Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „de pe Cruce” (Kupiatici)
Icoana Maicii Domnului „de pe Cruce” (Kupiatici) a fost descoperită în
anul 1180 în apropierea satului Kupiatici, în ținutul Minskului. În timp
ce se afla în pădure și, păștea turma de vite, Ana - o tânără din sat -
a descoperit pe un copac o Cruce, ce avea în mijloc icoana Maicii
Domnului și strălucea cu o lumină nemaivăzută.
Viața Sfântului Cuvios Paisie de la Neamt
Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Paisie de la Neamț s-a născut în orașul Poltava din Ucraina în anul 1722, la 21 decembrie, într-o binecuvântată familie preoțească, fiind al unsprezecelea copil din cei doisprezece frați. Tatăl său se numea Ioan și era protoiereu al Poltavei, iar mama sa se chema Irina. Din botez s-a numit Petru.
Tatăl său murind de tânăr, în anul 1735 copilul a fost dat de mama sa să învețe carte la Academia teologică din Kiev, întemeiată de mitropolitul moldovean Petru Movilă. După patru ani, părăsind școala, intră în viața monahală la Mănăstirea Medvedeski, având vârsta de 19 ani. Aici este făcut rasofor, primind numele de Platon. După puțină ședere în Mănăstirea Pecerska, vine în Moldova, în anul 1745, și se stabilește la schitul Trăisteni - Râmnicu Sărat și apoi la Mănăstirea Dălhăuți.
În vara anului 1746 se duce la Muntele Athos, unde se nevoiește ca sihastru patru ani de zile. În anul 1750 este tuns, aici, în monahism de Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, duhovnicul său, primind numele de Paisie. Apoi, este hirotonit ieromonah și întemeiază o obște monahală în Schitul Sfântul Prooroc Ilie, unde se nevoiește până în vara anului 1763, adunând în jurul său 64 de călugări români, ucraineni și ruși.
Din motive binecuvântate, în vara aceluiași an, se reîntoarce în Moldova împreună cu toți ucenicii săi și se stabilește la Mănăstirea Dragomirna, unde se nevoiește doisprezece ani, până în 1775. Aici, Cuviosul Paisie formează o obște mare de 350 de călugări și traduce, împreună cu ucenicii săi români, care erau buni cunoscători ai limbii eline vechi, o parte din scrierile filocalice ale Sfinților Părinți, devenind, astfel, ctitorul Filocaliei în limbile română și slavonă. Filocalia de la Dragomirna din 1769 este prima colecție majoră de traduceri românești filocalice (626 pagini), adunate de monahul Rafail.
În anul 1775, Moldova de Nord căzând sub ocupație austriacă, Cuviosul Paisie a fost nevoit să se stabilească la Mănăstirea Secu, în data de 14 octombrie, împreună cu 200 de monahi, lăsând la Dragomirna o obște de 150 de monahi. Aici se nevoiește patru ani, continuând aceeași rânduială de viață duhovnicească atonită, ca și la Dragomirna.
Cu binecuvântarea mitropolitului Moldovei Gavriil Calimachi și la îndemnul domnitorului Alexandru Moruzi, Cuviosul Paisie s-a mutat la Mănăstirea Neamț, cu o mare parte din obștea de la Secu, în ziua de 14 august 1779, unificând astfel cele două mănăstiri sub povățuirea unui singur stareț.
Timp de cincisprezece ani, cât a fost stareț al celor două mănăstiri unificate, Neamț - Secu, Cuviosul Paisie păstrează cu sfințenie același regulament de viață monahală din Sfântul Munte Athos, atât în ceea ce privește rânduiala sfintelor slujbe, cât și nevoința monahilor la chilie. La biserică erau datori să ia parte toți părinții și frații, afară de cei bolnavi sau cei trimiși la ascultări. Marele stareț venea cel dintâi la sfintele slujbe și neîncetat se ruga cu rugăciunea inimii, vărsând în taină multe lacrimi. În obștea Cuviosului Paisie de la Neamț se aflau mai mulți călugări, sporiți duhovnicește, care aveau darul lacrimilor și al neîncetatei rugăciuni, căutând să-i urmeze întru toate părintelui lor sufletesc.
Spovedania fraților obștii se făcea în fiecare seară, iar pentru cei mai sporiți, o dată la trei zile. Pentru aceasta, Cuviosul Paisie a rânduit 24 de duhovnici, care spovedeau și îndrumau duhovnicește întreaga obște, iar marele stareț supraveghea bunul mers al celor două mănăstiri, atât în cele duhovnicești, cât și în ascultările de obște, primind la chilia sa pe cei care veneau pentru sfat și binecuvântare. Cei neascultători primeau canon și mustrare părintească.
O atenție deosebită a acordat Cuviosul Paisie de la Neamț traducerii din limba greacă a scrierilor patristice filocalice, continuând, astfel, șirul traducerilor de la Dragomirna și Secu. Unii călugări moldoveni, munteni și ardeleni, fiind buni eleniști, traduceau scrierile Sfinților Părinți din limba greacă veche în limba română, iar călugării slavi traduceau în limba slavonă, făcând din Mănăstirea Neamț o adevărată academie patristică și duhovni¬cească, nemaiîntâlnită în alte țări ortodoxe din acea vreme.
Cuviosul Paisie era și un bun organizator și înnoitor al vieții monahale, întemeind în jurul Muntelui Ceahlău câteva sihăstrii de călugărițe, pe care le îndruma duhovnicește, rânduindu-le duhov¬nic pe Cuviosul Iosif Pustnicul (Š1828), unul dintre ucenicii săi de la Neamț. Alt ucenic al său cu viață sfântă era Cuviosul Irinarh Rosetti (Š1859), mare lucrător al rugăciunii inimii, fondatorul Mănăstirii Horaița și al altor așezăminte monahale din Moldova, din Athos, precum și al bisericii de pe Muntele Tabor, din țara Sfântă.
Pentru sfințenia vieții sale, numele Cuviosului Paisie de la Neamț era cunoscut în toate țările ortodoxe, începând din Muntele Athos până în Lavra Peșterilor din Kiev și de la Mănăstirea Optina până în sihăstriile din nordul Rusiei. De aceea, în 1790, mitropolitul Ambrozie, trecând prin Moldova, l-a făcut arhimandrit. În vremea aceea, mulți dregători, boieri și chiar ierarhi sau domnitori poposeau la Mănăstirea Neamț, dorind să vadă pe acest mare stareț cu viață sfântă. Influența lui a fost mare asupra multor mănăstiri și schituri din Moldova: Dragomirna, Secu, Neamț, Agapia, Văratec, Bisericani, Râșca, Vovidenia, Pocrov, Tarcău, precum și Cernica, Robaia, Căldărușani etc., din țara Românească.
În toamna anului 1794, îmbolnăvindu-se, și-a dat sufletul său curat în mâinile Domnului nostru Iisus Hristos în seara zilei de joi, 15 noiembrie, la vârsta de 72 de ani. A fost plâns de toată obștea celor două mănăstiri, cu schiturile lor, care numărau peste 1000 de călugări români, ruși, ucraineni, greci, bulgari. Sâmbătă, 17 noiembrie, a fost înmormântat în gropnița bisericii mari, zidită de Binecredinciosul Voievod ștefan cel Mare și Sfânt. Fiind cinstit ca sfânt, încă din viață, ucenicii săi i-au săvârșit slujba de pomenire, rânduindu-i ca zi anuală de prăznuire 15 noiembrie. În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, precum și în secolul al XIX-lea, ucenicii lui români au răspândit isihasmul în țările Române, iar cei slavi în peste 100 de mănăstiri din Rusia și Ucraina.
