• Pomenirea Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei
Matei, fiul lui Alfeu, îşi făcea meseria
de vameş în vamă la ceasul în care Domnul 1-a văzut la Capernaum şi i-a
zis: „Vino după Mine. Şi sculîndu-se [Matei], a mers după El” (Matei 9:
9). După aceasta, Matei s-a dus şi şi-a pregătit casa spre a îl primi pe
Domnul în ea: a fost locul şi împrejurarea în care Domnul a rostit
cîteva mari adevăruri despre întruparea Lui pe pămînt. După Pogorîrea
Sfîntului Duh, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Matei a propovăduit
Evanghelia către părţi, mezi şi etiopieni. în Etiopia el 1-a sfinţit
episcop pe ucenicul său, Platon, apoi s-a retras la rugăciune într-un
munte pustiu, unde Domnul a venit şi i S-a arătat lui. Sfîntul Matei
atunci a botezat-o pe soţia şi pe fiul principelui Etiopiei, şi de aceea
principele s-a înfuriat şi a trimis gărzi care să îl aresteze pe Matei
şi să îl aducă în faţa lui la judecată. Soldaţii
s-au întors şi i-au raportat principelui că glasul lui Matei 1-au
auzit, dar pe el ochii lor nu 1-au văzut unde este, şi de aceea nu 1-au
putut aresta. Principele a trimis al doilea rînd de gărzi pentru arestarea lui Matei. Apropiindu-se aceştia de sfîntul apostol, el a strălucit ca soarele, şi soldaţii nu au putut privi la el.
De spaimă ei au căzut cu faţa la pămînt, şi-au aruncat armele, şi s-au
întors înaintea principelui deşerţi. Atunci principele însuşi a pornit
pe urmele Sfîntului Matei, Apostolul şi Evanghelistul. Dar lumina pe care a iradiat-o el şi de această dată 1-a orbit cu totul pe stăpînitor.
Dar milostiv, Sfîntul Matei s-a rugat lui Dumnezeu şi principele
Etiopiei şi-a recăpătat vederea. Dar din nefericire pentru el ochii lui
cei sufleteşti tot orbi au rămas. De aceea el 1-a arestat pe Sfîntul
Matei şi 1-a supus celor mai bestiale torturi. De două ori i-au aprins
foc mare pe piept, dar puterea lui Dumnezeu 1-a păzit întreg şi
nevătămat. După aceasta, rugîndu-se lui Dumnezeu, Sfîntul Apostol şi
Evanghelist Matei şi-a dat sfîntul lui suflet. Principele Etiopiei a
poruncit ca trupul lui Matei să fie aşezat într-un sicriu de plumb şi
aruncat în mare. Dar Sfîntul s-a arătat Episcopului Platon şi i-a
descoperit unde se află sicriul în care este închis trupul lui. Astfel,
Arhiereul Platon a mers la acel loc şi a scos moaştele Sfîntului
Evanghelist din apa mării. Auzind despre această minune şi văzînd-o cu ochii, principele Etiopiei s-a botezat şi a luat numele Matei.
După aceea, el s-a lepădat şi s-a curăţit de toate păcatele şi
deşertăciunile lumii şi s-a făcut presbiter în Biserica lui Dumnezeu,
făcîndu-se un plăcut al Lui. Murind Episcopul Platon, Sfîntul Apostol
Matei s-a arătat în vedenie presbiterului Matei şi 1-a sfătuit să
primească a fi ridicat în scaunul episcopal. Presbiterul Matei a făcut
aşa, bine păstorind după aceea timp de mulţi ani turma cea cuvîntătoare a
lui Hristos, pînă cînd Domnul 1-a chemat la Dînsul. Sfîntul Apostol şi
Evanghelist Matei a scris Evanghelia care poartă numele lui în limba
aramaică. Ea a fost curînd după aceea tradusă în limba greacă, nouă
parvenindu-ne doar textul grecesc, căci cel aramaic, mai vechi, s-a
pierdut. Despre acest Sfînt Evanghelist Sfînta Tradiţie ne spune că un a gustat niciodată carne, ci doar legume şi fructe.
