarie si-a facut-o in Tara Romaneasca. Reintors la Cioara, a intemeiat un schit in mijlocul codrilor, invatand pe romani calea mantuirii.
Pentru ravna lui fara de Legea ortodoxa, a fost inchis in temnita de la Bobalna. Eliberat de multime, Cuviosul marturisitor a plecat in Muntii Apuseni, indemnand pe credinciosi sa tina obiceiurile stramosesti. A fost prins din nou si inchis la Abrud. Eliberat inca o data, mergea din loc in loc, tinand soboare, adica adunari, si invatand poporul: "Stricati silnica unire cu Roma, invata el, cereti episcop romanesc in Transilvania!" Iar cand a inteles ca si-a implinit chemarea, s-a retras la Manastirea Argesului, unde s-a savarsit cu pace.
Cel de al treilea luptator pentru dreapta credinta a fost taranul Nicolae Oprea nascut in Salistea Sibiului. Tata de familie, plugar, mirean si bun crestin, gata de jertfa pentru credinta strabuna, fericitul Oprea a primit, ca pe o mare cinste, sarcina sa duca "la imparatul", plangerile romanilor: "Noi cerem, ziceau ei, in numele poporului, vladica de legea noastra."
La inceput, curajul si indrazneala romanilor au fost intampinate cu amenintari si izgoniri. Cu timpul, ele s-au repetat si au starnit o prigonire si multe intemnitari. In cele din urma, in loc sa i se implineasca cererile, fericiul Oprea a fost inchis pe viata, in vestita temnita de la Kuffstein, si nu s-a mai intors niciodata, primind cununa nemuritoare a Mucenicilor.
La 21 octombrie 1948, insa, printr-o uluitoare intorsatura a Providentei, fratii nostri buni, uniti de atunci, s-au desfacut de Roma si s-au intors acasa, la Biserica noastra stramoseasca, maica noastra de obste si a praznicului zilei de astazi. Dumnezeului nostru, slava!
Întru aceastã zi, Învãtãturã a Sfântului Ilarion pentru folosul sufletului.
Sarguiti-va, va rog pe voi fratilor si surorilor, spre vesnica viata cea luminoasa, pe care Domnul, dupa a Sa mila, in dar ne-o da noua. Ca Domnul Dumnezeu ne-a gatit noua viata in ceruri si Insusi ne cheama pe noi la ea. Iar noi, sa nu facem spre placerea trupului nostru, petrecand in mancari, cu bauturi, in somn si in pofte, in obicei de pcate, in molesire trupeasca si in lenevire, ca sa nu pierdem Imparatia cerurilor si pe Cel ce ne-a chemat la dansa. Ca El a gatit nunta fiului Sau, adica Imparatia cerurilor si a trimis pe slugile Sale sa ne cheme, adica pe Prooroci, pe Apostoli si pe Mucenici. Iar noi ne lepadam, zicand: "Mi-am luat femeie si nu pot sa merg." Sau, iarasi: "Boi mi-am cumparat, si ma duc sa-i incerc." Si, inca: "Mosie mi-am cumparat si ma duc sa o vad." Si astfel cu alte lucruri ale vietii acesteia, ne lepadam de vesnica viata. Si nu auzim pe Domnul, Cel ce graieste: "Nu va ingrijiti pentru ziua de maine, ce veti manca, si ce veti bea, sau cu ce va veti imbraca..." Acestea gandindu-le fratilor, sa ne desteptam ca din somn si sa mergem pe calea cea stramta, care ne duce pe noi la Imparatia cerurilor. Sa dam trupurile nostre la osteneli, la post, la rugaciune, la infranare, la curata nevointa. Ca Imparatia cerurilor cu anvoie este a o castiga si cei ce se ostenesc ajung la ea. Ci sa ne silim, intru acest scurt veac, si sa nu-i facem spre placere stricaciosului nostru trup. Eu nu zic sa ardem in foc pentru cereasca vietuire - si nu fie aceasta! - ci sa ne ostenim si sa ne uscam trupurile noastre pentru ea. Ca a zis Domnul: "Daca grauntele de grau, cazand pe pamant, nu va muri, apoi singur va ramane, iar de nu va muri, mult rod va face." Aratat a zis: "De nu vom omora poftele noastre cele trupesti, nu vom putea sa facem roduri ceresti." Ca cel ce nu-si iubeste sufletul sau, in veacul acesta, il va afla pe el in viata cea vesnica.
