Sosirea Icoanei Maicii Domnului din Iviron la Moscova
Icoana Maicii Domnului „Portărița” din Iviron
Maica Domnului s-a arătat în vis unui călugăr evlavios al Mănăstirii
Iviron, Cuviosul Gavriil (12 iulie) zicându-i să meargă pe apă după
icoana Sa. Mergând la țărm, Gavriil a pășit pe valurile mării ca pe
uscat, învrednicindu-se să ia cu mâinile sale această icoană grea și de
mari dimensiuni, și a așezat-o în biserica mănăstirii.
Icoana Maicii Domnului „Portărița” din Iviron este prăznuită pe 12 februarie, 31 martie, 26 septembrie (Sosirea Icoanei Maicii Domnului din Iviron în Georgia), 13 octombrie (Sosirea Icoanei Maicii Domnului din Iviron la Moscova, în anul 1648), și marți în Săptămâna Luminată
(prăznuirea arătării icoanei Maicii Domnului într-un stâlp de foc la
Muntele Athos, și recuperarea acesteia de către Sfântul Gabriel).
Această icoană a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu se află în
paraclisul de la poarta Mănăstirii Iviron, de aceea icoana este numită
„Portărița” (Gr. Παναγία Πορταϊτισσα).
Conform tradiției, această icoană a fost pictată de Sfântul Evanghelist Luca.
Icoana Maicii Domnului „Portărița” aparține tipului iconografic Hodighitria („Îndrumătoarea”). Fecioara Maria este zugrăvită ținându-L pe Hristos pe brațul stâng și aratând spre El cu mâna dreaptă ca o călăuză spre Dumnezeu (de aici denumirea de „Îndrumătoarea”). Pruncul Hristos ține în mâna stângă un sul de hârtie ce simbolizează Evanghelia, iar cu mâna dreaptă binecuvintează.
Icoana
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Iviron este ferecată, cu
exceptia fețelor, cu o îmbrăcăminte de aur și argint, cu pietre
prețioase, monezi de aur și o mulțime de alte podoabe dăruite de
împărați, regi, egumeni, duci, ofițeri și simpli credincioși. Aceste
odoare sunt dovezi ale minunilor Fecioarei Maria. Le-au oferit Maicii
Domnului aceia care au primit ceea ce au cerut de la Dânsa.
Din sinaxarul icoanei aflăm că a fost păstrată cu mare cinstire în casa
unei văduve evlavioase din Niceea, ce avea un singur fiu. În timpul
împăratului Teofil, iconoclaștii controlau casele creștinilor pentru a
distruge icoanele. Unul dintre soldați a descoperit Icoana Maicii
Domnului, și a lovit-o cu o suliță. Îndată a curs sânge din locul în
care icoana a fost lovită.
Văduva, văzând minunea, și temându-se de distrugerea icoanei, a dat
soldaților imperiali bani, implorându-i să nu se atingă de icoană până a
doua zi, dimineața. Când soldații au plecat, femeia și fiul ei (care
mai târziu a devenit călugăr athonit) au luat icoana și au mers la țărm
așezând-o pe apă. În chip minunat, icoana Maicii Domnului s-a îndreptat,
plutind deasupra apei. Sfânta icoană stând în poziție verticală
deasupra apei, a plutit până la Muntele Athos.
Timp de câteva zile, călugării athoniți au văzut un stâlp de foc pe
mare, ce ajungea până la cer. Această vedenie a continuat timp de câteva
nopți. Apropiindu-se cu barca, monahii au constatat că stâlpul de foc
izvora din icoana Maicii Domnului, iar când doreau să se apropie, icoana
se depărta. Văzând acestea, călugării s-au întors la mănăstire,
rugându-se Maicii Domnului ca să dăruiască acea icoană mănăstirii lor.
Maica Domnului s-a arătat în vis unui călugăr evlavios al Mănăstirii
Iviron, Cuviosul Gavriil (12 iulie) zicându-i să meargă pe apă după
icoana Sa. Mergând la țărm, Gavriil a pășit pe valurile mării ca pe
uscat, învrednicindu-se să ia cu mâinile sale această icoană grea și de
mari dimensiuni, și a așezat-o în biserica mănăstirii.
În ziua următoare, nu au mai găsit icoana Maicii Domnului în biserică, dar căutând-o, au văzut-o pe zidul mănăstirii, deasupra porții.
Atunci au luat icoana și au dus-o în biserică, dar iarăși au găsit-o pe
zidul de la poartă. Acest lucru s-a întâmplat de mai multe ori, până
când Preasfânta Născătoare de Dumnezeu i-a arătat Sfântului Gavriil
voința Ei, zicând că nu dorește ca icoana să fie păzită de către monahi,
ci mai degrabă Ea vrea să-i protejeze pe ei, nu doar în viața de acum,
ci și în cea viitoare. După aceasta, icoana a fost așezată în paraclisul
de la poarta mănăstirii, ajungând să fie numită icoana Maicii Domnului „Portărița”. Acest lucru apare și în Acatistul Maicii Domnului: Bucură-te, Portăriță bună, care deschizi credincioșilor ușile raiului!
Conform tradiției, Maica Domnului a promis Cuviosului Gavriil harul și
mila lui Dumnezeu față de călugări atâta vreme cât icoana va rămâne în
mănăstire. Se crede, de asemenea, că dispariția Icoanei Maicii Domnului
„Portărița” din Muntele Athos ar fi un semn al sfârșitului lumii.
Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Șapte lacuri”
13 Octombrie
✝ Aducerea moaștelor Sfântului Apostol Andrei la Iași
In anul 1996, au fost aduse de la Patras din Grecia moaştele Sfântului Apostol Andrei. A fost pentru prima dată în istoria pelerinajului din România când peste un milion de credincioşi au venit să cinstească, la Iaşi, pe Sfântul Apostol Andrei şi pe Sfânta Cuvioasă Parascheva. Acest moment a fost marcat, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în calendarul bisericesc prin sărbătorirea, în fiecare an, în data de 13 octombrie, a Aducerii moaştelor Sfântului Apostol Andrei la Iaşi.
În anul 1996, la iniţiativa şi purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a fost adusă la Iaşi, de la Catedrala mitropolitană din Patras (Grecia), racla cu capul Sfântului Apostol Andrei.
În data de 12 octombrie 1996 clerici şi credincioşi au fost prezenţi pe Aeroportul din Iaşi, aşteptând sosirea cursei speciale a companiei Olympic Airways care aducea în România cinstitul cap al Sfântului Apostol Andrei. Alături de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, pe aeroport au fost prezenţi mai mulţi ierarhi, membrii ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române: Înaltpreasfinţitul Petru, Mitropolitul Basarabiei, Înaltpreasfinţitul Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, Înaltpreasfinţitul Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Iustinian al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, şi Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor. Avionul a aterizat la orele 15:00, delegaţia elenă fiind condusă de vrednicul de pomenire Mitropolit Nicodimos de Patras. După onorul militar a urmat o scurtă slujbă religioasă, în cadrul căreia s-a cântat, în limbile română şi greacă, troparul alcătuit de Înaltpreasfinţitul Nicodimos de Patras, special pentru acest eveniment. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a adresat cuvântul de bun-venit, iar Întâistătătorul Mitropoliei de Patras i-a binecuvântat pe cei prezenţi.
Sfintele moaşte au fost purtate în procesiune spre Catedrala din Iaşi. Coloana oficială a fost întâmpinată de un grup de buciumaşi, copii şi tineri, elevi şi studenţi, dar şi de mii de credincioşi.
Duminică, 13 octombrie 1996, Sfânta Liturghie a fost oficiată în Catedrala mitropolitană din Iaşi, de un sobor de ierarhi, în fruntea cărora s-a aflat Mitropolitul de Patras, Înaltpreasfinţitul Nicodimos, alături de care s-a aflat şi actualul Patriarh al României, Preafericitul Părinte Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Din soborul ierarhilor au făcut parte şi: Înaltpreasfinţitul Petru, Mitropolitul Basarabiei, vrednicul de pomenire Înaltpreasfinţitul Lucian, Arhiepiscop al Tomisului, Înaltpreasfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, Înaltpreasfinţitul Gherasim al Râmnicului, Înaltpreasfinţitul Epifanie al Buzăului, Înaltpreasfinţitul Eftimie al Romanului, Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Iustinian al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Ioan al Episcopiei Covasnei şi Harghitei, vrednicul de pomenire Preasfinţitul Ioachim al Huşilor, Preasfinţitul Calinic, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, şi vrednicul de pomenire Preasfinţitul Gherasim, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor.
