• Pomenirea Sfinţilor Mucenici Onisifor şi Porfirie
Aceşti bărbaţi minunaţi au fost omorîţi pentru în Hristos în vremea răului Diocleţian. Ei
au fost bătuţi cu sălbăticie, apoi arşi pe grătare de fier, apoi legaţi
de cozile cailor şi tîrîţi peste cărări de spini şi bolovani. Astfel fiind sfîrtecaţi, ei şi-au dat sufletele lor sfinte în mîna lui Dumnezeu. Sfintele lor moaşte se află la Pentapolis.
• Pomenirea Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru Ioan Kolov [cel Pitic]
Acesta se numără printre cei mai mari nevoitori ai pustiei Egiptului. „Kolobos” însemnează „pitic”, iar Avvei loan i s-a zis aşa deoarece era foarte mic de statură. El
a venit la Sketis împreună cu fratele lui de sînge, Daniel şi, cu rîvnă
mare, s-a închinat pe sine unor astfel de mari nevoinţe, încît fratele
lui Daniel a trebuit să îl îndemne la mai dreaptă socoteală. Avva loan Kolov a fost ucenicul Sfântului Pamvo, iar mai pe urmă a fost dascăl marelui Arsenie cel Mare.
Împreună-ucenic cu el la Sfîntul Avvă Pamvo a fost şi Sfântul Paisie
cel Mare. Pe când Avva loan Kolov şi Avva Paisie cel Mare şedeau odată
la sfat, întrebîndu-se cum să-şi îmbunătăţească nevoinţele, a venit
înaintea lor un înger al Domnului care i-a poruncit Avvei loan să rămînă
pe loc şi să le fie dascăl fraţilor şi celor care vor mai veni, iar
Avvei Paisie i-a poruncit să iasă la pustie şi să vieţuiască ca
sihastru. Acest Avvă loan Kolov este acela
căruia Sfântul lui dascăl, Avva Pamvo, i-a poruncit să ude un băţ uscat
înfipt în grădină, spre a îi cerca ascultarea. El i-a poruncit să
îl ude pînă cînd băţul va înverzi. Şi cu adevărat a udat Avva Kolov
acel băţ cu rîvnă şi cu dragoste, timp de trei ani încheiaţi, pînă cînd,
cu puterea lui Dumnezeu, băţul a înverzit, a înmugurit şi a scos roadă.
Avva Pamvo atunci a cules poamele acelea, le-a adus în biserică şi le-a
împărţit spre gustare fraţilor, zicînd: „Apropiaţi-vă şi gustaţi din
roada ascultării!”. Avva loan Kolov a avut mulţime de ucenici. Unele
dintre sfintele lui cuvinte de zidire sufletească ni s-au păstrat şi
nouă. El s-a săvîrşit către Domnul cu pace şi s-a sălăşluit în Împărăţia
Cerurilor, întru veşnica bucurie a Domnului său şi Domnului nostru,
lisus Hristos.
• Pomenirea Sfintei Preacuvioase Matrona de la Constantinopol
Această sfîntă a fost din Perga
Pamfiliei. Dar nemaiputînd îndura căsătoria ei cu Dometian, un
aristocrat constantinopolitan, ea a părăsit în taină palatul îmbrăcată
în haine bărbăteşti, şi luîndu-şi numele de Vavila, a intrat în
Mănăstirea Sfântului Vassian din Constantinopol. Dar cum bărbatul ei era
pururi pe urmele ei, ea era nevoită să fugă şi să se ascundă mereu.
Astfel ea s-a aflat pe rînd la Emesa, în Muntele Sinai, la Ierusalim, la
Beirut, iar la urmă a ajuns iar la Constantinopol. Matrona
s-a îmbrăcat întru îngerescul chip la vîrsta de douăzeci şi cinci de
ani, şi a petrecut întru călugăreştile nevoinţe timp de şaptezeci şi
cinci de ani. Ea deci a trăit o sută de ani pe pămînt,
săvîrştindu-se către Domnul cu pace la anul 492, ca stareţă a unei
mănăstiri din Constantinopol. Ea acum se veseleşte în ceruri, întru
bucuria Domnului ei.
• Pomenirea Sfântului Preacuvios Simeon Metafrastul [Traducătorul]
Acest Sfînt Simeon a fost un constantinopolitan plin de mari şi dumnezeieşti daruri. El a fost un mare aristocrat, desăvîrşit întru toate ştiinţele şi toată filosofia, atît aceea din afară cît şi cea dinlăuntru.
El a fost ridicat pînă la marea demnitate imperială de cancelar
[logofăt], devenind cel mai proeminent dintre demnitarii curţii
imperiale. Dar la cele mai înalte niveluri
ale puterii şi slavei fiind, viaţa lui şi-o petrecea în cea mai mare
austeritate şi curăţie creştină. El s-a distins prin acţiuni de
strategie militară şi prin excepţionale calităţi diplomatice. Pentru
aceste preţioase calităţi ale lui împăratul Leon cel înţelept 1-a
respectat enorm, încredinţîndu-i dificila misiune diplomatică din Creta,
prin care trebuia să încheie pacea cu Arabii, care ocupaseră insula.
Încheindu-şi strălucit misiunea, el s-a întors la Constantinopol, iar la
scurt timp după întoarcerea lui s-a retras complet de la curtea
imperială şi din lume. El a scris multe
vieţi ale sfinţilor, culegînd şi alcătuind el însuşi una sută şi
douăzeci şi două de biografii şi îndreptînd alte cincisute treizeci şi
nouă. El s-a săvîrşit către Domnul la anul 960, iar din sfintele lui moaşte a curs un mir binemiresmat şi vindecător.
• Pomenirea Sfintei Preacuvioase Teoctista din Paros
Aceasta s-a născut în Insula Lesbos şi s-a tuns în monahism la vîrsta de şaptesprezece ani.
Dar sălbaticii saracini au atacat insula şi au luat în robie pe toţi
cei pe care i-au putut captura, inclusiv pe Teoctista şi pe sora ei de
sînge. Ducînd saracinii pe aceşti oameni robiţi la piaţa de sclavi din
Insula Paros, Teoctista a reuşit să scape din mulţime şi să se ascundă
într-o biserică părăsită din mijlocul insulei. Ea s-a nevoit acolo întru cele mai aspre nevoinţe călugăreşti timp de treizeci şi cinci de ani. Ea s-a săvîrşit către Domnul la anul 881.
Sinaxar 9 Noiembrie
În această lună, în ziua a noua, pomenirea Sfinţilor Mucenici Onisifor şi Porfirie.
Aceşti sfinţi Onisifor şi Porfirie, fiind
prigoana asupra creştinilor, au fost pârâţi ca sunt creştini şi, fiind
aduşi înaintea judecaţii, au stat tare şi fără de frica, mărturisind pe
Hristos Dumnezeu adevărat, Făcător al cerului şi al pământului.
Pentru aceasta mărturisire au suferit multe răni de bătăi, şi arsuri
peste tot trupul. De aceea i-au pus pe un grătar de fier ars, şi întru
toate chinurile acestea privind la câştigarea binelui celui veşnic,
măcar ca pătimeau din partea celor fără de Dumnezeu, dar erau uşuraţi
de către Dumnezeu. Iar păgânii aceia şi nemilostivii, văzând ca nu pot
pricinui sfinţilor nici o vătămare, spre mai multa tulburare s-au
aţâţat şi, legându-le cinstitele picioare de cai sălbatici, i-au gonit
slujitorii, târându-i multe ceasuri peste spini şi ciulini şi peste
locuri colţuroase de le rupeau carnea. Şi aşa şi-au dat sufletele lui
Dumnezeu. Atunci nişte creştini, luând pe ascuns sfintele lor moaşte,
le-au aşezat în satul pangheanilor, slăvind şi binecuvântând pe
Dumnezeu.
Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuvioasei Maicii noastre Matroana.
Aceasta a fost în zilele împăratului Leon cel
Mare, din Perga Pamfiliei. Şi măritându-se a dobândit o fiică, şi s-a
dus la Constantinopol cu bărbatul ei, fiind de cincisprezece ani, şi
cunoscând pe o fecioara cu numele Evghenia şi râvnind nevoinţa ei, nu
lipsea de la biserici şi petrecea toată noaptea îndeletnicindu-se cu
postiri şi privegheri. Aprinzându-şi mai cu căldura dragostea credinţei
spre Dumnezeu, a lăsat pe fiica sa pe seama unei femei cu numele
Suzana. Şi ea, îmbrăcându-se în port bărbătesc, s-a dus la Mănăstirea
Sfântului Vasian; şi, prefăcându-se ca este eunuc, a fost primita de
monahi. După aceea, aflând preacuviosul Vasian de cele pentru ea din
dumnezeiasca arătare, a trimis-o la cetatea ce se cheamă Emesa, la o
mănăstire de femei. Şi de acolo a trecut la Ierusalim. După aceea la
Muntele Sinai, şi apoi la Berit, unde prin rugăciune a scos izvor de
apă într-un loc sec şi uscat. După ce a răbdat multe ispite de la
demoni. În urma unei arătări şi vedenii s-a dus iarăşi la
Constantinopol. Şi văzând-o Sfântul Vasian, a rânduit-o să şadă la
mănăstirea ce s-a numit, de la dânsa până astăzi, Mănăstirea
Matroanei. Şi trăind până la o sută de ani, cu pace către Domnul a
răposat.
Tot în această zi, pomenirea Cuvioasei Teoctista din insula Lesbos.
Aceasta a trăit in secolul al IX-lea şi era din
cetatea Metimna, în insula Lesbos. Fiind dată de copilă la casa de
fecioare, s-a făcut călugărita. Deci ajungând în vârsta de optsprezece
ani, s-a dus la satul ce era acolo aproape, ca să vadă pe sora sa. Tot
în acea noapte s-a întâmplat să vină la Mitilina tâlhari cretani, al
căror căpitan era vestitul Nisiris. Aceştia luând robi pe toţi ceilalţi
cetăţeni, au luat împreuna şi pe cuvioasa şi s-au dus. Iar a doua zi
s-au oprit la insula Paros, şi, după ce au scos robii la uscat afară,
şedeau şi socoteau cu câte cât să vândă pe fiecare. Cuvioasa Teoctista,
găsind bun prilej, a fugit pe ascuns în pădure, scăpând cu aceasta din
mâinile lor. Deci, de atunci rămânând acolo, a petrecut fericita
treizeci de ani, cu rea pătimire, luptându-se cu foamea, cu gerul, cu
arsura, hrănindu-se cu ierburi şi cu verdeţuri sălbatice, nefiind
văzută de nimeni în vremea aceasta, ci numai cu Dumnezeu şi cu
Preacurata Născătoare de Dumnezeu (pentru care şi vieţuia) vorbea prin
rugăciune.
Iar după ce s-au împlinit treizeci şi cinci de
ani, după dumnezeiasca iconomie, s-au dus la Paros oarecare vânători,
ca să vâneze în locul acela pustiu, unde petrecea cuvioasa; iar unul
dintre ei despărţindu-se şi urmărind locul ca să afle vânat, a intrat
într-o biserica a Născătoarei de Dumnezeu ce se afla acolo, ca să vadă
cele ce erau în ea. Şi după ce a văzut cele din biserica şi s-a
închinat, a ridicat în sus ochii săi, şi iată a văzut în partea dreapta
a sfintei mese, ca o ţesătura de pânză de păianjeni, ce se clatină de
vânt; şi fiindcă a voit să meargă mai înainte ca să cunoască bine ceea
ce se vedea, a auzit un glas ce-i zicea: "Stai omule şi nu te apropia,
căci mă ruşinez a mă arăta ţie, femeie goală fiind". Iar vânătorul,
înspăimântându-se de năprasnicul glas şi temându-se, căuta să fugă,
căci se ridicaseră perii capului său, şi stau drepţi ca spinii. Iar
după ce abia cu greu şi-a venit în sineşi, a întrebat pe ceea ce
strigase, cine şi de unde este. Iar sfânta i-a răspuns: "Arunca haina
ta ca să mă acopăr cu ea, şi apoi îţi voi povesti cele despre mine". Şi
vânătorul a făcut îndată după poruncă. Iar cuvioasa, luând haina şi
îmbrăcându-se, s-a pecetluit pe sine cu semnul crucii, şi aşa s-a
arătat vânătorului: vedere minunată şi înspăimântătoare. Căci perii
capului ei erau albi, iar faţa ei negricioasă, cărnuri însă cu totul nu
se vedeau la ea, ci numai o piele, care ţinea şi cuprindea legătura
vinelor şi a oaselor. Şi în scurt zicând, tot trupul ei nu se vedea
trup, ci umbra de trup. Deci, după ce a povestit sfânta toate cele
despre ea, s-a rugat de vânător ca, întorcându-se iarăşi în insulă ca
să vâneze, să-i aducă o parte din Sfântul Trup al lui Hristos. Deci
când s-a întors vânătorul, a adus cu sine dumnezeieştile Taine; pe care
luându-le cuvioasa şi făcând rugăciune, s-a împărtăşit, mulţumind lui
Dumnezeu. Iar vânătorul, ducându-se la vânat, degrab s-a întors iarăşi
la cuvioasa, pe care a aflat-o zăcând moartă. Deci săpând în pământ,
precum a putut, şi mult rugându-se sfintei ca să mijlocească pentru el
către Domnul, a îngropat-o în locul acela, unde o aflase, slăvind şi
binecuvântând pe Dumnezeu.
Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Simeon Metafrastul, care cu pace s-a săvârşit.
Cuviosul Simeon era născut în Constantinopol,
fiind pe vremea evlaviosului împărat Leon cel înţelept în anii 886.
Pentru faptele cele bune şi pentru înţelepciunea sa, a fost înălţat la
vrednicia de magistru şi logofăt, şi avea multă cinste la împăratul.
Deci, oarecând au mers arabii în Creta cu armata, şi au prădat oarecare
sate şi cetăţi. Atunci împăratul a ales voievod pe marele şi viteazul
Imerie, cu care împreună a trimis şi pe Cuviosul acesta Simeon
Metafrast, să meargă soli către arabii care stăpâneau Creta, dându-le
acestora amândurora puterea ca sau cu bine să supună pe arabi
împărăţiei (Constantinopolului), sau să-i piarză cu arme prin război.
Precum de aceasta povesteşte acelaşi Metafrast, scriind viaţa mai
sus-pomenitei cuvioasei maicii noastre Teoctistei Lesvianca, care se
prăznuieşte întru această zi. Împăratul îl iubea pe cuviosul şi-l
cinstea, atât pentru înţelepciunea şi fapta bună a lui, cât şi pentru
fireasca lui bărbăţie, priceperea şi socotinţa ce avea în războaie.
