Sinaxar 31 Octombrie
În aceasta luna, în ziua a treizeci si una, pomenirea Sfintilor Apostoli din cei 70: Stahie, Amplie, Urban, Narcis si Apeles.
Dintre acesti cinci Sfinti Apostoli Stahie a fost pus episcop al
Vizantiei de catre Apostolul Andrei, si a zidit si biserica în
Arghiropol, la care se aduna nenumarata multime de crestini si-i învata.
Si asa vietuind saisprezece ani, cu pace a raposat. Iar Sfântul Apeles
ajungând episcop al Iracliei si pe multi aducând la credinta lui
Hristos, a luat fericitul sfârsit. Iar Sfintii Amplie si Urban, fiind
facuti si ei episcopi, tot de acelasi Apostol Andrei: Amplie cetatii
Odisopoleos, iar Urban Machedoniei, si pentru marturisirea în Hristos si
a idolilor surpare omorâti fiind de iudei si de elini si-au dat
fericitele lor suflete lui Dumnezeu. Iar Narcis fiind facut episcop al
atenienilor si în multe feluri fiind chinuit, si-a dat si el sufletul
lui Dumnezeu, pentru Care si-a varsat si sângele cu osârdie.
Iar Aristobul, a fost hirotonit si acesta pastor al oilor celor
cuvântatoare si pe Hristos tuturor propovaduindu-L, a luat fericitul
sfârsit al ostenelilor sale celor multe.
Tot în aceasta zi, Sfântul Mucenic Epimah.
Acesta era din Egipt, foarte frumos la fata si locuia la tara, fiind
din cetatea Pelusiu. Fiind pârât la guvernatorul Apelian, care chinuia o
multime de sfinti în Alexandria si când se facea jertfa idolilor,
mergând Epimah cu degrab s-a apucat sa rastoarne jertfelnicul. Deci
îndata l-au spânzurat de un lemn si l-au strujit cu unghii de fier si
i-au zdrobit oasele cu pietre. Deci stând o femeie acolo, care era oarba
de un ochi si cautând fara abatere tot la sfântul s-a facut cu dânsa o
minune mare si dorita, ca strujind pe sfântul si rupându-se oarece parte
din trupul sau si fiind aruncata în vazduh, a picat picatura din
sângele lui în ochiul ei cel beteag si închegându-se picatura, o minune!
i se facu lumina si i se facu ochiul sanatos, apoi si capul sfântului
s-a taiat.
Tot în aceasta zi, cel între sfinti Parintele nostru Iacov, episcopul Migdoniei, unul din cei 318 Sfinti Parinti din Niceea.
Acest Sfânt Parinte Iacov a fost episcop în Antiohia Migdoniei,
careia îi zic si Nisibia si pentru înalta lui virtute, facându-se mare
si de minuni facator, a înviat morti cu puterea lui Hristos si a întors
pe multi din nebunia idoleasca spre cunostinta dumnezeiasca si pe altii
care de frica omeneasca se lepadau de Hristos i-a facut de s-au întors
la Dânsul. Si a scris si o carte foarte de folos si a urmat unele din
acea carte Teodorit episcopul Cirului în Istoria sa de Dumnezeu
iubitoare. Acesta rabdând multe încercari de la împaratii închinatori la
idoli si neînduplecându-se, a ajuns pâna în zilele marelui împarat
Constantin, de a fost unul din acei trei sute optsprezece sfinti parinti
care s-au strâns la Soborul cel dintâi ecumenic si pecetluind si
adeverind cu cei ce erau împreuna cu dânsul câte s-au propovaduit acolo
cu buna credinta, s-a dus la Constantinopol la marele Mitrofan si
comunicând cu dânsul si îngropându-l dupa ce a raposat, s-a întors la
scaunul sau si putin traind în urma si luminând cu semne si cu minuni, a
raposat întru Domnul.
Tot în aceasta zi, povestirea lui Teodorit episcopul, despre viata si nevointa unui oarecare marturisitor nenumit.
În zilele apostatului Iulian, un tânar oarecare, fecior de preot
idolesc, fiind crescut în pagânatate, a trecut în ceata bunilor
credinciosi în acest chip: O femeie oarecare vestita în frica lui
Dumnezeu si cu vrednicia diaconita, era cunoscuta cu mama sfântului
acestuia. Acesta când venea el cu mama-sa înca mic fiind, îl primea si-l
îndemna spre crestinatate. Dupa aceea murind mama-sa, mergea la dânsa
tânarul si lua obisnuita învatatura. Si întarindu-se cu aceste
învataturi ale cinstitei femeii a întrebat-o zicând: "Cum as putea sa
scap de ratacirea tatalui meu si sa fiu partas al adevarului, pe care îl
propovaduiesti tu?" Iar ea i-a zis: "Trebuie, fiul meu, sa scapi de la
tatal tau si sa alegi pe Facatorul si al tau si al lui si sa mergi
într-alta cetate, unde vei putea sa scapi de mâinile pagânului împarat".
Si ea i-a fagaduit ca-i va purta grija, de va ajunge lucrul acesta la
sfârsit. Iar tânarul a zis: "Îmi voi da si sufletul".
Trecând câteva zile, Iulian a venit în Antiohia la Dafne, aducând
jertfe de obste cu poporul si împreuna cu dânsul s-a suit si tatal
copilului, fiind preot idolesc, ca avea obicei a merge si el cu
împaratul. Deci era si copilul cu tatal sau si cu alt frate al lui, ca
era slujitor capistei si stropea bucatele împaratesti, caci sapte zile
obisnuia de a praznui la Dafne. Iar la ziua dintâi stând înainte copilul
la rânduielile slujbei ce avea de presara înaintea împaratului si
stropind spurcatele bucate dupa obicei si umplându-se de ura, a fugit si
a mers la Antiohia si îndata sosind la acea minunata femeie i-a zis:
"Eu m-am tinut de cuvânt si am facut precum am fagaduit, de am venit,
iar tu te îngrijeste si de mântuirea mea si de a ta, si împlineste ce
mi-ai fagaduit".
Sculându-se îndata, a dus pe copil la omul lui Dumnezeu, la Sfântul
Meletie si acesta l-a asezat ca sa se afle sus la locasul lui. Iar tatal
sau cautându-si copilul, a înconjurat Dafnele si mergând în cetate a
luat aminte în toate par-tile, înconjurând drumurile si cararile ca sa-l
afle. Deci, mergând si acolo unde era locasul Sfântului Meletie,
cautând în sus, l-a vazut unde se pleca în jos si grabind l-a apucat si
l-a pogorât târâs; si aducându-l la casa lui întâi l-a batut cu toiege
si i-a patruns spinarea si mâinile si picioarele cu frigari arse. Dupa
aceea l-a închis într-o camara si încuind-o pe din afara s-a suit la
Dafne. Acestea eu (zice fericitul Teodorit) am auzit povestind om batrân
fiind atunci, ca facându-se minunat si plin de dumnezeiescul har, a
zdrobit toti idolii tatalui sau si batjocorea slabiciunea lor.
Dupa aceea luându-si seama de ce facuse pentru venirea tatalui sau se
ruga lui Dumnezeu sa-i îngaduie sa zdrobeasca încuietorile si sa se
deschida usile, ca pentru Tine, Doamne, zicea, am patimit si am facut
aceasta. Si zicând eu, zice, aceste cuvinte au cazut încuietorile si
s-au deschis usile. Si numaidecât am iesit si m-am dus la acea femeie si
ea îmbracându-ma în port femeiesc si tiindu-ma în camera ei, m-a dus
iarasi la Sfântul Meletie. Iar el m-a dat în mâna patriarhului din
Ierusalim, fiind atunci Sfântul Chiril si asa ne-am dus noaptea în
Palestina".
Deci dupa moartea lui Iulian, a povatuit acesta si pe tata-sau la
dreapta credinta; si ajungând la batrânete si purtând ranile pe trupul
sau si povatuind si pe alti elini spre dreapta credinta. s-a dus si el
catre vesnicele locasuri.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici:
Stefan, Varnava, Trofim, Dorimedont, Cosma. Damian, Sava, Vas, Avramie
si cei împreuna cu dânsii.
Tot în aceasta zi s-a savârsit Sfântul Mucenic Pes, fiind lovit cu piatra în cap.
Tot în aceasta zi, Sfintele douasprezece tinere, care înauntrul camarii spânzurate fiind, s-au savârsit.
Tot în aceasta zi, Sfintii Mucenici Seleuc si
Stratonica, împreuna-vietuitori, care de sabie s-au savârsit si pururea
izvorasc mir.
Tot în aceasta zi, Sfântul Mucenic Gordian, care de sabie s-a savârsit.
Tot în aceasta zi, Sfântul Mucenic Epimah Romanul, care de sabie taiat fiind, s-a savârsit.
Tot în aceasta zi, Sfintii trei Mucenici cei din Melitina, carora zdrobindu-li-se picioarele, s-au savârsit.
Tot în aceasta zi, Sfântul nou Mucenic Nicolae, care în Hio a marturisit la anul 1754 si care de sabie s-a savârsit.
Tot în aceasta zi, Sfântul Ioan Kochurov, Misionar Ieromartir din America.
Viaţa Sf. Ioan Kochurov, Misionar Ieromartir din America, Preot Mucenic al Revoluţiei Ruse
În
31 octombrie 1917, în Tsarskoye Selo, s-a deschis un capitol nou plin
de durere pământeană şi bucurie cerească în istoria sfinţilor ruşi, şi
anume Noii Mucenici ai sec. al XX-lea. Acest capitol se leagă de numele
păstorului ortodox rus care a fost printre primii jertfitori de suflet
pentru enoriaşi în lupta purtată împotriva duşmanilor lui Dumnezeu din
secolul XX: Arhipreotul Ioan Kochurov.