• Pomenirea Sfântului Preacuvios Serghie de la Malopinega
El a fost preot într-o parohia din Rusia,
din ţinutul Vologda, unde a slujit timp de şaizeci şi doi de ani într-o
mare curăţie şi sfinţenie a vieţii. El s-a săvîrşit cu pace către
Domnul în şaisprezece zile ale lunii noiembrie, din anul 1585, în vîrstă
fiind de nouăzeci şi doi de ani.
Sinaxar 16 Noiembrie
În această lună, în ziua a şaisprezecea, pomenirea Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei.
Acest
dumnezeiesc apostol, şezând la vamă, a auzit pe Domnul zicându-i:
"Urmează Mie". Şi el în ceasul acela a lăsat toate şi a urmat Domnului,
făcând găzduire Domnului în casa sa mare, precum spune el însuşi în
Evanghelia sa. Iar de atunci şi în urmă a fost împreună înnumărat cu
ceilalţi apostoli. După ce a primit puterea Sfântului Duh, în ziua
Cincizecimii, şi s-a înţelepţit cu cele dumnezeieşti, atunci a scris
Evanghelia sa pe limba evreiască; după opt ani de la înălţarea lui
Hristos, a trimis Evanghelia la evreii cei nou luminaţi. Şi după ce a
învăţat pe parţi şi pe mideni şi le-a aşezat lor biserici, şi multe
minuni a făcut, în urmă şi-a luat sfârşitul prin foc prin cei
necredincioşi. Iar când era încă în viaţă, acest dumnezeiesc apostol,
ceilalţi împreună ucenici şi apostoli înconjurau fiecare locul şi
cetatea, ce-i cădea la sorţi, propovăduind Evanghelia lui Hristos. Iar
acesta la parţi aflându-se, s-a suit singur într-un munte şi a zăbovit
acolo, având o singură haină şi fără de acoperământ. După ce a trecut
câtva vreme, i s-a arătat lui Dumnezeu ca un prunc, Cel ce a zidit din
pământ pe om, şi, întinzându-Şi dreapta Sa, a dat apostolului un toiag
şi i-a zis: "Ia aceasta şi, pogorându-te din munte şi mergând la
cetatea Mirmina, sădeşte toiagul acesta înaintea uşii bisericii de
acolo, unde făcând rădăcini şi înălţându-se din mâna Mea cea dreaptă,
se va face copac mult-roditor; şi din vârful crengilor sale se va
pogorî mursa de miere, iar din rădăcina sa va ieşi izvor de apă, cu
care spălându-se oamenii cetăţii, cei cu mintea de fiară, şi din mursa
copacului împărtăşindu-se, li se vor îndulci simţirile şi vor înceta a
mai face fărădelegi.Atunci Matei, primind cu cucernicie toiagul cel dat de Domnul, s-a pogorât din munte şi s-a dus la Mirmina. Iar femeia împăratului parţilor, Fulvana cu numele, având demon viclean, a întâmpinat pe apostol împreună fiind ea cu fiul şi cu fiica-sa, care şi aceştia erau ţinuţi de duhuri necurate. Şi toţi, cu glasuri aspre şi cu săltări sălbatice, strigau în preajma apostolului, zicând: "Cine te-a silit ca să vii aicea şi la locurile noastre? Sau cine este Cel ce ţi-a dat ţie toiagul acesta spre pierzarea noastră?" Atunci apostolul lui Hristos cu glas liniştit a certat duhurile cele necurate, iar pe cei ce pătimeau şi se aflau în zbuciumări i-a vindecat şi i-a făcut pe ei să urmeze lui cu bună rânduială şi cu minte.