În 1988, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse l-a canonizat pe Cuviosul Paisie de la Neamț. În 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a rânduit pomenirea ca sfânt a Cuviosului Paisie de la Neamț, fiind trecut în calendar la data de 15 noiembrie. La mormântul lui de la Mănăstirea Neamț vin să se închine și să-i ceară ajutor nu numai credincioși din România, ci și din alte țări.
Cu ale lui rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
• Pomenirea Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv
Sfinţii Gurie şi Samona au fost cetăţeni de frunte ai Edessei. La
vremea unei prigoane contra creştinilor, ei s-au refugiat în afara
cetăţii şi au trăit în postiri aspre şi în rugăciune, sfătuindu-i pe
creştinii care îi căutau să facă totul spre a nu se lepăda de Sfînta
Credinţă. Ei însă la urmă au fost prinşi şi aduşi înaintea
judecătorului, care i-a ameninţat cu moartea dacă nu se supun edictului
imperial care poruncea închinarea la idoli. Aceşti sfinţi mucenici ai
lui Hristos au răspuns judecătorului aşa: „Noi vom pieri chiar de ne vom supune acestui edict şi chiar dacă tu nu ne vei mai ucide”.
După torturi bestiale, ei au fost aruncaţi în temniţă, unde au zăcut în
frig, acoperiţi de răni şi înfomataţi, din prima zi a lunii august şi
pînă în a zecea a lunii noiembrie. Ei au fost apoi scoşi din temniţă şi
torturaţi iar. Nevoind cu nici un chip să se lepede de ortodoxie, ei au
fsot osîndiţi la moarte şi decapitaţi la anul 322, sub domnia răului
împărat Licinius. După o oarecare vreme a luat mucenicia şi diaconul
Aviv, care era din aceeaşi cetate. A fost torturat bestial şi el,
săvîrşindu-şi prin foc sfînta lui viaţă. Maica lui a scos apoi din
cenunşă trupul lui intact şi 1-a îngropat cu cinste în mormîntul în care
se aflau şi moaştele Sfinţilor Mucenici Gurie şi Samona. Încetînd
prigoanele, creştinii au ridicat desupra mormîntului acestor sfinţi o
slăvită biserică, aşezînd într-o singură raclă sfintele lor moaşte
făcătoare de minuni. Din minunile cele multe care s-au lucrat prin ele,
vom povesti aici mai cu seamă una uimitoare:
O cinstită femeie văduvă din Edessa avea o fiică foarte frumoasă pe care un oarecare soldat imperial, got de neam, o silea să i-o dea de soţie, jurîndu-se că se va purta bine cu ea odată ajunşi în ţara lui. Femeia însă se temea pentru siguranţa vieţii fiicei ei în acea ţară îndepărtată şi nu prea dădea crezare cuvintelor gotului, care zicea că este bărbat liber, necăsătorit. De aceea ea 1-a obligat pe got să se jure la mormîntul Sfinţilor Trei Mucenici Gurie, Samona şi Aviv că se va purta bine cu fiica ei, luîndu-i pe sfinţi chezaşi pentru făgăduinţa lui. În realitate gotul minţea, căci în ţara lui el avea femeie. De aceea, de îndată ajunşi acolo, el a făcut-o pe tînăra din Edessa sclava femeii lui. Aceasta însă a murit după puţini ani, iar gotul a îngropat-o şi pe tînăra de vie în mormîntul în care zăcea hoitul femeii lui. Tînăra s-a rugat cu lacrimi amare Sfinţilor Trei Mucenici Gurie, Samona şi Aviv să o scape din moartea cumplită a acelei vieţi. Atunci în mormînt s-au arătat înaintea tinerei cei trei slăviţi mucenici, care în clipeala ochiului au dus-o din pămîntul goţilor, în cetatea Edessa, aşezînd-o chiar în biserica lor. Venind în zori creştinii la rugăciune au aflat-o pe tînără înăuntru, pe care o ştiau măritată în pămînt străin, au ascultat istorisirea ei, şi au slăvit pe Dumnezeu cel minunat întru Sfinţii Săi.
• Pomenirea Sfinţilor Mucenici Elpidie, Marcel şi Eustohie
Aceştia au luat mucenicia pentru Hristos
în vremea lui Iulian Apostatul. Elpidie a fost senator. Privind la
mucenicia lui, şase mii de păgîni au crezut în Hristos Dumnezeu şi
Mîntuitorul.
• Prăznuirea Icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de de la Kupyatich
Această sfîntă icoană s-a arătat mai
întîi unei fecioare pe nume Anna, din satul Kupiatici, ţinutul Minsk, la
anul 1182. Pe cînd îşi păştea turmele, Anna a văzut o lumină în pădure.
Apropiindu-se de acea lumină, ea a văzut pe un copac o cruce potrivit
de mare, pe care era închipuită icoana Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu. Anna a luat crucea şi a dus-o la casa ei, după care s-a
reîntors la turme. Dar, spre marea ei uimire, ea a văzut crucea agăţată
înapoi la acel copac din pădure. Ea a luat-o cu băgare de seamă şi a
băgat-o în sîn, ducînd-o să i-o arate tatălui ei. Dar vrînd să o scoată
spre a i-o arăta, a văzut că nu mai este. Ea atunci a povestit totul
tatălui ei, şi a mers cu el la locul din pădure. Sfîntă Cruce era acolo,
pe acelaşi copac, purtînd pe ea chipul Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu. Ei au luat-o şi au dus-o din nou acasă, dar ea din nou a
dispărut. Atunci tatăl şi fiica au alertat întregul sat, şi toţi sătenii
s-au dus la locul din pădure, şi s-au închinat sfintei şi de minuni
făcătoarei cruci. Poporul atunci a zidit o sfîntă biserică la acel loc
din pădure, la care s-au lucrat mulţime de minuni prin puterea Maicii
Domnului, a cărei icoană era închipuită pe acea sfîntă cruce. Aceasta se află acum în Biserica Sfintei Înţelepciuni a lui Dumnezeu din Kiev.
Iar Aviv, diacon fiind cu rânduiala, a fost pârât în zilele împăratului Liciniu că învaţă în oraşe şi în sate cuvântul Domnului. De aceea, ţinându-l spânzurat şi bătându-l, l-au adus iarăşi la cercetare şi, neînduplecându-se după voia tiranului, a fost dat focului şi aşa îşi săvârşi mucenicia sa.
Zic unii însă că după aceasta au fost îngropate sfintele lor trupuri în muntele Carmelului. Iar făcându-se îndată fulgere şi trăsnete a venit acolo Stăpânul Hristos cu îngereştile Puteri şi a sărutat pe mucenici şi pe Eustohie adică şi pe Marcel, mutându-i într-un loc unde Însuşi a voit. Iar pe minunatul Elpidie l-a înviat şi întărindu-l i-a trimis ca de a doua oară să se lupte în mărturisire, pe care văzându-l Iulian, a poruncit să fie întins de patru părţi şi să fie bătut neîncetat, apoi să i se toarne oţet şi sare peste răni şi rănile să fie frecate cu târsâni de păr. După acestea a fost supus la nenumărate chinuri, dar, fiind păzit sfântul nevătămat din toate acestea, pe mulţi din cei necredincioşi i-a întors la credinţa lui Hristos, şi i-a înduplecat ca să-şi zdrobească idolii şi la sfârşit fiind aruncat mucenicul într-un cuptor înroşit în foc şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu. Şi aşa a luat de la El cununa biruinţei.
Acesta fiind prins pe vremea împăraţilor Maximian şi Maximin şi a guvernatorului Puplie, multe chinuri a răbdat pentru Hristos şi pe urmă i s-a tăiat capul cu sabia.