Părintele Ioan Kochurov s-a născut în 13 iulie 1871, în satul
Bigildino-Surka din provincia Danky, regiunea Ryazan, într-o familie
credincioasă cu mulţi copii. Părinţii săi erau preotul Alexandru
Kochurov şi soţia Ana (Perehvalskaya). Părintele Alexandru a slujit
aproape întreaga viaţă în Biserica Botezului Domnului din satul
Bigildino-Surka, dioceza Ryazan, începînd cu ziua hirotonirii sale în 2
martie 1857, alternînd anii de slujire preoţească în parohie cu
îndeplinirea obligaţiilor sale ca profesor al legii lui Dumnezeu la
şcoala din sat. Exemplul său de viaţă a influenţat existenţa fiilor săi,
mai ales a lui Ioan, care s-a dovedit cel mai sensibil duhovniceşte
dintre toţi. Tatăl era în viziunea lor figura radiantă a preotului
paroh, plin de smerenie şi har.
Creşterea şi educarea preotului Ioan bazate pe tradiţiile de
necontestat ale generaţiilor de preoţi îngemănate cu călăuzirea
naturală a omului pe calea credinţei ortodoxe, au întrevăzut un drum
clar al tânărului pe urmele tatălui său în slujirea preoţească.
Studiile Părintelui Ioan (la început în cadrul Şcolii Teologice din
Danky şi apoi la Seminarul Teologic Ryazan) s-au încununat nu numai cu
succese remarcabile în învăţarea disciplinelor teologice dar şi cu
exemplul de evlavie în credinţă demonstrată în vremuri nu tocmai
renumite pentru trăirea duhovnicească şi morală.
Viitorul preot a absolvit cu succes seminarul în anul 1891. Luînd
examenul de intrare la Academia Teologica din Sankt Petersburg, Ioan a
devenit student la una din cele mai prestigioase instituţii de
învăţământ din Rusia. În timpul studiilor la academie, Ioan şi-a format
un drum clar către preoţia de parohie. Chiar din timpul studenţiei
Părintele Ioan a combinat posibilitatea de a sluji ca preot de parohie
cu activitatea de misionar, pe care o considera întruchiparea ideală a
unui preot ortodox. După absolvirea academiei în 1895 cu distincţia unui
student adevărat, Ioan a fost trimis la Dioceza Insulelor Aleutine şi
Alaskăi conform dorinţei sale aprinse de a sluji ca misionar.
Curând după casatoria sa cu Alexandra Chernisheva, sosirea lui în
America protestantă a însemnat şocul tangenţei cu o viaţă mult diferită
de cea cu care era el obişnuit în Rusia Ortodoxă. Aflat pentru prima
data în SUA, părintele a ajuns în New York, un oraş hiper-monden faţă
de oraşele ruseşti ortodoxe. Deşi nu stăpânea încă limba engleză,
părintele s-a adaptat destul de repede la viaţa americană necunoscută
pentru el până atunci, fără prea mari complicaţii psihologice sau de
altă natură, primind ajutor din partea comunităţii ortodoxe
new-yorkeze, destul de modestă ca număr la acea vreme. Trebuie subliniat
faptul că viaţa Bisericii în Dioceza Alaska şi I-le Aleutine era
foarte diferită de viaţa în celelalte părţi ale ţării, care pe cât era
de întinsă geografic pe atât era de săracă în preoţi. Dar misionarismul
ortodox rus exista deja de aproape o sută de ani în California de
Nord, în Insulele Aleutine şi Alaska, viaţa bisericii fiind condusă
prin cumulul unor parohii destul de numeroase, cu resurse financiare
semnificative. După mai multe generaţii în America, parohiile s-au
acomodat la noua lor viaţă pe pământ străin. Însă viaţa ortodoxă din
restul ţării era doar în fază incipientă. Era necesară o activitate de
înduhovnicire serioasă din partea clerului pentru a "creşte" parohii
ortodoxe normale în pădurea de ramificări multiconfesionale a unei
populaţii multinaţionale. Tocmai pentru această parte a diocezei a fost
destinat părintele Ioan, din ziua hirotonirii sale ca preot în 27
august 1895, de către Episcopul Alaskăi şi Insulelor Aleutine,
Preasfinţitul Nicolae.
Începutul activităţii sale ca preot slujitor de parohie a fost
marcată prin înfiinţarea unei parohii ortodoxe în Chicago în 1892 de
Episcopul Nicolae. Numit ca preot paroh la catedrala Sf. Vladimir din
Chicago în 1895 din ordinul Sfântului Sinod, Părintele Ioan s-a lovit
de o viaţă de parohie mult diferită de cea a parohiilor ortodoxe din
Rusia, care erau organizate şi înrădăcinate în tradiţii vechi de
secole.
Fiind o insulă îndepărtată cu viaţă creştin-ortodoxă, la sute de
mile distanţă de celelalte parohii ortodoxe disparate pe teritoriul
nord-american, Bisericile Sf. Vladimir din Chicago şi Trei Ierarhi din
Streator la care era afiliată, aveau nevoie de eforturi eroice din
partea tânărului părinte Ioan pentru a le putea stabiliza aşa cum
trebuie. După aproape trei ani de la înfiinţare, parohia încă nu şi-a
câştigat statutul de parohie complet stabilizată.
Slujind la parohia din Chicago şi Streator, mică şi formată din
enoriaşi de diferite naţii, părintele a crescut aceşti oameni în
credinţa ortodoxă, care nu erau decât nişte imigranţi săraci, nefiind
sprijinit în munca sa de o comunitate bine închegată, cu suficiente
resurse materiale.
Într-un articol publicat în decembrie 1898, Părintele Ioan a descris
foarte expresiv comunitatea parohială din Chicago-Streator, astfel:
Parohia Ortodoxă a Bisericii Sf. Vladimir din Chicago este formată
dintr-un număr mic de ruşi originari, din slavi galici şi unguri,
arabi, bulgari şi aravieni. Majoritatea enoriaşilor sunt muncitori
care-şi câştigă existenţa nu departe de casă, în suburbiile oraşului.
La această parohie mai este afiliată şi Biserica Trei Ierarhi din
oraşul Streator. Acesta împreună cu orăselul Kengley se află la 94 mile
de Chicago şi sunt renumite pentru minele lor de cărbune. Parohia
ortodoxă de acolo este formată din slovacii care muncesc acolo şi au
fost convertiţi de la Uniaţi.
Prin caracterul său unic, comunitatea de enoriaşi ai parohiei
Chicago-Streator cerea din partea părintelui Ioan o combinaţie abilă de
calităţi pastoral-liturgice şi misionare totodată, care i-ar permite
nu numai să stabilizeze spiritual şi administrativ parohia, dar şi să
mărească continuu numărul enoriaşilor prin convertiri şi prin atragerea
la ortodoxie a locuitorilor creştini diversificaţi etnic din Illinois.
Chiar din primii trei ani ai slujirii sale, părintele Ioan a adăugat
la numărul enoriaşilor săi 86 de uniaţi şi cinci catolici, ajungînd la
un număr de enoriaşi permanenţi de 215 bărbaţi în Chicago şi 88 în
Streator. Mai existau şi două şcoli de religie active, afiliate la
parohii, cu mai mult de 20 de elevi înscrişi, aşa numitele şcoli de
duminică, cu cursuri în zilele de duminică de-a lungul anului şcolar şi
cursuri de zi în timpul vacanţelor.
În activitatea sa, părintele Ioan a continuat să promoveze cele mai
bune tradiţii ortodoxe ruse în America de Nord, organizînd frăţii pe
lângă cele două biserici din Chicago şi Streator, a căror scop
principal era întrajutorarea enoriaşilor pe baza unui program social şi
material de sprijin reciproc, ca membre ale Societăţii Ortodoxe de
Ajutor Reciproc. Cu toată munca laborioasă pe care o desfăşura în
parohie, părintele Ioan nu-şi neglija nici responsabilităţile
importante ale diocezei care-i reveneau. Astfel, în 1 aprilie 1897
părintele Ioan a fost ales membru al Comisiei de Cenzori nou
constituite pe lângă Dioceza din Alaska şi I-le Aleutine, pentru a
revizui texte în limbile rusă, ucrainiană şi engleză. În 22 mai 1899,
părintele a fost ales preşedinte al Comitetului de conducere al
Societăţii de Ajutor Reciproc, prin decretul Episcopului Tihon al
Alaskăi şi Aleuţilor, de curând sosit în eparhie.
Răsplata pentru munca complexă desfăşurată de Părintele Ioan nu s-a
lăsat mult aşteptată. După primul an de slujire preotul a primit înalte
distincţii preoţeşti din partea Preasfinţitului Episcop Nicolae.
Unul din principalele obstacole în desfăşurarea normală a ciclului
liturgic la parohia Chicago-Streator era specificul clădirilor,
nepotrivite pentru derularea activităţii în biserică. Biserica Sf.
Vladimir din Chicago ocupa o parte dintr-o clădire închiriată în
sud-vestul oraşului. La parterul casei biserica era separată printr-un
perete de bucătăria şi camera unui chiriaş, iar la etaj erau mai multe
camere mici unde locuia părintele cu familia sa şi cantorul bisericii.
Biserica Trei Ierarhi din Streator găzduia holul secţiunii ruse a
Expoziţiei Mondiale din Chicago.
Însă soluţia pentru rezolvarea problemelor vieţii parohiei părintelui
Ioan a venit în 30 noiembrie 1898, odată cu numirea Episcopului Tihon,
viitorul Patriarh al Moscovei, în fruntea Diocezei din Alaska şi
Insulele Aleutine.
