Era un sihastru oarecare bătrân, care de multi ani trăia în pustie. Acestuia i-a venit gând în inimă, socotindu-se cum că el a săvârsit si a împlinit toate bunătătile si poruncile lui Dumnezeu, si a început cu mare osârdie a se ruga lui Dumnezeu, zicând: "Doamne, Dumnezeul meu, arată-mi mie de mi-a mai rămas ceva nesăvârsit din faptele bune, să le săvârsesc pe toate!". Iar văzătorul de inimi, Dumnezeu, vrând ca să-i smerească acel gând înalt, i-a descoperit lui în gând si i-a grăit, zicând: "Mergi la cutare mănăstire la arhimandrit, si ce îti va zice tie, asa să faci!". Iar el, desteptându-se din somn, foarte s-a bucurat de acea vedenie dumnezeiască si multumea lui Dumnezeu. Si îndată a plecat la acel arhimandrit si, apropiindu-se de acea mănăstire, Dumnezeu i-a descoperit arhimandritului despre venirea lui, zicând: "Iată cutare sihastru de la cutare pustie vine la tine ca să te întrebe, să-i spui cuvânt pentru mântuirea sufletească. Deci, dacă va veni, asa să-i faci tu: să-i dai o prăjină în mână si să-i încredintezi porcii mănăstirii în seama lui si să-i poruncesti să-i păzească". Între timp a sosit si sihastrul la poarta mănăstirii si a început a bate la poartă ca să-i deschidă si auzind portarul, a mers, i-a deschis si a intrat înăuntru la arhimandrit, s-au închinat unul altuia si s-au sărutat după obicei si au sezut. După aceea l-a întrebat pe el arhimandritul: "De unde vii, avvo, si pentru ce este osteneala venirii tale la noi? Ai venit până aici sau mai departe mergi?". Răspuns-a sihastrul si a zis: "Eu, cinstite părinte, sunt cutare sihastru de la cutare pustie si auzind si întelegând de folositoarea învătătură a cuvintelor cuviosiei tale, într-adins numai până aici am venit, la cuviosia ta, ca să-mi spui si mie vreun cuvânt de folosul mântuirii sufletului, precum îti va da tie Domnul cuvânt". Zis-a lui arhimandritul: "Cu adevărat, avvo, din depărtat loc ai făcut osteneala până aici. Dumnezeu să te blagoslovească si să-ti răsplătească osteneala ta! Iar dacă îti voi spune tie precum poftesti cuvânt de folosul mântuirii sufletului, oare vei face după cum îti voi zice?". Răspuns-a sihastrul si i-a zis: "Iată, mă făgăduiesc înaintea lui Dumnezeu, că orice-mi vei zice, cu bucurie voi face după cuvântul ce-mi vei spune! Că pentru aceasta mi-am ostenit bătrânetile mele de am călătorit atâta si am venit la cuviosia ta, ca să fac după cuvântul ce-mi vei zice". Atunci arhimandritul, sculându-se de pe scaunul său si luând o prăjină pe care mai înainte de venirea sihastrului i-o gătise pentru acea treabă, i-a dat-o, zicând: "Iată, frate, acesta este cuvântul pe care voi să ti-l spun pentru mântuirea sufletului tău. Primeste acest toiag si mergi de paste porcii acestei sfinte mănăstiri! Iată, ti-am spus ce să faci. Mergi si fă asa precum ti-am zis!". Si aceasta zicând, îndată a poruncit de a adus toti porcii mănăstirii si i-a dat în seama lui si l-a trimis la câmp să-i pască. Iar el la aceasta n-a îndrăznit să răspundă nimic, ci supunându-se a primit porcii în seama sa si iesind cu dânsii la câmp a început a-i paste. Iar oamenii care îl stiau, pentru că era foarte vestit si multora stiut pentru viata lui cea îmbunătătită, auzind unde este si că paste porcii la câmp, se mirau de aceasta si minunându-se spuneau unul altuia, zicând: "Iată, sihastrul cel mare si vestit de la cutare pustie a înnebunit si si-a iesit din minte si a pribegit din pustie, de la locul si chilia lui, iar acum umblă de paste porcii la câmp". Acestea vorbind oamenii unii cu altii, de multe ori se întâmpla să audă si el aceste vorbe. Căci multi, si