Traditia crestina spune ca Sfantul Ierotei a fost din Atena, Capitala Greciei, si era unul din cei noua sfetnici ai Aeropagului: facea parte, adica, din sfatul cetatii. A invatat credinta crestina de la Sfantul Pavel Apostolul si tot acesta l-a botezat si l-a asezat episcop in Atena. Si a fost cel dintai episcop crestin al Atenei. La randul sau, Sfantul Ierotei a fost invatator neostenit, Sfantul Ierotei a fost invatator neostenit Sfantului Mucenic Dionisie Areopagitul, caruia multe povatuiri i-a dat pe calea intelegerii dreptei credinte, aduse de Mantuitorul Hristos, spre mantuirea si innoirea lumii. Despre Sfantul Ierotei se mai stie ca, la Adormirea si ingroparea Maicii Domnului in Ghetsimani, macar ca tot soborul Sfintilor Apostoli era de fata, totusi Sfantul Ierotei s-a invrednicit, in numele tuturor, sa faca inceput cantarilor, la jalea Adormirii celei Preacurate.
Si era Sfantul Ierotei cu totul instrainat si indepartat cu sufletul de cele pamantesti si se vedea si se auzea si la toti aratat era ca Sfantul acesta este cu adevarat de Dumnezeu, cuprins de dumnezeiasca ravna. Deci, vietuind bine cum ii place lui Dumnezeu si veselind pe Dumnezeu cu faptele sale bune, s-a dus catre Domnul cu pace, la 4 octombrie.
Întru aceastã zi, cuvânt despre Andrei, grãirea lui Hristos cu el în vedenie, despre nebunie si viata vesnicã.
Dupa aratarea Sfantului Ioan Teologul si dupa grairea lui cu dansul si muncirea dracilor acelora, fericitul Andrei, in legaturi fiind, s-a culcat vrand sa se odihneasca si a fost intru uimire, visandu-se pe sine in niste palate imparatesti si imparatul sedea pe scaun in slava mare si, chemandu-l pe el la sine, l-a intrebat: "Voiesti, oare, sa-mi slujesti mie cu tot sufletul?" Iar Andrei a zis: "Voiesc, Doamne". Iar imparatul i-a dat lui sa manance ceva, putin mai amar decat pelinul, si i-a zis lui: "In acest fel este calea cea cu durere a celor ce-mi slujesc mie in lumea aceasta". Si dupa aceea i-a dat lui ceva mai alb decat zapada si mai dulce decat mana si a mancat si s-a veselit si a uitat de amaraciunea cea dintai. Si i-a zis lui Imparatul: "In acest fel este la mine, hrana celor ce-mi slujesc mie si barbateste rabda pana la sfarsit. Deci, osteneste si tu cu barbatie, precum ai inceput, cel putin vei patimi si in veci, in viata cea nesfarsita, te vei desfata."
Si, desteptandu-se din somn, Andrei gandea: cea dintai aratare amara inchipuieste rabdarea din lumea aceasta, iar cea mai de pe urma dulceata inchipuieste viata cea vesnica. Iar, dupa aceea, l-a tinut stapanul lui patru luni si l-a lasat slobod si a inceput a alerga pe ulite, nebun facandu-se, si umbla prin cetate, lipsit, necajit, chinuit, el, de care nu era vrednica toata lumea. Unii il batjocoreau pe el ca pe un nebun, altii il goneau de la ei, fiindu-le scarba de el ca de un caine, altii il socoteau pe el ca este indracit, altii, dintre copiii cei tineri, il bateau pe fericitul, glumind intrei ei, iar el toate le rabda si se ruga pentru cei ce-l suparau pe el. Iar daca cineva din cei milostivi, iubitori de saraci, ii da lui milostenie, el, luand-o, o da pe ea la alti saraci, insa nu o da asa ca adica sa fie cunoscut ca da milostenie, ci ca un nebun, certandu-se cu dansii, ca si cum voia a-i bate pe ei, iar banii pe care ii avea in maini, ii arunca in fata lor si asa altii ii adunau. Paine uneori nu gusta cate trei zile, iar alteori si toata saptamana o petrecea flamand si de nu era cineva ca sa-i dea lui o bucata de paine, apoi si cealalta saptamana o petrecea fara de hrana. Iar haina lui era o ruptura netrebnica, care abia putea sa-i acopere goliciunea trupeasca. Drept aceea, ziua alerga pe ulite ca un nebun, asemanandu-se intru toate Sfantului Simeon, celui nebun pentru Hristos, iar noaptea la rugaciune petrecea.
Si intru o cetate atata de mare, vietuind in mijlocul unui popor numeros, nu avea unde sa-si plece capul. Ca saracii il goneau din colibele lor, bogatii in curtile lor nu-l lasau. Si cand avea nevoie ca sa doarma si sa-si odihneasca putin trupul cel mai ostenit, se ducea unde zac cainii in gunoi si intrei ei se culca, dar si aceia nu-l primeau intre ei pe robul lui Dumnezeu, ca unii, muscandu-l, il goneau, iar altii fugeau de dansul, lasandu-l singur, si niciodata nu s-a odihnit sub vreun acoperamant, ci totdeauna in frig si in zaduf, in gunoi ca Lazar, si in noroi se tavalea, calcat de oameni si de dobitoace. Asa patimea mucenicul cel de bunavoie si asa cel nebun isi batea joc de toata lumea. Ca cel nebun al lui Dumnezeu, mai intelept este decat oamenii. Si s-a salasuit intru dansul Darul Duhului Sfant si avea darul mai-nainte-vederii, ca vedea gandurile oamenilor. Dumnezeului nostru, slava!