Îndeplinindu-ţi cu râvnă obligaţiile ierarhice, Episcopul Tihon a
reuşit încă din primele luni ale numirii sale în fruntea diocezei, să
viziteze aproape toate parohiile ortodoxe împrăştiate în vastul
teritoriu al Alaskăi şi I-lor Aleutine, cu scopul de a se familiariza
cu nevoile principale ale clerului acestei diocese.
Ajungînd pentru prima dată în Chicago în 28 aprilie 1899, Episcopul
Tihon i-a binecuvântat pe Părintele Ioan şi pe enoriaşii săi. În ziua
următoare a şi inspectat un loc de pământ potrivit pentru ridicarea
noii biserici atât de necesară pentru parohia din Chicago. În 30
aprilie episcopul a vizitat Biserica Trei ierarhi din Streator şi a
condus slujba de priveghere de la Biserica Sf. Valdimir din Chicago. A
doua zi, după Sfânta Liturghie, a aprobat procesul-verbal al şedinţei
comitetului întrunit pentru aprobarea construcţiei bisericii din
Chicago, comitet prezidat de Părintele Ioan.
Dar resursele financiare limitate ale parohiei Chicago-Streator şi
enoriaşilor care erau mai degrabă săraci, nu i-au permis părintelui
Ioan să înceapă prea curând construcţia. Simţind dorul de casă,
părintele a hotărât să viziteze Rusia sa Ortodoxă, cu aprobare din
partea episcopului, după cinci ani de înstrăinare în America.
Cu gândul la nevoile parohiei care i s-a încredinţat, părintele a
hotărât ca în perioada vacanţei din 15 ianuarie până în 15 mai 1900, să
strângă bani în Rusia ca să poată porni construcţia noii biserici
precum şi al unui cimitir ortodox în oraş. Având succes la donaţii,
imediat după întoarcerea sa în America a început construcţia. În 31
martie 1902 Episcopul Tihon a condus slujba de sfinţire a fundaţiei
bisericii.
Mânat de harul divin şi cu un simţ practic foarte dezvoltat,
Părintele Ioan a reuşit să finalizeze construcţia bisericii în anul
1903, cu un cost total de 50.000 de dolari, bani mulţi la acea vreme.
Sfinţirea noii biserici cu hramul Sfintei Treimi a fost făcută de
Episcopul Tihon, o adevărată sărbătoare pentru dioceza ortodoxă rusă
din America de Nord. Peste doi ani, la sărbătorirea celor zece ani de
slujire a Părintelui Ioan ca preot, cele mai multe felicitări i s-au
adus pentru construcţia bisericii Sfânta Treime care a devenit una
dintre cele mai faimoase biserici ortodoxe din America. "Acest an a
fost plin de cele mai vii sentimente, unele dureroase, altele plăcute;
un an de interminabile colectări de fonduri în Rusia, de nopţi
nedormite, de nervi greu încercaţi şi multe neîmpliniri dar iată dovada
grijii dumneavostră: o biserică ridicată prin truda mâinilor, cu
aspectul magnific al unui templu ortodox rus care-şi ridică crucile
strălucitoare în Chicago, izvorînd pacea şi dragostea adevărată în
sufletele turmei!"
Pentru activitatea sa deosebită Părintele Ioan a primit Ordinul
Sfânta Ana (clasa a III-a) în ziua de 6 mai 1903, prin recomandarea
Episcopului Tihon.
În primii nuă ani de slujire, Părintele Ioan a fost singului părinte
slujitor în parohia Chicago-Streator. În acelaşi timp, el a continuat
să participe activ la rezolvarea diferitelor probleme din viaţa
diocezei nord-americane. În februarie 1904, Părintele Ioan a fost ales
preşedinte al Comisiei de Cenzori de pe lângă Dioceza Alaskăi şi I-lor
Aleutine, în cadrul căreia era deja membru de 7 ani. În iunie 1905, a
fost un participant activ în pregătirea întâlnirilor clerului diocezei
care s-au ţinut la Old Forge, sub îndrumarea Episcopului Tihon, unde
s-a discutat organizarea primului Sinod al Diocezei din America de Nord
şi I-le Aleutine, pentru prima dată în istorie. În atmosfera solemnă
indusă de sesiunea Sinodului organizat în 20 iulie 1905, Părintele Ioan
şi-a comemorat primii 10 ani de slujire preoţească. Data concretă a
aniversării a fost 27 august.
În biserica Sf. Mihail din Old Forge, în prezenţa a numeroşi clerici
din dioceză, în frunte cu Preasfinţitul (acum sfântul) Rafail,
Episcopul Brooklyn-ului, Părintele Ioan a fost onorat cu o cruce de aur
de pus în piept, iar cuvântul ce l-a pus înainte a oferit o descriere
obiectivă a întregii activităţi pastorale a părintelui Ioan în America
de Nord. "
Direct de pe băncile seminarului, părăsind patria mamă,
aţi venit în acest loc străin ca să vă consumaţi întregul suflu al
tinereţii, toată forţa şi harul pentru acea grijă divină care vă
caracterizează vocaţia. Vi s-a lăsat o moştenire grea: biserica din
Chicago nu avea locul ei meritat, fiind încropită într-un spaţiu mizer
dintr-o clădire umedă, aproape prăbuşită. Parohia, cu legăturile ei slab
definite, era formată din oameni heterodocşi răsfiraţi prin oraş şi
sfâşiaţi de fiarele sălbatice. Toate acestea ar fi putut duce un suflet
tânăr la deznădejde dar sfinţia voastră aţi luat cu curaj pe umeri
sarcina de a găsi scânteia în maldărul de gunoaie şi de a aprinde focul
sfânt într-un grup mic de credincioşi! Lepădarea de sine v-a ajutat să
nu băgaţi în seamă calamităţile, bolile, locuinţa sărăcăcioasă cu
pereţi şubrezi şi podele sparte prin care băteau toate cele din afară,
punînd în pericol sănătatea sfinţiei voastre şi a întregii familii.
Copiii vi-au fost bolnavi, soţia la fel, iar reumatismul cronicizat
părea să vă doboare nădejdea şi să vă sece toată energia. Vă mulţumim
şi pentru o altă faptă mare care este o nestemată nepieritoare în
cununa de laudă pentru cei zece ani de slujire preoţească, şi anume
activitatea plină de sacrificii în funcţia de preşedinte al îndrăgitei
noastre Societăţi de Binefacere, în funcţia de cenzor al tipografiei
noastre misionare iluminătoare şi eforturile depuse pentru organizarea
parohiilor din Madison - Illinois şi Hartshorne din Oklahoma. În
completarea tributului adus sfinţiei voastre, dorim să amintim şi alte
aspecte care accentuează valoarea muncii sfinţiei voastre şi a
rezultatelor, implicit. Depărtarea parohiei din Chicago v-a rupt de
fraţii d-voastră din America, deprivîndu-vă în toţi aceşti ani de şansa
de a vă întâlni cu preoţii fraţi întru credinţă, fiindu-vă cenzurat
tocmai elementul care încoronează viaţa şi activitatea de misionar. Cât
de dureroasă a putut fi această izolare pe care aţi simţit-o mai ales
atunci când aţi fost nevoit să vă botezaţi propriii copii, în lipsa
altori preoţi ortodocşi în apropiere... Fie ca această Sfântă Cruce să
fie mărturie a iubirii noastre frăţeşti iar imaginea Mîntuitorului pe
Cruce să vă dea puterea să înduraţi greutăţile, neplăcerile şi
suferinţele care sunt iminente în viaţa unui preot misionar şi să vă
încurajeze în munca sfinţiei voastre în numele Păstorului şi
Dătătorului de Viaţă, Domnul Nostru Iisus Hristos."
La mai puţin de un an de la aniversarea deceniului de slujire, cele
mai înalte autorităţi bisericeşti i-au oferit Părintelui Ioan unul
dintre cele mai prestigioase ordine bisericeşti care au încoronat
merituoasele sale eforturi din cadrul diocezei Americii de Nord şi
I-lor Aleutine. Prin ordinul Sfântul Sinod Părintele Ioan a fost
ridicat la rangul de arhiepiscop în data de 6 mai 1906.
Acum începea o nouă eră în activitatea de slujire a părintelui Ioan.
Ca unul dintre cei mai respectaţi arhiepiscopi din dioceză, fiind mult
apreciat de Episcopul Tihon pentru activitatea sa pastorală deosebită,
Părintele Ioan era din ce în ce mai mult implicat în rezolvarea celor
mai presante probleme administrative ale diocezei. În mai 1906
părintele a fost numit protopop al New-York-ului şi Statelor Estice iar
în februarie 1907 a fost unul dintre cei mai activi participanţi la
primul Consiliu Ortodox Nord-American din Mayfield, unde s-a discutat
problema convertirilor rapide care aveau loc în cadrul diocezei
nord-americane şi aleutine de la greco-catolici la ortodoxia rusă din
America, baza de mai târziu a bisericii ortodoxe din America.
În perioada 1903-1907, parohia Chicago-Streator, ridicată cu
eforturile vieţuitorilor ei, a ajuns una din cele mai înfloritoare
parohii episcopale, fiind angrenată într-un proces de funcţionare prin
energia proprie. Dar oricât de satisfăcătoare au fost eforturile
activităţii sale în America de Nord, Părintele Ioan avea un dor
nestăvilit de ţara sa, pe care a revăzut-o pentru câteva luni de când
venise în America. Pe lângă asta, dorind să dea o educaţie mult mai
bună copiilor săi, părintele a luat în calcul posibilitatea de a se
întoarce în ţara natală şi a-şi continua misiunea preoţească acolo. Ceea
ce l-a impulsionat cel mai tare în decizia sa de a adresa o cerere de
transfer în Rusia, a fost rugămintea stăruitoare a bătrânului său
socru, preot la dioceza Sankt Petersburg, de a se reîntoarce pentru a
prelua frâiele parohiei sale. În urma cererii sale părintele a fost
eliberat din funcţia sa în cadrul diocezei nord-americane şi aleutine
în 20 mai 1907, pregătindu-se pentru mutarea înapoi în Rusia. Însă cu o
săptămână înainte de plecare, au primit o veste tragică de-acasă, prin
care erau anunţaţi că tatăl Alexandrei murise.