Însă cu toate acestea, pururea pomenitul Simeon nu avea aplecare spre
aceste lucruri amăgitoare. Ci cugeta foarte mult să părăsească
lucrurile lumii acesteia şi să se facă monah. De aceea a zis către
împăratul că, dacă se va întoarce biruitor de la Creta, să-i facă un
dar pe care îl va cere atunci, iar împăratul i-a făgăduit ca fără de
grăire împotrivă îi va plini cererea. Deci mergând la Creta împreună
cu Imerie, au vorbit ca nişte soli înaintea stăpânitorilor arabilor, şi
atâta i-au îmblânzit pe ei cu cuvintele lor cele înţelepte, încât fără
de război i-au biruit şi i-au supus să plătească bir împăratului.
Întorcându-se biruitori la Constantinopol, s-au
închinat împăratului, iar pururea pomenitul Simeon l-a rugat ca să-i
dea darul ce i l-a făgăduit. Iar împăratul, neştiind ce are a cere, a
dat lui Simeon mâna şi acesta a sărutat-o, socotind ca are a cere aur
sau altă oarecare cinste mai mare, precum poftesc iubitorii de lume.
Dar Simeon iubitorul de Hristos, mai vârtos decât iubitorul de avuţie,
n-a cerut altă dăruire de la împăratul, decât ca să-l lase a se face
monah. Atunci împăratul s-a mâhnit, pentru că urma să se lipsească de
un aşa de înţelept bărbat şi viteaz ostaş. Însă neputând a-şi călca
făgăduinţa, a îmbrăţişat cu lacrimi pe dumnezeiescul Simeon şi l-a
sărutat, zicându-i: "Mergi fiule cu mila lui Dumnezeu, Căruia roagă-te
şi pentru păcatele mele". Apoi, cuviosul, după ce s-a făcut monah şi a
scapăt de tulburarea lumii, a scris vieţile sfinţilor câte le-a aflat.
După aceea, ca unul ce era bogat şi avea putere şi închipuire, a
trimis oameni în felurite cetăţi şi locuri; şi i-au adus câte vieţi de
sfinţi au aflat, pe care el iarăşi le-a tâlcuit cu prea dulci ziceri.
Pentru care lucru din pricina aceasta s-a numit Metafrast (adică
tâlcuitor). Şi toate câte a scris sunt adevărate şi fără greşeală. Pe
care şi învăţaţii italienilor le-au tâlcuit în limba italienească, şi-l
au pe Cuviosul Simeon şi în sinaxarele lor, şi-l prăznuiesc ca pe un
sfânt. Fiindcă mult s-a ostenit atât pentru Domnul, cât şi pentru
sfinţii Lui.
Tot în această zi, pomenirea Sfintelor femei Eustolia şi Sopatra.
Sfânta Eustolia era pe vremea lui Mavrichie
împăratul, fiică de părinţi evlavioşi care locuiau în Roma. Şi din
crudă vârstă, dându-se pe sine cucerniciei, zăbovea în postiri şi
privegheri. Fiind aprinsă de dumnezeiasca dorinţă şi lasând Roma, s-a
dus la Constantinopol, unde, cercetând dumnezeieştile cinstite locaşuri
şi plinindu-şi dorinţa, s-a întâlnit cu Sopatra, fiica împăratului
Mavrichie, care mergea la biserica Născătoarei de Dumnezeu cea din
Vlaherne. Şi fiindcă fapta bună nu se poate ascunde, Sopatra ruga pe
fericita Eustolia, ca să o aibă pe ea maică duhovnicească şi păzitoare
trupului şi sufletului. Şi lăsând pururea pomenita Sopatra împărăţia şi
îmbrăcându-se cu schima călugăreasca, a sporit întru nevoinţe şi
osteneli duhovniceşti. A cerut de la tatăl său împăratul un loc
potrivit şi acolo a zidit casa de rugăciuni, petrecând împreună cu
Sfânta Eustolia. Pentru aceasta multe fecioare şi femei evlavioase
mergând către ele, petreceau împreună viaţa cea aspră şi plină de
osteneli. Iar fericita Eustolia nevoindu-se mulţi ani, şi multora
făcându-se pricină de mântuire, s-a dus către Domnul cu pace, lăsând
în locul său pe fericita Sopatra, care, asemenea ca duhovniceasca ei
maică, nevoindu-se şi la vârful faptelor bune ajungând, s-a mutat către
Domnul.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Antonie.
Acesta era din satul Siron, cu meşteşugul tăietor
de pietre. Deci văzând pe elini că mergeau la capiştea idolilor şi
jertfeau, i-a sfătuit pe ei să se depărteze de aceia, şi nefiind
ascultat, mâhnindu-se, s-a dus în pustietate, şi acolo a aflat pe un
rob al lui Dumnezeu, care iarăşi fugise din lume, Timotei cu numele, şi
împreună cu el petrecând trei ani, şi luând de la el bunele
cuvântări, s-a pogorât iarăşi către poporul rătăcit din satul său. Şi
aflându-i pe ei ca săvârşeau serbare demonilor, intrând în capiştea
lor, a zdrobit toţi idolii. Deci, fiind prins de ei, a fost bătut
cumplit. După aceasta s-a dus la Apamia Siriei şi, rugându-se
cuviosului episcop ca să-i dea voie să zidească o biserica în cinstea
Sfintei Treimi, a început a o zidi. Aflând de aceasta cei din satul lui
au năvălit noaptea cu săbii şi cu ciomege şi fără de mila l-au omorât
pe el. Şi aşa şi-a dat duhul său lui Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Cristofor şi Mavra, care de sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Ioan Colovul, care cu pace s-a săvârşit.
Sfântul Ioan, Colovul din Egipt, s-a nevoit prin
sec. al V-lea în deşertul egiptean în Mănăstirea Sf. Pimen cel Mare
(prăznuit în 27 august).
De la numele acestei mănăstiri, mănăstirile din sălbăticie au început
să se numească schituri, unde călugării se nevoiau în viaţă sfântă, în
tăcere şi însingurare. Sf. Ioan era un călugăr blând, smerit şi
muncitor. El a venit la acea mănăstire împreună cu fratele său, Daniel.
Odată, Sf. Ioan i-a spus fratelui său mai mare că
i-ar plăcea să nu-şi mai facă griji pentru ce mănâncă sau cu ce se
îmbracă şi să poată trăi ca îngerii din ceruri. Daniel l-a lăsat să
meargă în pustie ca să se lupte cu ispitele. Lepădându-şi hainele,
într-o noapte foarte rece, Ioan şi-a părăsit chilia şi a plecat. Însă
după o săptămână, foamea l-a mânat înapoi. Ajungând la uşa chiliei,
Ioan a început să bată. "Cine-i acolo?" a întrebat Daniel. "Eu sunt,
Ioan, fratele tău." Daniel însă i-a răspuns, "Ioan a devenit înger, el
nu mai este printre oameni." Ioan a continuat să bată însă Daniel i-a
dat drumul înăuntru abia dimineaţă. Apoi i-a spus: "Tu eşti bărbat şi
ca să mănânci, trebuie să munceşti." Sf. Ioan a plâns cu amar şi şi-a
cerut iertare.
După ce şi-a învăţat lecţia, Sf. Ioan s-a dus la
Sf. Pimen, cunoscut pentru caracterul său hotărât, cerând îndrumare şi
promiţând că va asculta tot ce-i va spune să facă. Ca să-i încerce
răbdarea, Sf. Pimen i-a dat să facă o ascultare mai neobişnuită, şi
anume să care apă şi să o picure pe un băţ uscat până acesta, după trei
ani a înfrunzit şi a rodit. Părintele a luat din fructele bogate şi
le-a dus fraţilor, spunând: "Luaţi şi mâncaţi din roadele ascultării".