Sfântului
Cuvios Paisie de la Neamţ, sau Velicikovski, este unul din stareţii
care au avut o influenţă deosebită atât asupra monahismului românesc,
cât şi asupra celui slav.
Paisie s-a născut la 21 Decembrie 1722 la Poltava, în Ucraina, tatăl său fiind preot la catedrala oraşului. A avut 11 fraţi şi a primit o educaţie religioasă deosebită. Cercetări mai noi conchid că se trăgea din moldoveni stabiliţi în ţinutul Poltavei, înrudiţi cu strămoşi după mamă ai lui Dimitrie Cantemir.
A studiat la Academia duhovnicească din Kiev - întemeiată de Mitropolitul român Petru Movilă - dar n-a terminat studiile, fiind atras de viaţa monahală. Astfel, în 1740 intră în mănăstirea Liubetki, apoi la mănăstirea Medvedovski, unde devine rasofor, cu numele de Platon. Datorita prigoanei ocupanţilor polonezi, se întoarce la Kiev, la cunoscuta , unde va lucra icoane şi unde îl va întâlni pe Mitropolitul Antonie al Moldovei, care slujeşte aici în româneşte (Paul Mihail).
În anul 1742 vine în Moldova, la schitul Dălhăuţi - Vrancea, apoi trece în Muntenia, succesiv la schiturile Trăstieni - Rm. Sărat, Poiana Mărului - unde era stareţ cunoscutul Vasile - şi la Cârnu - Buzău, care se conduceau după regulile monahale athonite. Stareţul Vasile de la Poiana Mărului îl va determina să meargă la Muntele Athos pentru ca, potolindu-şi setea la izvorul milenar al monahismului, să se desăvârşească în viaţa cea întru Hristos.
La numai 24 de ani, în 1746, merge la Athos, mai întâi la mănăstirea Pantocrator. Negăsindu-şi un părinte spiritual cum şi-l dorea, locuieşte singur timp de patru ani într-o peşteră. În 1750 este vizitat la Athos de stareţul Vasile de la Poiana Mărului, care l-a tuns în monahism şi i-a schimbat numele în Paisie.
La 36 de ani este hirotonit ieromonah de către Episcopul Grigorie de la Athos. Primul său ucenic a fost monahul Visarion, venit din Moldova, la care se adaugă şi alţii, tot moldoveni.
Cu binecuvântarea Patriarhului Serafim, Paisie întemeiază schitul, cu 5 chilii, care ajunge repede la 60 de ucenici. Aici învaţă greacă de la monahul Macarie şi începe să traducă din greacă în slavonă, revizuind vechile traduceri slavone după originalele greceşti ale Sfinţilor Părinţi răsăriteni. Stă la Athos 17 ani.
În 1763 hotărăşte să se întoarcă în ţară, datorită rivalităţii dintre călugării greci şi ruşi de la Athos. Împreună cu 64 de ucenici se stabileşte mai întâi la schitul Vărzăreşti - Focşani, apoi se îndreaptă spre Iaşi, după ce mitropolitul de la Bucureşti - grec de neam - l-a refuzat. La Iaşi, Mitropolitul Gavril Calimah - de origine română - care-l cunoscuse la Athos -, îi încredinţează mănăstirea Dragomirna, ctitorie din 1609 a lui Anastasie Crimca, unde se mută cu ucenicii, la care se adaugă în curând mulţi alţii, români, ruşi şi ucraineni. Va rămâne aici 12 ani, formând o obşte de 350 monahi, pentru care a alcătuit un regulament monahal, cunoscut sub numele de, în opt puncte, care introducea rânduiala în viaţa călugărilor, prevăzând : . Deci, monahii erau obligaţi să ducă viaţă de obşte (comună), să lucreze în diferite ateliere, iar stareţul să fie ales de obştea tuturor vieţuitorilor şi confirmat de mitropolit. Se înfiinţează bolniţa, adică spitalul mănăstirii, pentru bolnavi şi bătrâni.
Paisie continuă şi în Moldova opera de traducere a scrierilor Sfinţilor Părinţi - mai ales a celor ascetice - din greacă în slavonă şi în româna; de exemplu, din Sfântul Antonie cel Mare, Petru Damaschin, Isaia Pustnicul, Marcu Ascetul sau Teodor Studitul. Cinstind pe întemeietorul isihasmului, Paisie traduce din greacă în slavonă, de Patriarhul Calist. De asemenea, traduce - cea mai de seamă scriere ascetă - răsăriteană -, la cererea Mitropolitului Gavriil al Petersburgului, tipărită aici în 1739 (Gh. Drăgulin).
Dintre operele sale personale se evidenţiază, în 6 capitole. Aici Paisie expune sistematic bazele biblice şi patristice ale rugăciunii lui Iisus, pregătirea celui ce doreşte s-o practice, precum şi efectele ce le produce. Prezentată ca o, cel ce o practica trebuie să fie ghidat de o persoană experimentată, cel având parte de iluminări speciale în înţelegerea Sfinţilor Părinţi. Există mai multe trepte ale acestei rugăciuni : pentru începători, aceasta corespunde vieţii active, fiind însoţită de observarea strictă a poruncilor (post, rugăciune, priveghere) ; pentru cei desăvârşiţi, rugăciunea minţii corespunde vieţii contemplative. Când sufletul se purifică de patimi, el poate primi harul divin care-l conduce spre viziuni spirituale, descoperindu-i tainele divine la care intelectul nu poate ajunge. Este stadiul rugăciunii vizionare sau al rugăciunii pure - după Sfântul Isac Sirul - din care izvorăşte viziunea. Rugăciunea pură este darul exclusiv al lui Dumnezeu (Romul Joanta).
În privinţa căilor vieţii monahale, Paisie expune învăţătura tradiţională ortodoxă: în singurătate totală ; în tovărăşia a doi-trei monahi sau în comunitate, forma pe care o privilegiază.
În 1775, când Bucovina este ocupată de austrieci, activitatea cărturărească a lui Paisie la Dragomirna ia sfârşit. Însoţit de 200 de ucenici, se aşează la mănăstirea Secu, unde rămâne patru ani, continuând pravila de la Dragomirna.
În anul 1779, la dorinţa domnitorului Constantin Moruzzi (1777-1782), Paisie devine egumen al mănăstirii Neamţ. Iată cum descrie Nicolae Iorga aceasta noua însărcinare :
Activitatea stareţului Paisie la Neamţ a fost deosebit de bogată. El întăreşte aici rânduielile monahale athonite, cu slujbe zilnice conform tipicului, cu viaţa de obşte, cu predici, cu muncă şi rugăciune - după regulă a Sfântului Vasile cel Mare - cu grija pentru bătrâni şi bolnavi. La Neamţ s-a construit, sub îndrumarea sa, un spital, o casă de oaspeţi şi noi chilii, numărul monahilor trecând rapid de 800 : români, ruşi, bieloruşi, ucrainieni, greci, sârbi şi bulgari.
Ultima şi cea mai importantă etapă din viaţa şi activitatea sa, a concretizat-o într-o imensă activitate literar-bisericească : două echipe de traducători, de copişti şi de critici, cu el în frunte, lucrau fără întrerupere la revizuirea şi traducerea scrierilor filocalice în slavonă şi în română. Numărul total al manuscriselor din timpul său se ridică la 300 - dintre care 44 alcătuite de el însuşi - Mănăstirea Neamţ devenind un deosebit de important centru de cultură teologică-ascetică.
Printre alte preocupări ale sale menţionăm şi pe aceea pentru muzica liturgică, organizând aici o scoală bisericească de muzică corală pe mai multe voci, realizând translaţia muzicii bizantine pe notaţie liniară şi introducând, pentru prima oară, cântarea Crezului de către toţi credincioşii în biserică.