Deci, aceasta auzind-o, sa ne nevoim. Iar de veti zice ca suntem neputinciosi, tu intai sa faci inceputul nevointei, numai dupa puterea ta, precum poti. Ca, vazandu-ti Dumnezeu nevointa, iti va da tie ajutor si la celelalte fapte bune. Drept aceea, sa nu ne departam de la nevointa. Ca, oare, lunga este viata noastra? Au nu-i ea de cincizeci de ani, sau saizeci sau saptezeci, cel mult o suta, si, oare, mult ne este noua a ne osteni? Deci, aici, putin sa ne ostenim, iar acolo, la ceruri, in veci vom imparati. Sau dimpotriva: aici, putin vietuind cu slava bine hraniti, band si trupestile pofte facandu-le, fara de infranare, acolo, pe veci vom fi dati la osanda. Drept aceea, sa ne ingrijim, ca Hristos Insusi, Imparatul imparatilor si Domnul tuturor, ne cheama pe noi, nu un om. Deci, spre Dansul sa intraripam mintea noastra si aici sa vietuim cu dumnezeiasca intelepciune: cu post, cu rugaciune, cu osteneala si cu rabdare, plangandu-ne pacatele noastre si pururea inaintea ochilor avandu-L pe El si ziua judecatii. Si sa nu slabim grija noastra si, precum am inceput, asa sa si sfarsim. Ca a zis Domnul: "In ce te voi afla, intru aceea te voi si judeca."
Sa pazim deci, iubitilor, in inimile noastre, cuvintele acestea si sa nu slabim aproape de moarte. Ca nu stim cand va veni ceasul mortii si va rapi pe fiecare din noi. Si, de va gasi sufletul nepregatit, va fi osandit in focul cel vesnic. Iar de ne va afla pe noi moartea intru pocainta, atunci, scapand de toata scarba, vom dobandi bunatatile cele de obste, intru Hristos Iisus Domnul nostru, Caruia se cuvine slava, cu Tatal si cu Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
• Pomenirea Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru Ilarion cel Mare
Acest mare sfînt s-a născut în satul
Tabatha din Gaza Palestinei, din părinţi păgîni, asemenea trandafirului
ales care creşte între spini. Părinţii lui 1-au trimis la studii în
Alexandria, unde tînărul a arătat aplecare spre învăţătură, studiind cu
plăcere şi ştiinţa din afară [studiile seculare] şi pe aceea dinlăuntru
[Sfintele Scripturi şi viaţa duhovnicească]. Venind la credinţa în
Domnul Hristos el a primit Sfîntul Botez şi a dorit să se închine cu
desăvîrşire slujirii lui Dumnezeu. Nutrind această dorinţă în inimă, el a mers în pustie, la Sfîntul Antonie cel Mare, şi s-a făcut ucenic al lui. Apoi s-a întors în patria lui şi s-a sălăşluit în viaţa tuturor nevoinţelor lîngă Maiuma, în Gaza. Diavolii
au încercat să îl ispitească în nenumărate chipuri, dar el a risipit
meşteşugirile lor cu rugăciunea către Dumnezeu şi cu semnul Sfintei
Cruci. Mulţi iubitori ai vieţii duhovniceşti s-au strîns în jurul
lui. Ceea ce a fost Sfîntul Antonie cel Mare în pustia Egiptului a fost
Sfîntul Ilarion în Palestina. El a fost dascăl dumnezeiesc, aspru nevoitor, mare şi tainic făcător de minuni. El a fost cinstit nu numai de creştini, ci şi de păgîni. Dar temîndu-se de slava oamenilor şi plîngînd: „Vai mie, că mi-am primit plata ostenelilor mele pe pămînt”,
Sfîntul Ilarion cel Mare a ieşit în taină din acea pustie şi a rătăcit
din loc în loc, ca să se poată ascunde mai bine de oameni şi să poată
petrece singur doar cu Dumnezeu. Astfel, Sfîntul părintele nostru
Ilarion cel Mare a vieţuit pe rînd în Egipt, în Sicilia, în Dalmaţia,
iar la urmă în Insula Cipru, unde nevoitorul lui suflet a fost chemat la
Domnul, la anul 372, în vîrstă fiind el de optzeci de ani. Sfintele
moaşte de minuni făcătoare al Sfîntului Ilarion cel Mare au fost mutate
în Palestina de către ucenicul lui, Isihie, fiind puse în mînăstirea
întemeiată de către Sfîntul Ilarion.