Mai târziu, avva Ioan a devenit el însuşi
îndrumător al multor oameni pe drumul mântuirii, printre care era şi
Sf. Arsenie cel Mare (prăznuit în 8 mai) şi Sf. Taisia (prăznuită în 8 octombrie).
Sf. Ioan a fost cel care a scris Viaţa Sf. Paisie cel Mare (prăznuit în 19 iunie).
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Eladie, care cu pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Narsi şi Artemon.
Tot în această zi, pomenirea Cuvioşilor şi de Dumnezeu purtători Părinţilor noştri Evtimie (Eftimie) şi Neofit, ctitorii Mănăstirii Dohiarului din Muntele Athos, care cu pace s-au săvârşit.
Sfinţii Eftimie şi Neofit, fondatorii Mănăstirii
Dochiariu din Muntele Athos, un unchi şi nepotul său, aparţineau
aristocraţiei bizantine de cel mai înalt rang. Sf. Eftimie, pe când era
încă în lume, a fost prietenul Sfântului Atanasie din Muntele Athos
(pe care îl prăznuim în 5 iulie),
devenind ulterior novice şi discipol al acestui mare ascet. Pentru
dragostea curată faţă de fraţi, pentru blândeţea şi nevoirea de a duce o
viaţă sfântă, Sf. Atanasie i-a încredinţat călugărului funcţia de
administrator, pe care acesta a îndeplinit-o ca şi când Însuşi Domnul
i-ar fi dat-o spre împlinire.
Sf. Eftimie împreună cu alţi călugări s-au
stabilit în localitatea Dafni, unde au întemeiat o mănăstire în
cinstea Sf. Nicolae, numită Docheiariou pentru a aminti de ascultarea
sa. Călăuzindu-i pe fraţii mai tineri, Sf. Eftimie i-a învăţat pe
călugări despre importanţa trezviei şi atenţiei la tulburările
sufletului, explicîndu-le că lupta creştinilor, după cum spune Sf.
Apostol Pavel, "nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva
începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor
întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în
văzduh". (Efes. 6:12).
Însă saracinii au tulburat viaţa liniştită a
mănăstirii şi pe când călugării stăteau ascunşi în pădure ca să-şi
salveze vieţile, duşmanii au ras mănăstirea din temelii.
Sf. Eftimie nu şi-a pierdut încrederea şi
mănăstirea a fost reconstruită. Sf. Neofit, pe când se afla în lume,
era însoţitorul împăratului Nichifor Focas (963-969). După moartea
părinţilor săi, acesta s-a dus în Muntele Athos, fiind tuns la
mănăstirea unchiului său, Eftimie. Înainte de moartea sa, Sf. Eftimie a
lăsat administrarea mănăstirii în mâinile nepotului său.
Sub îndrumarea spirituală a Sf. Neofit mica
mănăstire a devenit lavră şi datorită donaţiilor făcute de împăratul
Nichifor, la solicitarea sfântului. Sf. Neofit s-a învrednicit să
devină "protos" (mai-marele Consiliului Părinţilor din Sf. Munte),
rămânînd acolo timp de mai mulţi ani. După renunţarea la funcţia din
cadrul Consiliului, în ultimii săi ani de viaţă, Sf. Neofit s-a întors
la Mănăstirea Dochiariou, unde s-a dus în pace la Domnul.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului ierarh Nectarie din Eghina, episcop al Pentapolisului.
Sfântul
Nectarie din Eghina (n. 1 octombrie 1846 la Silivri, în Tracia, d. 8
noiembrie 1920 la Atena) a fost episcop de Pentapole şi ctitor al
mănăstirii "Sfânta Treime" din insula Eghina. În 1961 Sfântul Sinod al
Bisericii de Constantinopol l-a proclamat sfânt al Bisericii Ortodoxe,
comemorarea lui făcându-se în ziua de 9 noiembrie.
Sfântul Nectarie s-a născut într-o familie săracă
de pe malul mării Marmara. Părinţii săi, Dimos şi Marie Kephala, i-au
dat numele de Anastasie. La vârsta de 14 ani a plecat la Constantinopol
ca să lucreze şi să se şcolească.
În 1866, la vârsta de 20 de ani, Sfântul Nectarie
pleacă în insula Chios ca să predea ca învăţător. Aici devine
călugăr, cu numele de Lazăr, la 7 noiembrie 1876, în celebra mănăstire
Nea Moni. Un an mai tîrziu a devenit diacon, apoi, prin generozitatea
unui creştin bogat din insulă şi cu ajutorul Patriarhului Sofronie al
Alexandriei, a putut să-şi completeze studiile la Atena şi să obţină,
în 1885, o diplomă a Facultăţii de Teologie din capitala Greciei.
Tot în acest an, 1885, Sfântul Nectarie pleacă la
Alexandria (Egipt), unde a fost hirotonit preot la biserica Sfântul
Nicolae din Cairo. Câţiva ani mai târziu, în 1889, a fost hirotonit
episcop de Pentapole (episcopie corespunzând în acea vreme Libiei
superioare) de către Patriarhul Sofronie, care l-a numit şi predicator,
secretar patriarhal şi reprezentant al său la Cairo.
Dar după doar un an a fost alungat din Egipt în
urma calomniilor unor clerici invidioşi. A trebuit să se întoarcă la
Atena, singur, nebăgat în seamă, dispreţuit, în mari lipsuri
materiale. A rămas câţiva ani predicator (l891-1894), iar apoi a fost
numit director al şcolii teologice Rizarios, care forma viitori preoţi.
A rămas 15 ani în acest post ecleziastic.
În 1904, la cererea mai multor călugăriţe, a
fondat mănăstirea "Sfânta Treime" din insula Eghina, devenită azi unul
din marile locuri de pelerinaj din lumea ortodoxă. În decembrie 1908,
la vârsta de 62 de ani, sfântul Nectarie şi-a dat demisia din postul de
director al şcolii teologice şi s-a retras în mănăstirea sa din
Eghina, unde a rămas până la sfârşitul vieţii.
A murit la 8 noiembrie 1920, în urma unui cancer
de prostată care l-a chinuit un an şi jumătate. A fost înmormântat în
mănăstirea sa de către ieromonahul iconar Sava, care mai târziu a
pictat prima icoană a sfântului.
În 1953 moaştele sale au fost mutate într-un
mormânt mai frumos. Pomenirea mutării moaştelor sale se face în ziua de
3 septembrie.
Câţiva ani mai târziu, la 20 aprilie 1961,
Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a recunoscut cultul de care se
bucura deja sfântul şi l-a proclamat sfânt al Bisericii, cu pomenirea
pe 9 noiembrie.