Iar episcopul cetăţii aceleia, Platon cu numele, aflând de venirea sfântului, a ieşit afară împreună cu clerul şi l-a întâmpinat, şi amândoi împreună au intrat în cetate înaintea tuturor. Atunci apostolul, înfigând toiagul în pământ, a slăvit pe Dumnezeu, Cel ce i s-a arătat lui ca un prunc şi i-a poruncit să facă aceasta. Şi, o, minune!, îndată toiagul cel uscat a prins rădăcină şi a făcut crengi şi roadă a dat, care pica mursa de miere, precum a zis Domnul. Lângă rădăcina copacului s-a făcut o fântână, ce izvora apă prea curată şi prea dulce, încât toţi cei ce treceau pe acolo s-au spăimântat de această minune. Şi fiindcă vestea aceasta s-a împrăştiat în toate părţile cetăţii, alergau împreună mulţimile ca să vadă minunea. Cei care gustau din dulceaţa copacului şi se spălau cu apa din izvor lepădau îndată toată nebunia şi cruzimea cea sălbatică din sufletul lor, pe care o aveau cu înşelăciune din pricina închinării la idoli. Dar multe pătimind de la împărat, apostolul Domnului prin foc şi-a primit sfârşitul. În urmă însă, a făcut pe împăratul să se întoarcă la credinţa lui Hristos prin minunea ce au făcut moaştele lui. Împăratul, botezându-se, a luat numele Matei şi a zdrobit idolii, a înduplecat pe supuşii săi şi au crezut toţi în Hristos. Apoi şi episcop făcându-se, a lăsat după moarte episcopia fiului său, după aşezământul ce prin vedenie i-a făcut lui dumnezeiescul apostol.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Ca ucenic al Mantuitorului, Sfantul Matei si-a schimbat nu numei numele, numindu-se din Levi, Matei, ci a lepadat si viata lui dinainte, aducand la Hristos, in loc de biruri, suflete de oameni, incepand cu viata sa si cu insusi sufletul sau. Drept aceea, si Evanghelia sa, fericitul Matei a scris-o in doua limbi: intai in evreieste, adica in limba aramaica, pe care a vorbit-o si Mantuitorul, si o vorbea tot poporul, iar a doua oara, prin anii 62-63, in greceste, adica in limba care se vorbea pe atunci in toata imparatia romanilor, cu scopul ca vestea cea buna sa o poata cunoaste cat mai multi oameni. In sfanta lui Evanghelie, fericitul Matei descrie copilaria si faptele cele mai presus de fire ale Domnului, invatatura Sa cea dumnezeiasca, patimile Lui cele mantuitoare si preamarita Lui Inviere. Dar, in Evanghelia sa, Sfantul Matei nu poate uita clipa cand, stand la vama, s-a intalnit pentru prima oara fata in fata cu Mantuitorul si a auzit pe Domnul zicandu-i: "Vino dupa mine!" (Matei 9,9-13); nu poate uita cum el, indata lasand toate, a urmat Domnului si l-a primit pe Domnul in casa sa si, cum, de atunci, Domnul l-a invrednicit de s-a numarat cu cei 12 Apostoli ai Sai. Eusebiu si Sfantul Epifanie ne spun ca, dupa Inaltarea la cer a Mantuitorului si dupa ce s-a inteleptit cu cele dumnezeiesti in ziua Cincizecimii, primind puterea Duhului Sfant, Sfantul Matei a scris Evanghelia sa, la rugamintea iudeilor veniti la credinta si ca Sfantul Apostol Vartolomeu a dus aceasta Evanghelie si a lasat-o in India. Traditia Bisericii mai stie ca, socotindu-si incheiata munca sa de Apostol al iudeilor, Sfantul Matei s-a indreptat spre alte locuri ale rasaritului, straduindu-se sa aprinda credinta in Hristos printre persi, etiopieni si nubieni, smulgandu-i din intuneric si aducandu-i pe calea cea adevarata a vietii si a mantuirii.
Nu se stie lamurit unde anume si-a sfarsit Apostolul viata si ostenelile sale. O traditie spune ca Sfantul Matei ar fi primit moartea de mucenic in Etiopia, fiind ars pe rug de necredinciosi.
Întru aceastã zi, cuvânt despre vederea Apostolului Pavel lângã Sfântul Ioan Gurã de Aur.