A trecut la Domnul la 15 Noiembrie 1794, la vârsta de 72 de ani, fiind înmormântat în biserica Mănăstirii Neamţ.
Influenţa paisiană a fost deosebit de puternică în Moldova prin stareţii Ilarion de la Secu şi Sofronie de la Neamţ său prin ucenicii săi : Visarion, Gherontie şi Dorotei, trimişi la studii în Muntenia ; Platon, care i-a scris o ; Ştefan, care a tradus din slavonă.
În Muntenia, paisianismul s-a răspândit datorită stareţului Gheorghe de la Căldăruşani în mănăstirile Cernica şi Căldăruşani.
Numeroase manuscrise slavone s-au răspândit în mănăstirile ortodoxe din Bulgaria, Serbia şi de la Athos. Schitul Sfântul Ilie şi mănăstirile Pantacrator şi Noul Athos - ultima înfiinţată de ucenicii săi - au dus mai departe tradiţia spiritului paisian. Opera Sfântului Efrem Sirul, tradusă de el din greacă în slavonă s-a tipărit la Neamţ în 1812. Cum era de aşteptat, rânduielile sale monahale au influenţat masiv viaţa religioasă a Bisericii Ruse. Mulţi dintre ucenicii săi s-au răspândit în 117 mănăstiri şi schituri din 35 de eparhii ale acestei Biserici.
Au fost alcătuite mai multe ale stareţului Paisie, scrise de monahii Spiridon de la Neamţ, Mitrofan, Grigorie, Andronic sau Vitalie, cea din urmă fiind considerată cea mai autentică (Ioan Ivan).
Stareţul Paisie de la Neamţ este considerat unul din cei dintâi scriitori asceţi ai secolului al XVIII-lea. Curentul de reînnoire a vieţii monahale pe care l-a creat a avut un efect benefic şi prin faptul că a contractat curentul de grecizare şi a favorizat impunerea limbii poporului în biserică, cultură şi literatură. El reprezintă (M. Păcurariu).
Pentru viaţa sa ascetică, pentru bogăţia învăţăturilor sale şi pentru contribuţia la înnoirea monahismului, a fost trecut în rândul sfinţilor. Mai întâi de către Biserica Ortodoxa Rusă, la 6 Iunie 1988, apoi de Biserica Ortodoxă Română la 21 Iunie 1992.
Să ne rugăm, dar, zicând: "Cuvioase Părinte Paisie, luminătorul credincioşilor şi podoaba călugărilor, roagă pe milostivul Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre".
Luna noiembrie în
15 zile: pomenirea Sfintilor Mucenici si Mãrturisitori: Gurie, Samona
si Aviv.
Dintre
acesti Sfinti Mucenici, Samona si Gurie, s-au nevoit pentru dreapta credinta
in zilele imparatului Diocletian (286-305). Gurie se tragea din satul Sardochitia,
iar Samona din Gonad. Si, parati fiind ca sfatuiesc poporul sa nu
aduca jertfe idolilor neinsufletiti, au fost prinsi si pusi la chinuri.
Deci, indata i-au spanzurat, si pe unul si pe altul de cate o mana, atarnandu-li-se
de picioare pietre grele, care sa-i traga in jos; si au stat asa vreme
indelungata, de la al treilea ceas pana la ceasula al saselea, desfacandu-li-se,
cu dureri cumplite, incheieturile mainilor si picioarelor. Pogorandu-i
apoi din spanzuratoare, i-au aruncat intr-o temnita umeda si intunecoasa,
cu picioarele prinse in butuci, si au zacut acolo patru luni, chinuiti
de foame si de sete si in legaturi. Scotandu-i, iarasi, paganii se pregateau
sa-i puna din nou la chinuri. Dar vazand pe Sfantul Gurie ca este cu totul
sfarsit de puteri, incat era mai mult mort decat viu, l-au scos a doua
zi si i-au taiat capul. Iar pe Sfantul Samona, l-au spanzurat de un picior,
cu capul in jos si, tinandu-l asa mai multe ceasuri, i s-au desprins genunchii
si s-a prabusit in chinuri neinchipuite si i-au taiat capul.
Iar Aviv, diacon al bisericii fiind cu randuiala, a fost parat in zilele imparatului Liciniu (302-324) ca invata, in orase si in sate, cuvantul Domnului. Deci, spanzurandu-l pe un lemn, l-au batut cu mare cruzime, de i-au umplut tot trupul de rani si de sange. Si aducandu-l iarasi la intrebari si nevoind sa se lepede de Hristos, l-au bagat in foc si asa s-a savarsit Mucenicul acesta.
Întru aceastã zi, învãtãturã a Sfântului Ioan Gurã de Aur.
Sa se stie
ca cel ce face milostenie din dreapta avere si ca un placut lui Dumnezeu
vietuieste si toata fapta buna o savarseste, acesta mare este intru Imparatia
cerului. Iar, cel ce nu voieste sa rabde chinurile, nevoile si asupririle
vietii, acela mic este inaintea lui Dumnezeu. Deci, spun iarasi ca cel
ce vietuieste in credinta si in fapte bune primeste cu bucurie chinurile,
primejdiile si toate asupririle, acela mare este inaintea lui Dumnezeu
si intre oameni este intreg la mine si intre ingeri este slavit. Iar cei
ce in viata de aici gresesc si nici un fel de primejdii nu primesc, aceia
de mai mare osanda se fac vinovati. Iar cei ce, macar de au si gresit aici,
dar rabda nevoile, primindu-le cu pocainta, laudand pe Dumnezeu si rugandu-se
pentru cei ce le pricinuiesc lor nenorociri, aceia intocmai cu Sfintii
isi vor primi soarta. Iar daca cineva nu crede cuvantul acesta, sa se gandeasca
la nenorocirile lui Iov, la chinurile Apostolilor si, mai mult decat toti,
la suferintele lui Pavel.
Ca Iov, cand facea milostenie si vietuia dupa placerea lui Dumnezeu, atunci mic era inaintea lui Dumnezeu, iar inaintea oamenilor era slavit. Iar cand primea primejdiile, atunci s-a facut mare inaintea lui Dumnezeu si slavit s-a facut intre toti Sfintii. Asemenea si Apostolii, cand faceau minunile si alte fapte bune, nu erau slaviti. Dar cand indurau primejdii si chinuri, atunci proslaviti erau foarte. Iar Pavel a rabdat primejdii si nevoi mai mult decat toti, drept aceea si cununi a luat mai multe decat toti, ca si este cel mai ales decat toti. Ca pentru cel ales, toti alesii sa dobandeasca mantuire, pe care unii au si castigat-o. Ca precum aurul lamurit este prin foc, asa si Sfintii se lamuresc prin chinuri. Iar pe pacatosi i-a slobozit Dumnezeu la rasfatare, dupa a lor voie, ca n-au voit hrana cea vesnica, ci de viata aceasta vremelnica s-au legat. Drept aceea, noi sa ne legam de cealalta si destule bunatati ne va da noua Dumnezeu. Iar cei ce cauta viata aceasta si o iubesc pe ea nu o vor primi pe cealalta.
Întru aceastã zi, cuvânt despre asezarea, ca patriarh, a Sfântului Ioan Gurã de Aur.