*
Viaţa sfântului Nectarie din Eghina,
episcop de Pentapolis (după Sinaxarul Parintelui Macarie de la
Mănăstirea Simonos-Petras, Muntele Athos)
Sfântul Nostru Parinte Nectarie s-a născut la 1
octombrie 1846, în Selibria (Tracia), din părinţi săraci dar
credincioşi pioşi : Dimos şi Maria Kefala. Primind la Sfântul Botez
numele de Anastasie, el dovedi încă din copilărie o mare milă şi o
înclinare profundă pentru studiu. Cum mama sa îl învăţă Psalmul al 50
lea, lui ii plăcea să repete versetul : "Învăţa-voi pe cei fără de lege
căile Tale" (Psalmii 50 :15). Primind în ţara sa primele noţiuni de
învăţătură, fu trimis de către părinţii săi la Constantinopol pentru
a-şi continua educaţia, lucrând în acelaşi timp ca angajat într-un
magazin. Tânărul băiat ramase atunci insensibil tulburărilor vieţii
mondene, preocupându-se zi şi noapte doar de clădirea înlăuntrul său a
omului interior după chipul lui Hristos, prin rugăciune şi meditaţie
asupra scrierilor Sfinţilor Părinţi. La vârsta de 20 de ani părăsi
Constantinopolul pentru a deveni învăţător in insula Chios. Acolo
încuraja cu multa sârguinţa pe tineri şi pe săteni întru milostenie şi
virtute, nu numai prin cuvintele sale ci mai ales prin exemplul însuşi
al vieţii sale de privaţiune şi rugăciune. Dorindu-şi de mult să
îmbrăţişeze o viaţă asemeni Îngerilor, deveni călugăr sub numele de
Lazăr, la 7 noiembrie 1876, în renumita mănăstire din Nea-Moni. Căutând
doar lucrurile de Sus, model de blândeţe şi supunere, se făcu îndrăgit
de toţi fraţii din comunitate şi deveni Diacon un an mai târziu. Prin
generozitatea unui locuitor pios din insula, apoi prin protecţia
Patriarhului Alexandriei, Sofronie, el putu să îşi continue studiile la
Atena şi să obţină diploma Facultăţii de Teologie. În 1885 ajunse la
Alexandria unde la puţină vreme fu hirotonit preot, apoi deveni
Mitropolit al Pentapolisului (fosta dioceză corespunzând Libiei
superioare). Predicator şi secretar patriarhal, el fu trimis la Cairo,
ca reprezentant al Patriarhului, in biserica Sf. Nicolae. În ciuda
acestor onoruri, Nectarie nu pierdea nimic din smerenia sa şi ştia să
comunice turmei sale spirituale sârguinţa pentru virtuţile Evangheliei.
Dragostea şi admiraţia pe care i-o purta poporul se întoarseră însă
împotriva lui. Împinşi de diavol, unii membri ai Patriarhiei, invidioşi
pe succesele sale, îl calomniară, spunând ca ar căuta să îşi atragă
favorurile poporului in scopul de a pune mâna pe tronul patriarhal al
Alexandriei. Cum Sfântul nu încerca să se justifice, ci îşi punea
încrederea in promisiunea lui Hristos care spune : " Fericiţi veţi fi
când va vor ocărî şi va vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău
împotriva voastră, minţind, din pricina mea" (Matei 5:11); el fu
alungat din scaunul său şi se îmbarcă pentru Atena unde se trezi
singur, neştiut, dispreţuit şi lipsit chiar de pâinea cea de toate
zilele, căci nu ştia să păstreze nimic pentru sine şi îşi împărţea
săracilor puţina sa avuţie. Abandonând proiectul iniţial de a se
retrage în Muntele Athos, blândul şi umilul urmaş al Domnului nostru
Isus Hristos, preferă - în favoarea mântuirii aproapelui său - să
sacrifice dragostea sa de a se retrage în singurătate. Rămase câţiva
ani ca predicator (1891 - 1894), apoi fu numit director al şcolii
ecleziastice Rizarios, destinată pregătirii viitorilor Preoţi. Profunda
sa cunoaştere a Scripturilor, a Sfinţilor Părinţi şi chiar a
ştiinţelor profane, precum şi autoritatea sa plina de blândeţe
orientată către oameni aveau să îi permită să insufle în scurt timp
acestei instituţii o înalta calitate intelectuală şi morală. Sfântul
Ierarh prelua asupra lui conducerea şi lecţiile Pastoralei, dar nu
înceta totuşi să îşi trăiască programul de ascet, de meditaţie şi de
rugăciune a unui călugăr, adăugând la acestea înaltele funcţii de
predicare şi de oficiere regulată a Sfintelor Taine, în sânul şcolii
dar şi în regiunea din jurul Atenei.
Nectarie păstra însă în adâncul inimii sale o
dragoste arzătoare pentru liniştea şi pacea vieţii din mănăstiri, de
aceea profita de dorinţa exprimată de câteva din fiicele sale
spirituale pentru a se retrage din tulburările vieţii mondene şi să
pună bazele unei mănăstiri feminine în insula Eghina (între 1904 şi
1907).
In ciuda nenumăratelor griji şi dificultăţi,
Sfântul veghea la instaurarea unui mod de viaţă cenobitică scrupulos
fidelă spiritului Sfinţilor Părinţi. Îşi consuma fără măsură forţa
trupului şi cea morală pentru instalarea clădirilor, pentru oficierea
Slujbelor şi pentru conducerea spirituală a fiecăreia din ucenicele
sale. Putea fi văzut adesea lucrând grădina, îmbrăcat cu o sutana ca
vai de ea, sau când dispărea ore întregi, era uşor de ghicit ca se
închisese în chilia sa pentru a-şi înălţa mintea spre Dumnezeu,
fixând-o în inima sa pentru a gusta astfel dulceaţa Sfântului Nume al
lui Hristos. Deşi fugea de orice contact cu lumea şi îşi limita cu
stricteţe vizitele la mănăstire, renumele virtuţilor sale şi a
harurilor pe care i le dăduse Dumnezeu se răspândiră în întreg ţinutul,
iar credincioşii veneau la el, atraşi ca un metal de magnet. Vindeca
pe numeroşi laici şi călugăriţe de bolile de care sufereau, făcu să
vina ploaia peste insula care suferea de secetă. El uşura, mângâia,
încuraja... Era totul pentru toţi, putând să facă totul întru Hristos
care sălăşluia în el prin Harul Duhului Sfânt. Era un apropiat al
Sfinţilor şi al Maicii Domnului iar aceştia i se arătau adesea în
timpul Sfintei Liturghii sau în chilia sa. În ciuda dificultăţilor
care au urmat primului război mondial, el interzise cu stricteţe
călugăriţelor sale să facă provizii de hrană şi ordonă să fie împărţit
săracilor surplusul lor, încredinţându-se de pe o zi pe alta milei lui
Dumnezeu. In afară acestor sarcini, Nectarie găsea timp să redacteze un
mare număr de lucrări de teologie, de morală, de istorie a Bisericii
pentru confirmarea Bisericii din Grecia în Sfânta Tradiţie a
Părinţilor, adesea ignorată în vremea aceea din cauza influenţelor
apusene. Trăind deci ca un Înger în trup şi făcând să strălucească în
jurul său razele luminii necreate a harului, preafericitul mai avu de
suferit calomnii şi acuzaţii nedrepte asupra mănăstirii sale, din
partea membrilor ierarhiei. Suporta aceste încercări cu răbdarea lui
Hristos : fără un murmur şi fără revoltă. Atunci fu atins de o
dureroasă boala timp de peste un an şi jumătate. El îi mulţumea lui
Dumnezeu că îl încerca astfel şi se străduia să ţină în secret durerea
până cu puţină vreme înaintea morţii sale. După un ultim pelerinaj la o
icoana a Maicii Domnului, situată nu departe de mănăstire, el anunţă
ucenicilor săi plecarea sa la cer şi fu transferat într-un spital din
Atena, unde după 50 de zile de suferinţe, pe care le suporta cu o
răbdare care îi stupefia pe toţi cei din jurul său, îşi dădu sufletul
în pace lui Dumnezeu (pe 8 noiembrie 1920). Credincioşii din Eghina,
ucenicii săi şi toţi Creştinii care îl cunoscuseră plânseră pierderea
blândului şi compătimitorului ucenic al lui Hristos, care toată viaţa
suportase calomnia, persecutările şi nedreptele acuzaţii, luând ca
model Dumnezeiasca Pătimire a Stăpânului său. Dar Dumnezeu îi dădu
slava în schimb şi, imediat după odihna sa, Minunile au început să
apară şi continuă în fiecare zi şi acum pentru cei care se apropie cu
încredere de Moaştele sale sau care se încred puternicei sale
mijlociri.