În iulie 1907, după 12 ani de slujire la parohia Chicago-Streator,
atât de dragă inimii sale, părintele Ioan s-a întors acasă, înfruntînd
necunoscutul ce avea să-l trăiască în patria mamă, unde a rămas până la
sfârşitul slujirii sale ca preot.
Întoarcerea sa în Rusia în vara anului 1907 a însemnat nu numai un
nou început ca preot slujitor la dioceza Sankt Petersburg, de alftel
cunoscută lui din timpul anilor studenţiei, ci şi provocarea aplicării
cunoştinţelor sale păstoreşti, acumulate în America, în domeniul
educaţiei teologice. Prin ordinul Consistoriului Bisericii Sankt
Petersburg, în august 1907 Părintele Ioan a fost numit membru al
clerului Catedralei Schimbării la Faţă din Neva iar din 15 august 1907 a
început să predea Legea la gimnaziul de băieţi şi fete din Narva. Din
ordinul şefului departamentului educaţional din S. Petersburg, intrat
în vigoare în 20 octombrie 1907, P. Ioan a fost titularizat pe postul
de profesor al Legii lui Dumnezeu în gimnaziul de băieţi (acest termen
vine din lb. rusă şi se referă la întreaga învăţătură ortodoxă) fiind
angajat şi ca profesor pentru aceeaşi materie la gimnaziul de fete din
Narva, ceea ce a devenit centrul slujirii sale bisericeşti pentru
următorii nouă ani din viaţă.
Viaţa simplă şi provincială din Neva, cu mai puţin de jumătate din
populaţie ortodoxă rusă, îi amintea într-o oarecare măsură Părintelui
Ioan de viaţa pe care a dus-o în America, unde a avut de a face cu
influenţele heterodoxe. Cu toate acestea, activitatea sa ca profesor al
Legii Domnului în două gimnazii în care prevalau indubitabil
elementrul cultural rus şi etosul religios ortodox, îi inducea
părintelui un sentiment familiar din copilărie, acela de a respira
aerul unei vieţi ortodoxe ruse.
În acei ani, cumulul de ore în clasă era de 16 pe săptămână la
şcoala de băieţi şi 10 la cea de fete, ceea ce îl solicita mult, avînd
în vedere diferenţa claselor în care preda subiectul foarte vast al
Legii lui Dumnezeu, pentru care profesorul trebuia să cunoască
variatele probleme atât din punct de vedere teologic cât şi social
contemporan. Pe cât cei 12 ani de slujire preoţească în parohia
Chicago-Streator l-au transformat pe Părintele Ioan într-unul dintre cei
mai respectaţi păstori din dioceză, pe atât ce 9 ani ca profesor al
Legii lui Dumnezeu (de altfel, fără evenimente spectaculoase dar
concentrate pe iluminarea spirituală imparţială) l-au făcut pe
Părintele Ioan cel mai practic profesor teolog şi cel mai erudit
predicator ortodox. După numai cinci ani de predare a Legii Divine în
şcolile din Neva, Părintelui Ioan i-a fost înmânat ordinul Sf. Ana
(Clasa a II-a) în 6 mai 1912, iar după patru ani, realizările
părintelui în domeniul educaţiei teologice au fost recunoscute prin
Ordinul Sf. Vladimir (Clasa a IV-a). Alăturat celorlalte numeroase
distincţii de stat şi clerice, acest ordin al Sf. Vladimir i-a conferit
merituosului arhipărinte dreptul la titlul de nobilitate.
Succesele răsunătoare ale Părintelui Ioan în activitatea de profesor
au fost încununate de satisfacţia pe care acesta o avea la gândul că
toţi cei patru fii ai săi au putut beneficia din plin de călăuzirea sa
spirituală pe toată perioada cât au fost elevi la gimnaziul din Neva.
Cu toate acestea, alături de avantajele de necontestat pe care i
le-a adus această nouă perioadă de slujire pastorală Părintelui Ioan,
după întoarcerea sa pe pământul strămoşesc după ani buni de absenţă,
exista încă un motiv care nu putea decât să împovăreze inima unui preot
adevărat cum a fost părintele Ioan toată viaţa lui. Fiind ataşat doar
prin aspiraţii la Catedrala Schimbării la Faţă fără să fie membru
efectiv al personalului cleric, datorită prestaţiei sale ca profesor la
şcoală, Părintele Ioan a fost frustrat nu numai de postul de conducere
a catedralei dar şi de posibilitatea participării sale la viaţa
parohială a catedralei din Narva. Abia în noiembrie 1916, prin
hotărârea Consistoriului Bisericesc din S. Petersburg părintele Ioan a
fost numit al doilea preot paroh în postul care era atunci liber la
Catedrala Sf. Ecaterina din Tsarskoye Selo, împlinindu-şi dorinţa de a
redeveni preot paroh la el acasă.
Tsarskoye Selo, devenit intruchiparea unei epoci întregi din istoria
culturii ruse, îmbina armonios calităţile unui oraş provincial
liniştit cu cele ale unei capitale răsunătoare cum era S. Petersburg.
Catedrala Sf. Ecaterina avea locul ei special în oraş, fiind cea mai
mare dintre multele biserici parohiale majoritatea aparţinătoare curţii
imperiale şi armatei. Devenind membru al clerului catedralei şi
mutîndu-se cu soţia şi cei cinci copii acolo (cel mai mare dintre fii,
Vladimir, era în armată la acea vreme), Părintele Ioan a primit în
sfârşit mult visata şansă de a fi din nou activ ca preot paroh la una
din bisericile cele mai vestite din dioceza S. Petersburg. Primit cu
căldură şi reverenţă de turma bisericii Sf. Ecaterina, încă din primele
luni, părintele, ca slujitor minunat al Sfintei Liturghii dar şi ca
predicator erudit şi elocvent, a adunat sub cupola Catedralei Sf.
Ecaterina ortodocşi din tot oraşul Tsarskoye Selo.
Părea ca un astfel de început promiţător de care se bucura părintele
să îi asigure un viitor de succes în slujirea preoţească. Însă odată
cu izbucnirea Revoluţiei din Februarie în Petrograd la doar trei luni
de la începerea activităţii sale la catedrală, oraşul a intrat încetul
cu încetul în curentul înşelător al evenimentelor revoluţionare.
Revoltele soldaţilor de la sediile militare din Tsarskoye Selo din
primele zile ale revoluţiei şi arestarea familiei regale la palatul
Alexandrovsky pe o perioadă de mai multe luni, au atras atenţia unor
elemente revoluţionare extremiste. Aceste cercuri au antrenat ţara
către un război civil şi în cele din urmă către o completă scindare
politică internă, a cărei început a fost marcat de participarea Rusiei
la măcelul din Primul Război Mondial. Evoluţia evenimentelor au
schimbat treptat atmosfera paşnică a oraşului Tsarskoye Selo,
distrăgînd atenţia locuitorilor de la îndeplinirea îndatoririi zilnice
de creştin. Dar şi în acele luni tulburătoare mesajul Părintelui Ioan
continua să se facă auzit din amvonul Catedralei Sf. Ecaterina, în
încercarea de a trezi sentimentele de reconciliere în sufletele
creştinilor ortodocşi din Tsarskoye Selo, chemîndu-i la o percepţie
duhovnicească a vieţii lor sufleteşti, care i-ar ajuta mult la
înţelegerea schimbărilor contradictorii care aveau loc în Rusia.
În octombrie 1917 după mai multe zile de la acapararea puterii de
către bolşevici în Petrograd, efectele s-au resimţit şi în orăşelul
Tsarskoye Selo. În încercarea de a scoate din oraş trupele Gen. Paul
Krasnov Cossack, încă loiale Guvernului Provizoriu, grupurile Armatei
Roşii (formate din soldaţi şi marinari acoliţi ai bolşevicilor) veneau
dinspre Petrograd. În dimineaţa de 30 octombrie 1917, orpindu-se la
intrarea în oraş, forţele bolşevice au atacat cu artileria oraşul
Tsarskoye Selo. Locuitorii de aici, ca şi cei din întreaga Rusie, încă
nu înţelegeau că ţara lor se afla în pragul unui război civil. În
tumultul creat, oamenii alergau la bisericile ortodoxe, inclusiv la Sf.
Ecaterina, sperînd să găsească liniştea în rugăciuni şi slujbe, precum
şi în predicile preoţilor direct legate de tragicele evenimente. Tot
clerul bisericii Sf. Ecaterina a răspuns prompt la nevoile duhovniceşti
ale locuitorilor oraşului. Sub turlele bisericii înţesate de creştini
s-a făcut auzită o predică specială pentru susţinerea ideii de stopare a
războiului civil. Mai târziu, protopopul catedralei, arhiepiscopul N.
Smirnov, împreună cu alţi doi preoţi, Părinţii Ioan şi Steven Fokko, au
hotărât să organizeze o procesiune sfântă în oraş, cu rugăciuni
fierbinţi pentru încetarea fratricidului.