din cei ce nu stiau, nici îl cunosteau, vorbeau si spuneau despre dânsul, fiind de fată. Iar altii ziceau: "Sihastrul cel mare s-a îndrăcit si umblă pe câmp împreună cu porcii". Iar el, auzind, răbda cu smerenie si asa, cu multă răbdare si smerenie, trei ani a păscut porcii acelei mănăstiri. După ce s-au împlinit trei ani păscând porcii, văzând Dumnezeu răbdarea si smerenia lui, a poruncit arhimandritului să-l cheme si să-l slobozească să meargă iarăsi la locul si chilia lui. Iar arhimandritul, după descoperirea si porunca lui Dumnezeu, i-a poruncit să dea porcii în seama altui om, pe care l-a trimis să-i pască, iar el să vină la mănăstire, zicând că-i este trebuincios. Si asa, după porunca arhimandritului, dând porcii în seama acelui om, a venit la mănăstire. De când i-a dat porcii în seama lui si l-a trimis la câmp ca să-i pască, de atunci el nu a mai venit pe la mănăstire, nici arhimandritul cu dânsul nu a mai vorbit, ci vara umbla cu porcii la câmp de-i păstea, iar iarna sedea cu ei de-i hrănea în afara metocului sau odaia dobitoacelor, care era la o mosie departe de mănăstire. Iar dacă a mers la arhimandrit, si arhimandritul dacă l-a văzut pe el asa schimonosit si cu fata schimbată si stricată de vânturi si de arsura soarelui, cu barba afumată de multul fum al odăii si hainele festelite si rupte, încât numai se tineau de trup, s-a umilit cu inima si cu mare plângere a căzut la picioarele lui, zicând: "Iartă-mă, robule al lui Hristos, că te-am necăjit atâta vreme cu acea ascultare dosăditoare. Să stii, frate, că nu de la mine ti-am făcut aceasta, ci după arătarea si porunca lui Dumnezeu, pentru vreo greseală ce vei fi făcut înaintea lui Dumnezeu în gândul tău cândva, neluându-ti seama. Pentru că mie, mai înainte de a veni la mine, mi-a descoperit Dumnezeu si mi-a spus de venirea ta si mi-a poruncit ca îndată să-ti dau porcii mănăstirii în seamă si să te trimit cu dânsii la câmp, ca să-i pasti, precum ti-am si făcut. Iar acum, frate, văzând Dumnezeu răbdarea si smerenia ta, S-a milostivit si te-a iertat de acea greseală ce vei fi făcut si pentru care te-a trimis la această ispită. Căci acum mi-a poruncit Dumnezeu să-ti iau porcii din seama ta si să te slobod să mergi la locul si chilia ta si să-ti păzesti iarăsi rânduiala". Atunci a răspuns bătrânul cu multă umilintă si lacrimi: "Adevărat, părinte, eu am gresit Domnului Dumnezeului meu, pentru care pe dreptate mi s-a făcut mie aceasta. Căci eu văzându-mă pe mine de atâtia ani trăind în pustie si în toate zilele si în toată vremea nevoindu-mă si silindu-mă după puterea mea să fac cele plăcute lui Dumnezeu si să împlinesc toate poruncile Lui, mi-a venit în gând că eu acum am săvârsit toate faptele bune si poruncile lui Dumnezeu. Si am început cu mare osârdie a mă ruga lui Dumnezeu să-mi arate de mi-a mai rămas cumva vreo faptă bună nesăvârsită, să o săvârsesc si pe aceea. Asa rugându-mă, mi-a arătat Dumnezeu si mi-a poruncit să vin la cuviosia ta si cele ce-mi vei zice să le fac. Si asa eu, cu mare bucurie, după porunca lui Dumnezeu, am plecat si am venit la prea cuviosia ta, negândind de o întâmplare ca aceasta". Zis-a arhimandritul: "Adevărat, frate, mari si neajunse de mintea omenească si drepte sunt judecătile lui Dumnezeu si mare este purtarea Lui de grijă pentru noi! Iar noi de nu ne vom sili să câstigăm smerenia, în zadar ne vor fi osteneala si faptele noastre, care ne par că sunt bune si plăcute lui Dumnezeu, si nimic nu ne vor folosi, de nu vor fi acoperite cu smerenia. Căci multi, cu multe si mari bunătăti, neavând smerenie, au pierit si nu i-au