Cu acest prilej ÎPS Nicodimos a rostit un cuvânt de învăţătură din care amintim:
„Venim pentru a doua oară din Patras la Iaşi, din Grecia ortodoxă în România cu aceeaşi credinţă. Însoţim de data aceasta Sfintele Moaşte ale ocrotitorului nostru, Sfântul Apostol Andrei, cel dintâi chemat, Moaştele pe care le-am adus în oraşul şi ţara aceasta spre binecuvântarea credinciosului şi evlaviosului popor al României. Ne gândim că Sfântul Apostol Andrei a venit aici înainte cu 20 de secole ca să propovăduiască mesajul Evangheliei, ca să conducă poporul la credinţă către 'singurul şi adevăratul Dumnezeu', ca om pe care l-a trimis Iisus Hristos să izbăvească lumea de păcate. A făcut un drum lung de la Ierusalim până la Bosfor şi Bizanţ (Constantinopol) şi a ajuns până la Pont, şi în continuare până în Sciţia, în apropiere de Rusia. După aceasta a venit în Balcani şi a ajuns până la râul Istros (Dunărea) ca să viziteze pământul României de azi. După ce a trecut prin Macedonia a venit în partea de vest a Greciei, sfârşind în oraşul Patras, mărturisitor şi martir, pe crucea în formă de X, ca vrednic ucenic şi următor al lui Hristos. Cinstitul trup al Sfântului Apostol Andrei a fost îngropat la Patras şi a rămas acolo trei secole. Apoi s-a mutat la Constantinopol, în 357, după dorinţa împăratului Constantinopolului, care a urmat la tron după Sfântul Constantin cel Mare. Mai târziu s-a dat înapoi numai capul Sfântului şi a rămas până la căderea Bizanţului. Faptul că se aştepta năvălirea turcilor şi în Peloponez, de unde face parte şi oraşul Patras, a făcut ca Moaştele să fie mutate în Italia, unde nu puteau fi distruse de turci. În sfârşit, după 500 de ani, în 1964, Sfântul Cap s-a întors la Patras, după multe încercări, şi a rămas de atunci în măreaţa Catedrală a Sfântului Andrei din Patras, în oraşul muceniciei sale, în Biserica sfinţită prin jertfa sa, numită Mitropolia de Patras. Capul Sfântului Apostol vine astăzi pentru a doua oară în România. A venit prima dată acum 2000 de ani când Sfântul Apostol Andrei a propovăduit pe Hristos. Prin buzele lui şi din Sfântul său Cap, plin de înţelepciune, a ieşit măreţul mesaj 'AM GĂSIT PE MESIA!'. Ştia că oamenii au multe căutări. Ca şi astăzi, căutau adevărul, căutau bucuria şi fericirea lor, dar nu cunoşteau care este izvorul adevărului, bucuriei şi al fericirii. Mai întâi de toţi, tinerii au căutările, grijile şi problemele lor. Dar căutările şi grijile lor nu totdeauna sunt drepte şi corecte. Mulţi tineri caută 'ceva' sau pe cineva care să le asigure şi să le satisfacă dorinţele şi căutările lor. Nu caută şi nu se întorc către Unul şi Singurul Mântuitor. Nu se întorc spre El, spre Cel care a fost găsit şi cunoscut de Sfântul Apostol Andrei. De aceea este nevoie să ştie poporul că există unul şi singurul de neînlocuit, Mântuitorul lumii, Hristos. Nu este în altă parte mântuirea! Sfântul Andrei ştie şi strigă: 'am găsit pe Mesia', care înseamnă Hristos. Şi în epoca noastră multă lume ÎI ignoră. Pentru o mare parte dintre oameni Hristos a rămas marele necunoscut. Chiar după 20 de secole este superficială cunoaşterea multora despre Hristos şi fenomenul acesta este o dezamăgire. Iată de ce Sfântul Apostol Andrei repetă cu accent de întrebare mesajul lui: 'am găsit pe Mesia?'. Dorim ca prezenţa Moaştelor celui dintâi chemat dintre Apostoli să aducă în inima voastră răspunsul 'DA, AM GĂSIT PE MESIA'. (Cuvântul ÎPS Nicodimos, Duminică, 13 octombrie 1996)
În data de 14 octombrie 1996, în ziua sărbătorii Sfintei Cuvioase Parascheva, la Sfânta Liturghie oficiată în sobor de ierarhi, au participat numeroşi credincioşi, dar şi autorităţi centrale şi locale. În dimineaţa zilei de 15 octombrie s-a plecat în procesiune cu icoana Sf. Andrei de la Catedrală către biserica închinată acestui Apostol al Domnului, înălţată prin jertfa enoriaşilor şi a familiei preotului Ioan Buciumaş din Iaşi la 1796. Resfinţirea sfântului lăcaş s-a făcut în prezenţa multor enoriaşi şi pelerini din ţară şi străinătate. De la parohia 'Sf. Andrei' s-a mers apoi în procesiune la biserica mănăstirii 'Sf. Trei Ierarhi', unde s-a săvârşit slujba de pomenire a eroilor români şi greci de la 1821. De aici s-a mers la biserica 'Vovidenia', paraclisul studenţilor greci unde s-a oficiat slujba Te Deum-ului, în limbile română şi greacă, în rugăciuni cerându-se de la Dumnezeu ca să trimită binecuvântare asupra popoarelor grec şi român şi asupra tuturor neamurilor dreptmăritoare.
În data de 16 octombrie 1996, la Facultatea de Teologie Ortodoxă în prezenţa Patriarhului României, pe atunci Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, şi a delegaţilor I.P.S. Nicodimos de Patras a avut loc deschiderea oficială a noului an universitar.
Din seara zile de 16 octombrie până pe 17 octombrie, după amiaza, moaştele Sf. Andrei au fost la Catedrala din Galaţi, a Arhiepiscopiei Dunării de jos, pe atunci Episcopia Dunării de Jos.
În data de 19 octombrie 1996, sfintele moaşte însoţite de delegaţia din Grecia s-au întors în Patras.
La finalul pelerinajului cu moaştele Sfântului Apostol Andrei în Moldova, în perioada 12-19 octombrie 1996, ÎPS Nicodimos a spus:
'Suntem foarte bucuroşi că, ascultând rugămintea Înaltpreasfinţitului Daniel (actualul Patriarh al României - n.r.), am adus moaştele Sfântului Andrei la Iaşi. M-a umplut de bucurie evlavia acestui popor, dovedită prin prezenţa miilor de pelerini, veniţi din toată România. Ca mitropolit de Patras, ţara unde Sfântul Andrei a mărturisit cuvântul Evangheliei şi a înfiinţat marea mitropolie din Ahaia, mă bucur de un deosebit respect din partea oamenilor, care văd în mine pe episcopul Sfântului Andrei. Văd pe faţa lor şi simt în sufletul lor credinţa în Dumnezeu. Capul Sfântului Andrei a fost adus de la Roma la Patras abia în anul 1964. De la această dată a rămas în Catedrala 'Sfântul Andrei' din Patras. Sfintele moaşte ale Apostolului Andrei 'au ieşit' pentru pelerini doar în Cipru şi în România. De aceea această experienţă religioasă este, pentru români deosebită. Acum după ce am asistat la slujbele religioase, îmi dau seama că am făcut bine că am acceptat să aduc Sfintele moaşte la Iaşi. Fiţi siguri că am doar cuvinte de laudă pentru ortodoxia din România. Dumnezeu să vă binecuvânteze!'
Despre credinţa şi evlavia pelerinilor care au venit să se închine Sfintelor Moaşte ale Sfântului Andrei şi ale Sfintei Parascheva, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, mărturisea: 'Un teolog occidental spunea că adevărata Ortodoxie e cea care îngenunchează, cum este teologia inspirată de teologia rugătoare a Cuvioasei Parascheva. Mulţi dintre pelerinii care au venit la Iaşi au stat şi câte 14 ore în picioare, ignorând oboseala, pentru a se ruga la Sfintele moaşte. Ei au mărturisit teologia rugătoare, în care simţim prezenţa lui Dumnezeu şi din care noi toţi, chiar şi preoţii şi ierarhii, învăţăm. Pelerinajul este atunci când însuşi Dumnezeu este pelerin. Înţelegem prin aceasta că Dumnezeu este în căutarea noastră. El este Marele Pelerin care face paşi înspre noi, şi când răspundem căutării Sale ne transpunem în această stare'.
În cele ce urmează redăm cuvântul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, din anul 1996 când era Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, publicat în Candela Moldovei, cu prilejul aducerii moaştelor Sfântului Andrei la Iaşi:
”Minunat este Dumnezeu întru sfinţii săi”
'Pe când umbla Iisus pe lângă marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei îndată lăsând mrejele lor au mers după El.' (Sf. Evanghelie după Matei 4, 18-20)
Cei doi fraţi, Petru şi Andrei, sunt cei dintâi chemaţi de Iisus ca să devină ucenicii Săi. Ei lasă totul şi urmează Lui. Într-o zi, pe neaşteptate, viaţa lor se schimbă: din pescari care adună peşti din mare, ei devin ucenici ai lui Hristos care adună din marea lumii acesteia oameni pentru împărăţia cerurilor! Sfântul Andrei, aşa cum ne spune Sfânta Evanghelie după Ioan (1, 41-42) i-a zis lui Petru, fratele său: 'Am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte Hristos). Şi l-a adus la Iisus'.