• Pomenirea Sfântului Ilarion, Episcopul Meglin-ului
Acesta s-a născut din părinţi slăviţi şi foarte evlavioşi. Maica
lui, care a fost stearpă, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu ca să îi
dăruiască prunc, şi i s-a făcut ei după rugăcine şi dorinţă, căci însăşi
Preasfinta Născătoare de Dumnezeu i s-a arătat ei şi a mîngîiat-o cu cuvintele: „Nu te întrista, căci iată vei naşte un fiu, care va aduce pre mulţi la lumina adevărului”. Pruncul
Ilarion avea doar trei ani cînd pe buzele lui se auzea neîncetat
întreit sfînta cîntare: „Sfînt, Sfint, Sfint Domnul Savaot!”. El a
primit de la cinstiţii lui părinţi şi prin a lor purtare de grijă cea
mai aleasă educaţie, iar la vîrsta de optsprezece ani s-a tuns întru
îngerescul chip. Atunci el a întemeiat şi o mănăstire avînd pravila
Sfîntului Pahomie cel Mare. În anul 1134 el a fost sfinţit Episcop al
cetăţii Meglin, de către Eustatie, Episcopul de Tîrnovo. Sfîntul Ilarion
a dus o luptă neîntreruptă împotriva bogumililor şi ereticilor armeni,
care a durat aproape întreaga lui viată. Prin
nevoinţele lui mari şi neîncetate şi prin marea lui înţelepciune şi
învăţătură el a făcut de ruşine înaintea poporului ereziile lor, şi i-a
adus pre mulţi dintre ei la curăţia ortodoxiei. El a adormit cu pace, şi s-a strămutat în locaşul pregătit lui din Cereasca împărăţie a Domnului său, la anul 1164.
• Pomenirea Sfântului Preacuvios Pilotei
El s-a născut în cetatea Hrisopolis din
Macedonia. Turcii 1-au luat de la maica lui care era văduvă şi 1-au
aruncat în temniţă, împreună cu unul dintre fraţii lui. Preasfînta
Născătoare de Dumnezeu 1-a salvat însă prin minune din acea temniţă şi
1-a adus la o mînăstire din Asia Mică, aflată în cetatea Neapolis. După
vreme maica şi-a aflat pe cei doi fii ai ei, monahi, şi s-a tuns şi ea
călugăriţă într-o mînăstire de femei. Pilotei s-a dus la Sfîntul Munte
Athos, unde a petrecut întru nevoinţe aspre la Stînta Mînăstire
Dionisiu, iar mai apoi, în pustie. El a fost nevoitor minunat, avînd
stăpînire mare asupra duhurilor diavoleşti. El s-a odihnit cu pace la
vîrsta de optzeci şi patru de ani. El nu a voit sa se îngroape în pămînt
trupul lui, ci să fie aruncat în pădure şi lăsat pradă păsărilor şi
fiarelor sălbatice. Dar mai după vreme un pescar a văzut lumină mare în
pădure într-o noapte geroasă, şi s-a dus într-acolo, gîndind că este un
foc la care s-ar putea încălzi. Lumina însă nu venea de la vreun foc, ci
de la sfintele moaşte făcătoare de minuni ale Sfîntului Pilotei.