Timp de mai multe zile, ziarul Mesagerul Social al Tuturor
Bisericilor Ruseşti, a publicat declarţia unui corespondent al unui
ziar din Petrograd, care descria evenimentele astfel: "Procesiunea
Sfântă a trebuit să-şi schimbe cursul iniţial datorită unor
bombardamente şi, deşi necunoscută schimbarea de către locuitori,
prezenţa a fost covârşitoare. Plânsul şi lamentările femeilor şi
copiilor înecau cuvintele rugăciunii pentru pace. Doi preoţi au predicat
în timpul procesiunii, chemînd oamenii la păstrarea calmului în
încercările ce aveau să vină. Am înţeles foarte clar că mesajul
preoţilor nu au avut absolut nici o tentă politică."
"Procesiunea a continuat. Amurgul s-a transformat în întuneric iar
lumânările pâlpâiau în mâinile credincioşilor. Toată lume cânta."
"În acel moment trupele lui Cossack se retrăgeau din oraş. Preoţii au
fost informaţi de acest lucru şi au fost întrebaţi dacă nu e momentul
să se înceteze rugăciunea, la care preoţii au răspuns: "Ne vom face
datoria până la capăt". "Aceştia au plecat de la noi iar cei care vin
sunt fraţii noştri. Ce rău ne pot ei face?"
Pentru a preveni luptele de stradă în oraşul Tsarskoye Selo,
comandamentul Cossack continua retragerea trupelor din oraş în noaptea
de 30 octombrie iar în dimineaţa următoare forţele bolşevice au intrat
în Tsarskoye Selo, fără a li se opune cineva. Unul din martorii anonimi
ai urmărilor acelor evenimente tragice a trimis o scrisoare
Preasfinţitului Arhipărinte din S. Petersburg, părintele Ornatsky, care
el însuşi a fost destinat să îndure mucenicia din mâinile
autorităţilor păgâne. Autorul scrisorii vorbea simplu dar profund despre
patimile Părintelui Ioan, astfel: "
Ieri, în 31 octombrie, când
bolşevicii au intrat în Tsarskoye Selo cu Armata Roşie, au început să
percheziţioneze casele ofiţerilor militari, făcînd arestări. Părintele
Ioan (Alexandrovich Kochurov) a fost luat şi dus la marginea oraşului,
la Catedrala Sf. Teodor, unde a fost asasinat pentru simplul
fapt că organizatorii procesiunii sfinte se presupune că s-au rugat
pentru victoria armatelor lui Cossack, ceea nu era nicidecum adevărat.
Ceilalţi proţi au fost eliberaţi ieri seară. Astfel s-a născut încă un
mucenic pentru Credinţa în Hristos. Decedatul, chiar nefiind de mult
timp în oraş, a câştigat dragostea adevărată a tuturor, mulţi creştini
venind să-i asculte predicile."
Jurnalistul din Petrograd a reconstruit imaginea terifiantă a
martirizării Părintelui Ioan, prezentînd următoarele detalii: "Preoţii
au fost prinşi şi trimişi la sediul Consiliului Muncitorilor şi
Reprezentanţilor Soldaţilor. Unul din ei, Preotul Ioan a încercat să
protesteze şi să clarifice situaţia. A fost lovit de mai multe ori
peste faţă. În ţipete şi vociferări mulţimea agitată l-a mutat pe preot
la aerodromul din Tsarskoye Selo. Acolo s-a tras asupra preotului
nejutorat. Acesta a căzut doborât, sângele ţâşnindu-i peste sutană.
Moartea însă nu l-a luat pe loc. A fost tras de păr şi cineva din
mulţime a strigat: "Terminaţi-l ca pe un câine." În dimineaţa următoare
trupul a fost dus la spitalul palatului. Conform ziarului "Problema
poporului", şeful statului Duma împreună cu un membru au văzut trupul
preotului dar crucea din piept deja dispăruse...."
Aceste împrejurări ale morţii de martir a Părintelui Ioan, aşa cum
le-a prezentat ziaristul, capătă o semnificaţie spirituală specială
dacă le punem pe fundalul unor cuvinte rostite cândva de însuşi
părintele cu 12 ani înainte de moartea sa, care se dovedesc a fi
profetice. În îndepărtata America, la aniversarea deceniului de slujire
preoţească misionară, când i s-a înmânat crucea de aur pentru piept, a
spus cu patos următoarele: "Sărut această Sfântă Cruce, un cadou al
iubirii voastre frăţeşti pentru mine. Nu vreau să devin patetic spunînd
acum că nu voiesc să mă despart de ea nici în mormânt. Aceasta ar suna
foarte grandios dar trebuie să recunosc că nu ar fi locul ei într-un
mormânt. Ea trebuie să rămână pe pământ, pentru copiii mei, pentru
posteritate, ca o moştenire sfântă de familie şi ca dovadă clară că
frăţia şi prietenia sunt cele mai sfinte lucruri de pe pământ. ...."
Cu acest cuvânt, părintele şi-a exprimat mulţumirea faţă de colegii
săi şi faţă de enoriaşi, fără să bănuiască faptul că această rugăciune
despre frăţie şi prietenie se va face auzită de ruşii ortodocşi într-un
moment în care dragostea şi iertarea abia mai existau în Rusia rănită,
atrăgînd ura nemiloasă a apostaţilor asupra sa, care i-au luat viaţa
pământească şi i-au furat sfânta cruce din piept, fără să-i poată însă
lua cununa biruinţei pentru mucenicia de creştin ortodox suferită.
La începutul lui noiembrie 1917, puterea bolşevică nu a putut
menţine controlul nici măcar asupra suburbiilor Petrogradului,
continuînd starea de teroare la nivel de stat. Deci, într-o societate
terorizată şi oripilată, oamenii au cerut să se facă investigaţii
despre execuţia acestui preot ortodox rus. Autorităţile au încercat să
ducă la bun sfârşit ancheta dar bolşevicii i-au pus capăt, înainte să
se poată descoperi criminalii Păprintelui Ioan. Pentru viaţa
bisericească rusă moartea acestui preot mucenic a avut o semnificaţie
deosebită, trezind reacţii duhovniceşti în inimile majorităţii laice,
clerice şi ierarhice din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse.
Slujba de înmormântare şi depunerea trupului în cripta Catedralei
Sf. Ecaterina din Tsarskoye Selo s-a făcut într-o atmosferă şocantă, de
durere şi nepuţinţă. Preasfinţitul Beniamin, Mitropolitul
Petrogradului, viitorul sfânt mucenic, se afla la Sinodul Ecumenic din
Rusia care se ţinea în Moscova. La câteva zile de la înmormântare,
conducerea diocezei Petrogradului a publicat cu binecuvântarea
Mitropolitului Beniamin, următorul anunţ în ziarul Mesagerul Tuturor
Bisericilor Ruse:
"Miercuri, 8 noiembrie, a noua zi de la moartea Părintelui Ioan
Kochurov care a fost ucis în 31 octombrie în oraşul Tsarskoye Selo, se
va ţine slujba ierarhică de pomenire la Catedrala Maicii Domnului de la
Kazan, la orele 3,00 p.m., în eterna amintire a celui care a fost
Arhipreotul Ioan şi a tuturor creştinilor ortodocşi care au pierit în
conflictul civil din acele zile. Preoţii care nu au slujbe în acea zi
sunt invitaţi să ia parte la slujba de pomenire. Îmbrăcămintea se cere
albă."
"Curând după această slujbă oficiată la Catedrala Maicii Domnului din
Kazan, consiliul Episcopal din Petrograd a publicat o proclamaţie
adresată "Preoţilor şi Consiliilor Parohiale din Episcopia
Petrogradului", sub forma primei recunoaşteri oficiale a caracterului
martiric al morţii Părintelui Ioan, făcută în numele Bisericii, dar şi a
primei declaraţii din partea Bisericii de sprijinire a familiilor de
clerici ai căror membri au fost persecutaţi şi asasinaţi de păgânii din
Rusia. Prin acest document remarcabil de istorie bisericească,
elocvent şi smerit în faţa anticipatelor persecuţii viitoare din cadrul
bisericii, îmbibat cu reală durere în suflet pentru familia răvăşită a
Părintelui Ioan, conducerea diocezei Petrogradului şi-a exprimat
indignarea faţă de moartea primului sfânt martir din cadrul diocezei.
"Iubiţi fraţi," aşa începea declaraţia consiliului Episcopal din
Petrograd, "În 31 octombrie a acestui an, oraşul Tsarskoye Selo a fost
martorul muceniciei unuia din păstorii buni ai episcopiei
Petrogradului, Arhipreotul catedralei locale, Ioan Alexandrovich
Kochurov. Fără să aibă vreo vină sau ceva să i se reproşeze, acesta a
fost luat din casă, dus la suburbia oraşului şi împuşcat în câmp
deschis de mulţimea îndrăcită....."
"Consiliul Episcopal din Petrograd a primit această veste cu
profundă îndurerare; durerea este amplificată şi de realitatea că, prin
dispariţia arhipreotului, în urma sa a rămas o familie din 6 membri,
care nu mai au nici un sprijin, nu au hrană, adăpost sau alte mijloace
de subzistenţă."
"Dumnezeu este Judecătorul celor răi care au curmat violent o viaţă
înfloritoare. Chiar dacă au fugit nepedepsiţi de mâna omului, nu vor
putea scăpa niciodată de judecata lui Dumnezeu. Dar datoria noastră
este să ne rugăm acum pentru liniştea acestui suflet nevinovat şi cu
toată dragostea pe care o avem să încercăm să vindecăm rana adâncă
lăsată în inimile săracilor membri ai familiei martirului. Obligaţia
episcopiei şi preoţilor ei este de a asigura acestei familii condiţii
materiale decente de viaţă, de a o întreţine şi de a asigura o educaţie
potrivită copiilor ei."