Trupul Sfântului rămase ca prin minune neatins de
vreme timp de 20 de ani, degajând o mireasmă cerească şi delicată. În
1953, când fu în sfârşit dispersat după legile naturii, se procedă la
mutarea Moaştelor (3 septembrie) sale şi se constată atunci ca acelaşi
parfum se degaja cu putere. De atunci nu a încetat să îşi bucure
credincioşii care se apropiau de aceste preţioase rămăşite, dându-le
încredinţarea ca Sfântul Nectarie a găsit calea către Dumnezeu, în
casa Sfinţilor. Cultul său a fost recunoscut oficial în 1961 iar
povestea minunilor sale nu încetează să fie scrisă în fiecare zi.
Mormântul său, la Eghina, se numără printre pelerinajele cu cea mai
multă lume în Grecia.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat.
Aceşti patru mucenici au pătimit pe vremea
împăratului Diocleţian (284-305). Ei au fost neîntrecuţi meşteri în
arta cioplirii şi sculpturii în marmură., fiind conducătorii unui
vestit şantier de acest fel, la Smirnum. Datorită lucrărilor de
calitate ce se realizau aici, împăratul era foarte mândru de dibăcia
acestor meşteri. Însă, din cei peste 600 de lucrători care se aflau pe
acest şantier, mulţi erau păgâni, care nu vedeau cu ochi buni viaţa
religioasă a creştinilor de aici. Aceştia obişnuiau să-şi facă semnul
Sfintei Cruci ori de câte ori începeau sau terminau o lucrare, deoarece
erau convinşi că numai prin puterea şi ajutorul lui Dumnezeu erau în
stare să facă tot ceea ce făcuseră până atunci.
Printre aceşti creştini se aflau şi cei patru
sfinţi, care primiseră Taina Sf. Botez din mâinile episcopului Chiril
din Antiohia, ce se afla surghiunit în ţinutul Iliricului. Aceşti 4
mucenici, datorită râvnei lor duhovniceşti, au reuşit să atragă la
creştinism pe un alt om, pe nume Simpliciu, care s-a încreştinat şi el.
Imediat, păgânii cei invidioşi i-au pârât pe cei 5 meşteri la împărat,
acuzându-i că aceştia conduc lucrările prin superstiţie şi magie şi că
nu vor să ştie decât de credinţa în Hristos. Auzind acestea, împăratul
nu a luat nici o măsură împotriva lor, dar acuzatorii au spus că ei
nu vor să sculpteze chipul zeului Asclepios, un zeu socotit vindecător
de către împărat. Cei 5 mucenici au confirmat că "În toate ne-am arătat
ascultători, împărate, dar chipul acestui zeu nu vrem şi nu putem să-l
facem". Împăratul însă, nu s-a supărat şi a trecut cu vederea
neascultarea acestor meşteri, spunând că nu-i pasă cine va face
statuia, dar că aceasta trebuie terminată. Aşa s-a şi întâmplat,
statuia fiind terminată de alţi meşteri. Când împăratul a venit să vadă
statuia terminată, el a crezut că totuşi cei 5 au realizat statuia,
dar partida păgânilor s-a năpustit cu ură asupra lor, acuzându-i iarăşi
cu cuvinte duşmănoase. Împăratul, văzând tulburarea ce s-a iscat, i-a
încredinţat pe cei 5 meşteri unui dregător cu numele de Lampadie, ca
să facă cercetări şi să liniştească lucrurile. Acesta le-a poruncit să
aducă cinstire şi jertfe zeilor, dar meşterii nu au vrut. Ca atare
Lampadie i-a arestat şi închis în temniţă, după care a asmuţit
mulţimile păgâne împotriva creştinilor. S-au iscat răscoale şi bătăi,
iar în timpul uneia dintre ele, însuşi Lampadie a fost omorât.
Auzind aceasta, împăratul s-a temut ca nu cumva
rudele mortului să pornească o răscoală generală, şi ca atare s-a decis
să termine cu cei 5, dând ordin ca aceştia să fie închişi de vii în
sicrie de plumb şi să fie aruncaţi în apele fluviului Sava. Auzind
această veste, va muri de supărare şi episcopul Chiril, care se afla şi
el închis în temniţă. După câteva zile, un creştin cu numele de
Nicodim a scos sicriele din apă şi a avut grijă de înmormântarea
osemintelor sfinţilor.
Calendarul roman din anul 354 aminteşte de pomenirea lor, la data de 9 noiembrie.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Întru aceastã zi, pomenirea Preacuvioasei maicii noastre Matroana (+492).
Deci, afland cuviosul Vasian egumenul, din dumnezeiasca aratare, cele despre ea, ca adica este femeie, a fost trimisa la cetatea Emesa, intr-o manastire de femei, fara sa o vadeasca pe ea. Era pe vremea cand credinciosii alergau de pretutindeni la Emesa sa se inchine capului, atunci aflat, al Sfantului Ioan Botezatorului. Si a petrecut aici ea multa vreme si a atat a crescut in duhovniceasca intelepciune si in fapte bune, cat murind stareta cea batrana, Matroana, a fost aleasa de toate maicile sa le fie lor stareta in manastirea din Emesa.
Si a aflat de dansa si fostul ei barbat, Dometian si acesta voia sa o ia pe ea cu sila de oriunde, ea fiind femeia lui dupa lege. Iar ea se ruga sa o acopere pe dansa Domnul si s-o faca nevazuta de barbatul ei. Deci, venind noaptea, si-a luat o haina de par si putina paine si, iesind din manastire, nestiind nimeni, s-a dus la Ierusalim, iar de acolo la muntele Sinai si apoi la Beirut, unde a scos, prin rugaciune, un izvor de apa, in pamant uscat si sterp, si unde s-a nevoit multa vreme, luptana impotriva ispitelor diavolesti, facand semne si minuni.
Deci, murindu-i barbatul, fericita, dintr-o aratare, s-a dus din nou la Constantinopol. Si iarasi, Sfantul Casian a randuit-o sa sada la manastirea care, dupa dansa, s-a numit manastirea Matroanei. Si traind pana la o suta de ani, cu pace s-a mutat la Domnul.
Întru aceastã zi, pomenirea Sfintei Teoctista, cea din Lesbos (+881).
Si, dupa ce au trecut treizeci si cinci de ani, din dumnezeiasca iconomie, s-au dus la Paros niste vanatori ca sa vaneze, locul unde petrecea Cuvioasa, fiind un loc pustiu. Iar unul din vanatori, despartindu-se si cautand locul unde sa afle vanat, a intrat intr-o biserica a Nascatoarei de Dumnezeu ce se afla acolo, sa vada cele ce sunt intr-insa. Si, dupa ce a vazut si s-a inchinat si a ridicat ochii sai in sus si, iata, a vazut in pamant, in partea dreapta a Sfintei Mese, ca o tesatura de panza de paianjeni, ce se clatina in vant. Si, fiindca voia sa mearga mai departe, ca sa cunoasca bine ceea ce vedea, a auzit un glas ce-i zicea: "Stai, omule, si nu te apropia ca ma rusinez a ma arata tie, fiind femeie eu". Iar vanatorul, inspaimantandu-se de napraznicul glas si temandu-se, cauta sa fuga. Iar dupa ce, cu greu si-a venit in sine, vanatorul a intrebat pe ceea ce a strigat: "Cine si de unde esti?" Iar Sfanta i-a raspuns: "Arunca haina ta ca sa ma acopar cu ea si apoi iti voi spune cele despre mine". Si vanatorul a facut indata dupa porunca. Iar Cuvioasa, luand haina si imbracandu-se, s-a insemnat pe sine cu semnul crucii si asa s-a aratat vanatorului, ca o vedere minunata si cu totul neasteptata.