De aceea, Biserica îl numeşte pe Sfântul Andrei 'cel dintâi chemat' de Iisus, ca să-i fie ucenic sau apostol.
Sfântul Andrei ne arată cât de simplă şi în acelaşi timp cât de puternică este chemarea lui Hristos, dar şi cât de prompt este răspunsul la această chemare sfântă. Sfântul Andrei urmează pe Hristos fără condiţii şi fără întârziere, fără calcul şi fără dorinţă de câştig, ci doar pentru că a simţit în chemarea lui Iisus pe însuşi Cuvântul Vieţii.
Sfântul Apostol Andrei a fost toată viaţa luminat de chemarea lui Iisus. De aceea, el a mărturisit pe Iisus prin cuvânt şi faptă, chiar cu preţul vieţii sale; l-a mărturisit până la moarte martirică.
Sfântul Andrei a predicat în secolul I, potrivit unor vechi mărturii ale tradiţiei istorice, şi în sud-estul României de azi, în Dobrogea, numită în vechime Sciţia Mică; apoi a murit martir în Patras - Grecia, fiind răstignit.
Pentru că a predicat Evanghelia în Dobrogea, noi românii îl considerăm pe Sf. Andrei ca fiind într-un anume fel Apostolul nostru, al românilor, deşi toţi Sfinţii Apostoli sunt ai tuturor creştinilor.
Acum, când ne apropiem de concluzia mileniului al II-lea şi zorile mileniului al III-lea, pământul României, după aproape două mii de ani de credinţă jertfelnică a locuitorilor lui, este, iată, binecuvântat de sfintele moaşte ale celui dintâi chemat să fie ucenic al lui Hristos, de Sfântul Andrei.
Ce mare binecuvântare! Moaştele Sfântului Andrei de la începutul mileniului întâi creştin se întâlnesc acum aici, la Iaşi, cu moaştele Sfintei Cuvioase Maici Parascheva, care a trăit la începutul mileniului al II-lea, o binecuvântare şi o întărire pentru ca noi să răspundem chemării sfinte a lui Hristos şi în mileniul al III-lea, cu credinţa Sfântului Andrei şi evlavia Sfintei Cuvioase Parascheva. Sfinţii sunt dovada cea mai grăitoare a timpului sfinţit şi a legăturii dintre generaţii şi popoare, tocmai pentru că în ei 'Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci este acelaşi' (Evrei 13,8).
Aducem laudă lui Hristos Care pururea lucrează prin sfinţii Săi, atunci când sunt vii, pe pământ, sau când se află în ceruri. Cu adevărat vii între oameni sunt numai sfinţii! În ei este prezent şi lucrător Duhul Sfânt, Domnul de-viaţă-făcătorul!
Sfinţii, care şi-au sfinţit trupul lor în tim¬pul vieţii pământeşti, lucrează din ceruri prin sfintele lor moaşte, şi fac minuni, arătând puterea şi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. De aceea, cinstind moaştele sfinţilor, noi creştinii preamărim, de fapt, nu oameni neputincioşi, ci puterea lui Dumnezeu lucrând în oamenii smeriţi şi iubitori de Dumnezeu şi de semeni.
Astfel, când vedem cum sfinţii adună întru bucurie în jurul lor generaţii şi popoare diferite, de-a lungul veacurilor, zicem împreună cu psalmistul: 'Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!'.
Mulţumim Sfântului Apostol Andrei că ne-a binecuvântat cu venirea moaştelor sale aici la Iaşi, şi îl rugăm să întărească credinţa ortodoxă apostolică azi, în Grecia, în România, în toată Europa şi în toată lumea, să ne dăruiască putere să răspundem şi noi azi chemării lui Hristos, cu bucurie şi dragoste, aşa cum a facut-o el în vremea sa!
Cu multă recunoştinţă şi frăţească dragoste în Hristos, mulţumim Înaltpreasfinţitului Mitropolit Nicodimos de Patras, care, cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, s-a făcut purtătorul moaştelor Sfântului Apostol Andrei până la Iaşi, pentru a arăta, că sfinţii apropie Biserici şi popoare!
Acum Arhipăstor în scaunul apostolic al Sfântului Apostol Andrei, la Patras, Înaltpreasfinţitul Mitropolit Nicodimos a fost în tinereţe coleg de facultate la Atena cu vrednicul de pomenire Mitropolit al Moldovei şi Patriarh al României, Dr. Iustin Moisescu. În vara aceasta (1996) I.P.S. Nicodimos a vizitat Moldova, a compus atunci la Iaşi un nou tropar al Sfântului Apostol Andrei, şi acum în toamnă a adus la Iaşi moaştele Sfântului Apostol Andrei! Sfântul Apostol Andrei, prin I.P.S. Mitropolit Nicodimos, înfrăţeşte oraşele Patras şi Iaşi, întăreşte comuniunea frăţească între Biserica Ortodoxă a Greciei şi Biserica Ortodoxă a României, între Grecia şi România. Au rămas în inimile celor peste un milion de credincioşi care au venit să participe la sărbătoarea sfântă a Moldovei, hramul Catedralei Mitropolitane din Iaşi, prăznuirea Cuvioasei Maicii noastre Parascheva, cuvintele I.P.S. Mitropolit Nicodimos din Duminica de 13 octombrie, atunci când a preaslăvit măreţia evenimentului din acest an binecuvântat: să nu uităm niciodată că noi, creştinii din România, suntem ucenicii Sf. Andrei, iar întoarcerea moaştelor sale în ţara noastră să fie pomenită de acum înainte în fiecare an.
De aceea, în duhul evlaviei tuturor binecredincioşilor creştini din Arhiepiscopia Iaşilor, decidem ca pomenirea aducerii moaştelor Sf. Andrei la Iaşi, în anul 1996, să fie consemnată în Sinaxar şi în calendarul din anii care vin, la ziua de 13 octombrie.
Athanasie cel Mare - Cuvânt de laudă la Sfântul Apostol Andrei
Văzând această strălucită turmă a Duhului și aruncându-mi undița
apostolească în marea cu adevărat senină și fără valuri, îmi amintesc
de glasul stăpânesc care strigă: „Veniți după Mine și vă voi face
pescari de oameni”.
O, cuvânt cu putere multă! O, cuvinte adeverite prin fapte! O,
făgăduință adevărată, ce crește pe zi ce trece! Căci a cui este
pescuirea aceasta minunată? Cine este cel ce a adunat acum vestitul
acesta praznic, cine altul decât, evident, vestitul între apostoli
Andrei!
1. Văzând această strălucită turmă a Duhului și aruncându-mi undița apostolească în marea cu adevărat senină și fără valuri, îmi amintesc de glasul stăpânesc care strigă: „Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni”[1]. O, cuvânt cu putere multă! O, cuvinte adeverite prin fapte! O, făgăduință adevărată, ce crește pe zi ce trece! Căci a cui este pescuirea aceasta minunată? Cine este cel ce a adunat acum vestitul acesta praznic, cine altul decât, evident, vestitul între apostoli Andrei! Cel ce a desfășurat mrejele limbii și ale amintirii, ca să umple această sfântă corăbioară cu cârmele apostoliei, îndreptând această arcă spre cer. Și care sunt primele vânaturi? Care sunt prăzile ostenelilor? Cei ce își strălucesc haina sfințeniei prin virtuți. Cei dintâi și-au întins aceste brațe apostolești și pe cei de afară rătăciți i-au vânat la mântuire. Dar deși sărbătorii de față acest mare Andrei ne-a dat prilejurile, totuși întregul sobor al apostolilor se cinstește împreună cu el. Căci pe aceștia harul i-a unit, iar spațiul nu-i desparte. Și dacă cineva ar vrea să laude o cunună cu flori împodobită din pietre de mult preț, din oricare parte și-ar începe laudele, odată cu părțile va admira și întregul. Sau așa cum cineva ar vedea un lanț de aur și ar atinge o verigă și întregul lanț s-ar mișca, la fel și cuvântul mergând către un singur apostol, prin el îi cuprinde pe toți potrivit cuvântului inspirat de Dumnezeu al Sfântului Pavel: „Dacă un mădular se bucură, toate mădularele se bucură împreună cu el”[2]. Ce armonie a mădularelor a mai arătat firea, așa cum harul Duhului Sfânt a unit în armonie dănțuirea apostolilor? Cu adevărat un singur har, cel care a adunat pe apostoli oaste Stăpânului.