Întru aceastã zi, cuvânt din Pateric despre ava Pavel cel simplu.
Fericitul ava Pavel cel simplu, ucenicul Sfantului Antonie, a povestit parintilor un lucru ca acesta. Ca odata, mergand la o manastire, pentru cercetarea si folosul fratilor, dupa vorbirea cea obisnuita intre dansii, au intrat in sfanta biserica a lui Dumnezeu, ca sa savarseasca obisnuita slujba. Iar fericitul Pavel lua aminte la fiecare din cei ce intrau in biserica, cu ce fel de suflet intrau la alujba. Ca avea si acest dar, dat lui de la Dumnezeu, ca sa vada pe fiecare, ce fel este la suflet, asa cum vedem noi fata unii altora.Si, intrand toti cu fata luminata si cu obraz vesel si vazand pe ingerul fiecaruia bucurandu-se de dansul, a vazut pe unul negru si intunecat la tot trupul si dracii tinandu-l de amandoua partile si tragandu-l spre ei si punand capastru in nasul lui, iar pe sfantul lui inger mergand departe de dansul, posomorat si intristat. Iar Pavel, lacrimand, si mult batandu-si piptul cu mana, sedea inaintea bisericii, plangand foarte pe cel ce i s-a aratat lui asa. Iar cei ce au vazut lucrul cel de mirare al fericitului si grabnica lui schimbare, care l-a pornit spre lacrimi si plans, il intrebau, rugandu-se sa le spuna pentru ce plange, socotind de nu cumva toti sunt in primejdie, daca face el aceasta. Il mai rugau, iarasi, sa intre si la slujba cu dansii. Iar Pavel, lepadandu-se de aceasta, sedea afara, tacand si plangand foarte pe cel ce intunecat i s-a aratat lui.
Iar dupa putin, sfarsindu-se slujba, si toti iesind afara, iarasi, lua aminte Pavel la fiecare, stiind ce fel a intrat si vrand sa cunoasca ce fel de iese. Deci, vede pe barbatul acela, care avea mai inainte tot trupul negru si intunecat, ca iese din biserica luminat la fata, alb la trup si pe draci departe mult mergand dupa dansul, iar pe sfantul inger de-aproape urmandu-i si bucurandu-se de dansul foarte. Iar Pavel, sarind de bucurie, striga, binecuvantand pe Dumnezeu si zicand: "O, nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu, o, indurarile Lui cele dumnezeiesti si bunatatea lui cea fara masura!". Alergand, apoi, si suindu-se pe o treapta inalta, cu mare glas zicea: "Veniti si vedeti lucrurile lui Dumnezeu, minunile pe care le-a pus Domnul pe pamant (Ps. 45, 8) si vrednice de toata spaimantarea. Veniti de vedeti pe Cela "Care voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina" (I Tim. 2, 4) Veniti sa ne inchinam si sa cadem la El si sa zicem: Tu singur poti sa ridici pacatele".
Deci, alergau toti cu sarguinta, vrand sa auda cele ce se zic. Si dupa ce s-au adunat toti, povestea Pavel cele ce vazuse dansul, mai inainte de intrarea in biserica, si, iarasi, si ce vazuse dupa aceea. Si ruga pe barbatul acela sa spuna pricina pentru care i-a daruit lui Dumnezeu aceasta grabnica schimbare. Iar omul, vadit fiind de Pavel, inaintea tuturor, povestea fara de sfiala cele despre dansul, zicand: "Eu sunt om pacatos si de multa vreme vietuiam, pana acum, in desfranare. Iar acum, intrand in sfanta biserica a lui Dumnezeu, am auzit citindu-se din Sfantul Prooroc Isaia sau, mai bine sa zic, pe Dumnezeu graind prin el: "Spalati-va si va curatiti. Nu mai faceti rau inaintea ochilor Mei. Invatati sa faceti binele. De vor fi pacatele voastre cum e carmazul, ca zapada le voi albi. De veti vrea si de Ma veti asculta, bunatatile pamantului veti manca" (Is. 15-19). Iar eu acestea auzindu-le, de cuvantul Proorocului umilindu-ma la suflet si suspinand in cugetul meu, am zis catre Dumnezeu: "Tu, Dumnezeule, Care ai venit in lume sa mantuiesti pe cei pacatosi (I Tim. 1, 15), cele de acum, prin proorocul tau ai fagaduit, implineste-le acestea cu fapte si la mine, pacatosul si nevrednicul. Ca, iata, de acum iti dau cuvant si ma fagaduiesc si din inima marturisesc Tie, ca nu voi mai face astfel de rau, ci ma leapad de toata faradelegea si Iti voi sluji de acum cu stiinta curata, incepand de astazi, Stapane. Deci, din ceasul acesta, primeste-ma pe mine, cel ce ma pocaiesc si cad inaintea Ta si ma departez de acum inainte de tot pacatul. Cu aceste fagaduinte, zicea, am iesit din biserica, hotarand in sufletul meu sa nu mai fac nici un rau inaintea ochilor lui Dumnezeu." Si, auzind, toti strigau cu un glas catre Dumnezeu: "Cat s-au marit lucrurile Tale, Doamne, toate cu intelepciune le-ai facut" (Ps. 103, 25).