In vremea
imparatiei lui Arcadie, fiul lui Teodosie, murind Nectarie, patriarhul
Constantinopolului, sfat a facut imparatul cu toti patriarhii, cautand
cu sarguinta un urmas vrednic de scaului patriarhiei Constantinopolului,
in locul celui ce se mutase. Atunci s-au pornit toti patriarhii de la scaunele
lor la Constantinopol: Inochentie de la Roma, avand cu sine un barbat,
vorbitor ales, pe care gandea sa-l puna pe scaunul patriarhiei, Iuvenalie
de la Efes, aducand pe sine pe un oarecare monah Alexandru, talcuitor de
carti, Macarie de la Ierusalim, luandu-si pe Sisoie, arhidiacon cu randuiala
fiind, Teofil de la Alexandria, cu Isidor pustnicul, caruia ii fagaduia
ca-i va da scaunul Constantinopolului, si Flavian de la Antiohia, luand
cu sine pe Ioan Gura de Aur, dupa porunca imparatului.
Deci, toti patriarhii, fiind impreuna cu imparatul in biserica Sfanta Sofia, in mijlocul tuturor stralucea Ioan ca soarele in loc intunecat; iar Teofil, multe ocari aducea asupra lui Ioan, vrand sa puna in loc la patriarhie pe Isidor, incat mai pe urma a zis: "Chiar de va veti iscali voi si veti sfinti pe Ioan, pana la sfarsit, el nu va fi voua patriarh". Iar ei, cercetand dupa canoane viata Sfantului Ioan, l-au descoperit ca pe un impodobit de Dumnezeu, plin de invatatura, de Dumnezeu insuflata, si de fapte minunate. Iar cand si-au pus peste dansul mainile, s-a facut o minune, ca tot altarul s-a umplut de vapaie. Si, sfintindu-l pe el, l-au asezat in scaun in luna lui februarie, in 26 de zile. Si ca un rau curgea invatatura din gura lui.
Sinaxar 15 Noiembrie
În această lună, ziua a cincisprezecea, pomenirea Sfinţilor Mucenici şi mărturisitori: Gurie, Samona şi Aviv.
Dintre aceşti Sfinţi Mucenici, Samona şi Gurie s-au nevoit în
zilele împăratului Diocletian şi a guvernatorului Antonie. Gurie se
trăgea din satul Sargochitia, iar Samona din Ganad. Fiind pârâţi că
sfătuiesc pe oameni să nu jertfească la idoli, îndată i-au spânzurat şi
pe unul şi pe altul de câte o mâna, îngreuindu-le picioarele cu
pietre, şi au stat spânzuraţi de la al treilea ceas, până la al
şaselea. Apoi coborându-i, i-au băgat într-o temniţă întunecoasă, cu
picioarele strânse în butuci, şi au zăcut patru luni, chinuiţi de foame
şi de sete, în legături. Apoi scoţându-i iarăşi, au spânzurat pe
Sfântul Samona de un picior şi, deznodându-i-se genunchiul l-au
spânzurat cu capul în jos, de la al doilea ceas, până la al cincilea.
Iar pe Sfântul Gurie, lăsându-l mai mult mort decât viu, l-au scos a
doua zi de i-au tăiat capul.Iar Aviv, diacon fiind cu rânduiala, a fost pârât în zilele împăratului Liciniu că învaţă în oraşe şi în sate cuvântul Domnului. De aceea, ţinându-l spânzurat şi bătându-l, l-au adus iarăşi la cercetare şi, neînduplecându-se după voia tiranului, a fost dat focului şi aşa îşi săvârşi mucenicia sa.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Elpidie, Marcel, Eustohie şi cei împreună cu dânşii.
Fericitul Elpidie era unul din sfetnicii senatului, şi i se
încredinţaseră tainicele lucrări ale apostatului împărat Iulian, în
anii 361. Şi scriind legile s-a aflat că este creştin. Deci fiind dus
la înfăţişare la apostatul şi nesupunându-se a se lepăda de Hristos, a
fost îmbrăcat cu îmbrăcăminte aspră, ţesută din păr de capră, care avea
cuie de fier petrecute prin ea, iar pe deasupra era unsă cu păcură
fiartă şi cu aceasta se întăreau cuiele şi, bătut fiind peste haina
aceea, cuiele găureau trupul sfântului. Apoi a fost supus la alte multe
feluri de chinuri. După aceasta a fost legat de cai sirepi şi
sălbatici, împreună cu Eustohie şi Marcel, cu scop ca să fie ei
spintecaţi. Dar dobitoacele, din dumnezeiască putere, au rămas
nemişcate. Atunci li s-au zdrobit membrele cu toiege groase şi au fost
aruncaţi în foc, în care şi-au dat sufletele în mâinile lui Dumnezeu.Zic unii însă că după aceasta au fost îngropate sfintele lor trupuri în muntele Carmelului. Iar făcându-se îndată fulgere şi trăsnete a venit acolo Stăpânul Hristos cu îngereştile Puteri şi a sărutat pe mucenici şi pe Eustohie adică şi pe Marcel, mutându-i într-un loc unde Însuşi a voit. Iar pe minunatul Elpidie l-a înviat şi întărindu-l i-a trimis ca de a doua oară să se lupte în mărturisire, pe care văzându-l Iulian, a poruncit să fie întins de patru părţi şi să fie bătut neîncetat, apoi să i se toarne oţet şi sare peste răni şi rănile să fie frecate cu târsâni de păr. După acestea a fost supus la nenumărate chinuri, dar, fiind păzit sfântul nevătămat din toate acestea, pe mulţi din cei necredincioşi i-a întors la credinţa lui Hristos, şi i-a înduplecat ca să-şi zdrobească idolii şi la sfârşit fiind aruncat mucenicul într-un cuptor înroşit în foc şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu. Şi aşa a luat de la El cununa biruinţei.
Acesta fiind prins pe vremea împăraţilor Maximian şi Maximin şi a guvernatorului Puplie, multe chinuri a răbdat pentru Hristos şi pe urmă i s-a tăiat capul cu sabia.
Sfântului
Cuvios Paisie de la Neamţ, sau Velicikovski, este unul din stareţii
care au avut o influenţă deosebită atât asupra monahismului românesc,
cât şi asupra celui slav. Paisie s-a născut la 21 Decembrie 1722 la Poltava, în Ucraina, tatăl său fiind preot la catedrala oraşului. A avut 11 fraţi şi a primit o educaţie religioasă deosebită. Cercetări mai noi conchid că se trăgea din moldoveni stabiliţi în ţinutul Poltavei, înrudiţi cu strămoşi după mamă ai lui Dimitrie Cantemir.
A studiat la Academia duhovnicească din Kiev - întemeiată de Mitropolitul român Petru Movilă - dar n-a terminat studiile, fiind atras de viaţa monahală. Astfel, în 1740 intră în mănăstirea Liubetki, apoi la mănăstirea Medvedovski, unde devine rasofor, cu numele de Platon. Datorita prigoanei ocupanţilor polonezi, se întoarce la Kiev, la cunoscuta , unde va lucra icoane şi unde îl va întâlni pe Mitropolitul Antonie al Moldovei, care slujeşte aici în româneşte (Paul Mihail).
În anul 1742 vine în Moldova, la schitul Dălhăuţi - Vrancea, apoi trece în Muntenia, succesiv la schiturile Trăstieni - Rm. Sărat, Poiana Mărului - unde era stareţ cunoscutul Vasile - şi la Cârnu - Buzău, care se conduceau după regulile monahale athonite. Stareţul Vasile de la Poiana Mărului îl va determina să meargă la Muntele Athos pentru ca, potolindu-şi setea la izvorul milenar al monahismului, să se desăvârşească în viaţa cea întru Hristos.
La numai 24 de ani, în 1746, merge la Athos, mai întâi la mănăstirea Pantocrator. Negăsindu-şi un părinte spiritual cum şi-l dorea, locuieşte singur timp de patru ani într-o peşteră. În 1750 este vizitat la Athos de stareţul Vasile de la Poiana Mărului, care l-a tuns în monahism şi i-a schimbat numele în Paisie.