2. Vino, așadar, la toți și prin toți pe fiecare să-l admirăm. Andrei, numele bărbăției apostolești, cel dintâi care L-a arătat învățător pe Stăpânul, începutul dănțuirii apostolești, cel ce iute a văzut venirea stăpânească, cel ce a schimbat ucenicia lui Ioan Botezătorul cu învățătura lui Hristos, pecetea cuvintelor Botezătorului. Căci era cel mai încercat dintre ucenicii lui Ioan. La raza sfeșnicului a căutat adevărul Luminii, precum cineva care, în lumini obscure fiind, încearcă să se obișnuiască cu izbucnirile de lumină ale lui Hristos. Dar Ioan, stând în repejunile Iordanului boteza turme, pregătind în ape pocăința drept antidot pentru poruncile lui Moise și cu repejunile Iordanului tăia ascuțișul sabiei lui Moise. Căci pe cei cărora călcarea poruncii moarte le-a născut, pe aceștia Botezătorul, răpindu-i, i-a trimis înainte prin pocăință. Fiindcă încă nu era prezent Cel ce dezlega moartea, prin punerile botezului, moartea se îmblânzea, fără de voie învățând iubirea de oameni prin pocăință. Dar când a fost de față Stăpânul, ascuns fiind de înțelepciunea iconomiei și ascunzându-Și fulgerarea vredniciei în veșmântul de muritor, cunoscându-L Ioan, îndată s-a schimbat din ucenic în purtător de scut, și trăgându-și mâna, propovăduitor al Celui de față s-a făcut. „Iată, mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. Acesta, zice, este Izbăvitorul morții. Acesta este nimicitorul păcatului. Eu sunt trimis vestitor al Mirelui, iar nu mire. Purtător de scut, nu Stăpân, am venit.
3. La aceste cuvinte, cel mai vestit dintre Apostoli, Andrei, străpuns fiind, părăsind pe ucenic, a alergat spre Cel propovăduit. Și primind legământul cuvântului, devine mai ascuțit la limbă decât Ioan și, apropiindu-se de Stăpânul, și-a arătat dorul de chip, părtaș drumului luându-l pe Evanghelistul Ioan. Și amândoi împreună, lăsând sfeșnicul, s-au dus la Soare. Andrei cel dintâi răsad al apostolilor. El a deschis ușile ucenicilor lui Hristos. El a fost cel dintâi care a cules roadele arăturii profetice, care a întrecut nădejdile tuturor. Primul care a îmbrățișat pe Cel așteptat mai presus de toți. Cel dintâi a arătat poruncile legii date la vreme. Cel dintâi care a oprit limba lui Moise nesuferind-o să mai vorbească după Hristos, nu insultându-l pe învățătorul iudeilor, ci preferând în locul celui trimis pe Cel ce trimite. Sau mai degrabă el, cel dintâi, s-a arătat cinstindu-l pe Moise, fiindcă el, cel dintâi, L-a cunoscut pe Cel profețit de Moise. „Profet vă va ridica vouă Domnul Dumnezeul nostru dintre frații voștri ca mine, de El să ascultați”. Se ridică deasupra legii, ascultând legea. L-a auzit pe Moise zicând: „De El să ascultați”. L-a auzit pe Ioan strigând: „Iată, Mielul lui Dumnezeu”. Și pentru dovedirea legii s-a făcut dezertor al legii. Recunoscând pe profetul profețit, îl conduce de mână pe fratele său la marea descoperire. Lui Petru care nu știa îi arată comoara „L-am aflat pe Mesia” după Care tânjim. Pe Cel a Cărui venire am nădăjduit-o, pe Acela să-L răpim acum în contemplare. L-am aflat pe Cel pe care profeticeștile trâmbițe ne-au poruncit să-L așteptăm. A venit vremea pe care harul a propovăduit-o, pe care dorul nădăjduia să o vadă cu ochii. Căci, zice, a găsit Andrei pe fratele lui, pe Simon și împarte cu el comoara vederii. Îl duce de mână pe Petru la Stăpânul. O străină minune! Astfel Andrei se face ucenic și învățător al oamenilor. Și-a început ucenicia învățând pe alții. Răpește vrednicia apostoliei. L-am aflat pe Mesia. O, câte nopți fără somn au petrecut lângă repejunile Iordanului, iar acum pe Cel dorit L-am aflat! N-a șovăit după cuvânt Petru, căci era fratele lui Andrei și cu voință fierbinte s-a grăbit să-și deschidă urechile.
4. Luându-l pe Petru, Andrei l-a adus pe cel părtaș neamului lui la Stăpânul, părtaș făcându-l uceniciei. Aceasta a fost prima ispravă a lui Andrei. A mărit numărul apostolilor, l-a adus pe Petru, ca Hristos să-l afle pe corifeul ucenicilor. Astfel încât Petru, întru mărturisirea prin care s-a aflat mai târziu bineplăcând Domnului, de la Andrei a rodit semințele acestei buneplăceri. Dar schimbul laudelor între ei este în balanță din ambele părți. Căci bunătățile aparțin amândurora și ambii se laudă cu aceleași bunătăți. Câtă bucurie a adus tuturor Petru care a răspuns iute la întrebările Stăpânului și el a rupt tăcerea ucenicilor : „Cine zic oamenii că sunt Eu?”[3] Și ca și când el ar fi fost limba celor întrebați sau ca și cum ar fi grăit prin el toți laolaltă, el singur, mai presus de toți a vorbit: „Tu ești Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu”, printr-un singur cuvânt mărturisind și iconomia, și pe Cel ce iconomisește. O, potrivire a cuvintelor! Căci la cuvintele la care Andrei l-a adus pe Petru, la aceleași cuvinte Părintele cel de sus l-a făcut pe Petru să subscrie, răsunându-le ca un ecou. Căci Andrei zicea: „L-am aflat pe Mesia”. Iar Părintele ceresc i-a sugerat lui Petru să zică: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, dar acestea le-a poruncit să le zică nu numai lui Petru. Spune, o, Petre, întrebat fiind, cuvintele lui Andrei. Arată-te gata să răspunzi Învățătorului. Căci n-a mințit Andrei, zicându-ți: „Pe Mesia L-am aflat”. Dar tu cuvântul evreiesc, mutându-l în Ellada, strigă: „Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu”. Vezi cu câte daruri se împodobește Andrei, chiar de la începutul uceniciei lui?
5. Dar când Mântuitorul, lăsând cetățile, umbla prin pustie, mulțimile oamenilor veneau după El, neputând suferi despărțirea nici măcar pentru puțin. Dar era în pustie lipsă de hrană, și pântecele nu suferea. Iar Mântuitorul, covârșind pustiul, reînnoiește minunea veche, și face iarăși pustiul martor al minunilor săvârșite oarecând în pustiu, și, făcându-i pe ucenici ospătari, le-a poruncit ca din gustarea lor să hrănească mulțimile. Dar soborul ucenicilor îndată s-a tulburat de lipsă și privind unii către alții și neînțelegând ceea ce avea să se petreacă, cu cugete omenești s-au vătămat. Așadar, ucenicii vorbeau altceva unii către alții, vestindu-I lipsa. Dar Andrei, fiind între cei prezenți, mustrându-le necredința, i-a trecut cu vederea, dând Mântuitorului prilejurile minunii. Căci ce zice? „Nu sunt decât cinci pâini și puțini pești”. Ce face, așadar, Mântuitorul? Aduceți-le pe acestea aici. Și mărturisirea lipsei s-a făcut belșug de bunătăți.
6. Căci Mântuitorul, săvârșind deja alte minuni în petrecerea Lui pe pământ, și cu ucenicii petrecând destulă vreme, S-a dus la ceruri. Dar apostolii, străbătând lumea, împrăștiindu-se fiecare în altă parte, au împărtășit lumii șuvoaiele harului. Aici, așadar, acest fericit Andrei, umplând de har Ellada și totodată ținutul barbar, și prin minuni înduplecând neamurile spre credință a fost trimis la cel mai mare luptător al necredinței, mă refer la Ahaia. De unde, pe mulți scriindu-i în ceruri, a fost predat crucii pentru credință. Și a imitat prin felul morții pe Stăpânul, pentru ca, prin comuniunea patimii să arate mărimea dorului. Crucea a fost înfiptă în mijlocul Elladei și Andrei a fost spânzurat pe ea, prin răstignirea lui propovăduind pe Cel răstignit, și prin cuie, crezând cuielor, și prin patimă, mărturisind patima. Aflându-se dincolo de viața această muritoare, prin patima lui, a arătat și mai lucrătoare puterea învățăturii lui. Iar pe cei pe care nu i-a convins vorbind în public, pe aceștia i-a înduplecat ucis fiind. Și pe care nu i-a tras la credință vorbind, pe aceștia i-a pescuit pătimind. Împărțit fiind între cer și pământ, având adică pământul pentru trup, iar de cer fiind moștenit cu sufletul, veghează de sus turmele oamenilor prin tămăduiri și minuni, făcându-i de-a dreapta pe cei de pe pământ. Căci cei de față au odrăslit spicele acelei arături și din acea învățătură au înflorit strugurii credinței. Și voi dascăli ai dreptei credințe v-ați făcut, neguțători ai Împărăției cerurilor ați venit împreună la Cel de Care se minunează cerul. Căci al lui Hristos este cuvântul, prin fericitul Pavel, „dacă rămânem întru El, vom și împărăți împreună cu El”[4]. Lui fie slava în vecii vecilor. Amin.