Cunoscand, dar, o crestinilor, din dumnezeiestile Scripturi si din sfintele descoperiri, cata bunatate are Dumnezeu catre cei ce curat Il cauta pe Dansul si prin pocainta isi indrepteaza greselile lor cele dinainte, si cum da iarasi bunatatile cele fagaduite, nepedepsind dupa pacatele facute mai inainte, sa nu ne deznadajduim de mantuirea noastra. Ca, precum a fagaduit prin Isaia Proorocul sa spele de pacate pe cei cazuti in noroi si ca lana sa-i albeasca si ca zapada, asa si de bunatatile Ierusalimului celui ceresc vrea sa-i invredniceasca. Asa si prin Sfantul Prooroc Iezechil, cu juramant, iarasi, ne incredinteaza, ca nu ne va pierde pe noi. Ca zice: "Oare, voiesc Eu moartea pacatosului, zice Domnul Dumnezeul - si nu mai degraba sa se intoarca la caile sale si sa fie viu?" (Iez. 18. 23). A Lui este slava in veci! Amin.
• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Ierotei
Sfîntul Ierotei a fost însoţitorul
Sfîntului Dionisie Areopagitul şi a primit credinţa creştină de la
Sfîntul Apostol Pavel, la puţin timp în urma Sfîntului Dionisie. Mai
după aceea, Sfîntul Apostol Pavel 1-a uns pe Ierotei Episcop al Atenei.
La vremea Sfintei Adormiri a Maicii Domnului, Sfîntul Ierotei a sosit la
Ierusalim şi a fost de faţă la înmormîntarea ei. Cu
dumnezeiescul lui dar de cîntăreţ el a inspirat în multe suflete
dreapta închinare, arătîndu-se bărbat insuflat de sus. El s-a nevoit
mult întru slujirea Cuvîntului, aducînd pre mulţi păgîni la lumina
Adevărului şi bine păstorind turma cea cuvîntătoare a lui Hristos.
El a luat la sfîrşit moarte de mucenic al lui Hristos, al Celuia Care
i-a dăruit îndoita cunună a Cereştii Lui împărăţii: cea de Ierarh şi cea
de mucenic.
• Pomenirea Sfîntului Ştefan Ştilianovici
Ştefan a fost un mare principe sîrb
[Despot], care s-a născut în clanul Pastrovici. El a guvernat poporul
sîrb în timpul unei perioade istorice cumplit de grele, luptînd cu
vitejie împotriva turcilor, dar şi a latinilor [romano-catolicilor]. El a fost un bărbat drept şi un mare patriot, principe minunat
care s-a putut compara cu marele Alexandru Nevski, sau cu Regele sfânt
lovan Vladimir. El s-a săvîrşit în veacul al şaisprezecelea (după unele
izvoare, la anul 1515). Pe piatra lui de mormînt noaptea apărea o lumină, şi astfel s-a descoperit că rămăşiţele lui sînt sfinte moaşte.
Ele au fost mutate la Mînăstirea Şişatovaţ de la Fruşka Gora, unde au
odihnit multă vreme. În timpul celui de al Doilea Război Mondial,
moaştele Sfîntului Ştefan Ştilianovici au fost aduse la Belgrad şi
aşezate în Biserica Mitropolitană, alături de cele ale Cneazului Lazăr. Soţia
lui Ştefan, Elena, văzînd moaştele nestricate ale soţului ei şi
minunile care se lucrează la ele, s-a tuns monahie şi s-a nevoit aspru
întru călugăreştile nevoinţe pînă la moartea ei.
Sinaxar 4 Octombrie
Tot această lună, în ziua a patra, pomenirea celui dintru sfinţi părintelui nostru, Ierotei, episcopul Atenei.
Acesta
a fost, împreună cu Dionisie Areopagitul, unul din cei nouă sfetnici ce
erau la Areopag. Deci fiind învăţat ale credinţei de către Sfântul
Apostol Pavel, a fost hirotonit episcop al Atenei. Acesta a învăţat pe
marele Dionisie credinţa în Hristos, şi a fost şi începător al
cântărilor la Adormirea şi la îngroparea Preasfintei Născătoarei de
Dumnezeu, în adunarea Sfinţilor Apostoli. El era cu totul înstrăinat şi
depărtat cu sufletul de cele pământeşti, şi arătat către toţi la care se
vedea şi se auzea, că este cuprins de dumnezeire, şi de Dumnezeu
lăudător. Deci, vieţuind, bine plăcut înaintea lui Dumnezeu şi veselind
pe Dumnezeu cu faptele sale bune, către Domnul s-a mutat.
Tot în această zi, Sfântul mucenic Petru din Capitoliu.