Cântare de laudă la Sfântul Ilarion cel Mare
Sfîntul Ilarion, ca o stea luminoasă,
Fugind de oameni, peste jumătate de lume a călătorit.
Dar în van se ascunde o astfel de stea:
Vădită este ea de propria ei lumină.
Sfintul Ilarion de slava lumii deşarte a voit să fugă,
Dar astă slavă pe el l-a urmărit mereu.
Unde nu-l vestea chiar Domnul, dracii îl vesteau,
Care de frica lui fugeau, căci el îi scotea.
Oriunde adăsta, Ilarion cel Mare
Lucra minuni multe şi vindeca bolnavi.
Căci el însuşi a lui slăbiciune şi patimi
Mai înainte desăvîrşit a călcat,
Şi s-a făcut biruitor lumii, pe diavoli stăpînind.
El s-a ascuns în peşteri, dar vestit s-a făcut tuturor.
El a fugit de toate, şi de toţi s-a slăvit.
Căci Domnul îi preaslăveşte pe cei ce-L slăvesc pe El,
Şi cununi aşează pe-al biruitorilor cap.
Sfârşindu-se alergarea vieţii pămînteşti,
Bunii alergători se-ncunună cu nepieritoare slavă.
Ilarion cel vîrstnic, cu sufletul tînăr,
Se bucură acum de a Domnului faţă.
Ale lui rugăciuni biruie pentru noi şi acum,
Prin ele milostivirea Domnului se pleacă spre noi şi acum.
Cugetare
Ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu veghează asupra oamenilor şi, într-un fel minunat, călăuzeşte pe credincioşi la mîntuire. Ceea ce pare uneori credinciosului a fi o mare pierdere, se poate dovedi în timp a fi un mare cîştig.
Aşa se vede din pilda vieţilor multor sfinţi, cum sînt cele ale
Sfîntului Pilotei şi fratelui lui, cei pierduţi pentru maica lor, sau a
Sfîntului Xenofont şi soţiei şi fiilor lui (pomenirea la 26 ianuarie),
sau a Sfîntului Eustatie şi familiei lui compusă tot din soţie şi doi
fii (pomenirea la 20 septembrie).
Pe cînd Sfîntul Pilotei şi fratele lui zăceau într-o temniţă turcească din Macedonia, Preasfînta Născătoare de Dumnezeu a venit la ei sub chipul mamei lor şi le-a zis: „Ridicaţi-vă, fiii mei, şi urmaţi-mi mie!” şi într-o clipeală de ochi tinerii s-au aflat în Asia Mică, la Neapolis, în incinta unei sfinte mînăstiri. Povestind tinerii înaintea stareţului cele ce li se întîmplaseră, stareţul a văzut acolo lucrarea puternică a lui Dumnezeu, şi i-a primit pe cei doi tineri, tunzîndu-i întru îngerescul chip. A trecut aşa vreme îndelungată, în Macedonia maica plîngea, biruită de pierderea fiilor ei. La urmă ea a hotărît să se închinovieze într-o mînăstire de maici, şi să îşi închine astfel tot restul vieţii ei numai lui Dumnezeu. Purtarea de Grijă a lui Dumnezeu a adus-o aproape tocmai de mînăstirea în care se aflau fiii ei. Odată, fiind hramul mînăstirii întru care se nevoiau fiii, maica a venit la slujba sfintei sărbători, împreună cu alte monahii. Ea şi-a văzut fiii în biserică, dar nu i-a recunoscut. Tocmai atunci, unul dintre fraţi 1-a strigat încetişor pe fratele celălalt pe numele lui din lume. Inima maicii a tresărit la auzul acelui nume, nume scump ei, şi s-a uitat mai cu luare aminte la feţele celor doi monahi. Ea atunci i-a recunoscut, iar ei au recunoscut-o, asemenea. Bucuria lor nu a avut hotar, şi ei au căzut înaintea lui Dumnezeu, mulţumindu-I cu lacrimi.