Sinaxar 13 Octombrie
În aceasta luna, în ziua a treisprezecea, pomenirea Sfintilor Mucenici Carp si Papil, Agatodor si Agatonica.
Acesti sfinti mucenici ai lui Hristos au fost pe vremea împaratului
Deciu si a lui Valerian proconsulul Asiei, cu mestesugul doctori.
Sfântul Carp era episcop Tiatirilor, iar Papil era hirotonit diacon de
acest Carp. Deci, prinzându-se de catre domnitor si întrebati fiind, au
marturisit înaintea tuturor numele Domnului Hristos si silindu-i sa faca
Jertfa la idoli si neînduplecându-se, ei au fost legati pe lânga cai si
târâti de la Tiatira pâna la Sardia si acolo spânzurându-i de un lemn
i-au strujit. Atunci si Sf. Agathodor sluga fiind sfintilor si urmând
lor s-a întarit de dumnezeiescul înger si a marturisit pe Hristos. Deci
spânzurându-l si pe el l-au batut cumplit cu toiege. Si asa fiind batut
si-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu. Iar Sf. Carp fiind spânzurat a
râs; si fiind întrebat de catre domnitor, pentru ce ai râs Carp a zis:
"Am vazut slava Domnului meu si m-am bucurat". Iar pe Papil l-au legat
de patru pari, si l-au ridicat sus, apoi l-au împroscat cu pietre de
care a ramas nevatamat. Dupa aceea fiind adusi de fata sfintii împreuna
i-au tavalit peste spini în sus si în jos, si batându-i deasupra pe
pântece. Dupa aceea i-au dat ca sa-i manânce fiarele. Atunci un leu, o
minune!, racnind oprea pe chinuitori de la atâta nemilostivire. Si
batându-le cu piroane încaltaminte de fier în picioare, i-au aruncat în
cuptor; atunci si Agathonica, sora Sfântului Papil, facând rugaciune, a
intrat si ea cu dânsii. Si ramânând sfintii nearsi si nevatamati, li
s-au taiat capetele cu sabia.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Florentie.
Sfântul Mucenic Florentie, a fost din cetatea Tesalonicului. Si fiind
crestin si râvnitor binelui, ocara si defaima înaintea tuturor, pe
dumnezeii elinilor, întarea pe crestini în credinta cea în Hristos si-i
îndemna în tot chipul spre lucrarea dumnezeiestilor porunci. Deci facând
el asa a fost prins de guvernatorul cetatii si fiind întrebat, a
marturisit pe Hristos cu îndrazneala fara frica înaintea tuturor, ca
este Dumnezeu mai înainte de veci si Facatorul tuturor; si ca zeii
pagânilor, sunt lemne, pietre, aur, argint, arama, fier, idoli fara
suflet si fara simtire. Acestea zicând, l-au batut cumplit, l-au
spânzurat de un lemn si l-au strujit; si aprinzând foc mare l-au aruncat
în mijlocul focului; iar el bucurându-se si rugându-se în taina si
multumind lui Dumnezeu, s-a savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Dioscor.
Acesta a marturisit pe vremea împaratiei lui Diocletian. Se tragea cu
neamul din schinopoliti si cu vrednicia era sfetnic. Deci socotind
toate lucrurile lumii acesteia ca pe niste gunoaie, numai ca sa
dobândeasca pe Hristos, a luat îndrazneala si stând înaintea
guvernatorului Luchian, înfruntându-l si mai vârtos batjocorindu-l,
întru nimic îi socotea înfricosarile si amagirile; mai ales când acela
arata sfântului foc si organele vârtejelor, si alte multe feluri de
chinuri. Însa toate acestea au ramas nelucratoare si s-au aratat ca o
nimica înaintea barbatiei si a marimii de suflet a mucenicului. Pentru
aceasta în cele din urma, cu sabia i-a taiat sfântul lui cap.
Tot în aceasta zi, Sfântul Parintele nostru Nichita Patriciu Marturisitorul.
Acesta s-a nascut în Paflagonia din parinti crestini si iubitori de
Dumnezeu; se zice ca era rudenie cu împarateasa Teodora. Deci dându-se
la învatatura si la Sfintele Scripturi a mers în Constantinopol, fiind
de saptesprezece ani. Si tinând atunci Irina sceptrurile împaratiei si
aflând ca copilul era facut famen de parintii sai l-a luat în casa si
peste putina vreme a ajuns mai mare peste toti ai casei. Si ajungând la
vrednicia patriciilor, a fost pus guvernator al Siciliei. De atunci
traind bine, precum iubeste Dumnezeu si vrând sa se calugaresca, nu l-au
lasat împaratii Nichifor si fiul sau Stavrachie. Iar apoi împaratind
Mihail (adica Rangave, care si Curopalat se zicea), abia dupa multe
rugaciuni, i-au dat voie sa se faca monah, însa din cetate sa nu iasa;
ci dându-i Mânastirea Hrisonichi la poarta de aur i-au poruncit sa
petreaca acolo. Si era de cincizeci de ani când s-a calugarit; si la
aceasta mânastire s-a aflat, pâna în zilele împaratiei lui Leon Armeanul
luptatorul împo-triva icoanelor.Daca a vazut necinstea ce se facea icoanelor, a iesit din cetate si a mers la un metoc pe care îl daruise el mânastirii si s-a amestecat cu fratii cei de rând, mâncând cu ei si lucrând împreuna cu ei. Iar unii din clevetitori facând voia luptatorului împotriva lui Dumnezeu, i-a spus ca acesta avea o icoana a Mântuitorului, pe care din credinta o luase de la Roma. Deci a fost trimis unul din rânduiala sa înfricosându-l cu cuvinte aspre si cu îngroziri, si cerându-i sa-i dea cinstita icoana; iar el nevrând a raspuns: "Nu este a mea aceasta cinstita icoana, ci este a lui Dumnezeu si a fost daruita în sfintele odoare ale bisericii". Deci apucând pe alt frate, ca sa-i arate ceea ce cauta, a intrat în biserica si aflând-o a luat-o ca si cum ar fi fost lucru de nimic si a aruncat-o fara de cinste la asternutul picioarelor lui. Sfântul vazând aceasta a suspinat din adâncul inimii, socotind ca aceasta era sa fie începatura chinurilor lui. Deci, vrând sa plece trimisul împaratesc, a închis pe sfântul sa nu iasa nici de acum de acolo.
Dupa acestea luând împaratia Teofil luptatorul împotriva lui Dumnezeu si acesta purtând si el razboi împotriva sfintelor icoane, a trimis si catre sfântul pe oarecare Teodosie sa-i spuna înaintea celor ce se aflau acolo ca, sau sa se împartaseasca cu patriarhul Antonie, si sa nu se închine icoanelor, sau în acel ceas sa fie izgonit. Iar sfântul zise: "Nu voi înceta niciodata a ma închina icoanei lui Hristos si Dumnezeului meu, macar ca aceasta nu va place". Iar pe Antonie, avându-mi mintea întreaga, nu-l voi numi Patriarh, ci desfrânat. Deci izgoneste, taie, fa ce-ti este voia; si îndata l-a izgonit de acolo. Iar sfântul multumind lui Dumnezeu si luând cu dânsul trei frati a mers la alt metoc ce era acolo aproape si petrecând acolo sfânta patruzecime, pâna la Pogorârea Sfântului Duh, s-a dus la Pantihia. Dar iesise porunca sa nu fie primiti crestinii care fug. Atunci sfântul s-a întors la Erivol, si acolo a venit catre dânsul un oarecare Nicolae, rudenie a sa, si i-a spus ca ar gasi mare odihna, daca ar vrea sa mearga la metocul lui, ce se cheama Zulupas si s-a dus acolo.