Acesta era foarte înţelept, întrecând pe mulţi cu
înţelepciunea. Deci luându-şi femeie şi născând trei copii, după aceea
s-a făcut călugăr, şi s-a preoţit, luând acest har, fără voia lui, de la
cel ce purta atunci cârma arhieriei Bostrei; şi ca un dascăl fiind
creştinilor, a fost pârât la conducătorul agarenilor al acelei ţări, şi
ducându-l în Damasc, pentru dragostea lui Hristos, tăindu-i-se limba, a
grăit şi mai curat şi mai desluşit. Apoi i-au tăiat mâna dreaptă şi
picioarele. După aceea l-au lipsit de ochi, l-au răstignit, şi i-au
tăiat capul, şi arzându-i-se oasele au fost aruncate în râu.
Tot în această zi, Sfânta Muceniţă Domnina şi fiicele ei Verina şi Prosdoca.
Aceste femei, din râvnă dumnezeiască, părăsindu-şi casele şi
rudele, au fugit şi s-au înstrăinat din loc în loc până la Edesa.
Oprindu-se ele acolo, fără de veste a ajuns bărbatul ei şi tatăl
fetelor, având şi slujitori, ca să prindă vânatul. Deci dacă le
prinseră, le duseră la Ierapole şi acolo fiind un râu ce înconjura
locul, şi persecutorii punându-se sa păzească, s-au dat după băuturi;
ele atunci se furişară, şi făcându-şi ruga din pripă, s-au aruncat în
apă şi le-a luat repejunea apei şi s-au săvârşit înecate de apă.
Tot în această zi, Sfântul mucenic Audact şi Calistena, fiica lui.
Acesta a fost din Efesul Asiei, care fiind duce peste alt duce,
şi eparh al lui Maximin, întrecea pe ceilalţi cu bogăţia, şi cu
înţelepciunea. Dar pentru că n-a vrut să-şi dea pe fiica sa împăratului,
care era străin de credinţă, l-au dat în jaf de i-au prădat tot, şi
izgonindu-l la Melitini, i-au tăiat capul. Iar Calistena, fiica-sa, şi-a
tuns părul capului, şi îmbrăcându-se bărbăteşte s-a ascuns la
Nicomidia. După opt ani, s-a dus la o femeie din Tracia, a cărei fiică
era beteagă la ochi şi a tămăduit-o; şi pentru tămăduirea ce a făcut
acelei fete, au vrut părinţii ei să o mărite după dânsul, să-l facă
ginere, părându-li-se că este bărbat. Deci silind-o spre aceasta, a spus
cele despre sine; şi minunându-se, au lăudat pe Dumnezeu cu cuviinţă.
Deci murind Maximin, a luat împărăţia Liciniu; atunci Callistena s-a
înfăţişat la împărăteasa acestuia, care era creştină şi soră a marelui
Constantin. Şi povestindu-i toate câte i s-au întâmplat, a luat-o lângă
sine şi a făcut-o ca pe o maică a fiului său; şi aşa fericita
Callistena, îşi întoarse înapoi toată averea tatălui sau, pe care o
luase Maximin. Şi a adus sfintele moaşte ale tatălui său, din
Mesopotamia în Asia şi făcând o biserică mucenicească în numele lui, a
sfinţit-o şi apoi petrecându-şi viaţa apostolească, s-a mutat către
Domnul.
Tot în această zi, Preacuviosul Părintele nostru Ammun Egipteanul.
Acesta a fost egiptean de neam, şi sărac de părinţi şi fiind
silit de unchiul său s-a însurat, şi locuind cu femeia optsprezece ani,
el avea grijă de făcea balsam care-i da multa trudă şi osteneală,
nesocotindu-şi şotia ca şi când nu i-ar fi femeie, ci ca pe o soră o
ţinea. Apoi, când au aflat el această înţelepciune, plecând de la casa
sa, a mers în pustie la marele Antonie. Iar femeia sa a rămas la casa
lor cu bună cuviinţă şi a făcut acolo o mănăstire de maici. Iar Amun s-a ostenit 22 de ani în deşertul Nitriei, ajungând la mare dreaptă socotinţă şi făcător de minuni făcându-se, spre folosul multora.
Sfântul Amun venea adeseori pentru sfat la sfântul Antonie cel Mare - prăznuit la 17 iunuarie. La vremea trecerii la Domnul a lui Ammun, sfântul Antonie a văzut pe îngeri însoţind sufletul lui Amun către cer. Sfântul Amun a murit pe la mijlocul veacului al IV-lea.
Tot în această zi, Sfinţii Mucenici Faust, Gaiu, Eusebiu şi Herimon diaconii.
Aceştia erau ucenici ai Sfântului Dionisie, şi diaconi Domnului
nostru Iisus Hristos. Deci Gaiu şi Faust, izgoniţi fiind cu dânsul, şi
multe pătimind şi-au primit mucenicescul sfârşit. Iar Eusebiu şi
Herimon, după izgonirea dascălului lor umblând şi cercetând pe sfinţii
care erau închişi prin temniţe, şi îngropând moaştele mucenicilor, şi
ajungând ei până în zilele lui Deciu, şi suferind multe ispite pentru
mărturisirea lui Hristos, au fost prinşi şi li s-au tăiat capetele.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
• Pomenirea Sfântului Precuvios Ammun [Egipteanul]
Sfîntul Ammun la început a fost
podgorean. Rudeniile lui 1-au silit să se însoare în pofida voinţei lui,
dar el nu a voit să trăiască cu soţia lui ca bărbat şi femeie. Încă
din prima zi el a numit-o pe soţia lui soră, şi a sfătuit-o să se
alăture lui în mai înalta vieţuire, spre mai mare plată în ceruri. El a
vieţuit astfel cu soţia lui timp de optsprezece ani. Apoi, bine
înţelegîndu-se între dînşii, soţia a întemeiat în casa lor un aşezămînt
pentru fecioare, iar Ammun s-a retras la o mînăstire de călugări, unde
s-a dăruit cu totul asprelor nevoinţe ale vieţii sihăstreşti. Din pricina marii lui curăţii Dumnezeu i-a dăruit harul facerii de minuni şi al străvederii.