"Consiliul Bisericii episcopale, mişcată de cele mai sensibile
sentimente, apelează la preoţi, consilii parohiale şi la toţi
credincioşii cu dare de mână să ajute în numele Iubirii lui Hristos,
această familie săracă, cu cât poate fiecare, pentru că nevoia este
mare şi timpul este acum!"
". . . Martiriul său este pentru fiecare dintre noi, o amintire vie
şi un avertisment permanent. De aceea trebuie să fim pregătiţi pentru
orice. Ca să prevenim aceste situaţii fără ieşire, cum este cea de
acum, trebuie să ne pregătim pentru vremurile de nevoie şi să strângem
un fond special pentru preoţii nevoiaşi, persecutaţi şi fără sprijin."
"...Consiliul Bisericesc al Diocezei speră să găsească mijloace de a
strânge aceste fonduri, menite să şteargă lacrimile orfanilor
nefericiţi şi să punem început bun pentru întrajutorarea fraţilor
noştri nevoiaşi ...". "A fulgerat, acum e momentul să ne facem Sfânta
Cruce!"
În vizitele sale obişnuite la episcopie în perioada Consiliului
Tuturor Bisericilor Ruseşti care se ţine în Moscova, Mitropolitul
Beniamin a slujit Sfânta Liturghie în 26 Noiembrie, la praznicul de
hram al Catedralei Sf. Ecaterina din Tsarskoye Selo. "Sfânta Liturghie
s-a încheiat cu o disertaţie fierbinte din partea ierarhului, în care a
apelat la unitate, iubire şi frăţie din partea enoriaşilor", scria un
corespondent al publicaţiei Mesagerul Tuturor Bisericilor Ruseşti.
"Mitropolitul a mai vorbit despre teribila moarte a preotului iubit de
la biserica locală, părintele Ioan Kochurov. El a subliniat că, deşi
tragic, evenimentul a fost şi un prilej de reconciliere, prin viaţa pe
care şi-a închinat-o lui Dumnezeu, dînd exemplu de mucenicie." Mesajul a
sensibilizat până la lacrimi oamenii prezenţi. De la Sf. Liturghie s-a
mers la mormântul părintelui din catedrală, după care mitropolitul s-a
întâlnit cu familia îndurerată la casa parohială.
Astfel, pentru a doua oară, de această dată prin gura unui ierarh
episcopal, care l-a pomenit pe preotul ucis, Biserica Ortodoxă Rusă a
prezentat moartea Preotului Ioan ca martiriu.
Preasfinţitul Patriarh Tihon îl cunoştea bine Părintele Ioan de pe
vremea când au lucrat împreună în dioceza Americii de Nord şi I-lor
Aleutine. Astfel, patriarhul a trimis o scrisoare de condoleanţe
Alexandrei Kochurova, văduva părintelui decedat.
La exact cinci luni de la moartea Părintelui Ioan, în 31 martie 1918,
dată la care preoţii ucişi cunoscuţi Sfântului Sinod ajunseră deja la
15, la Biserica Seminarului Teologic din Moscova s-a oficiat prima
Liturghie de Pomenire a Noilor Ieromartiri şi Martiri ai sec. XX din
istoria Bisericii Ortodoxe Ruse, de către Preasfinţitul Tihon, alţi
patru ierarhi, zece arhimandriţi şi protoprezbiteri.
În timpul slujbei de pomenire, la rugăciunea pentru adormirea
robilor lui Dumnezeu care au pierit pentru credinţa lor în biserica
ortodoxă, după pomenirea primului ierarh ucis, Mitropolitul Vladimir, a
fost pomenit primul arhipreot ucis, şi anume Părintele Ioan Kochurov,
care prin moartea sa pătimitoare deschide galeria Noilor Mucenici Ruşi
ai sec. al XX-lea.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Luna octombrie in 31 de
zile:
Pomenirea unor Sfinti Apostoli,
din cei 70:
Stahie, Amplie, Urban, Aristobul,
Nareis si Apelie.
Pe cei sase Sfinti Apostoli ii intalnim
pentru prima data in Sfanta Scriptura, lucrand impreuna cu marele Apostol
Pavel, la intemeierea Bisericii din Roma (Rom. 16, 8-11). Dar ii intalnim
si in Traditia Bisericii, ca facand parte din cei 70 de apostoli ai Domnului,
de care aminteste Sfantul Luca in Evanghelia sa (Luca 10, 1-4). Si ii pomenim
pentru osteneala lor, nu atat din timpul vietii Domnului pe pamant, cat
mai ales pentru dumnezeiasca lor lupta de a duce mai departe lucrarea mantuirii
si Biserica lui Hristos, dupa mutarea la cer a marilor Apostoli, cu fapta,
cu cuvantul, cu minunile si cu sangele lor, luminand lumea ca un alt soare,
in diferite parti ale crestinatatii de atunci. Si facem pomenire, pe cat
se stie din Traditie, si de locul ostenelii lor.
Astfel, Sfantul Stahie a fost asezat
episcop in Bizant de insusi Sfantul Apostol Andrei si a zidit, la Arghiropol,
impreuna cu dansul, o biserica, in care, adunand pe crestini, ii invata
viata cea mantuitoare. Si asa, vietuind 16 ani, a raposat cu pace.
Amplie si Urban au fost pusi episcopi
tot de Sfantul Andrei: Amplie la Diospolis, iar Urban in Macedonia. Si,
fiind omorati pentru marturisirea lui Hristos si-au dat fericitele lor
suflete lui Dumnezeu.
Sfantul Narcis a fost episcop in Atena,
Sfantul Apelie, in Iraclia, iar Sfantul Aristobul in Britania si, marturisind
pe Hristos, si-au luat fericitul sfarsit al ostenelilor celor multe. Dumnezeului
nostru, slava!
Intru aceasta zi, Cuvant despre Teodor negustorul,
care luand imprumut, a dat chezas chipul lui Hristos,
facut pe poarta, cu vopsea.
In Constantinopol a fost un negustor
Teodor. Iara dupa o intamplare i s-a inecat lui corabia si si-a pierdut
toata averea sa. Insa, avea prietesug cu un pagan bogat. Si, venind, a
inceput a-l ruga pe el sa-i dea lui aur din destul pentru negustorie. Iar
paganul i-a zis lui: "Da-mi mie zalog si vei lua ceea ce poftesti". Iar
crestinul il ruga pe el, neavand ce sa-i dea. Si, mergand cu dansul pe
cale, a cautat si a vazut chipul lui Hristos pe poarta, zugravit cu vopsea,
si a zis catre pagan: "Pe acest chip al lui Hristos, Dumnezeul meu, il
am mai cinstit decat toate si, mai mult decat viata mea, pe acesta il pun
tie chezas". A raspuns pagantul: "Cu adevarat, crezi tu intr-insul? Iata,
iti dau tie cat aur voiesti". Si, intorcandu-se la casa sa, i-a dat lui
o mie de litre de aur. Iar Teodor, cumparand cele trebuincioase, s-a dus
in Alexandria si toate bunurile sale, precum a voit asa le-a vandut.
Si se intorcea cu alte cumparaturi
la Constantinopol, si, inca neajungand acolo, i s-a inecat corabia lui.
Deci, auzind acel pagan de venirea lui Teodor si nestiind de inecare, a
venit la dansul, asteptand sa-si ia partea sa, cu dobanda, si l-a aflat
pe el, plangand in casa sa. Deci, instiintandu-se de pierderea lui, il
mangaia ca sa nu se intristeze, ci sa creada in Hristos, care se
pusese chezas pentru dansul. Inca l-a luat paganul in casa sa, iarasi,
i-a mai dat o mie de litre de aur si, ducandu-l pe el la poarta, a pus
martor pe acelasi chip al lui Hristos. Iar Teodor, cumparand smoala, s-a
dus in Egipt si a schimbat smoala pe plumb si, de acolo, s-a dus la Efes
si a schimbat plumbul pe arama si, multa bogatie dobandind, mergea bucurandu-se.
Si iarasi neajungand el, iarasi i s-a spart corabia si a pierdut toate
ce le castigase si, venind la casa lui, sedea plangand.
Iar paganul acela, instiintandu-se
din nou de pierderea aurului sau, l-a chemat pe Teodor si a inceput a-l
ocara, batjocorind pe Hristos: "Vezi, zicea, cum va inselati voi, crezand
in Acela ce nu este Dumnezeu. Daca ar fi fost Acela Fiul lui Dumnezeu,
spre care tu nadajduiesti, nu ai fi cazut, iata, acum pentru a treia oara,
in ispita inecarii". Iar Teodor cu multe lacrimi, zicea paganului: "Nu,
prietene, nu huli pe Dumnezeu cel adevarat, ca pentru pacatele mele mi
s-au intamplat mie toate acestea si pentru aceea a ingaduit ca sa-mi faca
nedreptate valurile marii. Dar ma rog tie, mai da-mi inca si a treia oara
si cred ca, pentru hulele tale, ma voi mantui si pe toate ale tale cu dobanda
ti le voi intoarce". Iar pagandul i-a dat si a treia oara o mie de lire
de aur si l-a dus pe el la acelasi Chip al lui Iisus Hristos, cel de pe
poarta si i-a zis: "Pe Tine, dar, si acum te primesc martor si chezas,
ca daca esti Fiul lui Dumnezeu, mantuieste-l pe el, si pe mine cu dansul,
ca si eu sa cred, iar de nu, apoi sa nu se mai insele cel ce cred intru
Tine." Si Teodor, luand aurul si cumparand cele de trebuinta, s-a dus in
Calabria. Iar de acolo, cumparand grau in Gundal si a luat acolo cate un
galben masura, si vanzand graul, a cumparat vin, cu cate un argint masura.
Si venind in Antiohia, a vandut aceiasi masura cu cate un galben.