Deci, a venit omul cel clevetit, cum ii poruncise lui, iar Proclu s-a apropiat de usa si, cautand prin crapatura usii, a vazut pe Ioan sezand si scriind si pe cineva vorbindu-i deoparte, la ureche. Si era chipul aceluia cam plesuv, iar barba deplina si lata Si, intorcandu-se, a zis omului aceluia: "Ingaduieste putin ca altul inainte de tine a intrat la dansul". Iar dupa ce a zabovit putin, s-a sculat Proclu si a vazut asemenea pe Ioan scriind si celalalt soptindu-i. In acelasi chip a fost si a treia oara. Apoi a inceput a toca de Utrenie. Atunci Proclu i-a zis omului: "Sculandu-te, mergi la casa ta, ca de acum nu mai vorbeste cu nimeni". Si cu mare mahnire s-a dus. Aceasta iarasi s-a petrecut si in a doua noapte si, asemenea, si in a treia noapte l-a vazut. Deci, s-a asezat Proclu langa usa. Dar omul acela iarasi, dupa obicei, a venit. Si, sculandu-se, Proclu s-a apropiat de usa, si privind, i-a vazut pe ei vorbind intre ei. Atunci i-a zis omului: "Mergi la casa ta si sa te rogi lui Dumnezeu ca sa-ti ajute tie, ca vad ca cel ce vine la Patriarhul, de la Dumnezeu este trimis, de vreme ce nevazut intra la dansul".
Iar, facandu-se ziua, si-a adus aminte fericitul Ioan de omul acela, si chemand pe Proclu, i-a zis lui: "Oare n-a venit aici omul acela de care mi-ai spus mie, pentru pricina ce voia sa vie la noi?" Iar acela, raspunzand, i-a zis: "Asa este cu adevarat, parinte, iata este a treia noapte a venirii lui aici". Iar el i-a zis: "Pentru ce nu mi-ai pomenit de dansul?" Raspunzand iarasi, Proclu a zis: "Vorbeai cu altul tu insuti, pentru aceea n-am cutezat a intra la tine". Iar acesta a zis: "Cu cine? Ca n-a fost nimeni la mine in aceasta noapte". Atunci Proclu i-a spus cum era fata si chipul aceluia ce i se aratase lui si a adaugat: "gura lui era langa urechea ta si in taina iti graia tie, soptindu-ti la ureche, iar tu scriai". Iar fericitul Ioan se minuna, auzind acestea de la dansul.
Si daca a tacut cu vorba, Proclu a cautat la icoana Sfantului Apostol Pavel si, vazandu-i chipul intocmai asa ca al aceluia ce i se aratase lui, s-a inchinat lui Ioan si a zis, aratand cu degetul la chip: "Intru acest chip era cel pe care l-am vazut". Atunci a cunoscut preainteleptul Ioan ca Dumnezeu l-a ascultat pe el si l-a adeverit ca lucrul lui este primit, ca, talmacind Epistolele Apostolui Pavel, el scria ceea ce Apostolul insusi ii spunea sa scrie. Deci, sculandu-se, s-a rugat Domnului, multumindu-i ca n-a trecut cu vederea ostenelile lui. Iar dupa aceasta, ducandu-se la imparatul, l-a rugat pentru omul acela ce era in necaz; si l-a pus pe el imparatul din nou in vechea lui randuiala.
Întru aceastã zi, învãtãturã a Pãrintelui nostru Pamvo cãtre ucenicii sãi.
Ca, iata, iti zic tie, fiule, ca vor veni zile cand crestinii vor strica cartile Sfintelor Evanghelii si ale Sfintilor Apostoli si ale dumnezeiestilor Prooroci, stergand Sfintele Scripturi si scriind tropare si cuvinte elinesti. Si se va revarsa mintea la acestea, iar de la acelea se va departa. Si despre aceasta parintii nostri au zis: "Cei ce sunt in pustia aceasta sa nu scrie vietile si cuvintele parintilor pe pergament, ci pe hartii, ca neamul cel de pe urma o sa stearga vietile parintilor si sa scrie dupa voia lor, ca mare este nevoia ceea ce va sa fie". Si a zis fratele: "Asadar, se vor schimba obiceiurile si asezamintele crestinilor si nu vor fi preoti in biserica, ca sa se faca acestea?" Si a zis batranul: "Intr-acest fel de vremi, se va raci dragostea la multi si nu va fi putin necazul, navaliri ale paganilor si porniri ale popoarelor, neastamparare a imparatilor, desfatarea preotilor, lenevirea calugarilor. Vor fi egumeni care nu vor tine seama de mantuirea lor si a turmei, osardnici toti si grabnici la mese, galcevitori, lenesi la rugaciune si ravnitori la clevetiri, gata spre a osandi vietile batranilor si cuvintelor lor, nici urmandu-le, nici auzindu-le, ci mai vartos ocarandu-le si zicand: De am fi fost si noi in zilele lor, ne-am fi nevoit si noi. Iar episcopii in zilele acelea se vor sfii de la fata celor pustnici, judecand judecati cu daruri, nepartinind saracului la judecata, necajind pe vaduve si pe sarmani chinuindu-i. Inca si in popor va intra necredinta, desfranare, uraciune, vrajba, zavistie, intaratari, furtisaguri si betie". Si a zis fratele: "Ce va face, oare, cineva in vremile si in anii aceia?" Si a zis batranul: "Fiule, cel ce se mantuieste intr-acest fel de zile, isi mantuieste sufletul sau si mare se va chema in Imparatia Cerurilor".