Un bărbat şi cu femeia lui şi-au adus la mînăstire pe fiul lor bolnav
de nebunie, rugînd pe Avva Ammun să se roage pentru el înaintea lui
Dumnezeu ca să se vindece, dar Avva nu a voit să îi asculte. Mult
rugîndu-se de dînsul, Avva Ammun le-a zis: „Şi
sănătatea şi boala fiului vostru sînt în mîinile voastre, întoarceţi
acelei văduve boul pe ca i 1-aţi furat (a dat şi numele văduvei), şi
fiul vostru se va vindeca”. Părinţii, înspăimîntaţi şi ruşinaţi
văzîndu-se astfel descoperiţi, şi-au mărturisit păcatul şi au făgăduit
vă vor întoarce boul îndată ce vor ajunge la casa lor. Apoi Sfîntul
Ammun s-a rugat lui Dumnezeu şi s-a vindecat copilul. Avva Ammun a fost
mare prieten al Sfîntului Antonie cel Mare. Cînd Avva a murit în Pustia
Nitriei, Sfîntul Antonie a văzut de la chilie sufletul lui în înălţimile
cereşti şi a zis fraţilor: „Astăzi s-a săvîrşit Avva Ammun, iată am văzut sufletul lui purtat de Sfinţii Îngeri la cer”.
Din zicerile Avvei Ammun
1. Avva Ammun nitriotul s-a dus
la avva Antonie şi i-a zis lui: văd că eu mai multă osteneală am şi cum
de numele tău s-a mărit între oameni mai mult decât al meu? Zis-a lui avva Antonie: pentru că eu iubesc pe Dumnezeu mai mult decât tine.
2. Acelaşi avva Ammun s-a dus la avva Pimen şi i-a
zis lui: când mă duc la chilia aproapelui, sau când el vine la mine
pentru vreo trebuinţă, ne sfiim să vorbim unul cu altul, ca nu cumva să
se ivească vreo vorbă străină. Şi i-a zis lui bătrânul: bine faci, căci
tinereţea are trebuinţă de păzire. Zis-a avva Ammun iarăşi: bătrânii
sporind în fapta bună nu aveau în dânşii altceva, sau străin în gură ca
să vorbească aceea. Şi iarăşi a întrebat: deci, dacă va fi nevoie ca să
vorbesc cu aproapele, voieşti să vorbesc din Scripturi sau din cuvintele
bătrânilor? Zis-a bătrânul: dacă nu poţi să taci, mai bine este să
vorbeşti din cuvintele bătrânilor şi nu din Scriptură, căci nu mică
primejdie este.
3. Un frate a venit de la schit la avva Ammun şi i-a
zis: mă trimite părintele meu la slujbă şi mă tem de curvie. I-a zis lui
bătrânul: ori în ce ceas îţi va veni ispita, zi aşa: Dumnezeul
puterilor, pentru rugăciunile părintelui meu, scapă-mă! Deci în una din
zile o fată a încuiat uşa după dânsul. Iar el strigând cu glas mare, a
zis: Dumnezeul puterilor, pentru rugăciunile părintelui meu, scapă-mă!
Şi îndată s-a aflat pe calea către schit.
• Pomenirea Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru Pavel cel Simplu
Sfîntul Pavel a trăit în lume ca bărbat
căsătorit pînă la vîrsta de şaizeci de ani. Dar aflîndu-şi soţia în
adulter, el a părăsit şi a lepădat toate şi a mers în pustie la Sfîntul
Antonie cel Mare, primind de la el tunderea în îngerescul chip. Sfîntul
Pavel a fost bărbat foarte simplu şi neştiutor de carte, dar în ciuda
simplităţii lui el a ajuns la înălţimi duhovniceşti atît de mari încît
vedea sufletele oamenilor aşa cum alţii îşi văd unii altora feţele
trupeşti. El a fost mare făcător de minuni, uneori întrecîndu-1 în
acestea chiar şi pe Marele Antonie. Sfîntul Pavel s-a săvîrşit la
bătrîneţi foarte adînci, la anul 340, şi s-a strămutat la locaşurile
bucuriei, şezînd cu sfinţii îngeri.
http://www.crestinortodox.ro/predici-audio-mp3/parintele-cleopa-ilie/despre-pavel-simplu-417.html
SFANTUL PAVEL CEL SIMPLU, lipsit de rautate si prefacatorie
Pilde de pateric din viata sfantului Pavel cel simplu, ucenicul Sf. Antonie cel Mare:
- Cel între sfinţi părintele nostru Pavel, supranumit cel simplu, era plugar, un om cu totul de rând, dar lipsit de răutate şi de prefăcătorie, ca nimeni altul. Avea însă o soţie înrăutăţită şi desfrânată, fără ca el să ştie lucrul acesta multă vreme. Într-una din zile, venind el de la ţarină pe neaşteptate, în afară de vremea obişnuită, aşa cum se întâmplă câteodată, a găsit pe soţia lui necinstindu-i casa cu un bărbat străin. Atunci zâmbind plin de blândeţe le-a zis: Bine, bine, nu-mi pasă de ce faceţi, martor iau pe Iisus Hristos; de acum înainte nu vreau să o mai văd înaintea ochilor; a ta să fie şi ea şi copiii ei, iar eu mă voi duce şi mă voi face monah.