Ca parul capului ei era albit, iar fata ei negricioasa, carne pe trupul ei cu totul nu se vedea la ea, ci doar o piele care tinea si cuprindea legatura vinelor si a oaselor. Si, scurt zicand, tot trupul ei, nu se vedea trup, ci doar o umbra de trup. Deci, dupa ce Sfanta a povestit toata intamplarea ei, a rugat pe vanator ca, atunci cand iarasi va veni in insula ca sa vaneze, sa-i aduca o particica din Sfantul Trup si Sange al lui Hristos. Deci, cand s-a intors vanatorul, a adus cu sine dumnezeiestile Taine, pe care Cuvioasa luandu-le si facand rugaciune, s-a impartasit, multumind lui Dumnezeu. Iar vanatorul, ducandu-se la vanat, s-a intors degraba la Cuvioasa, pe care a aflat-o zacand moarta. Deci, sapand pamantul, pe cat s-a putut, si rugandu-se mult Cuvioasei sa mijloceasca la Domnul pentru dansul, vanatorul a ingropat-o pe ea in locul acela unde o aflase, slavind si binecuvantand pe Dumnezeu.
Întru aceastã zi, cuvânt din Pateric, despre monahul Ioan Colov si ascultarea sa (sec.V).
Iar dupa aceasta s-a dus Ioan la un mare staret teban, anume Pavel, si-i slujea lui. Si-l invata pe el despre ascultare. Iar dupa ce a fagaduit ca intru toate sa-l asculte pe staret, luand batranul un lemn uscat, l-a infipt in pamant cu un capat in sus si i-a zis: "In toate zilele sa-l uzi cu un vas de apa, pana ce va face rod". Si era apa departe de dansii, incat se ducea de seara si venea dimineata. Iar, vreme de trei ani facand aceasta, a inverzit lemnul si si-a dat rodul sau. Deci, staretul a dat fratilor in biserica din acest rod, zicandu-le: "Luati de mancati, acesta este rodul ascultarii".
] Dupa aceea, iarasi i-a zis lui staretul: "In cutare loc am vazut gunoi de hiena. Du-te s-o aduci pe ea la mine". Ca era acolo o hiena rea si omora oameni si dobitoace. Si a zis Ioan: "Parinte, dar ce voi face de va veni asupra mea hiena?" Iar staretul, zambind, i-a zis: "De va veni asupra ta, sa o legi pe ea si sa o aduci aici". Deci, s-a dus Ioan seara acolo si, iata, a venit si hiena. Iar el, dupa cuvantul staretului, a inceput a o goni pe ea, zicandu-i: "Parintele mi-a zis mie sa te leg pe tine". Si, prinzand-o pe ea, a legat-o. Iar staretul sedea, asteptandu-l pe el. Si iata a venit, aducand hiena legata. Acesta vazand, staretul s-a minunat si, vrand sa-l smereasca pe el ca sa nu se mandreasca, luand un bat, l-a lovit pe el, zicandu-i: "Oare, caine mi-ai adus aici ratacitule? Dezleag-o pe ea". Si indata fericitul a dezlegat-o.
Întru aceastã zi, Cuviosul nostru Simeon Metafrast (+940).
Deci, cu toate ca imparatul il iubea pe Cuviosul si-l cinstea, atat pentru intelepciunea si fapta lui buna, cat si pentru fireasca lui barbatie, pricepere si socotinta, ce le avea in razboi si pururea pomenitul Simeon nu inclina spre lucrurile acestea amagitoare, ci cugeta foarte mult sa paraseasca cele ale lumii acesteia si sa se faca monah. Deci, a zis catre imparatul ca, daca se va intoarce biruitor din Creta, sa-i faca un dar pe care el ar dori sa-l ceara; iar imparatul i-a fagaduit ca, fara impotrivire, ii va plini cererea. Deci, mergand in Creta impreuna cu Himerie, au vorbit, ca niste soli, inaintea stapanitorilor arabi si atat i-a imblanzit pe ei prin cuvintele sale cele intelepte, incat fara razboi i-au biruit si i-au silit sa plateasca bir imparatului...
Deci, intorcandu-se biruitor la Constantinopol, s-au inchinat imparatului, iar Cuviosul l-a rugat sa-i dea lui darul ce i l-a fagaduit. Dar imparatul, nestiind ce are a-i cere, a dat lui Simeon mana de i-a sarutat-o (ca asa era obiceiul), socotind ca ii va cere aur sau oarecare cinste mai mare, precum obisnuiesc oamenii de lume, dar Simeon, iubitorul de Hristos, mai mult decat iubitorul de avutie, n-a cerut alta daruire de la imparatul decat sa-l lase sa se faca monah.
Atunci, s-a mahnit imparatul, pentru ca avea a se lipsi de un barbat atat de intelept si de un ostean atat de viteaz. Si, neputand a-si calca fagaduinta, l-a imbratisat cu lacrimi pe dumnezeiescul Simeon si l-a sarutat zicand: "Mergi, fiule, cu mila lui Dumnezeu, Caruia roaga-te si pentru pacatele mele".
Deci, dupa ce s-a facut monah si s-a izbavit de tulburarea lumii, Cuviosul a scris vietile sfintilor cate le-a aflat. Si, ca unul ce era bogat si avea putere si dar, a trimis oameni in felurite cetati si locuri, si i-au adus cate vieti de sfinti au aflat, pe care el iarasi le-a talcuit cu prea dulci ziceri, pentru care lucru s-a numit metafrast, adica talcuitor. Si, toate cate le-a scris, sunt intemeiate si fara greseala. Pe acestea si invatatorii italienilor le-au talcuit in limba italieneasca si-l au pe Cuviosul acesta Simeon in Sinaxarul lor, si-l praznuiesc ca pe un Sfant, ca mult s-a ostenit, atat pentru Domnul, cat si pentru Sfintii Lui.
Întru aceastã zi, cuvânt despre folosul pomenirii mortilor.
Deci, parintii ii faceau lui, ca pentru un mort, pomeniri, trei Liturghii pe an. Iar, dupa ce au trecut patru ani, omul acela robit, fugind de la persi, a venit in Cipru. Si i-au zis lui parintii sai: "Noi auzisem ca ai murit si iti faceam pomenire de trei ori pe an". Si, auzindu-i pe ei spunand aceasta, i-a intrebat pe ei, in care luna si in care zi faceau aceasta. Iar ei i-au spus: "La Sfanta Nastere a lui Hristos, la Sfintele Pasti si in Sfanta zi a Cincizecimii". Deci, el le-a zis lor: "Intru aceste trei zile ale anului, venea la mine cineva in haine albe ca soarele si ma slobozea pe mine din lant si din temnita si umblam toata ziua si nimeni nu ma cunostea pe mine. Iar a doua zi, iarasi ma aflam purtand lanturi".
Întru aceastã zi, cuvânt despre cei morti.