Cântare de laudă la Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei
Înaintea Sfîntului Său Apostol, Domnul S-a arătat
Pe cînd Apostolul s-a aflat în pămîntul etiopienilor.
El pe al Său războinic astfel l-a îmbărbătat,
Şi a mîngîiat ca un Bun sufletul lui viteaz.
Domnul cu-a Lui sfîntă Mînă i-a dăruit un toiag,
Pe care înaintea bisericii i-a poruncit să îl sădească.
El i-a zis că acel toiag va înverzi şi floare va da,
Cu flori multicolore, minunate.
Acel toiag pom de roadă bună se va face,
Spre bucuria celor ce vor gusta din ea.
Iar de sub pom va ţîşni izvor de apă bună,
De apă răcoroasă, pentru cei însetaţi.
Feţele celor ce cu mulţumire vor gusta din pom,
Străluci-vor de sfîntă lumină.
Sfîntul Apostol a făcut după al Domnului cuvînt,
Iar lemnul a rodit, s-a-mpodobit de floare.
Din rădăcina lui izvor de apă rece a ţîşnit,
Iar biserica s-a umplut de suflete, nenumărate.
Bolnavii acolo vindecare primeau,
Iar cei sănătoşi mai mult se umpleau de sănătate.
Eiopienii se bucurau, cu chipuri fericite,
Mîndrii etiopieni se făceau Domnului vie roditoare.
O, minunate pom, de şi noi te-am avea!
Dar cu adevărat, toţi credincioşii te avem pe tine!
Hristos Dumnezeu este Lemnul nostru Cel Viu,
El este Pomul Vieţii, al oştirilor Domn,
Prin Care noi credincişii dobîndim mîntuire.
Cugetare
Oare
cuvîntul Domnului despre rugăciunea neîncetată, conform căruia oamenii
trebuie să se roage totdeauna (Luca 18: 1), se aplică doar monahilor sau
şi tuturor creştinilor?
Dacă acest cuvînt s-ar aplica doar monahilor, atunci Sfîntul Apostol Pavel nu le-ar mai fi scris tuturor creştinilor din Tesalonic să se roage neîncetat (I Tesaloniceni 5: 17).
Prin acest
cuvînt, Sfîntul Apostol Pavel nu face altceva decît să repete cuvîntul
Domnului întocmai, arătîndu-i valabilitatea pentru toţi creştinii,
monahi şi nemonahi.
Sfîntul Grigorie Palama a dus cîtăva vreme o viaţă de mari nevoinţe pustniceşti într-o mînăstire din Beroea. Avva Iov, un ascet vestit şi respectat pînă departe, vieţuia şi el în acea mînăstire. S-a întîmplat că, fiind Avva Iov de faţă, Sfîntul Grigorie Palamas a citat acest cuvînt al Apostolului, care arată că tot creştinul este chemat la rugăciunea neîncetată, şi nu doar monahii. Avva Iov însă a fost de părere că rugăciunea neîncetată este o obligaţie doar pentru monahi, şi nu pentru toţi creştinii în general. Sfîntul Grigorie, ca fiind mai tînăr cu anii, s-a plecat părerii Avvei Iov, retrăgîndu-se în tăcere. Dar cînd Avva s-a întors la chilia lui şi s-a aşezat la rugăciune, a venit la el îngerul Domnului îmbrăcat în slavă şi i-a zis: „O, Bătrîne, nu te îndoi de adevărul cuvintelor rostite de plăcutul Domnului, Grigorie! Căci el adevăr curat a grăit, care şi ţie ţi se cuvine să-1 cugeti şi să înveţi şi pe alţii să cugete aşa mai departe!”.