- Odata avva Antonie a primit scrisori de la imparatul Constantin ca sa mearga la Constantinopol si socotea ce sa faca. Deci a zis catre avva Pavel, ucenicul lui : oare, trebuie sa merg ? Si a zis ucenicul lui : de vei merge, Antonie te vei chema; iar de nu vei merge, avva Antonie.
- Odată i se aduse lui Antonie un om care era stăpînit de o căpetenie de demoni, care hulea pe Dumnezeu. Luînd
seama la el, Antonie spuse celor ce l-au adus: “Nu este lucrul acesta al meu, căci nu m-am învrednicit încă de darul izgonirii demonilor, ci acest lucru este al lui Pavel”. Plecînd Antonie la Pavel cu cei ce veniseră la el, zise aceluia: “Avva Pavel, scoate demonul din acest om, ca să se întoarcă sănătos la ale sale”. Lăsîndu-l Antonie, a plecat la chilia lui. Atunci bătrînul, urcîndu-se pe o piatră, s-a rugat multă vreme cu mîinile înălţate la cer, zicînd: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfîntului Antonie, izgoneşte diavolul din acest om!” Neieşind demonul din om, fiind una din căpeteniile iadului, Sfîntul Pavel s-a rugat iarăşi multă vreme în arşiţa soarelui, zicînd: “Doamne, nu voi coborî de pe piatra aceasta, nici apă nu voi bea, pînă nu vei scoate demonul acesta din zidirea Ta!” Şi înainte de a sfîrşi cuviosul această rugăciune, diavolul a ieşit din cel bolnav, strigînd: “O, cu silă sînt alungat de smerenia lui Pavel!” Apoi s-a prefăcut într-un balaur uriaş, lung de 70 de coţi, şi s-a aruncat în Marea Roşie.
- Altădată, fericitul Pavel cel simplu, ucenicul Sfîntului Antonie, a povestit părinţilor un lucru ca acesta. Mergînd la o mănăstire pentru cercetarea şi folosul fraţilor, după vorba cea obişnuită între dînşii, au intrat în biserică să săvîrşească sfînta slujbă. Iar fericitul Pavel lua seama la fiecare din cei ce intrau în biserică, să vadă cu ce fel de suflet intră la slujbă; că avea şi acest dar dat lui de Dumnezeu, ca să vadă pe fiecare cum este la suflet, precum vedem noi obrajii unii altora. Şi intrînd toţi cu faţa luminată şi cu obraz vesel şi văzînd pe îngerul fiecăruia bucurîndu-se de dînsul, pe unul l-a văzut negru şi întunecat la tot trupul şi toţi dracii ţinîndu-l de amîndouă părţile şi trăgîndu-l spre sine şi căpăstru în nasul lui punînd şi pe sfîntul lui înger departe mergînd după dînsul, posomorît şi trist. Iar Pavel, lăcrimînd şi bătîndu-şi cu mîna pieptul, şedea înaintea bisericii, plîngînd foarte pe cel ce i s-a arătat lui aşa. Deci, cei ce au văzut lucrul cel de mirare al bătrînului şi schimbarea lui cea grabnică care l-a pornit spre lacrimi şi plîns, îl întrebau, rugîndu-se, să le spună pentru ce plînge, socotind nu cumva, deznădăjduindu-se de tot, face aceasta. Îl rugau să intre şi la slujbă cu dînşii. Dar Pavel, scuturîndu-se de dînşii şi lepădîndu-se de aceasta, şedea afară tăcînd şi tînguind mult pe cel ce i se arătase lui. După puţin, isprăvindu-se slujba şi toţi ieşind afară, iarăşi lua aminte Pavel la fiecare, ştiind cum au intrat şi vrînd să cunoască cum ies. Deci, a văzut pe bătrînul acela, care avea mai înainte tot trupul negru şi întunecat, că iese din biserică luminat la faţă, alb la trup şi pe draci departe mult, mergînd după dînsul, iar pe înger aproape de el, urmărindu-l şi bucurîndu-se de dînsul foarte. Atunci Pavel, sărind de bucurie, striga, binecuvîntînd pe Dumnezeu şi zicînd: “O, nespusă iubire de oameni a lui Dumnezeu! O, îndurările Lui cele dumnezeieşti şi bunătatea Lui cea peste