Apoi peste putina vreme a venit porunca de la luptatorii împotriva icoanelor ca sau sa se împartaseasca cu ei, sau sa fuga de acolo. Deci iesind si de acolo, s-a dus la Catisia si aflând un loc mic l-a cumparat si a zidit o biserica în numele Sfintilor Arhangheli si petrecând în aceea câtiva ani, bine si cu placere dumnezeiasca, împreuna cu fratii ce erau cu el, în cele din urma s-a dus la mânastirea cea de lânga mare; unde învatând pe monahi si rugându-se pentru dânsii si cunoscându-si mai înainte mutarea catre Domnul, a raposat la saptezeci si cinci de ani ai vietii sale.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Veniamin Diaconul.
Acest fericit Veniamin era în zilele lui Isdigherd împaratul Persiei;
fiind diacon la Biserica lui Dumnezeu, a adus pe multi pagâni la
dumnezeiasca cunostinta. Atunci a fost pârât ca un facator de rele;
pentru aceasta a fost batut si bagat în temnita unde a zacut doi ani.
Deci venind un sol de la împaratul romanilor, la împaratul persilor, si
aflând de aceasta, a rugat pe împaratul, ca sa slobozeasca pe Veniamin;
iar împaratul l-a întrebat daca va înceta sa mai învete pe magi
crestinismul? Si solul a raspuns: "Asa este împarate, sa pazeasca în tot
chipul poruncile tale precum trebuie". Iar Veniamin daca a auzit
cuvintele solului, a zis: "Este peste putinta sa nu împart eu lumina
care am primit-o, caci de câta certare este vrednic, cel ce va ascunde
talantul, ne arata aievea învatatura sfintelor Evanghelii". Împaratul
nepricepând nimic din toate acestea, a poruncit sa-i dea drumul din
legaturi; iar el iarasi s-a dus de facea cele obisnuite. Pentru care
mâniindu-se împaratul, a facut douazeci de tepusi de trestii ascutite si
i le-au bagat pe sub unghiile mâinilor si ale picioarelor. Si vazându-l
ca socotea chinurile ca niste jucarii, a facut alta tepusa de trestie
ascutita, si i-a pus-o în madularul udului, pe care punând-o si
scotând-o adesea, facea dureri nesuferite sfântului. Apoi dupa chinul
acesta, acea fiara fara de omenie a poruncit sa-i îndese prin sezut un
lemn gros care avea de toate partile noduri; si asa si-a dat duhul catre
Domnul.
Tot în aceasta zi, Sfântul Mucenic Antigon care s-a savârsit prin foc.
Tot în aceasta zi, Sfânta noua Mucenita Hrisi
(Zlata), care s-a nevoit în oarecare loc al eparhiei Moglenilor ce se
numeste Slatina (Slatena), la anul 1795, în bucati taindu-se s-a
savârsit.
Noua Muceniţă Zlata
(Hrisi), acest "vas de aur al fecioriei şi mireasă neprihănită a lui
Hristos", s-a născut în satul Slatena, eparhia moglenilor aflată la
graniţa dintre Bulgaria şi Serbia, vreme în care Bulgaria era sub jugul
turcesc.Încă din tinereţe Zlata a dezvăluit un caracter puternic, credinţă nestrămutată în Hristos, frumuseţe şi neprihănire. Însă unul din turci şi-a rănit inima cu frumuseţea ei şi a răpit-o la casa lui pe când ea aduna lemne, încercînd de mai multe ori să o seducă şi să o convingă să treacă la Islamism. Nereuşind cu vorba, turcul a trecut la ameninţări cu tortura.
Sfânta muceniţă nu s-a înfricoşat de aceste ameninţări, mărturisind cu tărie că nu va renunţa la Hristos, indiferent de chinurile ce i se pregăteau. Timp de şase luni păgânii agareni au încercat să o facă pe Zlata să le accepte religia, dar în zadar, ea a rămas neclintită în credinţa sa. După aceste încercări, ei au încercat să o forţeze folosindu-i pe părinţii şi surorile ei, ameninţînd că dacă nu o vor convinge ei să renunţe la Hristos, o vor omorî şi pe ei îi vor chinui.
Părinţii şi surorile sale au început a plînge amar şi a o ruga să se lepede de Hristos "măcar de formă" ca să scape de chinuri şi moarte. "Dacă mă ispitiţi să mă lepăd de Hristos, nu mai sunteţi familia mea. În schimb am pe Domnul Iisus Hristos ca tată şi pe Maica Domnului ca mamă, iar sfinţii îmi sunt fraţi şi surori!"
Văzînd musulmanii că nu îi pot slăbi credinţa, au chinuit-o timp de trei luni, bătînd-o cu bâtele. Apoi, au jupuit fâşii de piele de pe trupul ei, înroşind pământul cu sângele său şi mai pe urmă au înroşit un fier în foc şi i l-au băgat prin urechi.
În apropiere de locul unde suferea ea se afla părintele ei duhovnicesc, ieromonahul Timotei de la Mănăstirea Stavronikita din Muntele Athos. Ea i-a trimis vorbă să se roage pentru ea ca să aibă putere să îndure mucenicia până la capăt. Duhovnicul ei a fost cel care a păstrat însemnări despre suferinţele sfintei.
În cele din urmă, musulmanii furioşi că au fost învinşi de o femeie, au legat-o de un copac şi au tăiat-o în bucăţi cu cuţitele. Sufletul ei curat a fost luat la Domnul, Care a răsplătit-o cu două cununi: una a fecioriei şi cealaltă a muceniciei. Nişte creştini au adunat sfintele moaşte şi le-au îngropat în secret, cu mare evlavie. Sf. Zlata a suferit pentru Hristos în anul 1795.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Acesti Sfinti Mucenici ai lui Hristos au trait pe vremea imparatului Decius (250-253) si a lui Valerian, conducatorul Asiei. Pentru taria credintei lor si pentru viata lor curata, Sfantul Carp se invrednicise sa ajunga episcop la Tiatira, iar Sfantul Papil era diaconul sau, avand de la Hristos si darul tamaduirilor, si impreuna raspandeau cu mult zel dreapta credinta si mangaiau poporul in suferintele sale. Deci, au fost parati imparatului, nu numai ca ei insisi nu se inchina zeilor, dar ca indeamna si pe altii sa se lepede de idoli. A trimis atunci imparatul pe Valerian, sfetnicul sau si mare prigonitor al crestinilor, in partile Asiei, iar acesta porunci ostasilor ca Sfintii Carp si Papil sa fie prinsi si adusi inaintea sa, la Tiatira. Deci, fiind prinsi si intrebati, ei au marturisit cu indrazneala, inaintea tuturor, numele Domnului Hristos si neprimind ei sa aduca jertfa idolilor, au fost pusi la chinuri. I-au legat de cai iuti si i-au dus in goana, mai mult tarandu-i, de la Tiatira la Pergam, orasul lor de nastere, iar acolo au fost batuti cu toiege cu spini si trupurile lor au fost arse cu faclii, cat Sfantul Agatodor, slujitorul lor, fiind de aceeasi credinta cu ei, si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezeu, din aceste chinuri. Au fost apoi spanzurati, pe lemn si, pe cand li se strujeau trupurile, Sfantul Carp a zambit in chinuri si, fiind intrebat: "De ce ai ras, Carp?", acesta a zis: "Am vazut slava Dumnezeului meu si m-am bucurat".
Deci, ii tavalira peste spini, in sus si in jos, si i-au dat sa-i manance fiarele si, scapand nevatamati, Sfinti nu incetau a marturisi pe Hristos, incat au fost osanditi sa fie arsi in foc. Iar pe cand se infierbanta cuptorul, s-a ivit si Agatonica, sora lui Papil diaconul, care, marturisind inaintea lui Valerian ca si ea este crestina, cerea sa fie partasa la chinurile Mucenicilor. Deci, la porunca lui Valerian, tustrei au fost aruncati in cuptorul cel incins. Si, ramanand nearsi, li s-au taiat capetele cu sabia.
Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Antioh despre mitã, dobândã si iubirea de arginti.