La 36 de ani este hirotonit ieromonah de către Episcopul Grigorie de la Athos. Primul său ucenic a fost monahul Visarion, venit din Moldova, la care se adaugă şi alţii, tot moldoveni.
Cu binecuvântarea Patriarhului Serafim, Paisie întemeiază schitul, cu 5 chilii, care ajunge repede la 60 de ucenici. Aici învaţă greacă de la monahul Macarie şi începe să traducă din greacă în slavonă, revizuind vechile traduceri slavone după originalele greceşti ale Sfinţilor Părinţi răsăriteni. Stă la Athos 17 ani.
În 1763 hotărăşte să se întoarcă în ţară, datorită rivalităţii dintre călugării greci şi ruşi de la Athos. Împreună cu 64 de ucenici se stabileşte mai întâi la schitul Vărzăreşti - Focşani, apoi se îndreaptă spre Iaşi, după ce mitropolitul de la Bucureşti - grec de neam - l-a refuzat. La Iaşi, Mitropolitul Gavril Calimah - de origine română - care-l cunoscuse la Athos -, îi încredinţează mănăstirea Dragomirna, ctitorie din 1609 a lui Anastasie Crimca, unde se mută cu ucenicii, la care se adaugă în curând mulţi alţii, români, ruşi şi ucraineni. Va rămâne aici 12 ani, formând o obşte de 350 monahi, pentru care a alcătuit un regulament monahal, cunoscut sub numele de, în opt puncte, care introducea rânduiala în viaţa călugărilor, prevăzând : . Deci, monahii erau obligaţi să ducă viaţă de obşte (comună), să lucreze în diferite ateliere, iar stareţul să fie ales de obştea tuturor vieţuitorilor şi confirmat de mitropolit. Se înfiinţează bolniţa, adică spitalul mănăstirii, pentru bolnavi şi bătrâni.
Paisie continuă şi în Moldova opera de traducere a scrierilor Sfinţilor Părinţi - mai ales a celor ascetice - din greacă în slavonă şi în româna; de exemplu, din Sfântul Antonie cel Mare, Petru Damaschin, Isaia Pustnicul, Marcu Ascetul sau Teodor Studitul. Cinstind pe întemeietorul isihasmului, Paisie traduce din greacă în slavonă, de Patriarhul Calist. De asemenea, traduce - cea mai de seamă scriere ascetă - răsăriteană -, la cererea Mitropolitului Gavriil al Petersburgului, tipărită aici în 1739 (Gh. Drăgulin).
Dintre operele sale personale se evidenţiază, în 6 capitole. Aici Paisie expune sistematic bazele biblice şi patristice ale rugăciunii lui Iisus, pregătirea celui ce doreşte s-o practice, precum şi efectele ce le produce. Prezentată ca o, cel ce o practica trebuie să fie ghidat de o persoană experimentată, cel având parte de iluminări speciale în înţelegerea Sfinţilor Părinţi. Există mai multe trepte ale acestei rugăciuni : pentru începători, aceasta corespunde vieţii active, fiind însoţită de observarea strictă a poruncilor (post, rugăciune, priveghere) ; pentru cei desăvârşiţi, rugăciunea minţii corespunde vieţii contemplative. Când sufletul se purifică de patimi, el poate primi harul divin care-l conduce spre viziuni spirituale, descoperindu-i tainele divine la care intelectul nu poate ajunge. Este stadiul rugăciunii vizionare sau al rugăciunii pure - după Sfântul Isac Sirul - din care izvorăşte viziunea. Rugăciunea pură este darul exclusiv al lui Dumnezeu (Romul Joanta).
În privinţa căilor vieţii monahale, Paisie expune învăţătura tradiţională ortodoxă: în singurătate totală ; în tovărăşia a doi-trei monahi sau în comunitate, forma pe care o privilegiază.
În 1775, când Bucovina este ocupată de austrieci, activitatea cărturărească a lui Paisie la Dragomirna ia sfârşit. Însoţit de 200 de ucenici, se aşează la mănăstirea Secu, unde rămâne patru ani, continuând pravila de la Dragomirna.
În anul 1779, la dorinţa domnitorului Constantin Moruzzi (1777-1782), Paisie devine egumen al mănăstirii Neamţ. Iată cum descrie Nicolae Iorga aceasta noua însărcinare :
Activitatea stareţului Paisie la Neamţ a fost deosebit de bogată. El întăreşte aici rânduielile monahale athonite, cu slujbe zilnice conform tipicului, cu viaţa de obşte, cu predici, cu muncă şi rugăciune - după regulă a Sfântului Vasile cel Mare - cu grija pentru bătrâni şi bolnavi. La Neamţ s-a construit, sub îndrumarea sa, un spital, o casă de oaspeţi şi noi chilii, numărul monahilor trecând rapid de 800 : români, ruşi, bieloruşi, ucrainieni, greci, sârbi şi bulgari.
Ultima şi cea mai importantă etapă din viaţa şi activitatea sa, a concretizat-o într-o imensă activitate literar-bisericească : două echipe de traducători, de copişti şi de critici, cu el în frunte, lucrau fără întrerupere la revizuirea şi traducerea scrierilor filocalice în slavonă şi în română. Numărul total al manuscriselor din timpul său se ridică la 300 - dintre care 44 alcătuite de el însuşi - Mănăstirea Neamţ devenind un deosebit de important centru de cultură teologică-ascetică.
Printre alte preocupări ale sale menţionăm şi pe aceea pentru muzica liturgică, organizând aici o scoală bisericească de muzică corală pe mai multe voci, realizând translaţia muzicii bizantine pe notaţie liniară şi introducând, pentru prima oară, cântarea Crezului de către toţi credincioşii în biserică.
A trecut la Domnul la 15 Noiembrie 1794, la vârsta de 72 de ani, fiind înmormântat în biserica Mănăstirii Neamţ.
Influenţa paisiană a fost deosebit de puternică în Moldova prin stareţii Ilarion de la Secu şi Sofronie de la Neamţ său prin ucenicii săi : Visarion, Gherontie şi Dorotei, trimişi la studii în Muntenia ; Platon, care i-a scris o ; Ştefan, care a tradus din slavonă.
În Muntenia, paisianismul s-a răspândit datorită stareţului Gheorghe de la Căldăruşani în mănăstirile Cernica şi Căldăruşani.
Numeroase manuscrise slavone s-au răspândit în mănăstirile ortodoxe din Bulgaria, Serbia şi de la Athos. Schitul Sfântul Ilie şi mănăstirile Pantacrator şi Noul Athos - ultima înfiinţată de ucenicii săi - au dus mai departe tradiţia spiritului paisian. Opera Sfântului Efrem Sirul, tradusă de el din greacă în slavonă s-a tipărit la Neamţ în 1812. Cum era de aşteptat, rânduielile sale monahale au influenţat masiv viaţa religioasă a Bisericii Ruse. Mulţi dintre ucenicii săi s-au răspândit în 117 mănăstiri şi schituri din 35 de eparhii ale acestei Biserici.
Au fost alcătuite mai multe ale stareţului Paisie, scrise de monahii Spiridon de la Neamţ, Mitrofan, Grigorie, Andronic sau Vitalie, cea din urmă fiind considerată cea mai autentică (Ioan Ivan).
Stareţul Paisie de la Neamţ este considerat unul din cei dintâi scriitori asceţi ai secolului al XVIII-lea. Curentul de reînnoire a vieţii monahale pe care l-a creat a avut un efect benefic şi prin faptul că a contractat curentul de grecizare şi a favorizat impunerea limbii poporului în biserică, cultură şi literatură. El reprezintă (M. Păcurariu).