folosit pe ei bunătătile si faptele lor cele bune, cu îngâmfare si fără de smerenie. Căci bunătătile si faptele cele bune, de nu vor avea smerenie, îl înaltă pe om la mândrie si-l pierd, precum si tie, frate, ti s-a întâmplat, pentru că n-ai avut smerenia cu care să-ti fi acoperit bunătătile tale, ca să nu le vadă si să le stie vrăjmasul. Însă pe tine, frate, Dumnezeu te-a canonisit, te-a miluit si te-a iertat. Acum întoarce-te si te du iarăsi la locul si chilia ta si-ti păzeste orânduiala si de acum te păzeste foarte si te fereste de părerea înaltă si te sileste cu toată osârdia, de îti este de folos smerenia, că smerenia e acoperământul faptelor bune! Si de vei si face vreo faptă bună, îndată să o acoperi pe ea cu smerenia, ca să nu răsufle, căci fapta bună neacoperită cu smerenie răsuflă si se împute si este urâtă de Dumnezeu. Asa fă, frate, si mă iartă pentru necazul ce ti-am făcut atâta vreme si mă pomeneste si pe mine, nevrednicul, în sfintele tale rugăciuni către Dumnezeu!". Si i-a dat cele ce-i trebuiau lui si asa, închinându-se si sărutându-se cu părintească sărutare, l-a blagoslovit si l-a slobozit. Si a plecat si a mers iar în pustie, la chilia sa, găsind chilia curată si măturată precum a lăsat-o, ca si cum ar fi îngrijit-o cineva, neavând mucezeală sau putoare a pustie, ca în ziua în care a plecat dintr-însa, de care lucru foarte se minuna. (19-329)

Un om ducea o viată foarte curată: cât era ziua de mare nu făcea altceva decât să picteze icoane. Avea acest mare dar de la Dumnezeu si încerca să îl pună în valoare cât mai bine. Un singur neajuns avea iconarul: de când murise duhovnicul său, nu mai vroia să se spovedească. Se gândea că, dacă nu face păcate mari, nu are rost să îsi caute un alt duhovnic, că oricum nu va mai găsi un altul la fel de sporit.
Tot pictând icoane frumoase, iconarul devenise din ce în ce mai mândru. I se năzărise că a ajuns la mari măsuri de sfintenie si, pentru că mândria are nevoie de aplauze, L-a rugat pe Dumnezeu să îi descopere unui cunoscut duhovnic, părintelui Ioan, la ce măsură înaltă ajunsese. Dar, pentru a încerca să ascundă sub masca smereniei mândria sa, s-a mai rugat:
- Doamne, dacă părintele îmi va da vreun canon, orice canon îmi va da părintele, îl voi face.
Ajungând la părintele Ioan, omul i-a spus:
- Părinte, am venit să vă cer cuvânt de folos si, dacă credeti că este nevoie, să îmi dati chiar un canon.
- Nu ai canon de la duhovnicul tău?
- De cinci ani a murit, si de atunci nu am mai făcut nici un canon.
- Nu pot să îti dau canon fără să te spovedesc.
- Părinte, nu vreau să mă spovedesc, dar, dacă sfintia voastră tineti neapărat să mă spovediti…
- Da, trebuie să te spovedesti.
După spovedanie, dându-si seama că omul era biruit de diavolul mândriei, părintele i-a spus:
- O singură sansă de mântuire ai: lasă-te de pictatul icoanelor. Vino aici si vinde lumânări la pangar.
Iconarul a simtit că părintele i-a dat cu ceva în cap:
- Cum, părinte, si cine mai pictează icoane? O puneti pe femeia de la pangar să picteze în locul meu? Nu stiti cine sunt eu? Nu vă dati seama ce nedreptate faceti dacă-i lăsati pe ceilalti fără icoanele mele?
- Ascultă, frate, cu sau fără icoanele tale, lumea merge înainte. Nu se dărâmă lumea dacă tu renunti la pictat. Dar, dacă nu renunti la mândrie, te asteaptă iadul. Iadul, întelegi, iadul pe care stii să îl pictezi atât de bine în icoana Înfricosătoarei Judecăti. Iadul, frate, iadul.
Iconarul trăia niste clipe groaznice. Vru să părăsească biserica, dar îsi aminti că Îi promisese lui Dumnezeu că va face orice îi va spune părintele Ioan.