Cel ce ia dobanda, cel ce ia mita, ca si iubitorul de arginti si rapitorul sunt ca o caruta cu patru cai, avand ca vizitiu pe satan cel mandu, caruta pe care Dumnezeu a surpat-o. Satan aduna inca pe toti cei ce-l urmeaza, spre a lor pierzare. Deci, nu se cade celor ce au minte a fi purtati de vrajmasul, ca nu impreuna cu el sa ajunga in groapa si in focul cel vesnic, ci in viata, spre mai bine, sa se indrepteze, precum si Apostolul zice: "Avand hrana si imbracaminte, sa fim indestulati cu acestea." Iar cei ce vor sa se imbogateasca au parte de nenorociri si de cursele vrajmasului, nepazind poruncile apostolesti, iar, mai bine zis, ale lui Dumnezeu, care graieste: "Sa nu castigati nici aur, nici argint, nici sa va ingrijiti ce veti manca sau ce veti bea si cu ce va veti imbraca!" Ca pe cel ce aduna bogatie pe aceasta cale, il surpa Dumnezeu si cu ale sale picioare il calca. Inca si in cartea Proverbelor, infrunta pe cel ce ia mita, zicand: "Cel ce iubeste argintul, nu se va satura de argint; si sa nu apuci de la cel sarac, ca sarac este si nu stie umbla". Ca zice Domnul: "Mai bine este a da, decat a lua". Iar in Lege zice: "Sa nu dezvinovatiti pe cel necurat, pentru mita, si nici sa nu iei mita, fiindca mita creste si orbeste ochii celor ce vad". Ca si Samuil tinand porunca Legii, graia catre norod: "Oare din mainile voastre am luat izbavirea? Iata martor este Domnul, ca n-a ajuns mita in mainile mele". Iar Proorocul Amos, maniindu-se pe judecatori, zicea: "Mita aleasa de la saraci ati luat". Iar Isaia, ocarand cetatea zicea: "Dregatorii tai iubesc mita, dispretuind rasplatirile. Vai celui ce face dreptate celui necurat pentru mita, si lucrul cel drept pe nedrept il ia de la omul cel drept". Si iarasi: "Pierzator lucru este dobanda pentru insusi sufletul celui ce ia, iar cel ce nu iubeste dobanda viu va fi". Si iarasi: "Cel ce primeste mita fara dreptate nu se va indrepta inaintea lui Dumnezeu. Ca mai bun este numele bun, decat bogatia cea multa". Iar David se ruga lui Dumnezeu, zicand: "Sa nu pierzi, cu cei necredinciosi, sufletul meu".
Oare vezi ca Scriptura numeste, pe ucigasi si pe primitorii de daruri barbati ai sangelui si fara de lege? Inca asemenea cu aceasta a zis Domnul: "Nebunule, intru aceasta noapte sufletul tau vor sa-l ceara de la tine, dar cele ce le-ai gatit ale cui vor fi?" Nebuni numeste pe cei ce-si pun nadejdea in bogatia cea pieritoare. Si, iarasi, David zice: "Pleaca inima mea spre invataturile tale, iar nu la dorinta de castig". Inca si Iov, aratandu-si curatia, zicea: "Au, doara, mana mea s-a atins de mita?" Si Insusi Domnul ne porunceste, graind: "Luati aminte si va paziti de toata lacomia, ca nu din bogatia omului este viata lui, ci precum este scris: Dreptul prin credinta va fi viu!"
Întru aceeasi zi, cuvânt din Pateric, despre miluirea strãinilor.
Atunci i-a zis lui iconomul: "Fa-ti zapisul tau!" Si, sezand monahul a scris asa: "Eu, Ioan monahul de la Antiohia Siriei, marturisesc ca am luat un galben de la tine Stefan preotul, iubitorul de Dumnezeu, iconomul Sfintei Invieri, trebuindu-mi. Pentru incredintare, am facut acest inscris al meu si, cand va veni Iisus Hristos, ti-l va da". Deci a luat galbenul si a plecat. Iar in noaptea cea dea a doua a vazut iconomul in vis pe Oarecine, graindu-i: "Ia-ti galbenul si sa-Mi intorci zapisul monahului.". Iar el nu voia, graind: "El a zis ca Iisus va veni si-mi va plati". Iar el a zis: "Eu sunt Iisus. Ia-ti, dar, galbenul si-Mi da zapisul calugarului, ori vrei sa iei ceva mai mult. Iata ce-i al tau". Si, desteptandu-se, a trimis pe niste oameni dupa monah, zicandu-le: "Ori unde il veti afla pe acel monah, sa-l aduceti la mine". Si, aflandu-l, i-au zis: "Mergi ca te cheama iconomul". Iar el, temandu-se, cugeta intru sine ca s-a cait si vrea sa-i ia galbenul si mergea cu sfiala. Iar iconomul, vazandu-l i-a zis: "Parinte, mai ia si alti galbeni, cati vei voi, si-mi fa zapis." Iar el a raspuns: "Iarta-ma, ca mai multi nu-mi trebuie, destul imi este acesta, ca nici Domnul nu mi-a zis sa iau mai mult de un galben". Si s-au mirat cei ce au auzit si au proslavit fagaduintele Domnului cele nemincinoase. A Caruia este slava, in vecii vecilor! Amin.
• Pomenirea Sfinţilor Mucenici Carp şi Papil
Sfîntul Carp a fost Episcopul Tiatirei,
iar Sfîntul Papil a fost diaconul său. Ei s-au născut la Pergam, acolo
unde au şi luat la urmă mucenicia pentru Domnul lisus Hristos. Împărat
atunci a fost Decius, iar chinuitorul lor, răul proconsul Valerius.
Valerius i-a legat pe lîngă cai şi i-a alergat şi tîrît astfel pînă la
Sardia, unde i-a batjocorit purtîndu-i goi prin cetate şi torturîndu-i.
Dar un înger al Domnului a venit la ei şi i-a întărit, vindecîndu-le
rănile lor. Servitorul lui Carp, Agathodor, 1-a urmat pe stăpînul lui,
plîngînd. Valerius 1-a condamnat şi pe el la chinuri. Sfinţii au fost
iar legaţi pe lîngă cai, şi tîrîţi de la Sardia la Pergam. Pe Sfîntul
Carp 1-au legat de un copac şi 1-au biciuit bestial, pînă cînd trupul
lui s-a prefăcut tot într-o rană, iar sîngele lui a înroşit adînc
pămîntul. Dar în aceste chinuri aflîndu-se,
Sfîntul Carp a zîmbit. Chinuitorul 1-a întrebat de ce zîmbeşte, iar
Sfîntul i-a răspuns, pentru că a văzut cerurile deschise şi pe Domnul
Hristos şezînd pe Tronul Său, înconjurat de sfinţii Heruvimi şi Serafimi.
Torturat fiind, Sfîntul Papil a vindecat un om care era orb de un ochi,
minune pe care văzînd-o mulţi, au crezut în Hristos Domnul. Sfinţii au
fost apoi aruncaţi la fiare, dar au rămas nevătămaţi de ele. Apoi au
fost aruncaţi într-un cuptor de foc. Sora Sfîntului Carp, Agathonica, a
sărit şi ea în flăcări, dar nici flăcările nu s-au atins de Sfinţi. La
urmă ei au fost cu toţii decapitaţi cu sabia, anul fiind 251. Aşa s-au
încununat aceşti sfinţi mucenici, în urma dreptelor lor nevoinţe, cu
cununa cea nepieritoare a împărăţiei lui Hristos.
• Pomenirea Sfântului Mucenic Veniamin Diaconul
Acest oştean al lui Hristos a fost de
neam persan şi vestitor plin de rîvnă al Evangheliei către păgîni,
dintre care mulţi, şi elini şi persani, au crezut şi s-au botezat întru
creştina credinţă. El a luat mucenicia în timpul domniei regelui persan
Yezdegherd, cam pe la anul 412. Aruncat în temniţă fiind, unul dintre
nobili i-a luat apărarea înaintea regelui. Regele atunci 1-a eliberat,
dar cu condiţia să nu mai predice pe Hristos poporului. Veniamin atunci a
zis cu tărie: „Condiţia aceasta nu o voi
primi nicicînd. Căci acela care îşi îngroapă chemarea cu care este
chemat va fi osîndit la amarnice chinuri”. De aceea, eliberat
fiind, Sfîntul diacon Veniamin a continuat să predice Cuvîntul
Adevărului. Ămpăratul atunci 1-a prins şi a poruncit să i se bată spini
sub unghii, iar după aceasta să fie supus la cele mai sinistre torturi,
întru care Sfîntul şi-a şi dat fericitul lui suflet în Mîna lui
Dumnezeu.
• Pomenirea Sfintei Mari Muceniţe Zlata din Meglin
Această tînără s-a născut din ţărani
săraci, în satul Slatina din ţinutul Meglin, fiind una din cele patru
fete ale părinţilor ei. Ea a fost blîndă şi evlavioasă, înţeleaptă în înţelepciunea lui Hristos şi cu suflet de aur,
după cum i-a arătat-o şi numele. [„zlata” însemnează „aur”] Ieşind
odată să scoată apă, nişte turci neruşinaţi au apucat-o, şi au dus-o la
casa lor. Unul dintre ei i-a cerut să treacă la islam şi să se facă
nevasta lui, dar Zlata i-a răspuns fără frică: „Eu în Hristos cred şi El singur este Mirele meu. Eu în veci nu mă voi lepăda de El, şi de voi fi tăiată în bucăţi”.