măsură!” Apoi alergînd şi suindu-se pe o piatră înaltă, zicea: “Veniţi şi vedeţi lucrurile lui Dumnezeu, cît sînt de înfricoşate şi de toată spăimîntarea vrednice! Veniţi şi vedeţi pe Cel ce voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină! Veniţi să ne închinăm şi să cădem la El şi să zicem: Tu singur poţi să ridici păcatele!” Deci alergau toţi cu sîrguinţă, vrînd să audă cele ce se zic. Şi după ce s-au adunat toţi, a povestit Pavel cele ce văzuse dînsul mai înainte de intrare în biserică şi după aceasta iarăşi. Şi îl ruga pe bărbatul acela să spună pricina pentru care i-a dăruit Dumnezeu lui o schimbare minunată ca aceasta. Iar omul, vădit fiind de Pavel, înaintea tuturor a povestit fără de sfială cele despre sine, zicînd: “Eu sînt om păcătos şi de multă vreme vieţuiam în desfrînare pînă acum. Iar acum, intrînd în sfînta biserică a lui Dumnezeu, am auzit pe Sfîntul Prooroc Isaia citindu-se, sau mai bine zis pe Dumnezeu grăind printr-însul: Spălaţi-vă şi vă curăţiţi. Scoateţi vicleşugurile din inimile voastre înaintea ochilor Mei şi învăţaţi-vă a face bine, şi de vor fi păcatele voastre ca mohorîciunea, ca zăpada le voi albi! Şi de veţi voi şi Mă veţi asculta, bunătăţile pămîntului veţi mînca! Iar eu desfrînatul, de cuvîntul proorocului umilindu-mă la suflet şi suspinînd în inima mea, am zis către Dumnezeu: “Tu, Dumnezeule, Care ai venit în lume să mîntuieşti pe cei păcătoşi, Cel ce acum prin proorocul Tău ai făgăduit acestea, cu lucrul împlineşte-le şi la mine păcătosul şi nevrednicul, că iată de acum îţi dau cuvîntul şi mă făgăduiesc şi din inimă mă mărturisesc Ţie, că nu voi mai face acest fel de rău şi mă lepăd de toate fărădelegile şi îţi voi sluji de acum cu curată ştiinţă. De astăzi o, Stăpîne, şi din ceasul acesta, primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc şi cad înaintea Ta şi mă depărtez de acum înainte de tot păcatul!” Cu aceste făgăduinţe am ieşit din biserică, hotărînd în sufletul meu să nu mai fac nici un rău înaintea ochilor lui Dumnezeu. Şi auzind toţi, strigau cu un glas către Dumnezeu: Cît s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut!“
Cântare de laudă la Sfântul Ammun Egipteanul
Pe Avva Ammun odată l-au rugat:
„Arată-ne nouă, păcătoşilor, calea mîntuirii”.
Acelora Avva le-a zis:
„În toată viaţa voastră
Ca osîndiţi să trăiţi, ce-a tribunalului judecată aşteaptă.
Aşa cum osînditul de judecător se teme,
Şi numără ceasurile pînă la înfăţişarea lui,
Stînd cu frică să audă glasul ce-i zice:
„E rîndul tău acum, grăbeşte!”
Aşa cum aceluia nu-i mai pasă de adăpost, nici hrană?
Nici dacă șade, sau dacă stă,
Ci cu inima strînsă stă cu urechea ciulită,
Fraţilor, aşa trebuie să fim şi noi”.
Un frate pe Avva întreabă:
„Dar calea strâmtă, ce este?
Iar cea de dureri plină, cît de lungă?”
Acestuia Avva i-a zis:
„Calea cea strâmtă
Paza gîndurilor este,
Împrăştierea minţii alungând.
Iar cea de dureri plină înfrînarea de la patimi este,
Ca nimic rău să pofteşti, ci numai Voia lui Dumnezeu”.
O, atotînţelepte Sfinte Părinte Ammun,
Răbdătorule purtător al jugului lui Hristos!
Tu-ale oamenilor patimi îmblînzit-ai, lui Dumnezeu Plăcutule,
Iar El pre tine te-a răsplătit
Cu bunătăţile din cer!
Cugetare
Iată o altă vedenie a Sfîntului Andrei cel Nebun pentru Hristos, din care se vede că Sfîntul Pavel nu a fost singurul răpit la Rai, care a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască (II Corinteni 12: 4).