Deci, stiind dumnezeiestii Parinti ca pomenirile pentru cei morti, adica, milosteniile si slujbele, mare ajutor si folos dau celor adormiti, poruncesc tuturor sa faca aceasta la biserica, luand randuiala aceasta de la Sfintii Apostoli. Insa aceasta o graiesc pentru cei credinciosi. Pentru cei necredinciosi, insa, chiar de ar da cineva la saraci averea din toata lumea, nu va spori nimic, ca cel ce, cand era viu, a fost vrajmas lui Dumnezeu, aratat este ca si dupa moarte este lasat la mila lui Dumnezeu, ca nu se afla nedreptate la Dumnezeu. Ca drept este Domnul si iubeste si va rasplati fiecaruia dupa faptele lui. Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Cântare de laudă la Sfântul Simeon Metafrast
Sfântul Simeon Metafrast s-a numit,
Căci el al lui înalt har şi a lui înaltă ştiinţă
Sfintei Biserici şi lui Hristos Dumnezeu le a închinat.
El pre Sfinţi iubit-a, ai Domnului prieteni,
Şi minunat însemnat-a sfinte vieţile şi nevoinţele lor:
Nevoinţe ale trupului, duhului, cuvîntului şi faptei.
El cu adevărat fost-a.
Prietenul Prietenilor lui Dumnezeu,
Pe care El îi iubeşte mai mult
Decît pe toţi oamenii din lume.
El i-a iubit pe aceia pe care Dumnezeu i-a iubit,
El prin ei adîncitu-şi-a dragostea de Hristos.
El scris-a Vieţile cu artă, precum artistul ţese
Scoarţă scumpă de aur,
El scris-a Vieţile pentru zidirea şi întărirea sufletelor
Tuturor creştinilor de pe pămînt.
Căci nimic nu întăreşte mai mult omul
Decît modelul viu al vieţii unui Sfânt.
Minunat este Domnul întru Sfinţii Săi,
Minunat este Domnul Carele a făcut cerul şi pămîntul!
Cugetare
După ce vreme îndelungată s-a aflat
departe de Sfântul Paisie cel Mare, prietenul lui, Avva Ioan Kolov s-a
dus la pustie, ca să îl cerceteze. Fiecare 1-a întrebat pe celălalt
despre sporirea lui duhovnicească, din timpul în care nu se mai
văzuseră. Avva Paisie a zis:
„Pe mine soarele nu m-a văzut hrană gustînd”.
Iar Avva loan Kolov a zis:
„Iar pe mine soarele nu m-a văzut nicicînd mînios”.
Povăţuindu-i pe fraţii de la Sketis, Avva loan a zis următoarea pildă de adevărată pocăinţă sufletească:
„ Într-o cetate a trăit odată o femeie neasemuit de frumoasă, dar care era desfrînată, avînd mulţi iubiţi. Un principe i-a trimis cuvînt că o va lua de soţie dacă îi făgăduieşte că se va lepăda de desfrînările ei şi îi va fi numai lui soţie cinstită şi credincioasă pururi. Ea a făgăduit, iar principele a luat-o la curtea lui, luînd-o şi de soţie. Foşii ei iubiţi însă căutau prin toate mijloacele să o atragă înapoi în mocirla păcatelor şi să-şi ridice pretenţiile lor scîrnave asupra ei. Ei însă nu au avut curajul să îl înfrunte pe prinţ, de aceea au mers şi au fluierat pe la ferestrele dosnice ale palatului. Femeia a auzit acele fluierături şi şi-a astupat urechile cu silă şi cu mînie. Ca să nu mai audă, ea s-a dus în cămara cea mai dinlăuntru a palatului şi s-a închis acolo, încuind uşa după ea. Astfel s-a izbăvit femeia de şuierăturile desfrînaţilor”.
Apoi Avva loan Kolov a tîlcuit ucenicilor lui pilda aceasta:
„Femeia desfrînată este sufletul omenesc; foştii ei iubiţi sînt toate necuratele patimi ale sufletului şi trupului; iar Principele este Hristos; cămara cea mai dinlăuntru a palatului este locuinţa cerurilor; iar cei care fluieră pe la ferestrele din dos sînt puterile diavoleşti. Dacă sufletul se întoarce statornic de la patimi şi scapă la Hristos, atunci patimile şi dracii se înspăimîntă şi fug de la el”.
Luare aminte
Să luăm aminte la venirea unui înger al
Domnului la Sfîntul Apostol Pavel, într-o noapte cu furtună, pe cînd
Pavel plutea în corabie (Fapte 27):
- La cum îngerul Domnului s-a înfăţişat în acea furtună cumplită înaintea lui Pavel şi i-a zis să nu se teamă, căci va scăpa cu viaţă, şi vor scăpa şi toţi cei împreună cu dînsul;
- La cum Pavel a dat de ştire celor din corabie, spre mîntuirea de spaimă a sufletelor lor.
Predică
Despre harul mântuitor – „Prin har sunteţi mântuiţi!” (Efeseni 2: 5, 8)
Oare cine este acela care va înţelege şi va recunoaşte că doar prin har ne putem mîntui, numai şi numai prin Harul lui Dumnezeu, şi nicidecum prin singure eforturile şi munca noastră?
Cine este cel care va putea înţelege şi recunoaşte acest adevăr?
Doar acela care a înţeles şi a văzut hăul fără fund al morţii şi degradării, fizice şi sufleteşti, care îl înghite pe om prin păcat; el este de asemenea acela care a înţeles şi a văzut şi înălţimile onoarei şi gloriei Împărăţiei Cereşti la care îl ridică pe om Hristos Dumnezeu: ele sînt înălţimile tărîmului nemuririi, ele sînt Casa Dumnezeului Celui Viu!
Doar acel om va înţelege şi va recunoaşte că noi, fiinţa umană, doar prin har sîntem mîntuiţi!
Omul este ca un copil care călătoreşte în bezna nopţii, şi nu vede pe unde calcă, dar merge, merge mereu. El cade din groapă în groapă, iese şi merge mai departe. La un moment dat însă el cade într-o groapă foarte adîncă, din care nu mai poate ieşi singur. El îşi vede acum cu groază sfîrşitul aproape, deznădăjduieşte de viaţa lui. Dar iată pe cineva care se apleacă deasupra gropii, cineva care îi aruncă o funie groasă şi îi porunceşte să se apuce strîns de ea! Acesta este Fiul Împăratului, care ia copilul, îl duce într-o cameră uscată şi luminoasă, îl îmbăiază, îl îmbracă în strai cald, curat şi somptuos şi îl aduce la curtea lui, punîndu-1 să şadă lîngă el.
Oare prin propriile lui eforturi s-a mîntuit acest copil? Evident, nu.
El nu a făcut decît să asculte porunca şi să se apuce strîns de acea funie mîntuitoare.
Cine a mîntuit atunci copilul, din moment
ce limpede este că el pe sine nu s-a putut mîntui? Pe el 1-a mîntuit
marea milostivire a Fiului Împăratului, în relaţia dintre Dumnezeu şi
oameni, această milostivire se numeşte har. „Prin har sînteţi mîntuiţi”.
Sfîntul Apostol Pavel repetă aceste cuvinte la distanţă de puţine
versete în Epistola lui către Efeseni, tocmai ca să le imprime mai bine
în inima şi cugetul credincioşilor. Fraţilor, să înţelegem şi să
recunoaştem şi noi că prin har sîntem mîntuiţi, prin harul Domnului şi
Dumnezeului nostru lisus Hristos. Noi ne-am aflat în gheara morţii, dar
am fost smulşi şi scăpaţi de acolo, şi am primit viaţa la Curţile lui
Dumnezeu.
O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase,
Cela ce eşti Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, noi prin Harul Tău
sîntem mîntuiţi! Pentru aceasta, noi Ţie ne închinăm şi pre Tine Te
mărim în veci, Amin!