Pentru viaţa sa ascetică, pentru bogăţia învăţăturilor sale şi pentru contribuţia la înnoirea monahismului, a fost trecut în rândul sfinţilor. Mai întâi de către Biserica Ortodoxa Rusă, la 6 Iunie 1988, apoi de Biserica Ortodoxă Română la 21 Iunie 1992.
Să ne rugăm, dar, zicând: "Cuvioase Părinte Paisie, luminătorul credincioşilor şi podoaba călugărilor, roagă pe milostivul Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre".
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Iar Aviv, diacon al bisericii fiind cu randuiala, a fost parat in zilele imparatului Liciniu (302-324) ca invata, in orase si in sate, cuvantul Domnului. Deci, spanzurandu-l pe un lemn, l-au batut cu mare cruzime, de i-au umplut tot trupul de rani si de sange. Si aducandu-l iarasi la intrebari si nevoind sa se lepede de Hristos, l-au bagat in foc si asa s-a savarsit Mucenicul acesta.
Întru aceastã zi, învãtãturã a Sfântului Ioan Gurã de Aur.
Ca Iov, cand facea milostenie si vietuia dupa placerea lui Dumnezeu, atunci mic era inaintea lui Dumnezeu, iar inaintea oamenilor era slavit. Iar cand primea primejdiile, atunci s-a facut mare inaintea lui Dumnezeu si slavit s-a facut intre toti Sfintii. Asemenea si Apostolii, cand faceau minunile si alte fapte bune, nu erau slaviti. Dar cand indurau primejdii si chinuri, atunci proslaviti erau foarte. Iar Pavel a rabdat primejdii si nevoi mai mult decat toti, drept aceea si cununi a luat mai multe decat toti, ca si este cel mai ales decat toti. Ca pentru cel ales, toti alesii sa dobandeasca mantuire, pe care unii au si castigat-o. Ca precum aurul lamurit este prin foc, asa si Sfintii se lamuresc prin chinuri. Iar pe pacatosi i-a slobozit Dumnezeu la rasfatare, dupa a lor voie, ca n-au voit hrana cea vesnica, ci de viata aceasta vremelnica s-au legat. Drept aceea, noi sa ne legam de cealalta si destule bunatati ne va da noua Dumnezeu. Iar cei ce cauta viata aceasta si o iubesc pe ea nu o vor primi pe cealalta.
Întru aceastã zi, cuvânt despre asezarea, ca patriarh, a Sfântului Ioan Gurã de Aur.
Deci, toti patriarhii, fiind impreuna cu imparatul in biserica Sfanta Sofia, in mijlocul tuturor stralucea Ioan ca soarele in loc intunecat; iar Teofil, multe ocari aducea asupra lui Ioan, vrand sa puna in loc la patriarhie pe Isidor, incat mai pe urma a zis: "Chiar de va veti iscali voi si veti sfinti pe Ioan, pana la sfarsit, el nu va fi voua patriarh". Iar ei, cercetand dupa canoane viata Sfantului Ioan, l-au descoperit ca pe un impodobit de Dumnezeu, plin de invatatura, de Dumnezeu insuflata, si de fapte minunate. Iar cand si-au pus peste dansul mainile, s-a facut o minune, ca tot altarul s-a umplut de vapaie. Si, sfintindu-l pe el, l-au asezat in scaun in luna lui februarie, in 26 de zile. Si ca un rau curgea invatatura din gura lui.
Cântare de laudă la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu
O, Preasfînta de Dumnezeu Născătoare, a Domnului Maică,
Tu Scaun eşti al Domnului Hristos Dumnezeu.
Tu pre Domnul Slavei îl ai purtat întru tine,
Tu ai născut pe Acela Ce omenirea moartă o a înviat.
El lumea răscumpărat-a prin al Lui Trup şi Sînge,
Pre Sine şi pre tine, Fecioară, pururea proslăvind!
Dar a ta mai mare slavă negrăită e în ceruri,
Unde tu şezi de-a dreapta lui Hristos Dumnezeu.
A slavei tale raze pe pămînt pogoară,
Şi luminează noaptea celor credincioşi.
O, slavă ţie, a Domnului nostru Maică,
Slavă ţie pururi, Casă a lui Dumnezeu!
Cugetare
Dumnezeu adesea dă biruinţă strălucită în războaie făcătorilor de pace.
Sfîntul împărat Iustinian al Bizanţului şi regele Ştefan de la Deceani
sînt două exemple strălucite care atestă acest adevăr. După moartea
tatălui lui, Regele Milutin, Ştefan şi-a scos bandajele de la ochi şi a
fost proclamat cu bucurie rege de către tot poporul sîrb, şi oameni
simpli şi nobili. Cu toate acestea Constantin, fratele lui mai mic după
tată, cel născut de tatăl său din Simonida, s-a ridicat cu armată
împotriva lui. Ştefan i-a trimis acestui frate mai mic al lui următoarea
scrisoare:
„Ai auzit de minunea pe care Dumnezeu a făcut-o cu mine, prin care mi-am recăpătat vederea. Purtarea Lui de Grijă toate le lucrează spre bine, a Lui este slava în veci! Milostivindu-Se Domnul de mine, am moştenit şi tronul părinţilor mei, spre a păstori poporul cu frică de Dumnezeu şi cu dreptate, după pilda moşilor şi strămoşilor mei. De aceea leapădă-te de răul ce vrei să-1 faci, şi vino la noi, spre a cîrmui cum se cuvine împreună: vei fi primul după mine în regat, aşa cum se şi cuvine unui frate al meu mai mic. Nu te mai uni cu străinii împotriva sîngelui tău. Mare este a noastră ţară, ea poate să ne încapă pe amîndoi. Cunoaşte că eu nu sînt Cain, ucigaşul de frate, ci prieten sînt al lui losif, iubitorul de fraţi; cu ale cărui cuvinte îţi răspund acum: „Iată, voi aţi uneltit asupra mea rele, dar Dumnezeu le-a întors în bine” (Facerea 50: 20).
Astfel a scris sfântul rege Ştefan de la
Deceani, dar Constantin a dispreţuit cuvintele fratelui lui. De aceea el
a pierdut cu ruşine războiul ce 1-a pornit asupra lui. Învins a fost şi
Vladislav, fiul lui Dragutin, un alt pretendent la tronul sîrbesc.
Mihail Şişman însă, căpetenia bulgarilor, a fost cel mai acoperit de
ruşine dintre toţi. Acestuia Ştefan i-a scris:
„Cugetă la înţelesul iubirii creştine, potoleşte-ţi mînia, lasă dragostea să domnească între noi, aşa cum a domnit şi între părinţii noştri, încetează a mai fi vărsător de sînge creştinesc, întoarce armele tale împotriva duşmanilor Crucii, iar nu a purtătorilor ei! Adu-ţi aminte de Înfricoşata Judecată, la care vei avea a da seamă de sîngele nevinovat ce ai vărsat! Şi să ştii: cine răpeşte bunul altuia îl pierde şi pe al său!”.
Mihail al bulgarilor însă a rîs de
înţeleaptă epistolă a regelui Ştefan, şi de aceea a pierdut cu răsunet
bătălia de la Velbuzd din anul 1330. Căci Dumnezeu este de partea celor drepţi, iar nu a celor puternici.
Luare aminte
Să luăm aminte la minunata zidire a lumii (Facerea 1):
- La cum Dumnezeu a zis: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!”;
- La cum a despărţit El apele cele de sub tărie de cele de deasupra tăriei;
- La cum a numit El tăria cer.
Predică
Despre înţelepciunea lui Dumnezeu cea care se face cunoscută puterilor cereşti
– „Pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă
cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor şi stăpîniilor, în ceruri”
(Efeseni 3: 10).
Fraţilor, sînt îngerii lui Dumnezeu
atotcunoscători? Nu, nu sînt. Căci dacă ar fi astfel, ei ar fi dumnezei.