La peste opt sute cincizeci de ani după Sfîntul Apostol Pavel, i s-a dat şi Sfîntului Andrei cel Nebun pentru Hristos să fie răpit la Rai. În timpul unei nopţi dintr-un şir lung de nopţi pline de ger cumplit şi frig de moarte, Sfîntul Andrei zăcea zgribulit într-un gang, printre cîini, aşteptîndu-şi moartea. Aunci un înger al Domnului a venit la el şi 1-a răpit la cer (în trup, sau în afară de trup, Sfîntul nu a ştiut să spună). El a petrecut în acea răpire timp de două săptămîni, şi a ajuns pînă la al treilea cer. „M-am văzut îmbrăcat în cele mai strălucitoare veşminte, pe care nu le poate descrie nici un cuvînt, erau parcă ţesute din fulger. Pe cap am purtat cunună de flori minunate şi am fost încins cu un brîu împărătesc. Frumuseţea aceea îmi dădea o bucurie de negrăit. Eram uimit cu mintea şi cu inima de frumuseţea negrăită a Raiului lui Dumnezeu. Umblam mut de uimire şi mă bucuram într-un chip ce nu-1 pot grăi”. Sfîntul Andrei a fost dus înaintea Domnului Hristos, pe Care L-a văzut şi Căruia i S-a închinat: „O mînă de foc a dat la o parte un văl, şi L-am văzut pe Domnul, aşa cum odată L-a văzut Prorocul Isaia, şezînd pe un tron înalt foarte, înconjurat de Serafimi. El purta veşmînt stacojiu. Chipul Lui era ca lumina, iar ochii Lui au privit cu bunătate către mine, smeritul. Văzîndu-L, am căzut cu faţa la pămînt înaintea Lui, închinîndu-mă strălucirii slavei Sale. Eu nu pot afla cuvinte să grăiesc bucuria în care se scălda sufletul meu. Bucuria aceea negrăită mă inundă şi acum, cînd îmi amintesc de ea. Eu am ascultat glasul Domnului Atotmilostivului şi Făcătorul, care a grăit către mine trei cuvinte anume cu preacuratele Lui buze. Cuvintele acelea au umplut inima mea de dumnezeiască dulceaţă şi mi-au umplut inima de focul dragostei dumnezeieşti. Eu am simţit de la acel duhovnicesc foc cum mă topesc cu totul ca ceara”. Sfîntul Andrei a dorit să o vadă şi pe Sfînta Preacurata Stăpîna noastră, dar i s-a spus că ea nu se află atunci acolo, ci că a plecat pe pămînt ca să scoată din necazuri pe cei urgisiţi, şi să aline durerile omeneşti.
Luare aminte
Să luăm aminte la fărădelegile Regelui Manase şi la pedeapsa cruntă a lui Dumnezeu asupra lui (II Paralipomena 33):
- La cum Manase s-a întors iar la închinarea la idoli, la descîntători şi la vrăjitorii, făcînd tot ceea ce este rău şi necurat înaintea Feţei Domnului;
- La cum Dumnezeu a îngăduit caldeilor să-1 ia rob pe Manase.
Predică
Despre mânia cea bună – „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi” (Psalmul 4: 4).
Să ne mîniem pe noi înşine, fraţilor, şi să nu mai păcătuim. Să ne mîniem pe patimile noastre de gînd şi de faptă, şi să nu mai păcătuim. Să ne mîniem pe Satan tatăl minciunii (loan 8: 44) şi să nu mai facem voia lui. Să ne mîniem pe păcatul lumii şi pe hula hulitorilor care calcă în picioare Sfînta Biserică a lui Dumnezeu, şi să băgăm de seamă că niciodată nu vom putea dezrădăcina păcatul cu păcat. Să ne mîniem pe prietenii noştri cînd păcătuiesc, dar cu dragoste către ei, iar nu cu dispreţul care îi înrăieşte şi mai mult.
Căci mînia
prietenului faţă de prieten, ca şi a părintelui faţă de copilul
neascultător, ca şi a lui Dumnezeu faţă de omul păcătos, nu este mînia
care dezrădăcinează, ci mînia care întăreşte şi adînceşte şi mai mult
rădăcinile pomului, ferindu-1 de rodirea rodului celui rău, şi sporind
numai ramurile purtătoare de rod bun. Dar mînia voastră să fie cu
măsură, ca şi puterea ei vindecătoare să crească, iar nu să se prefacă
în otravă. Iar dreapta aceasta măsură se află numai cînd ne vom ruga
Domnului adînc, şi vom ţine Chipul Lui înaintea noastră, în timpul
mîniei noastre. Nimic nu ţine mai bine
măsura mîniei celei drepte decît Dumnezeu. Toată mînia care nu este în
Numele lui Dumnezeu şi pentru dreptatea Lui este păcat.
Nu de dragul trîndăviei să ne mîniem, ci să ne mîniem din pricinile care Îl mînie şi pe Dumnezeu.
De vom avea
voinţa noastră ancorată adînc în voia lui Dumnezeu, vom cunoaşte
totdeauna cînd trebuie să ne mîniem şi cînd nu, şi cît trebuie să ne
mîniem şi cît nu. Lucrul acesta nu se poate cu totul lămuri prin cuvinte, şi nici măcar într-o mică măsură lămuri celor ne-educaţi.
Căci mînia, la locul, timpul şi a măsura ei, acţionază întocmai precum milostivirea la ale ei.
O, fraţilor, oare vedem noi cum sufletul
nostru este înzestrat cu felurime de puteri, iar omul, prin libera sa
voinţă, le poate întrebuinţa pe acestea spre moarte sau spre viaţă?
Mînia faţă de sine este întotdeauna potrivită şi binevenită. Iată o
pildă minunată pentru aceasta:
cu cît învaţă omul să se mînie pe sinea lui păcătoasă, cu atît va învăţa să se mînie pe aproapele mai puţin.
Mîniat de propriile lui slăbiciuni, el fie nu mai vede slăbiciunile altora, fie le vede, dar le judecă mai îngăduitor.
O, Stăpîne Doamne, Cela Ce eşti
Singur Drept, sădeşte întru noi aducerea aminte de Ziua Mîniei Tale
celei Drepte, ca să nu mai păcătuim atît de uşor nici măcar cu gîndul.
Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!