Deci, numarand patru mii de litre de
aur si punandu-le intr-un sipet, a scris o epistola asa: "Eu Teodor crestinul,
scriu facatorului meu de bine, lui Avram. Iata, patru mii de litre de aur
am pus in sipet si, incredintandu-le chezasului meu Hristos, socotesc ca
El le va pune pe acestea in mana ta". Si, le-a asezat in sipet pecetluindu-l,
si, intrand la capul corabiei dinainte, l-a aruncat in mare, zicand: "Doamne
Iisuse Hristoase, Tu, precum stim indrepteaza acest sipet si il da aceluia
ce mi-a dat mie imprumut". Deci, s-a facut un vant cumplit in mare, nu
numai acolo intr-un loc, ci in toata lumea, cat si pe sub mal corabiile,
care stateau in Constantinopol, se spargeau de furia valurilor. Si cum
toti din cetate au iesit la mare sa o vada, a iesit si paganul acela sa
vada marea. Si, fiind el pe mal, iata s-a desfacut un val si a aruncat
sipetul cu aur inaintea lui. Iar el, luandu-l pe acela, l-a dus in casa
sa si, deschizandu-l, a aflat deasupra scrisoarea cea pentru aur, de la
Teodor, catre dansul. Si pe scrisoare era scris: "Eu, Iisus Hristos, de
la Teodor crestinul ti-am adus tie aurul cu dobanda, ca sa nu Ma hulesti
pe Mine. Ca, iata, de chezasuire M-am dezlegat si sa Ma crezi pe Mine cu
adevarat".
Iar, dupa o vreme, a venit Teodor sanatos,
cu multa bogatie. Deci, luand daruri multe, a mers la paganul acel, iar
el, luand darurile, l-a intrebat de aurul cel imprumutat. A raspuns Teodor:
"Cred in Hristos, Cel ce m-a luat pe mine in chezasie, ca ti-a dat tie
aurul si-l ai pe el in casa ta". Iar paganul, ispitindu-l, a raspuns: "Nu
l-am luat de la nimeni". Atunci Teodor i-a zis lui: "Nu am cu tine nici
o pricina. Daca n-ai luat sipetul cu patru mii de litre de aur, avand deasupra
scrisoarea cea cu mana mea scrisa, iata sa stii ca tot aurul tau, in sipet
asezandu-l l-am dat in mare, ca Dumnezeul meu si chezasul tau sa aiba a-l
pune in mainile tale. De nu l-ai luat, acum sa mergi cu mine la chipul
lui Hristos si sa te juri ca nu l-ai luat". Iar paganul, temandu-se, a
luat scrisoarea ceare a fost in sicrias deasupra aurului si a zis catre
Teodor: "Oare cunosti aceasta?" Deci a vazut Teodor scrisoarea sa, inca
si alta scrisoare. Si amandoi minunandu-se de scrisoare, au proslavit pe
Dumnezeu. Si dintru aceasta pricina paganul a crezut in Hristos si, mergand,
s-a botezat cu toata casa sa.
Intru aceasta zi, cuvant al lui Petru monahul, despre
bogati si saraci.
O, bogati orbi, cei ce sunteti saraci
de dreptate si indestulati cu pacatele, adunand cele de la saraci in casele
voastre, cele ale intunericului vesnic, O, saracilor si pacatosilor, cum,
fiind pedepsiti de chinuitori pamantesti, pe Dumnezeu nu L-ati cautat?
Ca, neplacandu-le voi lor, de s-ar fi intamplat voua sa pieriti de pedeapsa
lor, apoi n-ar fi fost mai bine oare sa slujiti unuia Dumnezeu? Stim ca
nu-i grabnic la manie Cel ce stie neputinta neamului omenesc, Cel ce nu
are trebuinta, de la nimeni, de nimic. Ci singur tuturor le daruieste tot
binele si-i sfinteste si-i umple si-i satura din inceput si pana la sfarsit.
Dupa aceea si acolo inca intru toti vecii, miluindu-i si pazindu-i ii lumineaza
cu dumnezeiasca lumina Sa.
Iar voi, o, oameni, de a voastra voie,
cu nebunia voastra, uitand frica de Dumnezeu, insi-va pe voi va infricosati,
va napastuiti, va goniti, va chinuiti si va smintiti. Credinciosi fiind,
nu vietuiti dupa credinta; stiind, nu stiti; auzind, nu auzitil; vazand,
nu vedeti, precum a zis de demult Dumnezeu, prin gura Proorocului Isaia:
"S-a ingrosat inima norodului acestuia si cu urechile greu aude si ochii
sai si-a inchis". Cu adevarat, de acest fel sunt oamenii lumii acesteia.
De aceea, urata este viata aceasta si grea, iar slujba lui Dumnezeu si
lucrul Lui usoare sunt si dulci.
Deci, sa ne nevoim si sa ne silim spre
dansa toti cei neputinciosi, parasind toate pacatele lumesti: minciuna,
strambatatea, desfranarea, furtisagul, ura, galceava si sfadirea, necuratia
si spurcaciunea, rautatea si lacomia, pentru care se bat bogatii lumii
acesteia. Si taie si se lupta unul pe altul, vrand sa-l biruiasca, casa
lui vrand sa-i jefuiasca si stapanirea lui sa o ia si cinstea si slava
si pamantul lui sa-l apuce. Si numai ei singuri vor sa fie mari pe pamant,
intre oameni cinstiti, laudati si mandri. Toate aceste ganduri si nascociri
sunt ale vrajmasului. Deci, cei ce voiesc sa fie asa, nu vor afla mila
lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Caruia se cuvine slava, impreuna cu Tatal
si cu Preasfantul si Bunul si de viata facatorul Duh, acum si pururea si
in vecii vecilor! Amin.
• Pomenirea Sfinţilor Apostoli Stahie, Amplie, Urban, Narcis, Apelles şi Aristobul
Aceştia au fost cu toţii din numărul celor
șaptezeci de Apostoli mai mici. Stahie a fost ucenic şi ajutor al
Sfîntului Apostol Andrei, cel întîi chemat. Sfîntul Andrei 1-a sfinţit
pe el episcop al Bizanţului. Sfîntul Apostol Stahie a întemeiat Biserica
din Arghiropolis şi bine a păstorit turma lui Hristos cea de acolo, cu
credinţă şi cu rîvnă de foc. După şaisprezece ani de păstorire, el s-a
săvîrşit cu pace către Domnul. Sfinţii Apostoli Amplie şi Urban au fost
şi ei ucenici ai Sfântului Apostol Andrei, cel întîi chemat, şi sfinţiţi
de el întru episcopi: Sfîntul Amplie în cetatea Lida din Odyssopolisul
Iudeii iar Sfîntul Urban în Macedonia. Amîndoi au luat mucenicească
moarte pentru Hristos Domnul. Sfîntul Narcis a fost uns Episcop al
Atenei de către Sfîntul Apostol Filip. Sfîntul Apelles [Amplie] a fost
Episcop al Heracleei în Trachis. Iar Sfîntul Aristobul, fratele
Sfîntului Apostol Barnabas, bine propovăduind credinţa creştină în
Britania, s-a săvîrşit cu pace în acele insule.
• Pomenirea Sfântului Mucenic Epimah
El s-a născut în Egipt şi, îmbogăţindu-se
de-a lungul întregii lui vieţii întru călugăreştile nevoinţe în pustia
egipteană, şi-a încheiat la urmă alergarea cu moarte de mucenic.
Imitîndu-1 pe Sfîntul Proroc loan, Botezătorul şi Înaintemergătorul
Domnului, Sfîntul Epimah s-a retras cu desăvîrşire în pustie încă din
frageda lui tinereţe. lubindu-L cu tot
duhul şi cu toată vîrtutea lui pre Domnul, s-a învrednicit de la El de
daruri mari, căci însuşi Duhul Sfânt îl învăţa pe el toate; astfel, fără
să aibă trebuinţă de vreun dascăl pămîntesc, el de la Duhul s-a
povăţuit către toate nevoinţele vieţii celei călugăreşti. Apoi a
ajuns la urechile fericitului Epimah vestea că la Alexandria creştinii
sînt ucişi precum oile de junghiere pentru mărturisirea Numelui lui
Hristos. Aprinzîndu-se şi îndîrdjindu-se cu duhul întru apărarea Sfintei
Credinţe, el a intrat în marea cetate şi a dărîmat cu mîinile lui
idolii la pămînt. Prins fiind şi dat la bestialele chinuri, Sfîntul
Epimah a strigat: „Aşa! Chinuiţi-mă,
schipaţi-mă, loviţi-mă, puneţi cunună de spini pe capul meu şi sceptru
de trestie în mîna mea! Adăpaţi-mă cu fiere şi cu oţet, răstigniţi-mă pe
cruce, străpungeţi cu lancea coasta mea! Acestea toate pentru mine
Domnul meu le-a îndurat, şi eu asemenea voiesc să le îndur!”. În
mulţimea adunată la acea privelişte de groază se afla şi o femeie oarbă
de un ochi, care privea cu dinandinsul la chinuirea Sfîntului şi plîngea
cu amar, văzînd sălbăticia drăcească a torţionarilor. S-a
întîmplat ca, în timp ce Sfîntul era chinuit, o picătură din sîngele
lui să sară pe ochiul ei cel vătămat. Deodată s-a făcut minunea, şi
femeia a putut vedea desăvîrşit cu ochiul pînă atunci bolnav, nemaifiind
nici o diferenţă între el şi cel sănătos. Atunci ea a strigat
tare: „Mare este Dumnezeul acestui patimilor!”. Aşa strigînd ea, Sfîntul
Epimah a fost decapitat, iar sufletul lui de viteaz s-a strămutat la
locaşul bucuriei celei veşnice, anul fiind 250.