Astfel, Sfîntul Apostol Pavel, ca şi
îngerul Domnului, întăresc amîndoi porunca Mîntuitorului Hristos că toţi
creştinii trebuie să se roage neîncetat. Şi
nu doar neîncetat cînd se află în sfînta biserică, la sfintele slujbe,
ci neîncetat în toată vremea şi în tot locul, şi mai cu seamă în inimă.
Căci aşa cum Domnul pururea şi pretutindeni umple de bunătăţi sufletele noastre, cum am putea noi să încetăm vreodată a îi mulţumi Lui pentru acele bunătăţi, de oriunde ne-am afla?
Cînd el neîncetat ne miluieşte pre noi,
se cuvine ca şi noi neîncetat să Ii mulţumim Lui, învăţîndu-ne pururea
îndreptările Sale.
Luare aminte
Să luăm aminte la zidirea lumii (Facerea 1):
- La cum în a treia zi Domnul a despărţit uscatul de ape;
- La cum a poruncit pămîntului să dea din sine verdeaţă: iarbă, cu sămînţă într-însa, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămînţă în sine (Facerea 1: 11);
- La cum acestea toate au fost după Cuvîntul lui Dumnezeu, Şi a văzut Dumnezeu că este bine (Facerea 1: 12).
Predică
Despre Hristos Care locuieşte în inimile credincioşilor
– „Şi Hristos să Se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre,
înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire” (Efeseni 3: 17).
Prin credinţă, în inima omului intră Hristos, iar odată cu El, intră iubirea. Astfel, omul se înrădăcinează şi se întemeiază în iubire. Prin urmare, mai întîi este credinţa; apoi, odată cu credinţa, intră în inimă şi prezenţa lui Hristos; iar cu prezenţa lui Hristos, prezenţa iubirii; iar cu prezenţa iubirii, tot binele cel tainic şi de necuprins.
În puţine cuvinte, Sfîntul Apostol Pavel descrie întreaga scară a treptelor desăvîrşirii.
Prima treaptă a scării este credinţa, iar treapta ultimă, cea mai de sus, iubirea; iar începutul şi sfîrşitul scării sînt unite în inima omului prin prezenţa în ea a Domnului Hristos Cel Veşnic Viu.
Întărindu-ne în credinţă, noi desfiinţăm din ce în ce mai mult distanţa dintre noi şi Domnul Hristos lisus.
Cu cît este mai tare credinţa omului, cu atît mai aproape vine el de Hristos. În cele din urmă, inima omului se umple de Hristos, ea nu se mai poate despărţi de El, tot aşa cum plămînul nu se poate despărţi de aer. Atunci, cuprins de lacrimi de bucurie, omul poate, în taina inimii lui, să comunice neîncetat cu Hristos în rugăciune: „Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Astfel inima se umple tainic de iubire şi de lumină. Astfel, dragostea se uneşte cu credinţa şi cu nădejdea: făcîndu-se această unire, graniţele dintre credinţă, nădejde şi dragoste se topesc, astfel încît omul nu mai poate spune unde încetează credinţa şi unde încep nădejdea şi dragostea.
Cînd Domnul Hristos Se sălăşluieşte în
inima omului, atunci acesta nu mai percepe în sine credinţa, nădejdea
sau dragostea, nici nu le mai numeşte. Ci în loc de acestea el nu îl mai
vede decît pe Domnul şi nu îl mai numeşte decît pe El. El este asemenea
gospodarului care îşi culege roadă lui toamna, nemaivăzînd pe ram
frunze, flori şi începutul de roadă, ci doar fructul copt.
O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase,
Cela ce eşti Ţinta tuturor nevoinţelor noastre şi Limanul celor care
călătorim către Tine, apropie-ne pre noi de Tine mereu, şi ne
mîntuieşte! Căci noi Ţie ne închinăm şi pre Tine Te slăvim în veci,
Amin!