Dumnezeu Unul este, fraţilor, iar sfinţii îngeri sînt frumoşii Lui
slujitori. Mai înainte ca ea să se săvîrşească, taina întrupării nu a
fost cunoscută nici măcar de îngeri! Necunoscute le-au rămas îngerilor
şi toate celelalte taine care stau în legătură cu taina întrupării, pînă
cînd nu le-au fost ele descoperite prin Biserică. Prin urmare Biserica lui Dumnezeu este ea însăşi o descoperire dumnezeiască pentru sfinţii îngeri.
Biserica este noua descoperire dumnezeiască a înţelepciunii şi puterii lui Dumnezeu şi a iubirii Lui faţă de oameni. De cealaltă parte, ea este şi o nouă descoperire dumnezeiască a iubirii omului faţă de Dumnezeu, şi a luptei omului de unire cu El.
Nici măcar îngerii nu au cunoscut pînă unde Se va smeri Dumnezeu pe Sine, nici cît de sus se poate înălţa omul.
Acestea însă li s-au descoperit îngerilor prin Taina Sfintei Biserici,
iar Biserica le-a vestit sfinţilor îngeri. Apostolul despre aceştia
grăieşte efesenilor, cînd spune „începătoriilor şi stăpîniilor”. Cu alte
cuvinte, nici măcar căpeteniile ierarhiilor îngereşti nu cunoşteau
totul deplin, mai dinainte. Înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe
feluri este tocmai aceea care nu s-a descoperit deplin sfinţilor îngeri
de la început, care a rămas deci ascunsă şi faţă de ei, şi care de abia
acum, prin Sfînta Biserică, li se descoperă lor prin felurime de moduri,
împrejurări şi situaţii.
O, fraţilor, cele mai mari două minuni pe care le-a lucrat Dumnezeu şi care ni s-au descoperit şi nouă sînt facerea lumii şi facerea Bisericii.
În amândouă aceste sfinte lucrări,
fraţilor, omul a fost cel la care s-a gîndit Dumnezeu mai întîi, căci
amîndouă din dragostea Lui pentru om s-au făcut. Să mulţumim pentru
aceasta Dumnezeului şi Făcătorului nostru, Iubitorului de oameni, cu
fiecare suflare pe care o tragem în piept!
O, Stăpîne Doamne Ziditorule al
nostru Preablînde, o Doamne al Milostivirilor! Ţie se cuvine toată slava
şi mulţumirea în veci, Amin!
Acest
apostol era din Betsaida Galileii, împreună-cetăţean cu Andrei şi cu
Petru apostolii, şi multă înţelepciune avea acest dumnezeiesc apostol,
îndeletnicindu-se cu cărţile proorocilor şi feciorelnic în toată viaţa
sa cunoscându-se; pe acesta aflându-l Domnul după botezul său în
Galileea, l-a chemat ca să-i urmeze Lui. Iar el, întâlnind pe Natanael,
i-a zis: "Am aflat pe Cel despre Care a scris Moise în Lege şi
prooroci, pe Iisus, fiul lui Iosif cel din Nazaret". Şi alte încă multe
ziceri se afla în sfânta Evanghelie arătătoare pentru acest apostol.
Deci acesta, luând după sorţi pământul Asiei, avea pe Apostolul
Vartolomeu următor lui şi ajutător la propovăduirea Evangheliei. Mai
avea încă şi pe sora sa cea după trup, Mariamni, care urma şi le slujea
lor. Deci trecând apostolii aceştia prin cetăţile Lidiei şi Misiei şi
propovăduind în ele Evanghelia lui Hristos, multe încercări şi necazuri
au suferit de la cei necredincioşi, fiind bătuţi, zdrobiţi cu toiegele,
prin închisori închişi şi cu pietre împroşcaţi.
Sf. Grigore Palama,
Arhiepiscopul Tesalonicului, s-a născut în anul 1296 în
Constantinopol. Tatăl Sfântului Grigore a devenit un important demnitar
la curtea lui Andronicus al II-lea Paleologul (1282-1328), dar a murit
la scurt timp, Andronicus devenind turorele copilului Grigore rămas
orfan. Înzestrat cu abilităţi intelectuale şi ambiţie, Grigore a
stăpânit toate subiectele de studiu care făceau parte la vremea aceea
din cursul complet de educaţie superioară medievală. Împăratul spera ca
tânărul să se îndrepte spre munca în cadrul guvernului, dar Grigore,
abia împlinind 20 de ani, s-a retras în Muntele Athos în anul 1316
(după unele surse 1318) devenind novice la Mănăstirea Vatoped, sub
îndrumarea monahicească a Părintelui Nicodim de la Vatoped (prăznuit în
11 iulie).
Acolo a fost tuns şi a pornit pe calea sfinţeniei. Un an mai târziu,
Sfântul Evanghelist Ioan Teologul i-a apărut în vis şi i-a promis că-l
va proteja pe calea sa duhovnicească. Mama şi surorile lui Grigore au
devenit şi ele călugăriţe.
Acest
mare şi vestit luminator dascăl al lumii a fost din marea cetate
Antiohia, din părinţi credincioşi ortodocşi amândoi; tatăl lui era
Secund Stratilatul şi maică-sa Antuza. Chiar de la începutul vieţii
sale, a avut mare dragoste pentru ştiinţa cuvintelor şi cu nevoinţa ce
pusese la învăţătură şi cu ascuţirea firii ce avea, a învăţat toată
învăţătura elinească, făcându-se ucenic lui Libanie şi Andragatie,
sofiştilor din Antiohia, iar după aceea al celor ce se aflau în Atena.
Şi deprinzând toată înţelepciunea elinească şi creştineştile Scripturi,
la a căror săvârşire a cunoştinţei ajungând şi împodobindu-şi viaţa cu
curăţie a fost înălţat la rânduiala de cleric de Sfântul Meletie,
patriarhul Antiohiei, iar de Flavian a fost făcut diacon şi preot. A
alcătuit foarte multe cuvinte de învăţătură sfătuitoare pentru pocăinţă
şi pentru buna podoabă a obiceiurilor omeneşti, tâlcuind toată
dumnezeiasca Scriptură. Deci întâmplându-se a părăsi viaţa aceasta
Nectarie patriarhul Constantinopolului, a fost chemat Ioan de la
Antiohia, cu votul episcopilor şi cu porunca împăratului Arcadie, şi a
fost făcut patriarh al Constantinopolului, primind canoniceşte
hirotonia. Deci mai mult a sporit întru nevoinţa tâlcuirii
dumnezeieştilor Scripturi şi la dăscălia întrebărilor, prin care pe
mulţi a atras la cunoştinţa dumnezeiască şi la pocăinţă. Şi atâta s-a
dedat spre nevoinţă şi răbdare, încât mâncarea lui era numai puţină
zeamă de orz; şi dormea puţin, însă nu pe pat, ci stând şi ţinându-se
de nişte funii. Iar de se muia vreodată de somn, atunci şedea; aşa
încât în prisosirea iubirii de oameni, a fost pildă şi altora mulţi.
Pentru aceasta şi în cuvintele sale învăţa pe creştini ca să se dea cu
totul spre această faptă bună şi să se lase de lăcomie. Pentru care s-a
şi certat întâi cu Eudoxia împărăteasa, care s-a şi făcut vrăjmaşă, că
aceea luase cu răpire o vie a unei văduve sărace ce se numea
Calitropia, care striga cerând ce era al ei. Iar sfântul sfătuia pe
împărăteasă să nu ţină lucrul străin în silă. Şi nevrând să-i asculte
cuvintele, sfântul o mustra, şi cu pilda Izabelei o vădea.