• Pomenirea Sfântului Nou Mucenic Nicolae din Hios
Acesta a fost un tînăr evlavios şi un
mare zilot al credinţei creştine. El s-a născut în satul Karyes din
Insula Hios, unde a fost torturat şi decapitat de turci la anul 1754,
astfel dîndu-şi sfântul lui suflet în mîinile lui Dumnezeu.
• Pomenirea Sfinţilor Preacuvioşilor Părinţilor noştri Spiridon şi Nicodim
Aceştia au fost monahi la Lavra Peşterilor din Kiev, iar ascultarea lor a fost aceea de a frămînta şi coace sfînta prescură. Deşi
nu era ştiutor de carte, Sfîntul Spiridon cunoştea Psaltirea pe de rost
şi s-a arătat făcător de minuni încă din timpul vieţii. El s-a odihnit în Domnul cu pace la anul 1148.
Cântare de laudă la Sfântul Preacuvios Mucenic Epimah
Epimah, al Domnului sfînt,
Inimă vitează în pieptul lui avut-a.
Lui frică nu-i era nici de draci nici de oameni,
Şi cu-atît mai puţin de idolii morţi.
Chinuit fiind Epimah jubila,
El cu zîmbet biciuit-a pe torţionarul jude.
Trupul lui schingiuit mintea la Domnul avea,
Pe al lui Epimah trup rănile stau ca podoabe.
El pentru Hristos a voit să moară
Să moară cu o moarte de mucenic viteaz.
Ce a dorit, Domnul îmbelşugat i-a dăruit lui,
Dar dăruitu-i-a şi minunată putere:
Putere să vindece bolnavul norod,
Ale lor suflete bucurînd cu harul.
Cavaler al Domnului a fost Epimah,
Purtînd în mîini al Sfinei Cruci sceptru:
Comoară scumpă fostu-i-a al biruinţei Semn,
Mai scumpă decît mărgăritarele scumpe.
În duhovniceasca tărie Epimah este luminoasă stea,
Un suflet cum numai Hristos să înalţe poate.
O, Sfinte Părinte Epimahe, Mucenice viteaz,
Slăvite întemniţate pentru-adevărata credinţă!
Noi înaintea ta ne cucerim şi rugăm:
De rele apără-ne cu rugăciunile tale!
Şi Sfînta Biserica lui Dumnezeu
O păzeşte pînă la sfirşit!
Cugetare
„Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10: 38).
Sfîntul Preacuvios Mucenic Timotei de la Esfigmenu
(pomenit la 29 octombrie) a fost mai întîi bărbat căsătorit, avînd şi
două fiice. Mai apoi, ca monah, el a dorit să moară cu moarte
mucenicească pentru dragostea lui Hristos. Pregătindu-se tot timpul
pentru această cale, el a cerut de la duhovnicescul părinte
binecuvîntare să meargă în satul lui, Kessana, şi să îşi ia rămas bun de
la fiicele sale. Dar egumenul nu voia să îl lase, de teamă ca nu cumva
vederea fiicelor lui să îi moaie inima şi să îl depărteze de la dorirea
muceniciei lui. Kessana însă se afla chiar pe drumul spre Propontis,
care era şi destinaţia Sfântului. Ajungînd la satul lui, el a întîlnit
în cale pe un fost vecin al lui, cu care a vorbit puţin şi i-a lăsat
vorbă pentru fiicele lui, rugîndu-1 să le transmită binecuvîntarea lui
părintească. Zadarnic a voit vecinul să îl reţină pe Fericitul Timotei,
încercînd să îl convingă ca să rămînă, să îşi vadă aievea fiicele, şi să
se odihnească. Timotei a grăbit pe calea lui, nemaiprivind înapoi.
Fiicele au auzit de tatăl lor de la vecinul şi au alergat pe urmele lui.
Iată acum vedere minunată şi înfricoşată! Fiicele alergau după tată ca
să îi vadă dorita lui faţă, iar tatăl alerga tot mai repede, spre
întîmpinarea morţii celei dorite! Fiicele au obosit şi s-au întors
deznădăjduite, tatăl dispărînd din raza vederii lor. Mai înainte de
moartea lui, Timotei 1-a rugat cu lacrimi pe al lui egumen şi părinte
duhovnicesc, Ghermano, să se oprească în satul lui şi să le ducă
fiicelor vestea muceniciei lui. Turcii 1-au omorît pe Timotei şi i-au
aruncat trupul în rîu. Avva Ghermano nu a izbutit să mai afle decît un
strai al mucenicului. El a venit atunci la satul Kessana, le-a aflat pe
fiicele Sfântului Mucenic Timotei, şi le-a arătat straiul tatălui lor.
Luare aminte
Să luăm aminte la minunata călăuzire a Sfinţilor Apostoli de către Duhul Sfînt Dumnezeu (Fapte 16):
- La cum Sfinţii Apostoli Pavel şi Silas au voit să meargă de la Mysia în Bithinia;
- La cum Duhul nu le-a îngăduit lor aceasta;
- La cum, în vedenie la miezul nopţii, un bărbat macedonean s-a arătat Sfîntului Pavel, şi 1-a chemat să vină în Macedonia.
Predică
Despre siguranţa dreptului că nu va muri – „Nu voi muri, ci voi fi viu, şi voi povesti lucrurile Domnului” (Psalmul 117: 17).
Cine este cel care poate spune cu
adevărat „Nu voi muri”? Doar acela care lipit este strîns cu inima lui
de Domnul Vieţii. Cine poate chiar adăuga, cu credinţă neclintită: „ci
voi fi viu”? Doar cel care pururea vede înaintea ochilor lui pe Domnul
Vieţii.
Enoh şi cu Ilie nu au murit, ci au fost
ridicaţi vii la viaţa veşnică. Domnul i-a luat pre ei întru sfintă
milostivirea Lui şi ca dovezi vii înaintea ochilor omenirii de existenţa
nemuririi. lisus Hristos Domnul a murit şi a înviat potrivit puterii
Lui şi ca dovadă înaintea ochilor omenirii a învierii din morţi. Sfinţii
Apostoli şi nenumărate mii de sfinţi au fost ucişi, dar mulţi dintre ei
se arată vii şi luminoşi din cealaltă lume, din dragoste faţă de oameni
şi ca să dea mărturie înaintea omenirii că viaţa veşnică există.
Astfel, cei care au fost înălţaţi cu
trupul la cer, ca şi cei ale căror trupuri au adormit, trăiesc cu toţii
împreună cu Domnul lisus Hristos Cel înviat întru a Lui Nemuritoare
împărăţie.
„Nu voi muri ci voi fi viu”, strigă
Prorocul David cu o siguranţă de nezdruncinat, deşi el a trăit şi a
murit pe pămînt cu multe sute de ani mai înainte de moartea şi Învierea
Domnului, şi mai înainte cu mult ca Evanghelia Învierii celei de obşte a
drepţilor să se fi vestit pe pămînt.
Cu
încă şi mai mare siguranţă fiecare creştin trebuie să poată să
spună: „Nu voi muri, ci voi fi viu”, pentru că Domnul Cel înviat este
acum temelia credinţei noastre, şi ochii noştri au văzut, urechile
noastre au auzit mult mai mult decît ochii şi urechile Regelui Proroc
David.
Întru fum s-a prefăcut puterea diavolului
de la Crucea cea Biruitoare a lui Hristos; iar după a Lui Slăvită
Înviere, moartea s-a făcut ca o perdea de ceaţă prin care sufletul
păşeşete spre tărîmul însorit al nemuririi. Fraţilor, fericiţi aceia care se învrednicesc să nu moară, ci să fie vii, şi să povestească tuturor lucrurile Domnului!
O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase
Cela Ce eşti Stăpînul Vieţii, înviază-ne şi ne mîntuieşte pre noi! Căci
numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!
Acesti
sfinti erau din pamântul Persiei, fiind mai de frunte si mai de cinste
lânga Sapor II (339-379), regele persilor, si erau întariti în dreapta
credinta. Dar fiind prinsi, au fost batuti si chinuiti. Dar începând
regele sa huleasca pe Hris-tos, sfintii l-au facut mut si apoi i-au
dezlegat din nou gura. Apoi i-au întins pe paturi de fier arse în foc,
dar pogorându-se ploaia a stins focul. Iar ei prin rugaciuni au surpat
jos idolul lui Die. Pentru aceea i-au supus la felurite chinuri si din
multe iesind nevatamati au pricinuit îmbratisarea credintei în Hristos
de catre multi, care pentru aceasta au fost ucisi. 
Sfinţii Făcători de Minuni şi Doctori fără Arginţi Cosma şi Damian
împreună cu mama lor Teodota erau din Asia Mică (după unii, din
Mesopotamia). Tatăl lor care era necredincios a murit când ei erau încă
copii. Mama i-a crescut în evlavia creştină. Prin exemplul vieţii ei şi
prin citirea cărţilor sfinte, Sf. Teodota a păstrat puritatea vieţii
copiilor ei prin respectarea poruncilor lui Dumnezeu, ajutîndu-i să
devină bărbaţi virtuoşi şi drepţi. Educaţi şi formaţi ca doctori, ei au
primit în dar harul vindecării trupurilor şi sufletelor bolnave prin
puterea rugăciunii. Ei vindecau chiar şi animale. Din iubire curată
faţă de Domnul şi faţă de semeni ei nu luau niciodată plată pentru
serviciile lor, respectînd porunca Mântuitorului Nostru Iisus Hristos
care a spus: "În dar aţi luat, în dar să daţi" (Mt. 10:8). Faima Sf.
Cosma şi Damian s-a răspândit în toată regiunea şi oamenii i-au numit
doctori fără de arginţi.