Părinţii şi rudele ei au venit la ea, şi au rugat-o să-i fie milă de ea
şi de ei, şi să se lepede de Hristos doar cu gura; aşa încît să le fie
bine tuturor, căci milostiv este Domnul, care va ierta păcatul acesta;
făcut pentru că viaţa este aşa de grea. Zicînd acestea, părinţii,
surorile şi rudeniile plîngeau, lipsiţi de nădejde. Sufletul Zlatei însă
a rezistat în faţa acestei ispite diabolice. Ea a zis: „Voi
mă sfătuiţi să mă lepăd de Hristos Unul Adevăratul Dumnezeu, deci
părinţi mie nu îmi mai sînteţi, nici surori, nici rudenii. Mie Domnul
Hristos îmi este deci Singurul Tată, Maica Domnului Sfîntă singura
Maică, iar sfinţii îmi sînt mie surori, fraţi şi rudenii”. Turcii
au aruncat-o atunci pe Zlata în temniţă, unde au ţinut-o timp de trei
luni, torturînd-o în fiecare zi prin biciuire, de se înroşea pămîntul de
sîngele ei. La urmă au spînzurat-o de picioare şi au aprins sub capul
ei foc, ca să o sufoce cu fumul; dar Dumnezeu a fost cu Zlata, şi i-a
dat putere în acest chin. La urmă au spînzurat-o de un copac şi i-au
tăiat trupul în bucăţele. Aşa a luat mucenicia această fecioară vitează,
dîndu-şi sufletul ei sfint în Mîna lui Dumnezeu, şi sălăşluindu-se la
cereştile locaşuri, în anul 1796. Creştinii au luat părticele din trupul
ei şi le-au dus la casele lor, ca sfinţită binecuvîntare.
Cântare de laudă la Sfânta Mare Muceniţă Zlata din Meglin
Turcii schingiuit-au pre Zlata cea cu inima de aur,
Chinuit-o-au de moarte căci credea în Hristos, Dumnezeul Cel Viu.
Dar Zlata cea de aur nu a plîns, nici s-a clintit,
Ci inima toată întru Hristos din Ceruri şi-a pus.
Zadarnice fost-au ale rudelor lacrimi,
A Zlatei fericire în ale ei chinuri a stat,
Fericire adevărată, ce Hristos o găteşte
Fecioarelor înţelepte,
Fericire adevărată
Ce Mirele o dăruieşte mireselor credincioase.
Colivia trupului Zlatei celei de Aur s-a spart,
Şi din temniţa trupului fragilă sufletul a zburat, uşor.
Zlata la Rai s-a-nălţat, cu suflet fericit,
Luîndu-şi locul printre sfinţii îngeri, cei împărăteşti.
Sfînta Zlata cea din ţărani umili născută
Regină preaslăvită este acum în Rai.
Cugetare
Nimic nu este mai nenorocit decît omul care, în ceasul ispitei, leapădă credinţa în Dumnezeu şi recurge la soluţii de scăpare potrivnice Legii Domnului.
Nu numai că un astfel de om nu va reuşi
niciodată să-şi aranjeze mai bine viaţa în lume, dar el pe deasupra îşi
va pierde şi sufletul. Acesta a fost destinul tragic al împăratului
Mihail Paleologul. Spre a îşi salva împărăţia, ameninţată de bulgari şi
de sîrbi, el a căutat ajutor şi scăpare la papa de la Roma, şi s-a
învoit cu o necanonică unire. Ce a cîştigat el cu aceasta? Nimic, căci nici împărăţia nu şi-a salvat-o, şi nenumărate nelegiuite omoruri a comis. Curînd după aceea el a şi pierit fără cinste într-o campanie militară împotriva lui loan Ducas, Principele Epirului. Atît
de ostil i-a fost poporul ortodox acestui împărat, încît fiul lui,
Andronic, nici măcar nu a îndrăznit să îşi îngroape tatăl printr-o
ceremonie publică, ci 1-a îngropat noaptea, fără rugăciune şi fără
slujbă de înmormîntare. Mihail Paleologul lepădat a fost de către
Biserica Ortodoxă, şi nici cea romano-catolică nu 1-a socotit al ei. El
a murit deci în afară fiind de Biserica lui Dumnezeu. După moartea lui
Mihail, văduva lui, împărăteasa, a dat următorul decret: „Maiestatea
noastră repudiază cu ororare şi silă Unirea cu Roma ce s-a petrecut de
curînd în Biserică, aducînd în sînul Ei dezbinare… Iar dacă Sfînta
Biserică a lui Dumnezeu a hotărît să nu binecuvînteze nici un fel de
pomenire pentru cel adormit împărat, soţul nostru, stăpînul şi domnul,
din pricina numitei fapte şi dezbinări, şi Maiestatea noastră, care se
pleacă întru toate cu frică şi cu cutremur înaintea lui Dumnezeu, şi cu
supunere Sfintei Bisericii Lui, va aproba şi va accepta această hotărîre
a Bisericii, şi nu va îndrăzni nicicînd să facă slujbă de pomenire
pentru soţul nostru împăratul, stăpînul şi domnul”.
Luare aminte
Să luăm aminte la înfricoşata minune a pedepsirii lui Anania, pe care a lucrat-o Sfântul Apostol Petru (Fapte 5):
- La cum Anania, iar după el şi soţia lui, Safira, au minţit şi au ascuns o parte din avere;
- La cum Sflntul Apostol Petru i-a dat pe faţă, iar ei au căzut morţi, unul după celălalt.
Predică
Despre povara păcatului şi iertarea fărădelegilor – „Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele” (Psalmul 31: 1).
Din păcat se nasc spaima, deruta, slăbiciunea, infirmitatea şi întunecarea minţii. Păcătuind, omul îşi stîrneşte duşmani dintre oameni, îşi zăpăceşte conştiinţa, atrage la sine puterile întunericului, şi le dă singur arme împotriva lui. Păcătuind, omul se rupe de Dumnezeu, îl înstrăinează de sine pe îngerul lui păzitor, şi se închide pe sine faţă de izvorul a tot binele. A păcătui înseamnă a declara război lui Dumnezeu şi tuturor puterilor cereşti.
Fapta aceasta este mai dementă decît
aceea a unei uscături care ar declara război vîntului. Şi cu adevărat,
această faptă dementă este şi aceea care se întîmplă cel mai des! Căci
omul în nebunia lui se ridică pururi împotriva lui Dumnezeu. Această
împotrivire singură garantează dezastrul şi ruina omului, dacă omul
nu-şi revine îndată în simţiri, dacă nu se pocăieşte şi nu aleargă la
Dumnezeu cerînd milostivire. Marele Rege David a fost şi el conştient de
cumplita soartă a păcătosului, căci el însuşi a trecut prin ea. El a
simţit o frică de nedescris, o confuzie a minţii, o slăbiciune şi o
singurătate cumplite; el a simţit înfigîndu-se în trupul lui săgeţile
oamenilor şi săgeţile diavolilor.
Dar văzîndu-şi cumplita şi nenorocita soartă, David şi-a recunoscut pe faţă păcatul, a căzut înaintea lui Dumnezeu, în praf şi în cenuşă, a udat pămîntul cu lacrimile pocăinţei şi cu cuvintele suferinţei care ardeau ca para de foc, şi s-a rugat Multînduratului Dumnezeu ca sa îl spele şi să îl curăţească de păcatul lui, dăruindu-i iertarea. Iar atunci cînd Dumnezeu i-a dăruit iertarea, Regele David a cunoscut ce înseamnă binecuvîntarea fericirii.
Fericirea sufletului căruia i s-au iertat păcatele nu poate fi descrisă în cuvinte.
El nu a putut decît să declare şi să mărturisească înaintea noastră, pe
baza propriei lui tragedii trăite, că este cumplită povara păcatului şi
negrăită fericirea iertării: „Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile
şi cărora s-au acoperit păcatele”. Dar în ce constă această fericire?
Ea constă într-o libertate a sufletului, în curajul inimii, într-o bucurie de nedescris, în putere, tărie, limpezime a minţii, pace a conştiinţei, nădejde în Dumnezeu, cîntare de bucurie înaintea Lui, dragoste fată de aproapele, şi o viaţă plină de sens!
Cu alte cuvinte, această fericire constă din sufletul uşor, din bucuria şi din puterea inimii. Aceasta este fericirea pe are o simte pe pămînt cel căruia i s-au iertat păcatele.
Şi dacă aşa stau lucrurile aici pe pămînt, oare care nu va fi fericirea
care îl aşteaptă în ceruri pe cel iertat, fericire care „ochiul nu o a
văzut, şi urechea nu o a auzit, şi la inima omului nu s-a suit” (I
Corinteni 2: 9)?
O, Stăpîne Doamne Dumnezeul nostru,
iartă-ne nouă fărădelegile noastre cu mare Milostivirea Ta, şi acoperă
păcatele noastre cele multe şi grele! Căci noi Ţie ne închinăm şi pre
Tine Te lăudăm în veci, Amin!