- Lăsati-mă putin să mă gândesc.
- Nu putin, te las cât de mult vrei tu. Du-te acasă si mai gândeste-te. Dar dacă nu esti gata să te apuci să vinzi lumânări, să nu mai vii pe aici.
Trei zile a stat acasă iconarul si s-a frământat. În acest timp încerca să termine o icoană cu Bunavestire, în care Maica Domnului stătea în fata Sfântului Arhanghel Gavriil.
Îl apăsa cuvântul pe care l-a rostit Fecioara Maria atunci când îngerul i-a spus că Îl va naste pe Hristos: "Fie mie după cuvântul tău!".
Asa ar fi vrut să îi poată spune si el părintelui Ioan, dar îi era foarte greu să facă această jertfă. Văzând însă că nu reusea în nici un chip să termine icoana, s-a gândit că pentru neascultarea sa harul lui Dumnezeu îl părăsise.
Asa că a patra zi era din nou la biserica părintelui Ioan. Părintele i-a zis:
- Dacă te întreabă oamenii de ce nu mai pictezi, să le spui că ti-a luat Dumnezeu darul. Du-te la lumânări si ai mare grijă la bani. Dacă iesi în minus, ne supărăm, spuse părintele, tratându-l cu indiferentă.
Iconarul nu stia că, de când se spovedise la părintele Ioan, acesta nu mai mâncase decât pâine cu apă si câteva fructe. Postise pentru ca Dumnezeu să îi dea iconarului gândul cel bun.
Primele săptămâni la pangar au fost crâncene pentru iconar. Veneau să îl vadă fostii săi colegi de breaslă, care acum îl luau peste picior.
- Zici că ti-a luat Dumnezeu darul? Nouă de ce nu ni-l ia? Si băutură, si femei, si ti l-a luat tocmai tie, care erai atât de cuminte?
Altii îl priveau lung, fericiti că au scăpat de un rival atât de talentat.
După ce s-a obisnuit în noua postură, iconarul a primit canon de la părintele să spună rugăciunea lui Iisus. S-a ostenit cât s-a ostenit, după care rugăciunea a început să îi miste inima spre pocăintă. A simtit că inima îi era din ce în ce mai usoară, a simtit cum durerea care mai înainte îi apăsa capul dispărea încetul cu încetul. Sfătuit de părintele Ioan, se spovedea si se împărtăsea des.
O singură dată s-a mai întristat: când din două icoane pictate de un fost ucenic de-al său a început să izvorască mir. Desi ucenicul picta mult mai slab decât el, totusi lui Dumnezeu îi plăceau mai mult icoanele acestuia.
După o vreme, părintele l-a rugat să îi vândă toate pensulele si culorile sale. Iconarul i le-a dat de pomană, gândindu-se că nu îi vor mai fi de folos.
Se apropia un an de când renuntase la pictură. Era a treia săptămână din postul Sfintelor Pasti. La spovedanie, părintele i-a spus:
- Îti voi da un canon foarte greu: ai două zile să pictezi o icoană mare cu Învierea. Peste două zile vei pleca într-un pelerinaj la Sfântul Munte Athos si o vei dărui mănăstirii care îti va plăcea mai mult.
- Două zile, părinte? E prea putin timp, cred că nu mai am timp să lucrez.
- Ba ai, te va întări Dumnezeu. Si, când te întorci de acolo, după ce vei vedea icoane de o frumusete rară, să pictezi din nou. Gata, s-a terminat cu lumânările, de acum ai canon să pictezi din nou. Să te rogi si să pictezi. Când pictezi cu smerenie, ca un vrednic vânzător de lumânări, lumea are mare nevoie de icoanele tale. Aici sunt banii de drum, i-a spus părintele, binecuvântându-l. Si aici sunt pensulele tale, i-a mai spus, dându-i înapoi punga pe care i-o ceruse cu aproape un an în urmă.
Iconarului i s-au umplut ochii de lacrimi. Nu credea că va mai picta vreodată. I-a multumit din inimă lui Dumnezeu, după care a plecat în fugă spre casă. Se grăbea să se apuce de pictat. Timpul era scurt, dar avea nădejde că, pentru rugăciunile duhovnicului său, va termina la timp pictarea icoanei.