Aşadar, niciodată să nu deznădăjduiască dreptmăritorii creştini, nici în cele mai cumplite pierderi ale lor.
Luare aminte
Să luăm aminte la minunata vindecare a lui Saul de către Anania (Fapte 9):
- La cum Anania şi-a aşezat mîinile peste Saul, întru Numele Domnului nostru lisus Hristos;
- La cum orbirea s-a ridicat de la Saul, căzînd ca nişte solzi de pe ochii lui, iar el a văzut şi s-a botezat, numindu-se Pavel.
Predică
Despre inima şi limba de Dumnezeu insuflate – „Cuvînt
bun izbucni (răspuns-a) inima mea; grăi-voi cîntarea mea împăratului.
Limba mea este trestie de scriitor ce scrie iscusit (Psalmul 44: 1-2).
Iată aici insuflarea Duhului lui
Dumnezeu! Prorocul voieşte să grăiască de Hristos Domnul iar inima lui
se revarsă de putere şi înţelepciune. De aceea prorocul nu zice: „Inima
mea a rostit cuvinte bune”, ci el zice „Cuvînt bun izbucni inima mea”.
Este ca şi cînd inima lui sar revăsa din preaplinul bucuriei în afară,
ca torentul de apă bogată şi cristalină ce vine şi se revarsă din
adîncul unei fîntîni. Torentul de apă în adîncul pămîntului trebuie să
treacă printr-o strîmtime, de aceea cînd ajunge la suprafață el ţîşneşte
într-un şuvoi de nestăpînit. Astfel este
şi inima prorocului care voieşte să grăiască despre Domnul Hristos.
Astfel este şi puterea harului închisă în inima omului. Dacă ea nu
izbucneşte în afară prin cuvinte minunate sau dacă nu se arată prin
minuni mari, atunci ea străluceşte înlăuntrul inimii şi lucrează tainic
minuni de acolo. Dar cînd totuşi se manifestă în afară prin cuvinte,
atunci limba prorocului se face ca o trestie, ca o trestie de scriitor
ce scrie iscusit.
Un astfel de om nu se chinuie ca să îşi caute cuvintele care să îi formuleze gîndurile, nici se chinuie ca să dea o înfăţişare mai frumoasă gmdurilor lui prin intermediul cuvintelor, ci însuşi harul revarsă afară din el gînduri şi cuvinte adevărate, fără chin, pe care limba le rosteşte ca şi cînd lear fi ştiut dintotdeauna.
Dar oare de unde vine o asemenea putere
în om? Ea vine de la Duhul Sfint al lui Dumnezeu. Dar ce face ca să
fiinţeze o asemenea putere? Prorocul voieşte să grăiască împăratului
despre sine: „Grăi-voi cîntarea mea împăratului”. Faptele şi cuvintele
sînt aici unul şi acelaşi lucru, aşa cum se întîmplă adesea în Sfintele
Scripturi. Cînd Duhul grăieşte, atunci pe cele grăite El tot atunci le
şi lucrează; iar cînd lucrează, lucrarea Lui este în acelaşi timp
cuvînt.
Cel mai puternic grai este graiul faptelor.
Prorocul de la Hristos Domnul ia, şi lui
Hristos Domnul îi dăruieşte. El grăieşte entuziast de dragostea
Mîntuitorului pentru lume; el grăieşte din inimă ce arde de focul rîvnei
dragostei dumnezeieşti. Din depărtarea timpului, Prorocul îl vede pre
Fiul lui Dumnezeu întrupat, iar inima lui saltă de bucurie precum a
ostenitului călător de noapte care vede în sfîrşit zorii luminoşi
revărsîndu-se la răsărit.
O, Stăpîne Doamne Duhule Sfinte, nu
ne lipsi pre noi de Harul Tău cel preaputernic şi sfînt, ci cu el ne
curăţeşte pre noi de toată întinăciunea, şi ne învredniceşte împărăţiei
Domnului nostru Hristos! Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în
veci, Amin!
